Titlu: Stilul Beletristic

Instituția: Universitatea ”Ștefan cel Mare” din Suceava.

Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării
Student: Pînzaru Andreea Miruna
Grupa: Română- Germană

Stilul beletristic valorifică din plin funcţia expresivă a limbii, fiind domeniul suspendării
alterităţii limbii în favoarea viziunilor şi creaţiilor subiective. De altfel, aşa cum literatura nu este o
reproducere a realităţii, tot astfel nici limba literaturii nu este o preluare a limbii vorbite în general,
chiar şi atunci cînd lasă impresia că s-ar realiza printr-o astfel de preluare. în acest caz, cuvîntul este
suportul creaţiei iar, uneori, creaţia însăşi, care se poate realiza în oricare dintre registrele stilistice.
Textele realizate folosesc pe scară largă figurile de stil, adică îmbinările de cuvinte ce conduc spiritul
de la aspectul raţional la cel al reprezentărilor, al sensibilizării şi al trăirilor subiective. In plus, aceste
texte însumează şi posibilităţi ale interpretărilor multiple, cultivînd deseori chiar ambiguitatea şi
antrenarea destinatarului într-o participare la problematizarea situaţiilor prezentate.
Stilul beletristic poate uza de toate elementele limbii, inclusiv de toate potenţialităţile de
încălcare a normei, fie aceasta norma cutumiară, fie norma legiferată, oferind mari posibilităţi
de manifestare a libertăţii lingvistice. Cu toate acestea, stilul beletristic nu presupune manifestarea
liberului arbitru, deşi ambiţia de a crea literatură în lipsa oricărui talent literar a dus uneori la
experimente ridicule şi la pseudoliteratură, fiindcă libertatea lingvistică oferă numai condiţiile
urmării rigorilor artei. în general, stilul beletristic are majoritatea trăsăturilor opuse celor care
caracterizează stilul ştiinţific. Taxonomia stilului beletristic cunoaşte trei limbaje de bază: limbajul
prozei, limbajul poeziei şi limbajul dramatic, în interiorul cărora se manifestă la nivelul conţinutului
şi al expresiei, în grade diferite limbajul poetic. Acesta este alcătuit din elementele limbii deturnate
din funcţiile lor iniţiale spre a crea o lume de imagini independentă de cosmosul fizic şi social
obişnuit, receptat ca existenţă obiectivă de către indivizii umani.
În cultura românească, elemente ale stilului beletristic au apărut în vechea limbă literară în
textele religioase şi istorice, pentru ca, la sfirşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al
XVIII-lea să fie realizate primele opere beletristice notabile. Nivelul atins de operele unor mari
talente precum Dosoftei şi Cantemir nu a fost însă menţinut de-a lungul secolului al XVIII-lea, încît
abia spre sfirşitul acestui secol şi la începutul celui următor se pot constata realizări literare notabile,
o dată cu opera primilor poeţi munteni şi a iluministului Ion Budai-Deleanu.
Adevărata literatură modernă a fost fundamentată prin activitatea scriitorilor de la
jumătatea secolului al XlX-lea, cînd se produce o accentuată diversificare tematică şi lingvistică a
operelor literare, precum şi o manifestare a creaţiei în diferite genuri şi specii literare. După o
 perioadă de prevalare a traducerilor din literatura europeană (îndeosebi din cea franceză) se trece tot
mai intens la creaţia naţională, constatarea potrivit căreia "traducerile nu fac o literatură" fiind
acceptată ca valabilă de marea majoritate a învăţaţilor români. Desăvîrşirea a fost realizată pe terenul
stilului beletristic prin marii clasici ai literaturii române, care şi-au alcătuit opera în a doua jumătate
a secolului al XlX- lea. în veacul următor, îndeosebi între cele două războaie modiale, literatura
română reuşeşte sincronizarea cu cea europeană, curentele principale europene fiind reprezentate de
scriitori români de mare forţă.
Sub aspect tematic şi lingvistic, literatura şi literaţii au mers uneori cu circa o jumătate de
secol în urma ideilor şi limbii ştiinţifice. Cultivarea trecutului istoric în operele literare, de exemplu,
devine remarcabilă în jurul anului 1840, în vreme ce gîndirea ştiinţifică se orientase în acest sens
încă de pe la 1780. Tradiţia populară a fost însă simultan folosită ca argument ştiinţific (pentru
demon- strarea romanităţii românilor) şi ca sursă a inspiraţiei literare, acest ultim aspect fiind cultivat
intens de-a lungul secolului al XlX-lea. Temele citadine şi industria devin proprii literaturii române
abia în secolul al XX-lea, iar neologismul, cultivat foarte mult pe terenul ştiinţei, atît în propunerile
pentru cultivarea limbii, cît şi în realizarea textelor, a pătruns cu greu în literatură şi cu o întîrziere
de aproape un secol. Chiar în etapa actuală, spre deosebire de situaţia manifestată pe terenul stilului
ştiinţific, limba literaturii rămîne încă în mare parte ataşată filonului popular, deşi împrumutul
neologic a pătruns şi aici.
Ca atare, literatura a reprezentat un element de temporizare şi, prin aceasta, de asimilare şi
de difuzare a noului, în vreme ce ştiinţa a reprezentat avangarda modernizării în societatea
românească. întrucît a existat şi o anumită deosebire în modul de manifestare a învăţaţilor din
vechile provincii româneşti în diferite domenii ale culturii, se poate constata că, prin cultivarea
ştiinţei şi filozofiei, ardelenii s-au aflat în avangardă, în vreme ce moldovenii, foarte valoroşi pe
terenul literaturii, au reprezentat temporizarea. Cultivînd politica dictată de împrejurări, muntenii au
putut realiza o sinteză şi un echilibru, cele două direcţii asamblîndu-se şi fuzionînd.

Cel mai expresiv dintre stilurile funcționale ale limbii a cunoscut diferite etape de
dezvoltare după apariția în anul 1521 la Câmpulung-Muscel, a primului document scris, compact
si unitar, din câte sunt cunoscute pană astazi în limba română - Scrisoarea lui Neacșu ot Dlăgopole
(Câmpulung Muscel):

a) etapa de îneceput (1532-1640) - primele elemente de texte beletristice se regăsesc în

lucrări canonice de lectură (Psolirea, Apostolul, Evanghelia) sau de slujba (Cazaniile,
Molitvenicul. Cartea de cântece), prezentand numeroase particularităti (Gh. Chivu):

-prezența frecventă a formelor verbale la persoanele I si II in scrierile de tip

retoric: Psaltirea, Cazaniile, rugaciuni — Pasă după mene, crede în
Domnezeul mieu!, texte măhăcene — Tu cela ce pomenești și-ți aduci
amente etc.;
-utilizarea perfectului simplu. care tinde să devină un timp al narației;
-apariția unor particularități ale limbii vorbite: vocative (Doamne, ome,
murmânte etc.)și interjecții (vaide, o, iani, ni);
-folosirea figurilor semantice precum comparațiile, cu o structură simplă și cu
termeni concreți (Periră ca fumul dzilele mele — Psaltirea
Voronețeană), epitetul ornant, stereotip și generalizator (frumos, gras
vițel — Palia de la Oraștie); apar, de asemenea, repetiția, enumerația,
paralelismul sintactic.
b) etapa a doua (1640-1780) — crește semnificativ numărul textelor
aparținand literaturii laice, scrieri în proză, lirice sau dramatice;
particularitățile epocii anterioare se regăsesc și în această etapă, dar apar și
altele: fraze ample, după model grecesc sau latin (la Dimitrie Cantemir),
utilizarea hiperbatului (la scriitori precum Dimitrie Cantemir; Miron
Costin, Constantin Cantacuzino). diversificarea figurilor de stil.
c) etapa de după 1780 (secolele XIX si XX) înregistrează o explozie a
literaturii române, prin cultivarea tuturor speciilor literare; specifice stilului
beletristic, începând cu prima parte a secolului al XIX-lea, este acceptarea
regionalismului (Ion Coteanu) pentru valoarea sa artistică fapt ce
deosebește acest stil de cel administrativ și științific. Este evident faptul
că literatura română și, implicit stilul beletristic, atinge punctul culminant
prin opera marilor clasici (Mihai Eminescu, Ion Creanga, loan Slavici, I.L.
Cargiale), continuând cu scriitorii interbelici (Tudor Arghezi, Lucian Blaga,
Ion Barbu, Mihail Sadaveanu, Camile Petrescu), cu neomoderniștii (Nichita
Stanescu. Marin Sorescu) sau postmodemiștii (Micea Cartarescu).
În creațiile populare, stilul beletristic se suprapune, in bună masură,
Iimbajului popular. printr-o „interdependență dintre structura literaturii
folclorice și modalitatea orală de constituire și circulație (când are loc
recrearea textelor), pe caracterul specific popular al imaginii, al relațiilor
dintre ficțiune și realitate, al participării afective a creatorului (și
povestitorului), si al implicării ascultătorului (destinatarului) în desfășurarea
narațiunii (basm, legendă, snoavă etc.)".
Stilul beletristic, fie în poezie, fie în proză, denotă cea mai mare
complexitate de organizare. atât în conținutul și în specificitatea textelor
literare, care pot fi epice, lirice și dramatice, poeme, schițe, nuvele, romane,
comedii, memorii, cu diverse titluri și subtitluri, cât si prin variabilitatea
expresivă a mijloacelor de realizare artistică. Stilul beletristic este persuasiv,
propunându-ți atragerea receptorului (a lectorului) în spațiul comunicării,
trăsături fundamentale în acest scop fiind sugestivitatea și verosimilul.
Cuvintele sunt folosite indeosebi cu funcția lor conotativă, având ca scop
crearea irnaginii artistice, prin care se obține sensibilizarea lectorului. În
acest scop, nivelul fonematic al limbii se împletește în mod frecvent cu
nivelul prozodic, în realizarea accentului, intonației și ritmului și mai ales
în crearea figurilor de stil „fonetice": aliterații, repetiții, asonanțe, contraste
sonore.
Stilul beletristic, se află „în permanentă, stare conflictuală între norma
funcțională și norma individuală", „specificul stilului beletristic intre celelalte
stiluri este dat de: înscrierea flexiunii in sfera amplă a limbii naționale;
desfăsurarea amplă a flexiunii; convertirea sensurilor gramaticale în
componente ale semnificării." (Durnitru Irimia).
De foarte multe ori, realitatea descrisă de autor este imaginară, fiind o
ficțiune a autorului. Se urrnarește nu atât transmiterea de informații, cât mai
ales sugerarea unor idei și sentimente, la nivelul imaginației și afectivității
cititorului sau ascultătorului, utilizate diferit de fiecare scriitor. Stilul
artistic utilizează multiple posibilități de expresie ale limbii, prin procedee
specifice numite figuri de stil. Acestea sunt de mai multe tipuri:
1) Figuri din domeniul foneticii și fonologiei: aliterația, asonanța. sincopă apocopă, etc.;

2) Figuri din domeniul lexicului: epitete, comparații, metafore, epitete, personificări, etc.;
3) Figuri din domeniul morfologiei: dativul etic, dativul posesiv, diverse superlative;
4) Figuri din domeniul sintaxei: anacolutul, tautologia, elipsa, etc.
In stilul artistic, comunicarea este expresia unei alte realități
imaginate de autor; destinatarul nu-și pune problema falsului, el știe că e
vorba de fcțiune, de convenție; textul literar scoate în evidență funcția
poetică a limbajului, deoarece scriitorul este foarte atent nu numai la ,ceea ce
spune" ci și la „cum spunte" .
Stilul beletristic presupune o serie de particularități lingvistice:

- la nivel lexical: polisemantism; sensul conotativ; varietate lexicala

- la nivel morfologic: valori expresive ale parților de vorbire; marcile subiectivității;

- la nivel sintactic: diversitatea raporturilor de subordonare; inversiuni, dislocări topice;

- la nivel stilistic: prezența procedeelor artistice.
La toate nivelurile limbii (fonetic, morfologic, sintactic, lexico-semantic,
stilistic), în stilul beletristic, sistemul limbii este actualizat în cea mai mare
libertate, cu o singură constrângere: subordonarea față de principiul general care
guvernează procesul semnificării în comunicarea literară:expresivitatea estetică.