Sunteți pe pagina 1din 12

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

LUCRARE DE SEMINAR LA ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Academiile din Transilvania în sec. XIX

Pr. Prof. Coord. : Student:


PS. Emilian

Craiova
2018
Introducere

Începuturile vieţii creştine pe pământul românesc stau sub semnul activităţii Sfântului
Apostol Andrei cel dintâi chemat de Mântuitorul la slujba de pescar de oameni, care a predicat în
Sciţia Mică, adică Dobrogea. În celelalte părţi credinţa creştină a pătruns prin predica unor
episcopi, horepiscopi şi preoţi, sosiţi din Imperiul Roman. Simbioza dacilor cu romanii a
însemnat formarea unui nou popor, poporul român, unitate făcându-se concomitent cu naşterea
duhovnicească a poporului nostru spre viaţa în Hristos Cel Înviat, de aceea poporul român s-a
născut creştin. La români învăţătura creştină n-a fost impusă de nici o autoritate politică sau de
stat, aşa cum s-a întâmplat cu toate popoarele din jurul nostru, această învăţătură a fost rodul
minunat al unei îndelungate lucrări misionare, creştinarea făcându-se din convingere, de
bunăvoie şi nu din raţiuni de stat sau altceva.
Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate
aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele,
strădaniile poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi
unitate statală, mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi
ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de
Hunedoara, Constantin Brâncoveanu şi toţi ceilalţi, s-au identificat până la sacrificiul suprem cu
credinţa ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind pentru ea.
Secole de-a rândul Biserica Ortodoxă strămoşească a desfăşurat o uriaţă activitat
culturală în ţările româneşti, în incinta mânăstirilor şi bisericilor s-au născut primele şcoli
româneşti, în altele s-au copiat valoroase manuscrise şi s-au tipărit cărţi de slujbă, de învăţătură
creştină, amintim câţiva dintre truditorii ierarhi şi cărturari, mitropoliţii Varlaam, Dosoftei şi
Veniamin Costachi ai Moldovei, Antim Ivireanul şi Grigorie Dascălul ai Ţării Româneşti,
Simion Ştefan şi Andrei Şaguna ai Transilvaniei, toţi aceştia au şi contribuit la formarea şi
afirmarea conştiinţei de unitate naţională şi bisericească a românilor de pretutindeni.
În cadrul Bisericii Ortodoxe a înflorit şi s-a dezvoltat o artă românească de mare valoare,
arhitectură, sculptură, pictură, broderie, miniatură. Ctitoriile domneşti de la Cozia, Tismana,
Dealu, Râmeţ, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Făgăraş, Putna, Neamţ, Moldoviţa, Suceviţa,
Voroneţ, Trei Ierarhi, sunt mărturii superbe ale geniului artistic românesc şi ale jertfelniciei
voievozilor, ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor noştri.

Academiile din Transilvania- sec. XIX

Sibiu

Andrei Saguna s-a nascut la Miskolt, in Ungaria, intr-o familie de macedo-romani din
Balcani, a urmat scoala gimnaziala la Miscolt, apoi studii de drept si filozofie la Pesta si
teologice sa Varset. La varsta de 25 de ani imbraca haina monahala la manastirea de la Hopovo.
In anul 1846 a fost numit vicar al Episcopiei Ardealului iar, in 18 aprilie 1848, in plina revolutie,
era numit Mitropolit al Transilvaniei. Cum afirma Academicianul Dan Berindei: a fost „o mare
personalitate a natiei romanesti, un conducator intelept, masurat, plin de echilibru, al romanilor
ardeleni in momente care nu au fost deloc usoare pentru el…un purtator de cuvant al natiunii
romane”. Intr-o ampla si nuantata analiza a activitatii mitropolitului Saguna, Parintele Profesor
Mircea Pacurariu a subliniat ca prin Statutul organic, el a dat „cea mai democratica organizare a
bisericii”, drept care fost consacrat drept „cel mai de seama organizator si legiuitor bisericesc din
perioada moderna a istoriei, mai ales daca luam in calcul si lucrarile sale de Drept canonic, unele
traduse in limbile latina, rusa si greaca.”
Implicat si in viata national-politica, Mitropolitul Andrei Saguna a participat la revolutia
romaneasca din Ardeal, devenind „capul neincoronat” al romanilor din Transilvania. A fost
copresedinte al Adunarii nationale de la Blaj, care a formulat acea „petitie nationala” cu 16
articole reprezentand principalele revendicari romanesti, intre care recunoasterea romanilor „ca
natiune de sine statatoare”si desfiintarea iobagiei. „Pe buna dreptate, sublinia Parintele Profesor
Mircea Pacurariu intr-o alocutiune a sa, ca Mitropolitul Andrei Saguna a fost considerat
diplomatul revolutiei romanesti din Ardeal, dupa cum Simion Barnutiu era considerat
teoreticianul sau ideologul ei, iar Avram Iancu comandantul de osti populare romanesti.” Dupa
revolutie, Mitropolitul Andei a continuat lupta pentru drepturile romanilor, indeplinind diferite
functii, reusind sa „uneasca in mana sa carja de ierarh cu sceptrul unui adevarat conducator
politic”. Pentru toate, istoricul american Keith Hitchns a scris despre el ca „ultimul dintre marii
ierarhi conducatori politici”.
Intelegandu-si si asumandu-si cu exemplara raspundere misiunea, Mitropolitul Andrei
Saguna a fost si un misionar al culturii romanesti, convins de importanta emanciparii romanilor
prin cultura pentru care a initiat actiuni ce-l fac de vrednica cinstire pentru neamul sau. Amintim
dintre acestea: infiintarea „Tipografiei diecezane”, a ziarului „Telegraful Roman”, „gazeta
politica, industriala, comerciala si literara” cu aparitie neintrerupta pana astazi, editarea a
numeroase carti si manuale, reeditarea Bibliei de la Sibiu si rolul decisiv in infiintarea
„Asociatiunii transilvane pentru literatura si cultura poporului roman din Transilvania” (Astra).
Tot Mitropolitului Andrei Saguna i se datoreaza organizarea si indrumarea
invatamantului romanesc de toate gradele, pus sub ocrotirea bisericii, reorganizarea Institutului
teologic-pedagogic din Sibiu precum si numeroase „fundatiuni” prin care se acordau burse de
studii pentru elevii si studentii mai saraci. Ca „mare preot” al Bisericii sale, cum a mai fost
numit, s-a remarcat ca un vrednic slujitor al altarului bisericii, fiind considerat cel mai bun
cuvantator bisericesc din sec. XIX. Membrii Societatii Academice Romane, apreciind intreaga sa
munca l-au ales, la 7 septembrie anul 1871, ca membru de onoare.
Drept urmare, viata si opera Mitropolitului Andrei Saguna sta sub semnul unei
personalitati de dimensiuni europene prin formatie, prin misiunea pastorala, prin ampla sa
dedicare educarii si culturalizarii poporului roman din Transilvania cat si prin participarea sa la
miscarea pasoptista. Ca episcop, a militat pentru restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei iar
dupa reinfiintarea Mitropoliei a elaborat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Romane din
Transilvania dupa care s-a condus Biserica transilvaneana pana in anul 1925 si care a stat
totodata la baza principiilor de organizare si functionare a Bisericii Ortodoxe Romane. Ca
rezultat al trudei sale, in Arhiepiscopia Sibiului existau aproape 800 de scoli “poporale", un liceu
cu 8 clase la Brasov cu scoala reala-comerciala, un gimnaziu cu 4 clase la Brad. Au fost editate
peste 25 de manuale scolare iar la Sibiu in anul 1853 a infiintat un Institut teologic-pedagogic, cu
doua sectii teologice si una pedagogica, a tiparit o serie de manuale didactice si a trimis numerosi
tineri la universitati din Austria si Germania, cu burse oferite din fondurile si fundatiile create de
el.
Asadar, a fost primul presedinte al “Asociatiei transilvane pentru literatura romana si
cultura poporului roman" (Astra), a initiat in anul 1853, dupa cum am spus si mai sus, ziarul
“Telegraful Roman" care apare pana astazi, fara intrerupere. A fost Presedinte al Marii Adunari
Nationale romanesti de pe Campia Libertatii de la BIaj din 3/15 mai 1848, fiind delegat sa
prezinte revendicarile romanesti imparatului. Dupa 1860 a fost membru in Senatul imperial din
Viena, in anii 1863-1865 deputat in Dieta Transilvaniei, copresedinte al Conferintei nationale-
politice a romanilor de la Sibiu (1861) si a Congresului national al romanilor de la Alba lulia
(1863). In anul 1871 a fost ales membru de onoare al Academiei Romane.
Cu alte cuvinte, intreaga sa opera a fost pusa in slujba emanciparii culturale si sociale a
poporului pentru care a pastorit, fiind pentru romanii transilvaneni ceea ce fusese doar cu putin
timp inainte Samuel von Brukenthal pentru comunitatea saseasca: amandoi raman in memoria
europeana ca intemeietori de institutii, personalitati enciclopedice, deschise valorilor umaniste.
Organizarea acestei importante aniversari romanesti, aici si acum, este proba cea mai elocventa
ca nimic nu este mai profund universal decat a lucra pentru propasirea spirituala, culturala,
sociala si politica a propriului neam si a patriei.
Iar promisiunea si demersurile IPS Dr. Laurentiu Streza, Mitropolitul Ardealului, au
urmarit intotdeauna, cu sarguinta cursul vietii Mitropolitului Saguna - o viata de sfintenie de la
„Andrei cel mare la Andrei cel Sfant”, care deopotriva „sub semnele timpului si ale duhului”,
considerand ca acum este vremea ca Mitropolitul Andrei Saguna sa fie canonizat – argumentatie
bine intemeiata si puternic fundamentata.

Arad

Episcopia Aradului a fost înființată în anul 1706 ca episcopie pentru sârbii ortodocși
refugiați din Imperiul Otoman pe teritoriul Regatului Maghiar, controlat la acea vreme de Casa
de Habsburg. În anul 1690 episcopul Isaia Diacovici primise de la împăratul Leopold I de
la Viena „privilegiile ilirice”, prin care a fost acordată sârbilor ortodocși libertate bisericească și
autonomie politică pe teritoriul aflat sub administrare imperială, fapt ce a dus la stabilirea a ca.
40.000 de familii de sârbi părțile Banatului și Crișanei, ei fiind însoțiți de un cler numeros. Pe 15
aprilie 1706 episcopul sârb Isaia Diacovici a obținut aprobarea imperială din partea
împăratului Iosif I pentru înființarea unei episcopii ortodoxe la Arad.
În anii 1830, sub păstorirea episcopului Gherasim Raț, limba liturgică slavonă a fost
înlocuită treptat cu limba română. Curând după aceasta a fost desființată și școala confesională
sârbă și înlocuită cu școala cu limba de predare română.
Separarea ierarhică a ortodocșilor români din Banat și Ungaria de Mitropolia Sârbă de
la Carloviț s-a înfăptuit prin efortul lui Andrei Șaguna, susținut de politicienii Andrei
Mocioni și Vincențiu Babeș.1 Moartea patriarhului sârb Rajacici, survenită la 13 decembrie1861,
a constituit ocazia pentru declanșarea acțiunii de separare. Andrei Mocioni a propus ca românii
să nu participe la actul alegerii noului ierarh, pentru a nu da posibilitatea noului patriarh să-și
aroge supremația și asupra românilor ortodocși din Banat și Ungaria.2
Propunerea lui Mocioni a fost adoptată ca decizie generală la conferința românilor
bănățeni, care a avut loc la Timișoara în data de 21 ianuarie 1862. Cei 14 deputați români, aleși
în eparhiile Arad, Timișoara, Vârșeț, au participat la toate festivitățile congresului bisericesc de
la Carloviț, deschis pe 1 august 1864. În ziua de 5 august, când se împlinea actul alegerii noului
patriarh, ei s-au înfățișat comisarului regal Joseph Philippovich von Philippsberg, înmânându-i o
declarație de abținere, în care motivau că populația românească din cele trei eparhii ortodoxe nu
ține nicidecum de biserica sârbească, ci posedă biserica sa proprie, românească «…după ființa-i
externă, cu totul deosebită de cea sârbească».3
După alegerea noului patriarh, în persoana episcopului Samuil Mașirevici, sinodul
întrunit în data de 26 august 1864, s-a pronunțat în principiu pentru separarea bisericească a
sârbilor și românilor din Banat și Ungaria. Rescriptul imperial din 24 decembrie 1864, al
lui Francisc Iosif, a confirmat această înțelegere și a încuviințat înființarea unei mitropolii
ortodoxe române, cu sediul la Sibiu, în fruntea căreia era numit arhiepiscop și mitropolit Andrei
Baron de Șaguna. Sub jurisdicția acestei mitropolii ortodoxe au fost puse prin Diploma imperială
din 4 iulie 1865 două episcopii sufragane: cea a Aradului și Episcopia de Caransebeș, nou
înființată. Episcopia Ortodoxă de Timișoara rămânea în continuare sub ascultarea ierarhiei
sârbești de la Carloviț.

1
Nicolae Cornean [sic], Monografia Episcopiei Caransebeșului, Caransebeș 1940, p. 28.
2
Ioan Dimitrie Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara 1977, p. 180.
3
Scrisoarea declaratoare și legitimatoare a deputaților români la Congresul illiric-național din Carlovitz, către
ilustritatea sa dl. general și comisar împărătesc Iosif Baron Philippovich de Philippsberg, în: Suciu, op. cit., p. 185.
Caransebeș

Protopop al Braşovului şi primul episcop al Caransebeşului, mâna dreaptă a


mitropolitului Andrei Şaguna, cărturar paşoptist, participant activ în cadrul revoluţiei de la 1848,
ctitor al primului gimnaziu braşovean, întemeietor al primei episcopii ortodoxe la Caransebeş -
doar câteva din argumentele studierii vieţii lui Ioan Popazu (1808-1889).
Ion Popazu vede lumina zilei în Şcheii Braşovului, la 20 decembrie 1808 (în matricola
botezaţilor de la Biserica „Sfântul Nicolae” aflăm, la această dată: „Ioan al lui Popazu, botezat de
Maria lui Petru Cojocaru”, iar în Evanghelia copiată de Radu Tempea II: „1808 s-a născut Ioan,
fiul lui Ioan Popasu”, în casa de pe Podu lui Grid nr. 39, unde au văzut lumina zilei şi cele două
surori ale protopopului Popazu: Maria şi Elena, decedată de timpuriu, precum şi fratele
Constantin) în casa negustorilor, Ioan şi Stana, „români, neam de preot”, veniţi din Vălenii de
Munte şi stabiliţi în oraşul de sub Tâmpa, la o dată pe care n-o cunoaştem. Tatăl său „purta
anteriu şi giubea. Era negustor de peşte. Om vesel şi ordonat în afaceri; Ţinea mult la numele său
bun”, iar mama lui (născută Voina, o familie vestită din Şchei din care făcea parte şi protopopul
de mai târziu Vasile Voina) era „femeie vrednică, înţeleaptă şi blândă”. „Pare că vorbeai cu un
preot bătrân – mai spune despre ea un cronicar contemporan – astfel de înţelepte şi cinstite vorbe
ieşeau din gura ei. Rareori am văzut în viaţă o astfel de femeie înţeleaptă şi blândă. Se purta
româneşte cu ştergar alb pe cap”
În aceeaşi familie Ioan Popazu a mai avut un frate, Constantin, care a continuat tradiţia
familiei în ale negustoriei, având să devină şi preşedinte al Eforiei Şcolare şi membru fondator al
gimnaziului, cunoscut mai ales pentru negoţul purtat în Muntenia. Catastiful de botez confirmă şi
existenţa a două surori: Elena şi Maria. Dacă despre prima, Elena, botezată la 9 iulie 1811, nu se
ştie nimic, cea de a doua, Maria, botezată la 20 august 1816, ştim că va fi viitoarea mamă a lui
Titu Maiorescu şi însemnările lui Maiorescu ne oferă mărturii deosebit de afectuoase despre ea.
Îl găsim pe Ioan Popazu mai întâi la şcoliţa de la Biserica „Sfântul Nicolae” din Şcheii
Braşovului, reorganizată din 1806 de Ioan Barac ca şcoală capitală cu trei clase, bazată pe „Raţio
Educationis”, unde „afară de rânduitele şi ştiutele învăţături” se însuşeau limbile germană,
maghiară şi greacă. „Dascăl mare” pentru şcoala capitală era poetul iluminist Ioan Barac, cu
obligaţia de „a învăţa prunci gramaticeşte şi nemţeşte şi pe lângă acestea şi alte trebuincioase
ştiinţe frumoase”, întrucât , „filosofia deplin au săvârşit-o”.
Al doilea dascăl, Mihăilă Munteanul „învăţa pruncii învăţătura credinţei, temeiurile cele
dintâi ale limbii nemţeşti şi ungureşti, învăţătura năravurilor celor bune şi alte trebuincioase la al
doilea clas învăţături”, iar Zaharia Duma pregătea clasa a treia învăţând „pe slovenitorii de
slove… rumâneşte, ungureşte, greceşte şi nemţeşte împreună şi a scrie şi temeiurile cele dintâi
ale aritmeticii, cântările bisericeşti şi altele, la întâiul clas trebuincioase ştiinţe” (Vasile Oltean,
„Şcoala românească din Şcheii Braşovului”, pp. 133-134).
„Schleiermacher al românilor”
Continuă să înveţe la şcoala grecească din Braşov (aflată pe actuala str. Constantin
Brâncoveanu nr. 10), unde îşi însuşeşte pe deplin limba greacă, pentru ca să-şi continue studiile
secundare la liceul „Johannes Honterus” din Braşov, ca singurul român înmatriculat, pentru anul
şcolar 1828/1829 în clasa a patra: „Popazu Ioannes, 18 ani, disunitus, eminens”, iar în anul şcolar
1829/1830, în clasa a cincea, tot „eminens”4.
Cu această zestre intelectuală îşi continuă studiile filosofice timp de doi ani (1831-1832),
la liceul romano-catolic din Sibiu şi Cluj, iar între anii 1833-1836 frecventează Universitatea din
Viena, în cadrul vestitului institut teologic „Santa Barbara”, pe care îl absolvă cu succes strălucit.
Ca urmare, Vasile Moga, fără ezitare, îl numeşte secretar episcopesc încă în 1836, anul când
Popazu părăseşte băncile Universităţii din Viena.
La 9 martie 1837, acelaşi protector, episcopul Vasile Moga, de ziua Sfinţilor Mucenici, l-
a hirotonit întru diacon la Biserica „Sfântul Nicolae” din Şchei, iar patru zile mai târziu „preot
celib”, în prezenţa protopopului Ignatie Carabeţ şi a credincioşilor braşoveni, înlocuind astfel pe
cel adormit întru Domnul, protopopul Radu Tempea VI, pentru a sluji împreună protopopul
Carabeţ şi cu bătrânul preot Simion Datcu (decedat şi el la puţin timp – 28 martie 1837).

4
I. Stanciu, „Istoricul Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu, 250 ani de la întemeiere lui” (1692-1942), Sibiu, 1943, pp.
58-59.
„Ca preot - ne spune Ion Popea - a fost un adevărat reprezentant al lui Hristos. Puterea lui
apostolică se cuprindea nu în felurite forme exterioare, ci în cuvânt… Şi în cuvânt Popazu era
maiestru, în cuvânt era forţa lui. Când vorbea de la catedră, trăsăturile feţei îi erau iluminate de
puterea sfântă a ideilor ce dominau sufletul său şi cuvântul izvora din pieptul lui în forma
valurilor unui torent şi irezistibil răpea cu sine inimile ascultătorilor. Biserica «Sfântul Nicolae»
din Şchei gemea atuncea de mulţimea poporului. Străini de naţiune şi confesiune veneau să
asculte pe vestitul predicator. Nemţii îl numeau Schleiermacher al românilor, iar românii îi
ziceau Ioan Gură de Aur… Vorbea… într-o limbă nemăiestrită, firească, aşa ca toţi să-l
înţeleagă, învăţat şi neînvăţat… Vorbea rar şi cu glas puternic. Tonul cuvântului său era ca
tunetul de puternic... Idealist, devotat binelui de obşte şi înflăcărat pentru binele neamului său,
Popazu nu era şi nu putea fi omul banului, nici limba lui nu putea fi departe de buzele sale…
Banul cel din urmă îl da unde ştia că poate face vreun bine”.
Cât priveşte portretul său fizic, acelaşi Ioan Popea ne spune: „Ca preot tânăr era om
frumos, rumen la faţă, avea ochi vioi, mari pătrunzători, barba neagră, părul capului negru.
Umbla de obiceiu în reverendă, iar peste ea, cu o mantie cu guler mare, lăsat pe spate şi pe cap
cilindru, pe care-l purta până în anul 1855”.
Protopop al Braşovului
Decedând şi protopopul Simion Datcu, este ales din aprilie 1838 să slujească împreună cu
Popazu şi preotul Petru Gherman de la Biserica din Braşovul Vechi. Nici trei săptămâni n-au
trecut şi adoarme întru Domnul protopopul Ignatie Carabeţ, în vârstă de 62 ani.
Între evenimentele acestei perioade, „Gazeta Transilvaniei” consemnează că „la 6
decembrie 1838 s-a serbat hramul Sfântului Nicolae. Tot atunci s-a săvârşit şi sfinţirea bisericii
vechi”. Prin „biserica veche” se înţelege Biserica „Sfântul Nicolae”, în timp ce „biserica nouă
sau cea din preurbiul de sus” se referă la Biserica „Sfânta Treime” de pe Tocile.
„Cu acest prilej protopopul Ioan Popazu primi statutul de protopop primar actual în districtul
Bârsei”.
În anul 1838, Popazu, în noua calitate de protopop, solicită oferte şi reuşeşte să realizeze
o tâmplă nouă, un amvon şi o strană vlădicească cu concursul tâmplarului din Bucureşti,
Friedrich Stiler şi a aurarului braşovean Heflich, care se oferă să realizeze tâmpla după modelul
celui de la Biserica grecească din Viena. La rândul său, zidarul Horvath realizează „fruntea
dinaintea bisericii la stâlpi”. Din 1838 este adus din Braşovul Vechi preotul zărneştean Ioan
Petric, numit la Biserica „Sfântul Nicolae” la propunerea protopopului Ioan Popazu (în şedinţa
din 18/30 decembrie se citeşte ordinul episcopesc din 14 decembrie 1838 prin care se transmite
accepţiunea acestei numiri).
După doi ani, acelaşi protopop Popazu (Protocolul şedinţei din 30 noiembrie 1841)
propune ca vestitul revoluţionar paşoptist, fost călugăr în Moldova şi psalt la mănăstirea din
Sinaia, ierodiaconul Varlaam să fie numit psalt al Bisericii, căci – zicea el – „Acest om este un
psalt foarte bun, cu meşteşug desăvârşit, ce nu numai măestria muzicii o cunoaşte, dară este şi
izvoditor de cântări şi psaltichie cu ştiinţe şi conţept şi aşa fiindcă harmonica cântare este lauda
lui Dumnezeu şi podoaba ce mai sfântă a Bisericii”.
Bariţiu spune despre el în „Părţi alese din Istoria Transilvaniei pre doue sute de ani din
urmă”, Sibiu, vol. II 1889, p. 575-576 că „publicase un fel de apel, cu care plecase pe la diferite
mănăstiri spre a face propagandă pentru libertate. Era călugăr şi diacon, de naştere din Basarabia,
dară, cum se zice în limba bisericească, având metania la Sfânta episcopie a Romanului, în
Moldova, aşezat, însă, cu binecuvântarea arhiereului său, în calitate de psalt la Sfântul Nicolae,
în Braşov, un monah cu purtări prea cuvioase şi ca o adevărată raritate între oamenii de
vocaţiunea sa, foarte iubitor de ştiinţe şi limbi, care, în anii petrecerii sale la noi, între altele
învăţase limba germană atât de bine, încât cetea într-însa pe Fichte, Kant, Krig; cunoaşte şi
scrierea lui Lamenais, tradusă de Dionisie. Pe urma acelui Warlaam se luaseră şi câţiva studenţi
înfocaţi, ca să propage şi libertatea într-un mod foarte naiv, inocent; o plătiră, însă, care cu fuga,
care cu arest”.
De real folos s-a dovedit gestul prinţului Grigore Brâncoveanu (nepotul marelui voievod,
Sfântul Constantin Brâncoveanu), care „a lăsat ca jumătate venitul legatelor sale, ale moşiilor
Sâmbăta şi Poiana Mărului (a căror administratoare era Compania grecească) în tot anul să se
împărţească săracilor” .
Încă din 1842, protopopul Popazu se gândise să dea o nouă „Instrucţie” pentru slujbaşii
Bisericii, conform căreia Reprezentanţa avea să fie formată din toţi cei trei parohi, precum şi din
doisprezece bărbaţi „parte mirenească, aleşi de către obşte dintre oamenii de frunte, cinstiţi, cu
nume şi cu stare bună, paşnici şi destoinici”.
Pentru fiecare loc, Reprezentanţa propunea trei persoane, pe care într-o duminică sau
sărbătoare, protopopul, împreună cu inspectorul magistratural îi propune obştii spre a vedea care
din ei întruneşte majoritatea voturilor (Vasile Oltean, „Cel mai vechi regulament de funcţionare a
bisericii şi şcolii din Şcheiii Braşovului”, în „Revista Teologică”, an XIII (85), nr. 1, ianuarie-
martie, 2003, p. 3-18).
Reorganizarea şcolii din Şchei
Nemulţumit de starea vechii şcoli din Şchei, Popazu o reorganizează numind noi cadre în
persoana dascălilor Andronic Androne (viitorul paroh), Nicolae Preda, Nicola Nicolau (autorul
cărţii „Geografia sau scrierea pământului”, 1814), Iosif Barac (viitorul protopop) şi Toma
Moldovan (ultimul pentru şcoala de fete), reuşind să obţină în 27 februarie 1844 calitatea ei de
şcoală normalicească, echivalentă cu cea de stat, în sensul că absolvenţii acestei şcoli se puteau
înscrie în orice şcoală gimnazială.
Visul său era acela de a înfiinţa un gimnaziu pentru români şi în acest scop reuşeşte să
obţină din partea autorităţilor dreptul de a forma o comisie de cercetare (al cărei preşedinte era),
alcătuind astfel primul proiect pentru noul institut şcolar încă din anul 1840.
Doar evenimentele revoluţiei au întrerupt pentru moment posibilitatea lui Popazu de a
realiza acest ideal, reuşind doar în 1843 să deschidă o şcoală pentru ţigani în cartierul Blumăna.
În toamna anului 1845, Popazu a cerut Reprezentanţei să i se elibereze un certificat de bună
purtare, de care avea nevoie pentru a candida pentru postul de episcop pentru românii ortodocşi
din Transilvania.
În arhiva Municipiului (nr. 4077/1845) se află acest document, eliberat în limbă germană
la 5 noiembrie 1845: „Ioan Popassu, protopopul ortodox de aici, cere să fie recomandat la Înaltul
Guvern în postul devenit, nu de mult, vacant, prin moartea episcopului Vasile Moga şi-şi sprijină
cererea pe un certificat, din care se vede că a absolvit studiile teologice la Universitatea din
Viena, apoi, ca paroh la Biserica cea mare ortodoxă de aici şi apoi de protopop şi că Excelenţa Sa
General Comandant i-a recunoscut serviciile făcute cu prilejul mutării liniei de la Bran şi în fine
şi la situaţia sa de preot necăsătorit, precum şi la viaţa sa morală ireproşabilă de până acum”.
Magistratul continuă: „Cererea cu anexele lui s-a trimis guvernului cu observarea că petiţionarul,
după părerea obiectivă a noastră, cu privire la activitatea lui de până acum, la cunoştinţele şi
viaţa lui morală, ar fi foarte potrivit şi capabil pentru a i se acorda demnitatea de episcop”.
Dar, spre fericirea Bisericii, a şcolii şi a poporului din Şchei, Popazu avea să rămână încă
mulţi ani la Braşov. În anul 1846 Popazu reuşeşte să-l capaciteze pe marele pictor bisericesc,
şcheianul Constantin Lecca, aflat la Craiova, să picteze icoanele bisericii pentru iconostas şi cu
ajutorul tâmplarului Nicolae Pop (tatăl pictorului Mişu Popp) face dulapuri pentru icoane şi
proiectează o nouă tâmplă, împodobind din nou biserica (monumentale picturii, aflate azi în
arhiva muzeului, sunt expuse, în parte în muzeu).

Bibliografie

Episcopia Aradului: istorie, cultură, mentalități, 1701-1918, Pavel Vesa, Universitatea


"Babeș-Bolyai". Institutul de Istorie Ecleziastică, Editura Presa Universitară Clujeană, 2006

Eparhia Aradului în timpul episcopului Sinesie Jivanovici (1751-1768), Pavel Vesa,


2013, 250p - recenzie

Mărturii românești din Eparhia Aradului in veacul al XVIII-lea, Ed. I. Găvănescu,


Editura Diecezana, 1940

Eparhia Aradului în perioada instituționalizării culturii naționale: 1807 - 1948, Vasile


Popeangă, Editura "Vasile Goldiș" University Press, 2006

Nicolae Popea, Archiepiscopul și Mitropolitul Andreiu Baron de Șaguna, Sibiu, 1900;

Ioan Popea, „Un bărbat vrednic: Ioan Popazu”, în „Şcoala şi familia”, 1887, nr. 2

Corneliu Diaconovich, „Ioan Popasu”, în „Romanische Revue” (1887), nr. 4

Nicolae Corneanu, „Ioan Popazu, episcopul Caransebeşului (1865-1889)”, în „Biblioteca


religioasă morală”, nr. 27/1989

Andrei Bârseanu, „Episcopul Ioan Popasu”, în „Anuarul XLV al Gimnaziului gr.or.


român din Braşov pe anul şcolar 1908/1909”, Braşov, 1909

I. Stanciu, „Istoricul Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu, 250 ani de la întemeiere lui”
(1692-1942), Sibiu, 1943,