Sunteți pe pagina 1din 11

Universitatea din Pitesti

Facultatea de Stiinte
Master : Kinetoterapia la persoane cu dizabilitati

Referat

Evaluarea kinetoterapeutica a persoanelor cu dizabilitati


Dizabilitate

Organizatia Mondiala a Sanatatii propune urmatoarea definitie a dizabilitatii: "Dizabilitatea


este reprezentata de orice restrictie sau lipsa(rezultata in urma unei infirmitati) a capacitatii
(abilitatii) de a indeplini o activitate in maniera sau la nivelul considerate normale pentru o
fiinta umana".

Organizatia Natiunilor Unite (ONU), in baza Conventiei privind Drepturile Persoanelor cu


Dizabilitati, utilizeaza urmatoarea definitie: "Persoanele cu dizabilitati includ acele persoane
care au deficiente fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durata, deficiente care, in
interactiune cu diverse bariere, pot ingradi participarea deplina si efectiva a persoanelor in
societate, in conditii de egalitate cu ceilalti".

Dizabilitatea este unul dintre mijloacele semnificative de diferentiere sociala in societatile


moderne, marcat substantial de influenta unor ideologii. Modul in care o societate exclude
anumite grupuri sau indivizi implica procese de incadrare in categorii, punandu-se accentul pe
aparitia si identificarea unor incapacitati, pe aspectele inferioare si inacceptabile ale unei
persoane.

Dizabilitatea apare ca o problema de drepturi umane. Implica lupta pentru alegere, justitie sociala
si participare. In toate tarile se afirma necesitatea integrarii si se explica ritmul lent al progresului
din cauza barierelor arhitecturale, financiare, tehnice, psihologice, sociale.

Legea nr. 448/2006 reglementeaza drepturile si obligatiile persoanelor cu dizabilitati acordate in


scopul integrarii si incluziunii sociale a acestora. Din pacate, in legislatia romaneasca este inca
prezenta sintagma de "persoana cu handicap" in locul sintagmei de "persoana cu dizabiliate".

Legea numarul 448 din 6 decembrie 2006, din Romania, privind protectia si promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap, modificata si completata, cea mai importanta lege in
domeniul dizabilitatii - reglementeaza in privinta persoanelor cu handicap, nu a persoanelor cu
dizabilitati. Comisia de revizuire a Constitutiei (Noua Constitutie) a adoptat un amendament prin
care in Legea fundamentala este inlocuita formula "persoana cu handicap" cu sintagma "persoana
cu dizabilitati". Astfel, la articolul 50 din Legea 448/2006 republicata a fost schimbata sintagma
"persoana cu handicap" cu cea de "persoana cu dizabilitati".
In momentul de fata, noile tendinte pe plan mondial impun termenul de "persoana dizabilitata"
(de catre societate) in locul celei de "persoana cu dizabilitati", tocmai pentru a sublinia faptul ca
dizabilitatea nu este un atribut al persoanei ci este un atribut al relatiei persoana - mediu. Mediul
neadaptat este cel care "dizabiliteaza" o persoana datorita barierelor arhitecturale pe care acesta
le intampina.

Potrivit Organizatiei Internationale a Persoanelor cu Dizabilitati (DPI), dizabilitatea este


definita ca fiind"rezultatul interactiunii dintre o persoana care are o infirmitate si barierele ce
tin de mediul social si atitudinal de care ea se poate lovi".

Problematica dizabilitatii, a fost si este abordata, in principal, din perspectiva a doua modele: cel
individual, de inspiratie medicala (care considera ca dificultatile persoanelor cu dizabilitati sunt
datorate inferioritatii biologice si psihologice a acestora) si modelul social, care pune accentul pe
mediul social neadaptat, considerat generator al dificultatilor persoanelor cu deficiente.

Modelul dominant a fost (si, din pacate, uneori continua sa fie) cel individual, care accentueaza
asupra pierderilor sau incapacitatilor individuale, considerate generatoare de dependenta. Astfel,
s-a ajuns la utilizarea unor etichete care au legitimat acest model medical individual, la anumite
perspective negative asupra dizabilitatii si la neglijarea perspectivei proprii persoanelor cu
handicap. In corelatie directa cu acest model, interventiile nu pot avea alt obiectiv decat
adaptarea, ajustarea persoanei cu deficienta, aducerea acesteia cat mai aproape de ceea ce se
considera a fi "normal". Din perspectiva modelului medical, oamenii au handicap ca urmare a
deficientelor lor individuale, fiziologice sau cognitive. Raspunsul oferit de medicina consta in
tratament sau reabilitare, stabilindu-se ca obiectiv revenirea la conditia "normala”, obisnuita,
adica aceea de a fi valid.

Modelul medical a creat o ierarhizare in cadrul constructiei sociale a dizabilitatii si in


determinarea egalitatii, prin:

 etichetarea intr-un mod care considera ca persoana cu handicap este inferioara;

 dezvoltarea tratamentului, ingrijirii, inclusiv a practicii si standardelor profesionale, a


legislatiei si beneficiilor, pe baza acestei etichete de inferioritate sociala;

 negarea paternalista a libertatilor si autodeterminarii.


Modelul individual postuleaza ca problemele cu care se confrunta persoanele cu dizabilitati nu
sunt altceva decat consecintele directe ale deficientelor lor specifice.

Modelul social pune accentul pe modul in care anumite caracteristici necorespunzatoare


ale mediului fizic si social determina constrangeri la nivelul unei categorii de persoane. Toate
persoanele cu handicap se confrunta cu experienta dizabilitatii ca restrictie sociala, daca
asemenea restrictii apar drept consecinte ale inaccesibilitatii mediului construit, notiunilor
discutabile privind inteligenta si competenta lor sociala, incapacitatii publicului general privind
utilizarea limbajului semnelor, utilizarea alfabetului Braille sau atitudinilor ostile ale celor fara
dizabilitati vizibile.

Din perspectiva modelului social, interventiile se concentreaza asupra mediului, urmarindu-se


eliminarea restrictiilor, a barierelor care impiedica participarea persoanelor cu deficiente la
diferitele aspecte ale vietii sociale.

Este necesara o implicare tot mai sustinuta a comunitatilor, atat in depistarea dizabilitatilor, cat si
in procesul de reabilitare, unde trebuie sa se regaseasca masuri complexe, coerente, printre care
si cele referitoare la educatie.

Alaturi de cele prezentate anterior legat de dizabilitate si/sau handicat in kinetoterapie


vorbim despre programe kinetice adaptate nevoilor fiecaruia, astfel trebuie luat in calcul faptul ca
si aceste persoane sau in special aceste persoane in demersul de sustinere si de ajutor in
recuperare sunt participant active ai recuperarii kinetice fie pentru dizabilitatea de care sufera fie
de o alta deficient aparuta pe parcurs si care necesita atentie kinetoterapeutica.

Tinand cont de faptul ca orice program de recuperare kinetica incepe cu o evaluare a


situatiei de la care se pleaca vom face mai intai o scurta prezentare a evaluarii in kinetoterapie.

TEHNOLOGIA TESTĂRII

Testarea clinică reprezintă modalitatea prin care se va aprecia calitativ şi cantitativ


capacitatea funcţională a aparatelor şi sistemelor.
Iniţial e necesară pentru aprecierea deficitului ce urmează a fi recuperat şi a restantului funcţional
(capacităţile şi activităţile pacientului). În final, apreciază rezultatele obţinute prin aplicarea
programului de recuperare şi concluzionează asupra măsurilor ce se impun.
Terminologia utilizată este : "evaluation" (= evaluare) sau "assessment" (= apreciere),
termeni ce presupun deosebiri.
Aprecierea (assessment) reprezintă procesul de înregistrare (strângere) a datelor, identificarea
problemelor, formularea ipotezelor si luarea deciziilor pentru intervenţiile terapeutice ( L. W .,
Pedretti , 1996 ). Cuprinde deci tabloul complex asupra stării patomorfofuncţionale. Aprecierea
se adresează atât pacienţilor cu incapacităţi cât şi
omului sănătos (exemplu, aprecierea sportivilor).
Aprecierea (assessement) acoperă o sferă largă care trebuie sărăspundă la toate întrebările
legate de starea pacientului :
- care sunt disfuncţiile lui?
- care sunt cauzele acestora?
- care este restantul funcţional?
- care este impactul psiho-socio-profesional asupra bolnavului?
- care este prognosticul?
Şi va trebui în final să determine :
- programul de lucru al asistenţei de recuperare,
- eficienţa acestui program,
- necesitatea refacerii lui în funcţie de noile concluzii determinate de o nouă "apreciere".
Aprecierea ia în considerare deficitul complex (deficitul global)
rezultat din starea propriu zisă a pacientului şi din proiecţia acestuia în
mediul său de viaţă.
Evaluation (evaluarea), cuprinde o baterie de teste specifice pentru deficite măsurabile.
Deci evaluarea este o „apreciere” punctuală.Procedura de evaluare presupune o metodă sau un
test pentru estimarea calitativă sau cantitativă a unui anumit deficit.
ETAPELE „APRECIERII”
Apreciera se realizează în mai multe etape :
Faza întâi
1. Triajul ( screeningul) reprezintă primul contact cu „cazul” uneori fără pacient, triajul putându-
se face şi numai prin documente medicale sau prin discuţii cu familia sau cu cei care trimit
pacientul.
2. Interviul iniţial reprezintă primul contact medic-pacient sau terapeut -pacient la care se adaugă
„observaţia globală” şi „testele simple” rapid orientative (mers, mişcarea unui segmnent, poziţie,
coordonare, pronuţarea cuvintelor, dispnee). Se apreciază capacitatea de înţelegere a pacientului,
interesul acestuia pentru propria sănătate şi nevoile pacientului.
3. Informaţii subiective (anamnestice) prin care se face evaluarea de bază a suferinţelor. Se
înregistrează simptomele, istoricul bolii şi al tratamentelor efectuate, datele generale ale
pacientului (familie, profesie, obiceiuri, antecedente), aprecierea psihicului bolnavului şi
evaluarea impactului bolii asupra vieţii personale, sociale, profesionale, etc.
4. Informaţii obiective care se culeg prin examenul clinic si
paraclinic. Etapa are 3 componenete :
- examenul clinic general pe aparate si sisteme,
- examenul clinic special de evaluare a deficitelor (bilanţ articular, bilanţ muscular, postura,
coordonare si echilibru, stabilitate, capacitate de efort, senzoriu, inteligenţa, cogniţia, etc ).
- examene paraclinice complementare (radiografii, EKG, EMG, teste respiratorii, ecografie,
analize biologice) în funcţie de nevoile precizării diagnosticului de boală şi/sau
deficitului funcţional.
Procesul de analiză al datelor care reprezintă :
- stabilirea diagnosticelor (de boală, funcţional, al capacităţii de muncă);
- precizarea codificării infirmităţii, incapacităţii şi handicapului;
- aprecierea restantului funcţional;
- aprecierea sincerităţii pacientului ;
- aprecierea evoluţiei deficitului;
- aprecierea obiectivelor programului de recuperare;
- aprecierea necesităţilor de ortezare-protezare.
Concluziile lucrative încheie lungul proces al aprecierii şi se referă la:
- stabilirea listei cu problemele pacientului, care fac obiectivul recuperării;
- defalcarea acestor probleme în majore şi minore şi pe priorităţi;
- determinarea problemelor rezolvabile cu ajutorul medicinii fizice şi/sau prin metodele altor
specialităţi. În acest moment, procesul de apreciere este terminat.
Faza a doua constă din alcătuirea planului (programului) de recuperare şi are la bază :
- datele obţinute prin evaluări ;
- analiza metodelor si mijloacelor necesare şi disponibile pentru tratament, ca şi cadrele de
execuţie ( număr, tipuri, pregatire);
- locul unde se va desfăşura programul: spital, ambulatoriu, domiciliu, etc.
Planul de recuperare trebuie să prevadă :
- obiective pe termen scurt,
- obiective pe termen lung,
- duratele aproximative ale etapelor şi momentelor de reevaluare,
- dorinţele vocaţionale (profesionale) ale pacientului;
Faza a treia este reprezentată de aplicarea programului de recuperare adică de
tratamentul propriu-zis, aşa cum a fost el preconizat în plan.
Faza a patra a reevaluării fixată de la început în program, are ca scop :
- stabilirea eficienţei programului aplicat;
- realizarea unor corecturi ale programului în funcţie de observaţiile înregistrate în timpul
execuţiei lui; eliminarea unor obiective care practic nu pot fi atinse sau care
au dispărut;
- adăugarea unor noi obiective sau noi metode sau mijloace terapeutice.
Toată reevaluarea devine punctul de plecare pentru alcatuirea unui nou plan de
recuperare. Exemplu: paralizia mâinii drepte (ca mână dominantă) se consideră mai
disfuncţională decât aceea a mâinii stângi. Dar dacă pacientul este stângaci, capacitatea lui
funcţională este cu mult mai mare, nemaifiind necesară instituirea unui program de abilităţi
pentru mâna stângă.
EVALUAREA
Evaluarea reprezintă un proces prin care utilizând căi specifice se urmăreşte adunarea unor
informaţii necesare unui anumit scop. Se pot organiza evaluări pentru :
- asistenţa de recuperare a deficienţilor,
- alcătuirea unui program educaţional al copiilor cu diverse incapacităţi,
- organizarea unor activităţi culturale sau sportive,
- organizarea unui învăţământ de pregătire special, în diverse domenii.
Cu alte cuvinte, există o evaluare şi a persoanelor sănătoase când este vorba de aspecte
profilactice şi se va stabili nivelul de fitness, capacitatea functională, gradul de performanţă
fizică. Dacă se face in scop educativ, se va stabili nivelul de cunoştiinţe generale si speciale,
capacitatea de recepţie, gradul de inteligenţă, memorare, etc.
Datele necesare evaluării se colecteaza prin 3 moduri : observaţie, teste informale si teste
formale.
1. Observaţia nu este doar a testatorului (medic, kinetoterapeut, antrenor etc), ci poate veni şi de
la anturaj. Observaţia apreciazăcomportamentele fizice şi psihice care pot scăpa examenului
direct.
2. Testele informale sunt teste de culegere directă a informaţiilor de la subiecţii implicaţi în
evaluare şi se realizeaza prin :
 Teste scrise cu întrebări standard pe care le complectează pacienţii sau cei implicaţi în
evaluare.
 Suită de activităţi generale sau speciale realizate de subiecţi la solicitările testatorului.
 Suită de întrebări verbale focalizate pe anumite probleme.
Testele informale sunt de obicei teste de screening, dar si de început al operaţiei de assessment.
Testele informale pot aduce într-un timp scurt şi fără echipamente speciale o cantitate
impresionantă de informaţii pentru evaluarea subiecţilor. Aceste teste nu sunt standardizate,
subiecţii putând fi comparaţi doar cu ei înşişi prin aceleaşi teste la începutul şi sfârşitul
programelor.
Testele informale ne dau aprecieri generale asupra direcţiei în care se manifestă
incapacităţile, dar ele obligatoriu vor fi completate cu evaluări punctuale, cuantificate şi corect
explicative ale fenomenului disfuncţional. Exemplu: dacă testul informal ne-a relevat realitatea
că un individ nu poate să se ridice şi să se reaşeze pe scaun, această
constatare nu ne explică de ce nu se poate ridica şi aşeza pe scaun. Nu a înţeles sau nu a auzit
comanda? Are anchiloză articulară? Este spastic? Are paralizia cvadricepşilor? Are dureri foarte
mari? Toate acestea trebuie precizate prin teste selecţionate, prin teste formale.
Testele formale sunt orientate punctual spre o disfuncţie, spre o problema conturată,
apreciind valori, cuantificări, grade de mărime şi realizând o explicare corectă a fenomenului. În
alegerea testelor se va ţine cont de trei componente :
- să fie standardizate,
- să fie teste fezabile sub raport administrativ-organizatoric,
- să corespundă tipului şi gradului disfuncţional.
Testele standard se referă la raportarea rezultatelor la valorile standard obţinute pe baza unor
studii de normalitate pe un număr foarte mare de subiecţi.
Testarea noastră trebuie să respecte tehnica evaluării utilizată de
cei care au realizat testele standard. Validitatea testului, este o altă cerinţă a evaluării corecte şi
răspunde la întrebările: Testul utilizat masoară exact ceea ce doresc?
Este valid?

Încrederea în test este determinată de :


- aplicarea de 2 ori succesiv a aceluiaşi test, aceleiaşi persoane, în aceleaşi condiţii, trebuie să dea
rezultate superpozabile. Intervalul dintre 2 măsurători nu trebuie să
depăşească 2 săptămâni; încrederea în test este dată şi de concordanţa rezultatelor a două
teste asemănătoare, care apreciază acelaşi fenomen. Sensibilitatea testului este importantă pentru
urmărirea în timp a evoluţiei unui fenomen testat. Obiectivitatea testului. Testele conţin grade
diferite de subiectivism atât din partea testatorului cât şi al celui testat.
Au aparut "evaluari fără standarde"Teste normative de referinţă în care performanţa se
măsoarăcomparativ cu alţi indivizi din aceeaşi categorie. Sunt utile pentru că ne permit să
apreciem cum se plasează subiectul evaluat în contextul grupului sau comunităţii din care face
parte.
Teste cu criterii de referinţă, ne oferă o anumită informare asupra unei anumite abilităţi
sau comportament al subiectului. Referirea se face între scorul obţinut de subiect faţă de un nivel
acceptat de performanţă al respectivului test. Sunt utilizate în sportul de performanţă realizând
aşa-numitele baremuri.
Evaluarea de conţinut este o metodologie complexă de apeciere a modului de execuţie a unei
activităţi date, apreciere făcută printr-o testare a abilităţilor necesare
realizării acelei activităţi. Exemplu: testarea mersului unui pacient.
Tehnologia generală a evaluării stă la baza creării testelor practice prin care analizăm
starea fizică sau psihică a pacienţilor. Există un număr enorm de teste, unele devenite clasice,
pentru evaluarea principalelor stări disfuncţionale cu care specialiştii de
recuperare se confruntă în practica profesională. În kinetoterapie se utilizează teste analitice de
evaluare pentru infirmităţi anatomice, fiziologice sau psihologice şi teste de evaluare globală a
incapacităţilor, disabilităţilor, care în mare parte aparţin terapiei
ocupaţionale.
Evaluarile analitice vizeaza:
Evaluarea amplitudinii de mişcare articulară,
- Evaluarea musculară,
- Evaluarea posturii şi alinierii corpului,
- Evaluarea controlului muscular şi a coordonării,
- Testarea echilibrului,
- Evaluarea sensibilităţii,
- Evaluarea apraxiei,
- Evaluarea disfuncţiei cognitive,
- Evaluarea cardiorespiratorie.
Evaluarile globale :
Evaluarea ADL-urilor
- Evaluări globale direcţionate de diagnostic,
- Evaluarea toleranţei la efort,
- Evaluarea mersului,
- Evaluarea "calitătii vieţii
BIBLIOGRAFIE

Sbenghe T. Bazele teoretice si practice ale kinetoterapiei, Ed.


Medicală, Bucureşti, 1999.

Sbenghe T. Kinesiologie – Ştiinţa mişcării, Editura Medicală,


Bucuresti, 2002