Sunteți pe pagina 1din 22

Text word

Primul sinod la Niceea s-a întrunit în 325, după ce Constantin la


trimis pe Hosius la Alexandria pentru a impaca catolicii și arienii, iar
misiunea s-a dovedit a fi nereușită. Episcopii, conform lui Atanasie, erau
in număr de 318, în special din Est, deși Hosius de Cordoba a jucat un
rol important în consiliu, iar episcopatul roman a fost reprezentat de
preoții Vitus și Vincentius.
Pe lângă încercarea de a stabili consubstanțialitatea Fiului,
consiliul a abordat diferite aspecte ale doctrinei, în special controversa
pascală și schisma lui Meletie. Canoanele sunt în număr de douăzeci ,
pentru cele optzeci de canoane arabe care sunt în mare parte mult mai
târziu. Neofiții nu trebuiau să fie hirotoniți (Canonul 2), clericii să nu
trăiască cu slujitoare (3); metropolitanii să confirme și să supravegheze
alegerile episcopale (4); nici un episcop să nu primească persoane
excomunicate de un altul, ci o sesizare la consiliul provincial (5);
drepturile patriarhale ale Romei, Alexandriei și Antiohiei urmau să fie
menținute (6); deciziile urmau în dreptul episcopului Ierusalimului;
privind reconcilierea dintre Cathari și Novatieni (8); apoi canoanele
penitentiale (9-14); schimbarea locului de cler, (15-17): supunerea
diaconilor la preoți (18); ucenicii lui Pavel din Samosata urmau să fie
rebotezați înainte de a fi primiți în Biserică (19); rugăciunea trebuia să
fie făcută în zilele de duminică și în timpul Paștelui.
3. UN DICTIONAR DE CRESTINISM SI LITERATURA LA
SFARSITUL SECOLULUI 6, PRINCIPALELE SECTE SI EREZII

Epifaniu, episcop în Cipru, luptator zelos al credinței ortodoxe și a


pietății monahale, s-a născut la Besanduke, în apropiere de
Eleutheropolis în Palestina. Precum in 392, cu doisprezece ani înainte de
moartea sa, a fost un bărbat în vârstă, putem să-i stabilim data nașterii
între 310 și 320. O mare parte din timpul său timpuriu a fost petrecut cu
călugării din Egipt, printre care nu numai că a dobândit o flacara
arzatoare pentru ortodoxia ecleziastică dar a invatat și formele de viața
ascetică venind apoi în apararea ei, dar mai întâi a intrat în contact cu
diferiti eretici si erezii. Când a împlinit douăzeci de ani, s-a întors și a
construit o mănăstire lângă Beșanduke, dupa care a preluat conducerea.
El a fost hirotonit preot de către Eutihie, apoi episcop din
Eleutheropolis. Cu Sfântul Ilarion, fondatorul monahismului palestinian,
Epifanie s-a cunoscut inca din vreme timpurie și într-un moment în care
marea majoritate a episcopilor orientali au favorizat opiniile ariene sau
semi-ariene, el a aderat cu credință neclintită la credința de la Niceea și
pe persecutorii ei, Eusebius Vercelli și Paulinus de Antiohia, pe care
Constantius le-a alungat din viziunea lor. În 367 a fost ales episcop din
Constanța, vechea Salamis, în Cipru, unde timp de 36 de ani a eliberat
episcopaloffice-ul cu zelul pe care îl prezentase în mănăstirea sa.
Întreaga insulă era în curând acoperită de instituții monastice. Cu
călugării din Palestina și mai ales din propria mănăstire Eleutheropolis,
el a continuat ca episcop să împiedice comunicarea neîntreruptă.
Oamenii îl consultau pentru fiecare întrebare importantă.

La câțiva ani după înălțarea sa la episcopat, el a adresat o scrisoare


credincioșilor din Arabia, în apărarea fecioriei veșnice a Mariei, după
care a fost încorporată în marea lui lucrare, Impotriva tuturor ereziilor
(Haer, lxxviii.) La scurt timp după aceea, câțiva presbiteri ai lui Suedra
în Pamfilia și-a invocat asistența în controverse cu arienii și
macedonenii. Aplicații asemănătoare au venit și din alte părți, de ex. de
către un creștin egiptean numit Hypatius, și de către un presbiter,
Conops, aparent Pisidian, care, împreună cu co-presbiții săi, a căutat o
instrucțiune într-o lungă serie de doctrine disputate. Aceasta a fost
originea ancoratului său (Ancoratos) în anul 374, credința, care,
asemănătoare cu ancora, ar putea să-și fixeze mintea pentru a nu fi data
la o parte de valurile ereziei.
O asemănatoare ocazie a produs o mare lucrare ereziologică, scrisă
în anii 374-377, așa-numitul Panarion, pe care se bazează în primul rând
faima lui. La rândul său, la cererea lui Acacius și a lui Paul, doi preoți și
șefi ai mănăstirilor din Coele-Siria, el atacă sectele gnostice ale cenților,
arienilor, semirienilor, macedonenilor, apolinarienilor, origeniștilor,
timp de 376 de ani. A avut un rol activ în controversele apollinariene.
Vitalis, un presbiter din Antiohia, a fost hirotonit chiar de catre
episcopul Apollinarie însuși; după care Epiphanie a făcut o călătorie în
Antiohia pentru a-și aminti Vitalis de eroarea lui și a-l reconcilia cu
episcopul ortodox Paul.
Eforturile lui, totuși, s-au dovedit a fi nereușite. Deși nu s-a
prezentat el însuși la consiliul ecumenic de la Constantinopolul, in 381,
care a asigurat triumful doctrinei niceene în biserica rasariteana,
mărturisirea sa mai scurtă a credinței, care a fost găsită la sfârșitul
ancoratului său (v. 120) și pare să fi fost crezul botezului bisericii din
Salamis este de acord aproape cuvant cu cuvânt cu formula
Constantinopolitană.
Nu a luat parte la Sinodul ținut la Constantinopole 382; dar spre
sfârșitul acelui an îl găsim alaturi de Sf. Ieronim, Paul din Antiohia și cu
cei trei delegați ai acelui sinod, într-un consiliu susținut sub atenta
indrumare a epicopului Damas din Roma, care se pare că s-a oprit asupra
controverselor meletiene și apolinariane. La Roma, el avea domiciliul în
casa batranei Paula, care, sub îndrumarea spirituală a Sfântului Ieronim,
averea ei amplă a dat-o pentru cei săraci și bolnavi, iar Epifanie pare să o
intareasca printr-o rezoluție de a părăsi casa și copiii pentru o viață
ascetică la o mare distanță de Roma.
La începutul anului 383, când episcopii se întorceau în viziunea
lor, Paula a mers in pelerinaj în Țara Sfântă. Ea a rămas cu Epifanie la
Salamis cam 10 zile. Un altul, Sf. Ieronim, a vizitat de asemenea pe
Epifanie, pe drumul său spre Betleem, aducând un tren de moșieri în
Cipru, pentru a saluta "pe parintele întregului episcopat, ultima relicvă a
pietății antice". Apoi găsim pe Epiphanie în relații aproape neîntrerupte
cu Ieronim, în alianță cu care a început controversele originare. El a avut
deja, în Ancoratul său (c. 54) și încă mai mult în Panarionul său, atacul
lui Origen ca strămoș al ereziei ariene.
După ce a auzit că Origenismul a apărut în Palestina, el s-a
grăbit acolo, la bătrânețe (a.d.394), să o zdrobească. Apariția lui a fost
suficientă pentru a-și îndrepta atentia spre doctrina Origenistă si sa
ajunga în cea mai tare vrăjmășie cu foștii săi prieteni, care au refuzat să-
și respingă atașamentul vechi. Epiphanie, primit cu toate onorurile de
către episcopul din Ierusalim, a predicat în cele mai violent mod în
biserica Învierii. Ioan, după ce și-a exprimat dezaprobarea după o
perioadă de timp, l-a trimis pe arhidiaconul său să-i ceară să se abțină de
la a vorbi mai departe despre aceste subiecte.
Dupa incheierea predicii, Epifanie, pe când mergea lângă Johnto
biserica Sfintei Cruci, a fost presat de popor, așa cum ne spune Ieronim,
din toate părțile, cu gesturi de venerație. Episcopul Ioan, iritat de
predica, evident predicată impotriva lui însuși, a profitat de următoarea
ocazie de a se împotrivi anumitor persoane simple și ne-educate, care l-
au reprezentat pe Dumnezeu în sine în formă umană și corporală. Apoi,
Epifanie se ridică și își exprimă deplina concordanță cu acest lucru,
declarând că era destul de necesar să respingem ereziile lui Origen ca și
al antropomorfiștilor.
A fost apoi împins să se alăture lui Ieronim la Betleem și a cerut
călugărilor de acolo să renunțe imediat la toate părtășia bisericească cu
episcopul din Ierusalim; dar l-au rugat să se întoarcă la Ioan. Epifanie s-a
întors la Ierusalim în aceeași seară, dar regretând imediat pasul și fără a
vorbi episcopului, a plecat din nou la Ierusalim la miezul nopții pentru
vizita vechea mănăstire din Eleutheropolis. De acolo a continuat să-i
împingă pe călugării din Betleem să renunțe la părtășia bisericească cu
botezul Origenist. Ioan , în cele din urmă, a luat parte la ocazia oferită de
o delegatie de la Betleem, de a-i ordona ca fratele presedintelui Ieronim
Paulinianus și de a impune comunității, ca unul care ar trebui să-i
slujească celor sfinte printre ei. Datorita acestei intruziuni în drepturile
altui episcop, Epifanie, s-a străduit ulterior să se scuze într-o scrisoare
adresată lui Ioan. Scuzele sale nu erau deloc satisfăcătoare pentru
episcopul care a raportat altor episcopi această încălcare a canoanelor și
i-a amenințat pe călugării de la Betleem cu pedepse ecleziastice, atâta
timp cât aceștia l-ar fi sustinut pe Paulinian sau să persevereze în
separare.
Epifanie și Ieronim, continuând să insiste asupra faptului că Ioan
se curăța public de erezia originară, a invocat medierea lui Teofil
episcop din Alexandria. Delegatul lui Teofil, , un presbiter numit
Isidore, s-a prezentat în mod deschis în fața lui Ioan și a lui Teofil însuși,
care în acel moment era considerat un origenist, desemnat de Epifanie,
într-o scrisoare către episcopul Romei, un eretic și schismatic.
Potrivit unei alte surse, Teofil l-a acuzat, precum și pe Ioan, despre
antropomorfism. Stim ca Epifanie a primit cu siguranță în această
controversă puțin sau deloc sprijin din partea altor episcopi. S-a întors în
Dieceza, urmat de Paulinian. În acest fel a fost îndepărtat izvorul
principal de dispută dintre Ioan și călugării din Ierusalim, iar Ieronim a
reînnoit provizoriu comuniunea cu episcopul Ierusalimului, precum și cu
vechiul său prieten Rufinus. La câțiva ani după încheierea acestei prime
controverse originale, Epifanie s-a implicat în tranzacții mult mai
neplăcute.
Printre călugări din Egipt, controversa dintre antropomorfiști și
origeniști a continuat să creasca. Teofilul Alexandriei, care în anul 398 a
dirijat o epistolă pascală împotriva antropomorfiștilor, o armată sălbatică de
călugări din sălbăticia Sceterushed în Alexandria, și-a înspăimântat astfel
episcopul, incat că el credea că viața lui depinde de concesiunea imediată. Din
acel moment Teofil apare ca un puternic adversar al orienismului. În
epistola pascală a lui 399 ataca ereziile lui Origen în modul cel mai
violent. [Theophilus (9).]

Bucuria mare a fost exprimată de Epifanie. "Știu, fiul meu iubit",


scrie el lui Ieronim, "că Amalec este distrus chiar în rădăcină; pe dealul
din Refidim a fost ridicat semnul crucii. Dumnezeu a întărit mâinile
servitorului Său Theofil asa cum a făcut celor de la Moise. "Epifanie a
fost desemnat în curând și mai profund în aceste tranzactii. Episcopii au
început în toate directiile să vorbească împotriva ereziilor lui Origen.
Teofilul s-a implicat într-un conflict separat cu Hrisostom la
Constantinopol și și-a găsit cauza acolo, opusă de "frații lungi" din Egipt
[Hrisostom], a făcut eforturi intense pentru a obține ajutorul lui Epifanie
împotriva acțiunii acelor călugări orientaliști, chemându-l să judece pe
Origen și pe erezia lui prin intermediul unui sinod cipriot.Epifanie a
adunat un sinod, a interzis lucrările lui Origen și a chemat pe Hrisostom
să facă același lucru. Apoi a fost mutat de Teofil, care a apărut personal,
ca un vechi om al ereziei, la Constantinopol.
În timpul iernii din 402, Epifanie a pornit, convins că doar apariția
sa a fost necesară pentru a distruge ultimele rămășițe ale teoriei
Origeniste. Însoțit de mai mulți clerici, a aterizat lângă Constantinopol.
Hrisostom a trimis clerul său să-i ofere onorabila primire la porțile
orașului, cu o invitație prietenoasă să-și ia locul de domiciliu în
rezidenta episcopala. Acest lucru a fost respins brutal de către bătrânul
pătrunzător, care se declarase el însuși in neputinta de a purta o
comuniune bisericească cu Hrisostom pana cand ii vor expulza pe
"Fratii lungi" și subscrie la o condamnare a scrierilor lui Origen.
Aceasta a refuzat în mod critic, cu referire la simbolul care
urmează să fie ținut; după care Epifanius a adunat numeroasele
biblioteci deja adunate la Constantinopol și le-a cerut tuturor să subscrie
decretele propriului consiliu provincial împotriva scrierilor lui Origen.
Unii au consimțit cu bunăvoință, alții au refuzat. După aceea, adversarii
lui Hrisostom au îndemnat pe Epifanius să vină în serviciul sau în
biserica apostolilor și să predice în mod deschis împotriva Origenilor și a
protectorului lor Hrisostom. Hristostom a avertizat pe Epifanie să se
abțină, iar ultima dată de atunci a început să suspecteze că nu era decât
un instrument în mâinile altora. Pe drumul spre biserică s-a întors și, la o
întâlnire cu "frații lungi", a mărturisit că el a condamnat-o numai după
voci, și, din ce în ce mai obosit de treburile lor, a decis să se întoarcă
acasă, dar a murit la bordul navei în primăvara anului 403.

Povestea lui îl arată ca pe un cinstit, dar credulos și zelot îngust,


pentru biserică si ortodoxie. Cursurile sale frecvente și expansiunea
extensivă i-au permis să colecteze un magazin mare de informații
istorice, iar acesta a folosit cu multă ingenuozitate pentru a apăra
biserica ortodoxă a timpului său. Dar el a exercitat o foarte mică
influență asupra teologiei dogmatice, iar polemica sa teologică a fost mai
mult dezvăluită de zelul pios decât de inteligența pătrunzătoare. Refuzul
său de a respecta doctrina a lui Origen este uimitor de superficial, afară
de afirmații slabe, desprinse de contextul lor, fiind tot ceea ce ne dă și,
totuși, s-a arătat că a citit 6.000 de opere ale lui Origen, un număr mult
mai mare, după cum remarcă Rufinus, decât scria Origen.
Cei din vremea lui îl priveau pe Epifaniu ca pe un sfânt; oriunde a
apărut, el a fost înconjurat de ucenici admirați, iar mulțimea a făcut ore
întregi să-l audă predicând. Biografia sa, scrisă în numele lui Polybius,
presupus însoțitor al sfântului (tipărit în ediția lui Petavius și Dindorf),
este puțin mai mult decât o colecție de legende.

Printre scrierile sale, cele mai importante sunt Ancoratul și


Panarionul. Ancoratul /// p. 302 cuprinde în 121 secțiuni o expunere
prolixă, repetiții multe a doctrinelor Trinității, adevăratei umanități a lui
Hristos și a învierii trupului, cu o polemică constantă față de Origen și
cu ereziile din timpul lui, în special arienii, Sabellianii, Pneumatomachi
și Dimoiriții ). Totul se încheie cu crezul Niceean într-o formă dublă, cu
diverse adăugiri. Această lucrare este în principal de interes ca martor al
ortodoxiei timpului său. Panarionul are o importanță mult mai mare. Se
ocupă în trei cărți de 80 de erezii. Catalogul este, în esență, cel care a
fost dat deja în ancoratul său
(cc II și 12).
El începe cu ereziile existente în timpul nașterii Domnului nostru -
barbarism, sciți, elenism, iudaism, samaritanism. Ultimele trei sunt
subdivizate; Elenismul și samaritanismul în fiecare patru, iudaismul în
șapte. Apoi urmeaza 60 de erezi după nașterea lui Hristos, de la
Simonians la Massaliști, inclusiv unii care, după cum recunoaște
Epifaniu, erau mai degrabă acte de schism decât erezii. Diviziunea
extraordinară a ereziilor precreștine este fondată pe un pasaj pe care el îl
citează adesea (Col.iii 11). Barbarismul a durat de la Adam la Noe,
scitanismul de la Noe la migrarea lui Peleg și Reu în Scythia. Elenismul,
crede el, a apărut sub Serug, înțelegând prin aceasta idolatria. Dintre
diferitele școli de filosofie grecești pe care el le consideră ca fiind erezii
specifice aparținând elenismului și le oferă o listă completă a acestora în
încheierea operei sale, el se prezintă, dar nu este informat. Comunicările
sale referitoare la diferitele secte evreiești sunt, în cea mai mare parte,
lipsite de valoare; și ceea ce spune despre Nasarenes și Ossenes [Haer.
xviii. și xix.) derivă pur și simplu din narațiuni respectabile, dar
neînțelese, referitoare la ebioni și elkesaiți. Relatările sale despre sectele
evreiești-creștine și gnostice ale cenților secolului al II-lea și ale celui
de-al 3-lea cenți amestecă tradiții valoroase cu neînțelegeri și fantezii ale
lui.
Zelul său pios pentru a excela pe toți ereziologii anteriori prin
completarea listei de eretici l-a condus în neînțelegeri ciudate,
combinații aventuroase și afirmații arbitrare. El adesea creează narațiuni
lungi din sugestii foarte slabe. Cele mai ciudate fenomene sunt
combinate cu absența totală a criticii, iar problemele congenitale sunt
separate arbitrar. Cu toate acestea, el își copiază adesea autoritățile cu
dependență slava și permite astfel comentatorilor critici să colecteze o
bogată bogăție de tradiții autentice din lucrările sale.
CARTEA 2 Epifaniu al ciprului

PAGINA 2
El este in cel mai rau caz un intransigent si un om de cultura
controversat a carei faimoasa munca ( masiva enciclopedie a ereziilor
numita Panariom) sta ca monument al intolerantei sale fata de erezii.
Henry Chad Wick in clasicul sondaj legat de crestinii timpurii descrie
acest episcop ca fiind “Pur pasional” cu “Ostilitate riguroasa fata de
fiecare sortiment al pretentiilor intelectuale inclusiv speculatiilor
teologice”1.
Dintre toti parintii bisericii Epifaniu este in general cel mai
displacut. Este usor de pus cap la cap din scrierile patristicilor si
istoricilor religiosi, o multime de particularitati care se indreapta
impotriva lui. El este un vanator de erezii. Judecata lui este de nejudecat,
teologia lui este adanca si modul cum o trateaza este intransigent2.

Pagina 4
Influenta sa asupra lumii mediteraneene de la Roma la
Constantinopol este de netagaduit si este remarcabil faptul ca un calugar
Palestinian nesemnificativ ajunge episcopul unui oras mic din insula
Cipru si de acolo sa-si intinda umbra asupra intregului este
mediteranean.

Pagina 8
Epifaniu s-a nascut undeva in secolul 4, probabil intr-o relativa
familie crestina. Desi sursele pentru a determina religia parintilor sai

1
Henry Chadwick, The Early Church ( London, Penguin books, 1967), p. 184.
2
The PAnarion of Epiphanius of Salamis, vol. I, Cartea 1, ( Sects 1-46), trans. Frank Wiliams, 2nd rev.ed., NHMS, p.
63
sunt complicate, traditia mai tarzie a determinat ca a fost crescut de evrei
dar convertit la crestinism inca de tanar. Pentru motive care raman
neclare. Epifaniu a fost numit in 367 noul episcop al orasului
Constantia, numit si Salamis. Probabil el deja se mutase din Palestina in
Cipru urmarind neintelegerile teologice sau dezamagirile profesionale,
probabil din cauza ca a fost ales de departe de Episcopul Cipriot in
timpul cresterii sale religioase ca si lider monarhal. In orice caz, dupa ce
a fost instalat la sfarsitul anilor 360 si inceputul anului 370 el si-a
dezvoltat o reputatie monarhala suficienta astfel incat imperiul Romna
incepuse sa apeleze la el pentru ghidare teologica.
Potrivit scrierilor sale el a fost un apropiat coleg a lui Atanasie a
lui Alexandriei. El a inceput sa fie implicat in multe controverse
teologice din Cipru la Constantionpol, la Ierusalim si Roma pentru ca
eventual sa moara in timpul unei calatorii spre casa, pe mare, de la
Constantinopol in secolul 5. In secolul 6 cand un calator anonim din
Italia a vizitat orasul Constantia pe drumul sau spre tara sfanta,
mormantul lui Epifaniu era un muzeu de venerare3.
Epifaniu nu a fost un scriitor prolific, conform surselor noastre el
nu a scris niciodata decat la cererea altora. Numai cateva dintre scrisorile
sale au supravietuit, fie in fragmente adaugate mai tarziu in scrierile sale,
fie traduse in latina de Ironim in 360.
Pagina 11
Dupa conceperea Panarionului Epifaniu a devenit implicat in
incercarea de a rezolva complicata drama episcopala de langa Antiohia,
unde, la sfarsitul anilor 370 existau cu cel putin unul mai multi episcopi
decat ar fi fost nevoie. In ciuda afinitatilor teologice Epifaniu nu a fost
present la Sinodul din Constantinopol in 381 sau cel putin nu este printre
cei care au semnat, adica cei care au stat pana la sfarsit4. Epifaniu si-a

33
Itinerarium Antonini Placenti I, ( CCL 175;129 ):”Am fost din Constantinopol in insula Cipru, in orasul Constantia,
unde sfantul Epifaniu s-a odihnit “
4
Nautin, “Epiphane, “, 622
oferit suportul pentru episcopul Paulin, in timp ce sinodul l-a ales pe
rivalul sau. Curand dupa sinod Epifaniu a calatorit la Roma cu Paulinus
de Antiohia pentru a-I oferi sprijinul si acolo episcopului Damasus.
Ghidul de calatorie si probabil translatorul a fost Ieronim, un
calugar ambitios din Vest, intors acasa dupa o calatorie intre calugarii
sirieni. Dupa o lunga sedere in orasul Romei, unde ei au pledat cazul lui
Paulinius lui Damasus, Epifaniu a convins o vaduva pe nume Paula sa
imbratiseze viata monahala impreuna cu ingrijitorul casei.
Activitatile lui Epifaniu nu au fost foarte clare dar pana la sfarsitul
deceniului il vedem implicat in controverse teologice in Egipt si
Palestina impotriva lui Origen din Alexandria, criticat de calugarii
desertului. In timpul acestei perioade el a scris 2 documente teologice
unul ramas in limba greaca.

Pagina 13
Colectia lui Epifaniu este destul de ingusta in comparatie cu
prolificii scriitori ai vremii sale dar destul de complicat de inteles astfel
incat a meritat sa fie dezbatuta pe larg.

Pagina 16
Ultima parte a scrisorii sale a supravietuit intr-o traducere
greceasca in care Epifaniu isi cere scuze pentru ca a doborat o iserica cu
o imagina umana pe ea de asemenea in jurisdictia lui Ioan. Aceste
selectii pot fi din originalul grecesc al scrisorii lui Epifaniu sau pot fi
retraduceri grecesti a versiunii lui Ieronim. Au aparut pentru prima data
in secolul 8 in timpul erezei iconoclaste, moment in care obiectia lui
Epifaniu la adresa unei imagini “ a lui Hristos sau a unui sfant al Lui “.
Patriarhul iconofil al Constantinopolului, in secolul 9, a spus ca
ambele variante si greceasca si latineasca sunt postscrieri dupa epistola
lui Ioan.
Pagina 18
“ Ancora “ a fost compusa in jurul anilor 373-374. Acest titlu pare
a fi a lui Epifaniu, care foloseste o metafora prin care se arata cum o
nava isi arunca ancora pentru a gasi un loc sigur. Secretarul sau Anatolie
mentionteaza acest lucru: “ Eu, Anatolie, cel care am scris aceasta carte
numita Ancora”.Ce anume mai exact sa fie “ ancorat/a”? ( credinta?,
cititorul? Tratatul? ). Il urmez pe Oliver Kosters si Richard Kim care
spun ca tratatul trebuie ancorat. Tratatul a fost scris la cererea clericilor
in Asia Minor a carui comunitate sau comunitati au fost dislocate de
dezbateri asupra divinitatii Sfantului Duh. Asadar Epifaniu a scris cu o
atentie particulara despre erorile teologiei lui Origen, Apolinarie.
Pagina 23.
Ieronim face mentiunea ca tratatul lui Epifanie De XII gemmis (
Cele 12 geme ) a carei copie o poseda, desscrisa ca “ de mare folos “.
Presupunand ca Epifaniu i-a oferit o copie lui Ieronim la scurt timp dupa
compozitie, multi comentatori moderni afirma ca ar fi fost scria in jurul
anului 394, cand stim ca Epifaniu a vizitat Palestina. Conform prrefatei,
aflam ca Epifaniu a scris acest tratat la cererea unor clerici, de data
aceasta Diodor din Tars. “ Cele 12 geme “ ale lui Epifaniu nu au
supravietuit originalului grecesc decat in fragmente. Partial, o traducere
latina a fost pastrata in asa numita “ Collectio Avellana”, un compendiu
din secolul 6 cu documente ce tineau de episcopia romana. Textul vechi
Georgian si fragmente copte au fost publicate de Robert Blake in 1934,
cu un sondaj al tuturor bine-cunoscutelor fragmente pana in acel
moment. In 2014 un document needitat, probabil tradus din originalul
grecesc in secolul 7, a fost editat si publicat cu o traducere germane de
Felix Albrecht si Arthur Manukyan. Au existat neintelegeri in privinta
ordinei de aparitie. Albrecht si Manukyan au plasat textele alegorice la
final, dupa ordonarea triburilor. Cu toate acestea versiunea veche
georgiana pare sa fie cea mai completa.
Pagina 25.
La mijlocul varstei Epifaniu a fost pus in legatura cu autorul operei
numita “ Phyisologus “, un tratat naturalist, pe care, intr-adevar se pare
ca Epifaniu o cunostea foarte bine si a citat-o mai tarziu. O carte
intitulata “ Vietile profetilor “ de asemenea a fost trecuta sub numele lui
Epifaniu precum si numeroase alte omilii ( la moartea lui Hristos, la
Inviere si Inaltare, la Maica Domnului )
Pagina 26.
Aceste texte diferite au fost atribuite pana la urma lui Epifaniu,
care desi au ridicat multe semen de intrebare totusi nu au putut fi
separate de numele sau. De exemplu, plecand de la faptul ca a fost
episcope de Constantia si arhiepiscop al Ciprului, a sustinut predici in
nenumarate randuri. Cu toate astea Epifaniu nu a avut, ca ceilalti
episcope, transcrise aceste predici ale sale, editate si publicate dupa
moartea sa. Epifaniu nu s-a rusinat sa isi spuna punctele de vedere asa
ca, de ce nu a folosit resursele disponibile pentru a face ca opiniile sale
sa ramana pe mai departe? S-a concentrate asupra problemelor locale
astfel incat nu erau valabile la nivel general? A dus lipsa de stare
materiala buna? Daca ne gandim la acest lucru, influenta dobandita de
Epifaniu este cu atat mai impresionanta.
Trebuie sa ne intrebam si ce s-a intamplat cu libraria lui Epifaniu.
Ce putem retine din partile care au supravietuit din scrisorile sale,
deduce ca avea o biblioteca impresionanta cu carti crestine si necrestine
atat ortodoxe cat si eretice. De unde au venit si ce s-a intamplat cu aceste
carti? Probabil a obtinut carti din faimoasa biblioteca din Cezareea
Palestinei, care a fost construita, in mod ironic, pe ramasitele bibliotecii
lui Origen, in timp ce era calugar acolo. Poate biblioteca sa a fost
conceputa chiar mai devreme in timpul tineretii sale monahale, cand a
intampinat gnosticii cu “ multe carti “Nimeni nu a apucat sa studieze
carti din biblioteca lui Epifaniu si nici nu se stie ce s-a intamplat cu ea
dupa moartea lui.
Cu toate astea propriile scrieri ale lui Epifaniu sunt foarte modeste,
munca sa ca autor a ridicat multe intrigi in privinta influentei sale supra
culturii restine in era Teodosiana.

Capitolul 6

Dupa viata

Pagina 221

Figura istorica a lui Epifaniu ne-a oferit o noua perspective asupra


culturii crestine de la sfarsitul secolului 4, moment in care a avut loc
transformarea culturii romane. Din pacate Epifaniu nu si-a putut pastra
forta celebritatii din timpul vietii sale, si dupa moartea sa. Este posibil
chiar ca memoriile lui Epifaniu sa ii scada din importanta influentei sale
asupra culturii vremii sale.
Persoana lui Epifaniu poate fi cunoscuta prin intermediul a doua
hagiografii, una este original greceasca “ Viata lui Epifaniu “, din
secolele 5-6, iar alta este o scriere anglo-catolica din 1874.
“ Viata lui Epifaniu “ a fost scrisa cel mai probabil la mijlocul
secolului 5, probabil chiar de urmasii episcopului. “ Viata “ lui ca si a
celorlalti episcopi ai timpului, a circulat ca imaginea unui sfant in
contextul religiei primare, precum celebrarile liturgice.
Pagina 227:
Imperiul lui Epifanie

Inca din inceputul carierei monahale, Sfantul Epifaniu nu a dat


dovada doar de virtuti crestine dar respecta si valorile civilizatiei
imperiului roman. Curand dupa ce a intrat intr-o manastire din Palestina,
Epifaniu a mers in pustie pentru a evita faima miraculoasei sale munci.
Este luat ostatic de catre u trip din Saracia pe care i-a civilizat in numai
cateva luni.Barbarii au invatat sa respecte moralitatea crestina a lui
Epifaniu dar nu a reusit sa ii converteasca la crestinism. Asa cum Roma
reusea sa “ romanizeze “ provincii sau triburi de barbari fara sa ii
transforme in romani, tot asa crestinismul poseda puterea de a increstina
fara sa ii faca neaparat crestini.
Epifaniu a scos un demon dintr-un barbat posedat in desertl iudaic.
Apoi, demonul a intrat in fata regelui Persiei, de unde tot Epifaniu l-a
scos afara dupa ce a fost gasit si adus in casa regala, unde a stat 10 zile,
invatand regele despre Hristos. Insa regale, desi impresionat de puterea
lui Epifaniu, nu pare ca isi doreste sa devina crestin.
Epifaniu a avut grija sa stabileasca o bariera clara intre paganii
persani si crestinii romani iar loialitatea sa de a se intoarce acasa este
egala cu loialitatea pentru Hristos.
Pagina 231
Cand, mai tarziu, Epifaniu a fost chemat la Constantinopol de
imparatul Teodosie, sfintenia sa este din nou iesita la iveala. De data
aceasta Epifaniu accepta sa meaarga la imparat cu trimisul sau. Epifaniu,
odata ajuns acolo, il vindeca pe imparat iar acesta, in semn de
recunostinta il roaga sa ramana la palat, in special dupa ce Epifaniu il
boteaza pe fiul imparatului. Arcadius si Honorius isi incheie sejurul de 5
ani in Roma si se intorc la Consantinopol reuniti cu tatal spiritual. Aici,
intr-un singur tablou, observam unitatea imperiului roman cu credinta
crestina.
De la Niceea la Calcedon CARTEA 2

Acest incident a avut loc in timpul unei calatorii in Palestina in 394


cand controversa Origenista a evoluat. De la instigarea lui Epifaniu a
manastirilor din Rufin pana la provocarea lui Ieronim de a inlatura figura
lui Origen. Primul a refuzat, al doilea s-a plans si in acest fel prietenia
dintre cei doi s-a rupt. Apoi in 393, Epifaniu a ajuns la Ierusalim pentru
un mare festival unde a fost invitat de Ioan pentru a predica si l-a atacat
pe Origen public. Tot public Ioan l-a rugat sa nu mai trateze tema
origenista si mai tarziu in acea zi a predicat impotriva celor
antropomorfisti.
Epifaniu a acceptat spunand ca ambele erori teologice trebuie
condamnate. Dar samanta conflictului trebuia atacata, asa ca Rufin si
Ioan au pornit o rivalitate impotriva lui Ieronim si Epifaniu care au
intarit tensiunile prin stabilirea unui preot la manastirea lui Ieronim in
ciuda juristictiei. Scrisoarea catre Ioan ar fii trebuit sa regleze lucrurile,
dar atacul catre Origen, nu a facut decat sa inflameze situatia. Inca de la
inceputul carierei sale Epifaniu a declarat cu claritate ca invatatura lui
Origen a stat la baza Arianismului si a multor alte erori. In operele
Ancora si Panario cu mult inainte de celebra controversa, el a detaliat
argumentele impotriva ereziei originista. Origin spunea ca fiul nu-l poate
vedea pe tata, cum nici ingerii nu pot vedea Spiritul, cum nici oamenii
nu pot fi ingeri.
Fiul nu face parte din Ousia Tatalui, dar este numit Fiu prin gratie.
Origen vorbeste despre preexistenta sufletelor ca ingeri, despre
incarnarea lor in carne ca pedeapsa pentru pacat; el spune ca Adam a
pierut imaginea dumnezeirii, iar Dumnezeu a facut haina de piele pentru
Adam si Eva. Origen respinge inviere din morti. Origen trateaza
scriptura ca fiind plina de ghicitori si parabole, fiind foarte greu pentru
fiinta umana pentru a le intelege. In scrisoarea catre Ioan, se
concentreaza pe aceleasi probleme, anume pierderea imaginii lui
Dumnezeu, salvarea diavolilor si reincarnarea in conditia originala fara
trup a oamenilor. Povestea acestei controverse a fost deseori spusa si
poate fii gasita in detaliu in foarte multe parti.
Faimoasa cearta dintre Rufinus si Ieronim, liderii rivalitatii latine
din tara sfanta, curand a capatat o vasta literatura pro si contra. Ieronim a
fost un admirator al lui Origen dar nu a fost singurul actor in aceasta
drama care a schimbat partile. In 399 episcopul Alexandriei Teofil la
care Ioan apelase pentru ajutor, deasemenea si-a schimbat adeziunea si a
inceput perscutia asupra calugarilor origenisti din Egipt. Ca rezultat al
acestei persecutii din Egipt, patru dintre acesti calugari, asa numit Fratii
Inalti, asociat lui Evagrie, au mers in Palestina si apoi au calatorit la
Constantinopol si impartind vestea despre controverse. Ajungerea lor in
Constantinopol au oferit lui Teofil o sansa pentru a schita cele necesare
pentru caderea lui Ioan Hrisostun si Epifaniu aflat acum in anii 80 ai sai,
dar inca arzand de zer impotriva origenistilor, convocand un sinod in
Constantinopol. Cu toate astea, el a realizat a fost folosit ca o unealta de
Teofil si trimis acasa, numai ca sa moara pe mare pe drum. Dar in anul
403, controversa pe care el a inceput-o a continuat de-a lungul a 10 ani.
Tragica lui moarte era prea brusca pentru a fii realizata.

Pagina 194
Cativa au sugerat ca Epifaniu a fost un ganditor original sau o
personalitate atractiva. Cu toate astea, in unele directii el a fost précis in
intolerantele sale ceea ce este interesant. Faptul ca el se concentreaza
mai mult pe exprimarea tare a convingerilor sale decat in formularea
unor argumente grijulii, este un memento de folos in incercarea de a
intelege ca ortodoxia trinara a castigat biserica nu printr-o filosofie
abstracta ci prin constant afirmatii de netagaduit in viata bisericii,
luptand chiar si cu puterea politica dincolo de prejudiciile tuturor
posibilitatilor. Ca elev era recunoscut ca fiind un foarte bun cunoscator
de 5 limbi straine si ca un bun credincios a bisericii crestine. Epifaniu
desi abia se poate compara cu Eusebiu, totusi diferentele sunt vizibile;
Eusebiu cauta adevarul iar Epifeniu vana erorile, crezand ca gresita
credinta este mai rea decat lipsa de credinta.

Pagina 195
In Ancora Epifaniu a scris in 373 acest tratat grijuliu care arunca o
lumina considerabila asupra pozitiei sale, fata de problemele
contemporane. Scrierea sa se numeste Ancora pentru ca in ea el incearca
sa raspunda crestinilor care l-au intrebat despre adevarata credinta, iar in
principiu catre un anumit Palladius care a descries cu ceva ingrijorare
pericolele confruntate in furtuna ereziilor. Vedem cum Epifaniu
stabileste adevarata credinta, nu prin argument, cat prin confesiuni aluzii
scripturistice sau citari, impreuna cu respingerea sugestiilor eretice. Intr-
adevar munca sa a fost popular, partial datorita scrierii, alta decat in
artificialul stil literar folosit in acel moment, dar deasemenea a fost
populara deoarece in scrierea sa limbajul ecleziastic este usor de
reprodus.
El condamna erorile clasice precum ideea ca tatal ar fii avut doi fii,
precum si ideea subordinatianismului apeland la clasica dovada triniara
si anume plurarul lui Dumnezeu folosit la creatie “Sa facem om dupa
chipul si asemanarea noastra”. Se pare ca datoria lui avem aces direct la
limbajul ecleziastic din acea perioada si la modalitatile de confensiune si
predica din timpul sau. Din loc in loc ca un inlocuitor pentru ganduri sau
explicatii grijulii apar parafrazari scripturistice: Hristos este “Perfectul
necreatul, neschimbatul, necunoscutul, nevazatul, devenit om printre noi
… cel care din bogat a devenit sarac pentru noi, un domn, un rege, un
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care sedea in Rai de-a dreapta tatalui…” si
asa mai departe.
Scriptura si traditia arata ca trinitarismul sau poate fii vazut in linie
directa cu Atanasie.
Dar pentru Epifaniu adevarul poate fii pastrat numai evitand
erorile. Ancora contine un numar de argumente antieretice si deja gasim
un atac la Origen si la sustinatorii sai. Din nou in opera sa el condamna
80 de erezii, dupa Moise au fost 11 erezii, dupa intrupare inca 60, inainte
de legea lui Moise au fost 5 erezii si cele 4 secte ale grecilor. Aceasta
este schema lui Epifaniu cu enumerarea ereziilor dupa numele lor.
Acest interes al lui Epifaniu in deschiderea cartii Panarium face sa
observe clar ca el cauta sa faca o harta a genealogiei ereziilor. El
foloseste de asemenea, analogia clasificarilor biologice, el vrea sa
urmareasca genele si speciile, el face o incercare de a diviza arborele
genealogic pentru a sistemiza nastere si cresterea ereziilor in contextul
lumii actual. Aceasta imagine este uneori pierduta in imensa lui munca,
dar este notabil faptul ca exista referinte a derivatiei grupurilor de eretici
de la unul la altul. Primul volum al lui Epifaniu descrie pe larg pe baza
faptelor din biblie liste cu nume genealogii si enumerarea generatiilor.
La inceput nu a fost nicio erezie, a fost credinta adevarata. Adam nu a
fost nici un idol atru, nici un circumscris, dar in anume sens a tinut
credinta in biserica lui Dumnezeu care a existat de la inceput si a fost
descoperita mai tarziu. Datorita pacatului lui Adam au aparut deosebirile
fata de credinta adevarata: adulter, revolta, idolatrie. Credinta si
necredinta au inceput sa existe impreuna, cu marile figure biblice,
precum Abel, Enoh, Matusalem si Noe, reprezentant initiatorii imaginii
crestinatatii. Abraham de asemenea este prezentat ca figura a
crestinismului. Epifaniu identifica originea ereziilor cu revolta
umanitatii dupa intamplarea de la turnul Babel. Epifaniu prezinta inca
din inceputul scrierilor sale, primele 4 erezii. Barbarianismul a trebuit
perioade dintre Adam si Noe supersitita scythiscitiana, perioada dintre
Noe si turnul babel, apoi o data cu dezvoltarea magiei si astrologiei
Elenismul si cu circumcizia lui Abraham, a aparut Iudaismul.
Aceasta poveste este concentrata mai mult pe fragmentarea acestor
4 erezii in secte mai mici. Elenismul a produs 4 Stoici, Platonici,
Pitagorei si Epicurei, din Iudaism au rasarit alte 4 secte si tot din
Iudaism s-au produs 7 erezii inainte de crestinism. Pana la aparitia
crestinismului au fost asadar 20 de erezii asa cum Epifaniu a indicat deja
in cartea Ancoratus.