Unitatea de învățare nr.

BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICO-

FINANCIARE

Cuprins :
 Necesitatea, tipurile şi conţinutul analizei economico-financiare
 Metode şi tehnici folosite în analiza economico-financiară
 Sursele informaţionale ale analizei economico-financiare

Timpul alocat temei : 4 ore

Obiective:
După parcurgerea acestei teme veţi fi capabili:
• să cunoașteți tipurile de analiză economico-financiară și etapele unui proces de
analiză;
• să cunoașteți și să aplicați metodele de analiză;
• să extrageți și să prelucrați informațiile necesare procesului de analiză.

Bibliografie recomandată:
 Anghel I., Analiza si evaluare economico-financiara, Ed. ASE, București, 2016
 Achim M., Borlea S., Ghid pentru analiza diagnostic a starii financiare, Ed. Risoprint,
Cluj, 2016
 Baiu C., Analiza financiară pe înțelesul tuturor, Evrika Publishing, București, 2018
 Buşe L., Siminică M., Cîrciumaru D., Simion D., Ganea M., Analiză economico-
financiară, Ed. Sitech, Craiova, 2010
 Cîrciumaru Daniel, Analiza riscului firmei, Ed. Universitaria, Craiova, 2013
 Guda I., De ce eșuează companiile?, Ed. Publica, București, 2018
 Pantea M. I., Analiza economico-financiara - instrument al managementului
întreprinderii, Ed. Universitatii de Vest, Timișoara, 2017
 Robu V., Anghel I., Serban E. C., Analiza economico-financiara a firmei, Ed.
Economica, București, 2014
 Siminică M., Diagnosticul financiar al firmei, Ed. Universitaria, Craiova, 2010

1.1. NECESITATEA, TIPURILE ŞI CONŢINUTUL ANALIZEI ECONOMICO-

FINANCIARE

Încă de la începuturi, cunoaşterea fenomenelor şi proceselor din natură şi societate a

impus, într-o formă mai simplă sau mai dezvoltată, necesitatea analizei. Analiza reprezintă o
metodă de cunoaştere bazată pe descompunerea fenomenului, a întregului, în părţile sale
componente, în elementele sale constitutive, după care se studiază fiecare parte componentă,
se stabilesc relaţiile de cauzalitate, se determină factorii care le generează, se formulează
concluziile cu privire la mersul activităţii viitoare.
Obiectul descompunerii pe părţi sau elemente îl poate constitui un rezultat sau o
modificare a rezultatului faţă de o bază de comparaţie.
În primul caz, obiectul analizei poate fi exprimat prin relaţia:
X  xi
1
şi avem de-a face cu o analiză structurală prin care un fenomen este descompus pe elementele
sale componente. De exemplu, poate fi supus analizei rezultatul total al exerciţiului, care,
potrivit Contului de Profit şi Pierderi, se descompune pe două componente: rezultat din
exploatare și rezultat financiar. Ponderea deţinută de fiecare element component ne oferă o
imagine asupra surselor de obţinere a profitului, dar şi asupra posibilităţilor de menţinere a lor
în viitor.
În cel de-al doilea caz, obiectul analizei îl constituie modificarea nivelului rezultatului
faţă de o bază de comparaţie.
X  X1  X 0
unde: X1 – nivelul indicatorului ce se compară;
X0 – nivelul folosit drept bază de comparaţie.
Avem de-a face cu o analiză cauzală prin care o asemenea modificare este explicată
pe seama factorilor de influenţă.
Ca un corelativ al analizei apare sinteza, prin care se realizează reunirea părţilor, a
elementelor unui fenomen într-un tot unitar. În timp ce analiza presupune o dezmembrare a
unui rezultat, sinteza vizează o examinare a elementelor în unitatea lor. Caracterizarea deplină
a unei activităţi sau fenomen, necesită îmbinarea într-o unitate a analizei cu sinteza, ca
mijloace ale cunoaşterii.
Analiza economico-financiară poate fi de mai multe tipuri, în funcţie de anumite
criterii şi modalităţi folosite în studierea fenomenelor economice.
1) Astfel, în raport de momentul în care se efectuează analiza şi momentul
desfăşurării fenomenelor studiate, analiza economică se poate împărţi în două tipuri
principale:
a) analiză retrospectivă sau post - factum;
b) analiza prospectivă sau previzională.
Analiza retrospectivă sau post - factum se ocupă cu studierea fenomenelor şi
proceselor economice care deja au avut loc într-o perioadă de timp mai apropiată sau mai
îndepărtată. Scopul analizei retrospective este de a studia rezultatele obţinute într-o anumită
perioadă de timp în comparaţie cu obiectivele stabilite, în vederea stabilirii factorilor şi
cauzelor care provoacă diferite abateri în desfăşurarea fenomenelor şi proceselor economice,
rezervele nemobilizate şi să propună măsuri pentru reglarea şi optimizarea activităţii
economice în viitor.
Analiza prospectivă sau previzională se ocupă cu cercetarea fenomenelor şi
proceselor care vor avea loc într-o perioadă viitoare. Analiza previzională joacă un rol
important în fundamentarea programului de activitate, în luarea deciziilor cu caracter tactic şi
strategic, în alegerea variantei optime de acţiune.
În timp ce analiza retrospectivă se bazează pe variabile cunoscute, certe, analiza
previzională se bazează pe variabile incerte, ceea ce determină utilizarea unei metodologii
diferite. Astfel, analiza retrospectivă studiază o singură variantă a fenomenului, iar în cadrul
său prevalează legăturile de tip funcţional, pe când în analiza previzională sunt studiate mai
multe variante, dintre care este selectată cea considerată optimă, şi apar frecvent legături de tip
stocastic.

2) În funcţie de modul de studiere în timp a evoluţiei fenomenelor economice, se

pot distinge două tipuri de analiză economică:
a) analiza statică;
b) analiza dinamică.
Analiza statică se ocupă cu studierea fenomenelor economice şi a legăturilor de
cauzalitate care determină starea acestor fenomene la un moment dat. Acest tip de analiză

2
permite cunoaşterea nivelului fenomenelor sau rezultatelor economice, a abaterilor existente
la un moment de referinţă ales, precum şi a structurii acestor fenomene.
Analiza dinamică studiază fenomenele şi procesele economice în mişcarea şi
condiţionarea lor reciprocă, evidenţiind poziţia pe care o deţin şi modificările survenite în
diferite momente ale evoluţiei lor. Pe baza analizei dinamice se stabilesc factorii care
acţionează asupra schimbării poziţionale a fenomenelor economice, precum şi tendinţele în
evoluţia viitoare a acestora.
3) În raport de însuşirile sau caracteristicile fenomenelor economice cercetate,
analiza economică poate fi: analiza calitativă şi analiza cantitativă.
Analiza calitativă se ocupă cu studierea laturii intensive sau calitative a fenomenelor
şi proceselor economice. Cu ajutorul acestei analize se stabilesc însuşirile esenţiale ale
fenomenelor economice şi factorii care sunt de aceeaşi natură cu fenomenele cercetate.
Analiza cantitativă cercetează latura extensivă a fenomenelor economice, exprimată
prin diferite determinări cantitative, precum şi modificările structurale intervenite în mărimea
acestor fenomene. Extinderea analizei cantitative necesită folosirea tot mai largă a metodelor
matematice moderne. Cu toate acestea, succesul aplicării metodelor matematice în modelarea
fenomenelor economice depinde de adâncirea analizei calitative, care trebuie să preceadă şi să
finalizeze analiza cantitativă.
Drumul pe care îl parcurge analiza reprezintă inversul evoluţiei reale a fenomenului, în sensul
că ea porneşte de la rezultatele obţinute către elemente şi factori.
Realizarea acestui demers presupune parcurgerea următoarelor etape:
1. Delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene
sau rezultate exprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi şi cantitativi, precum şi a
modificării lor în timp şi spaţiu;
2. Determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care
acţionează asupra fenomenelor studiate. Pe această linie, trebuie făcută delimitarea
între elemente componente şi factori de influenţă. Astfel, elementele reprezintă părţile
componente ale întregului, în timp ce factorii constituie acele forţe motrice care
explică apariţia şi evoluţia fenomenului;
3. Stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat,
precum şi între factorii care acţionează;
4. Măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi stabilirea factorilor
cu acţiune pozitivă sau negativă, precum şi a rezervelor interne nefolosite;
5. Sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor şi aprecierilor finale asupra
fenomenelor cercetate;
6. Elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a resurselor
şi sporirea eficienţei activităţii economice în viitor.
Primele trei etape ale procesului de analiză constituie conţinutul analizei calitative.
Din parcurgerea acestor etape se desprinde cea care presupune stabilirea factorilor de
influenţă.
Factorii care explică apariţia şi evoluţia fenomenelor nu acţionează izolat ci
interdependent, corelat, iar pentru a înţelege mai bine esenţa lor se impune clasificarea
acestora în funcţie de o serie de criterii:
1) În funcţie de natura lor, factorii de influenţă pot fi grupaţi în mai multe categorii,
cum ar fi:
a) factori sociali
b) factori tehnic;
c) factori economici;
d) factori politici;

3
 2) În raport de modul cum îşi transmit influenţa asupra fenomenului analizat, factorii
pot fi:
a) cu acţiune directă;
b) cu acţiune indirectă.
În cadrul unor relaţii cauzale se pot întâlni anumite situaţii când acelaşi factor poate
exercita atât o influenţă directă, cât şi o influenţă indirectă.
3) În funcţie de locul acţiunii lor, se disting:
a) factori interni (endogeni);
b) factori externi (exogeni).
Factorii interni îşi au izvorul acţiunii în interiorul întreprinderii şi sunt dependenţi de
activitatea depusă de aceasta pentru obţinerea rezultatelor stabilite.
Factorii externi acţionează din afara întreprinderii şi sunt independenţi de activitatea
acesteia (inflaţia, cursul de schimb, concurenţa etc.).
4) Având în vedere conţinutul lor, factorii se clasifică în:
a) factori simpli;
b) factori complecşi.
Factorii simpli nu mai pot fi descompuşi în alţi factori, în timp ce factorii complecşi
permit adâncirea analizei deoarece influenţa lor se poate separa pe mai mulţi factori simpli.
5) În raport de poziţia şi caracterul lor într-o relaţie cauzală factorii pot fi:
a) factori cantitativi;
b) factori de structură;
c) factori calitativi.
Factorii cantitativi sunt purtători materiali ai factorilor calitativi, fiind condiţia
indispensabilă a acţiunii acestor factori şi se exprimă în unităţi de măsură diferite faţă de
fenomenul analizat. Aceşti factori reflectă latura extensivă a fenomenului economic studiat şi
au rolul de amplificator al factorilor calitativi.
Factorii de structură exprimă ponderea diferitelor elemente în mărimea totală a
fenomenului cercetat. Ei sunt strâns legaţi de factorii cantitativi, iar modificarea lor
influenţează asupra tuturor indicatorilor sintetici ai activităţii întreprinderii, ceea ce necesită
separarea influenţei acestor factori pentru aprecierea corectă a activităţii întreprinderii.
Factorii calitativi sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat şi se exprimă în
aceleaşi unităţi de măsură. Aceşti factori reflectă latura intensivă a fenomenului economic
analizat şi prin intermediul lor se realizează finalitatea de mărime şi sens a factorilor
cantitativi.
Această grupare a factorilor reprezintă o mare importanţă în munca de analiză, fiind o
etapă premergătoare aplicării metodei de comensurare a influenţei factorilor asupra
fenomenului studiat.
Stabilirea corectă a sistemului factorial-cauzal prin care se explică formarea şi
modificarea fenomenelor economice constituie o premisă importantă pentru elaborarea
modelelor folosite în procesul de analiză economico-financiară.
Într-o accepţiune generală, modelul constituie un instrument al cunoaşterii, bazat pe
abstractizarea sau reprezentarea simplificată a realităţii. În funcţie de forma de reprezentare a
fenomenului studiat se pot distinge trei tipuri de modele: imitative, analogice şi simbolice.
Modelele imitative sau iconice se bazează pe reprezentarea proprietăţilor
caracteristice ale fenomenelor la o altă scară (hărţi, machete, fotografi, etc.)
Modelele analogice sau figurale se bazează pe folosirea analogiei, respectiv cu
anumite proprietăţi se reprezintă alte proprietăţi ale fenomenelor cercetate (cum ar fi graficele
prin care se reprezintă evoluţia, structura şi tendinţele fenomenelor).

4
 Modelele simbolice sau formale se bazează pe utilizarea unor simboluri în
reprezentarea fenomenelor şi a raporturilor dintre ele (cifre, litere, etc.). Aceste modele au un
caracter abstract şi se exprimă formal sau matematic prin diferite ecuaţii sau inegalităţi.
În procesul de analiză economico-financiară se utilizează îndeosebi modelele
simbolice cum ar fi:
- modele aditive exprimate prin relaţii de sumă între factori;
De exemplu: CA   cai
unde: CA – cifra de afaceri totală;
cai - cifra de afaceri pe produse.
- modele balanţiere sau legături de sumă şi diferenţă între elemente;
De exemplu: M = SI + I – SF
unde: M – consumul total de materiale;
SI – soldul de la începutul perioadei;
I – intrările în cursul perioadei;
SF – soldul de la sfârşitul perioadei.
- modele de produs între factori;
De exemplu: CA  N s  W  Gv
unde: N s - numărul mediu de salariaţi;
W – productivitatea muncii, calculată ca raport între producţia fabricată şi
numărul mediu de salariaţi;
Gv – gradul de valorificare al producţiei fabricate;
- modele de raport;
Pt
De exemplu: Re   100
At
unde: Re – rata rentabilităţii economice;
Pt – profitul total;
At – activele totale.
- modele combinate îmbină relaţiile de produs, raport, sumă şi diferenţă.
De exemplu: C / 1000    1000
qc
 qp
unde: C/1000 – cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri;
q – volumul fizic al producţiei vândute;
c – costul pe unitatea de produs;
p – preţul de vânzare.
Pentru construirea modelelor-matematice se impune o analiză complexă a fenomenelor
economice, deoarece acestea trebuie să exprime în mod corect legătura dintre fenomenul
analizat şi factorii de influenţă, ordinea de intercondiţionare şi de analiză a factorilor de
influenţă, precum şi concordanţa deplină dintre exprimarea matematică şi cea economică a
fenomenelor studiate.
Odată identificaţi factorii de influenţă şi elaborate modelele de analiză, se trece la
măsurarea influenţei elementelor şi factorilor cu ajutorul metodelor analizei cantitative, în
scopul identificării rezervelor de creştere a eficienţei activităţii.
În finalul procesului de analiză intervine sinteza prin care se realizează reunirea părţilor,
a elementelor unui fenomen într-un tot unitar, în scopul elaborării concluziilor şi luării
măsurilor ce se impun.

TEST DE AUTOEVALUARE 1

5
 1. Ce este analiza economico-financiară?
2. Enumeraţi etapele analizei economico-financiare.
3. După caracterul lor, factorii de influenţă se clasifică în:
a) Factori cantitativi, de structură şi calitativi;
b) Factori naturali, tehnici, organizatorici, economici, sociali, politici;
c) Factori interni şi externi;
d) Factori direcţi şi indirecţi;
e) Factori simpli şi complecşi.
4. După modul de urmărire a caracteristicilor unui fenomen, analiza poate fi:
a) Analiză microeconomică şi analiză macroeconomică;
b) Analiză post-factum şi analiză previzională;
c) Analiză calitativă şi analiză cantitativă;
d) Analiză statică şi analiză dinamică;
e) Analiză pe termen scurt şi analiză pe termen lung;

1.2. METODE ŞI TEHNICI FOLOSITE ÎN ANALIZA ECONOMICO-

FINANCIARĂ

Pentru analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se pot folosi mai

multe metode şi procedee comune mai multor discipline sau specifice analizei.
Prim prisma celor două laturi fundamentale ale analizei, şi metodele acesteia se împart
în:
- metode ale analizei calitative;
- metode ale analizei cantitative.
Metodele analizei calitative au ca scop studierea structurii fenomenelor, a factorilor
care le determină şi a relaţiilor de cauzalitate dintre factori şi fenomene.
Metodele analizei cantitative au menirea de a da finalitate legăturilor de cauzalitate, de
a comensura acţiunea diverşilor factori, de a ierarhiza factorii în ordinea importanţei lor, de a
stabili rezervele existente şi măsura în care acestea au fost valorificate.
În continuare vom prezenta conţinutul principalelor metode şi procedee utilizate în
analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor.

1.2.1. Metoda comparaţiei rezultatelor economice

Această metodă are un rol important în procesul de analiză, deoarece fiecare rezultat al
activităţii întreprinderii se studiază nu numai ca mărime în sine, ci şi în raport cu un anumit
criteriu luat ca bază de comparaţie, ceea ce permite cunoaşterea abaterilor intervenite în timp
şi spaţiu.
În funcţie de baza de comparaţie folosită, se pot efectua următoarele tipuri de
comparaţii:
a) Comparaţii în timp:
- între rezultatele efective şi cele prevăzute;
- între rezultatele prevăzute sau efective din perioada curentă şi cele din perioadele
anterioare.
b) Comparaţii în spaţiu:
- între rezultatele verigilor organizatorice din interiorul unei întreprinderi;
- între rezultatele obţinute de întreprinderea analizată şi rezultatele medii pe întreaga
ramură;
- între rezultatele unor întreprinderi cu profil similar din ţară sau din străinătate.
c) Comparaţii mixte, care se bazează pe îmbinarea comparaţiilor în timp şi spaţiu;
6
 d) Comparaţii cu caracter special, care se referă în general la alegerea variantei
optime de acţiune.
În urma efectuării acestor comparaţii se pot calcula modificările absolute şi
procentuale intervenite în mărimea rezultatelor supuse analizei, cu ajutorul relaţiilor:
R
R  R1  R0 ; R%   100 ,
R0
în care:
R1 - rezultatul economic supus comparaţiei;
R0 - rezultatul economic folosit ca bază de comparaţie.
În cazul folosirii metodei comparaţiei trebuie ca fenomenele economice care se
compară să aibă un conţinut omogen şi să fie exprimate în aceleaşi unităţi de măsură pentru a
asigura comparabilitatea datelor şi a nu se denatura rezultatele analizei.

1.2.2. Metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice

Aplicarea acestei metode se foloseşte pentru studierea rezultatelor economice prin

descompunerea sau diviziunea lor după anumite criterii.
Principalele criterii după care poate avea loc descompunerea fenomenelor şi a
rezultatelor economice sunt următoarele:
a) diviziunea în timp a rezultatelor economice;
b) diviziunea în spaţiu a rezultatelor economice;
c) diviziunea pe părţi sau elemente componente a rezultatelor economice.
Descompunerea sau diviziunea în timp a rezultatelor permite cunoaşterea evoluţiei
în timp a fenomenelor analizate şi evidenţierea abaterilor intervenite pe fiecare diviziune de
timp, între rezultatele efective şi cele previzionate. Pe această cale se poate stabili contribuţia
fiecărei diviziuni de timp (zile, săptămâni, decade, luni, trimestre sau ani) la modificarea
totală a fenomenelor cercetate pe o anumită perioadă de timp.
Descompunerea sau diviziunea în spaţiu a rezultatelor permite cunoaşterea
rezultatelor obţinute de fiecare verigă organizatorică a unei întreprinderi (atelier, secţie, uzină,
etc.), precum şi stabilirea contribuţiei fiecărei verigi organizatorice la modificarea generală a
fenomenelor studiate.
Descompunerea sau diviziunea rezultatelor pe părţi sau elemente componente
contribuie la adâncirea analizei activităţii economice a întreprinderilor, prin stabilirea
contribuţiei fiecărui element asupra modificării acestor fenomene. Descompunerea pe părţi
sau elemente componente se poate aplica majorităţii indicatorilor care reflectă diferite laturi
ale activităţii întreprinderii, ceea ce permite efectuarea unor analize structurale asupra
indicatorilor cantitativi şi calitativi. Totodată, diviziunea pe părţi şi elementele componente
constituie o etapă premergătoare a stabilirii factorilor care acţionează asupra fenomenelor
analizate şi a măsurării influenţei lor.
În urma diviziunii rezultatelor economice în timp, în spaţiu şi pe elemente
componente, se poate calcula contribuţia procentuală a fiecărei diviziuni de timp, de spaţiu
sau element component asupra modificării procentuale totale a rezultatului economic supus
analizei, pe baza relaţiilor:
r r r
K  100  1 0  100 ;
R0 R0
în care: r - rezultatul economic pe diviziuni de timp, de spaţiu sau pe elemente componente;

1.2.3. Metode de măsurare a influenţei factorilor

7
 Cu ajutorul acestor metode se determină mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor
care acţionează asupra fenomenului analizat. În acest fel se scot în evidenţă factorii cu acţiune
pozitivă sau negativă asupra fenomenelor economice studiate, precum şi posibilităţile de
îmbunătăţire a activităţii unei întreprinderi.
Metodele folosite pentru cuantificarea influenţei factorilor variază în funcţie de scopul
analizei economice, de sursele informaţionale, precum şi de tipul legăturilor de cauzalitate
dintre factori şi fenomenul analizat.
În general, legăturile de condiţionare dintre fenomenele economice analizate şi factorii
de influenţă se pot exprima prin relaţia:
y = f(x),
în care: y - variabila dependentă, rezultativă sau fenomenul efect:
x - variabila independentă, factorială sau fenomenul cauză.
Aceste legături de cauzalitate pot fi de două tipuri principale:
a) legături de tip funcţional sau determinist;
b) legături de tip stocastic sau probabilistic.
Legăturile de tip funcţional se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare dată
variabilei independente sau factoriale se obţine o valoare bine determinată pentru variabila
dependentă sau rezultativă. Acest tip de legături indică o dependenţă foarte strânsă între
fenomenele analizate şi sunt exprimate matematic prin diferite modele sau relaţii care îmbracă
forma de produs, raport, sumă sau diferenţă între factori sau elemente.
Legăturile de tip stocastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare a variabilei
independente sau factoriale, se obţin mai multe valori pentru variabila dependentă sau
rezultativă, eşalonate într-o zonă de probabilitate cu o limită minimă şi una maximă.
Legăturile de tip stocastic au un caracter probabilistic sau aleator şi pot fi exprimate
matematic prin diferite modele sau funcţii de tip liniar (y = a + bx), parabolic (y = a +bx
+cx2), hiperbolic (y = a + b/x) sau exponenţial (y = a ∙bx).
Utilizarea unor anumite procedee pentru cuantificarea influenţelor factorilor depinde şi
de modul de prezentare a fenomenului analizat. Astfel, un fenomen supus analizei poate
îmbrăca două forme:
a) Abatere a două niveluri ale unui indicator ( R  R1  R0 );
b) Sub forma unui şir de valori (producţia unei întreprinderi pe 5 ani).
Faţă de cele două criterii menţionate, metodele de măsurare a influenţei factorilor se
grupează în:
- metode de substituire a factorilor, folosite atunci când între variabile există
legături deterministe, iar fenomenul analizat se prezintă sub forma unei abateri a
două niveluri ale unui indicator;
- metode statistico-matematice, folosite în cazul în care între variabile există
legături de tip determinist sau stocastic, dar fenomenul analizat se exprimă sub
forma unui şir de valori.

1.2.3.1. Metodele de substituire a factorilor

Substituirea reprezintă o modalitate logică de descompunere a abaterii unui fenomen

pe factorii de influenţă, astfel încât în determinarea influenţei unui factor se exclude influenţa
celorlalţi. Se utilizează în cadrul fenomenelor economice între care există legături de tip
determinist, exprimate sub formă de relaţii de produs, raport, sumă sau diferenţă între factori
sau elemente.
Cea mai importantă astfel de metodă este metoda substituirilor în lanţ (succesive).
Esenţa acestei metode constă în determinarea succesivă a influenţei fiecărui factor asupra
8
modificării fenomenului analizat, prin modificarea sa ceilalţi factori rămânând constanţi. Prin
aceasta influenţa comună, datorată interacţiunii dintre factori, se repartizează asupra factorilor
ulterior substituiţi.
În acest caz prezintă importanţă ordinea în care se calculează influenţele factorilor. În
acest sens, cunoaştem că majoritatea fenomenelor economice sunt influenţate de două
categorii de factori: factori cantitativi şi factori calitativi. Deci, avem două variante în alegerea
ordinii de determinare a influenţelor:
- factori cantitativi – factori calitativi, când influenţa comună o repartizăm cu
precădere asupra factorilor calitativi;
- factori calitativi – factori cantitativi, când influenţa comună o repartizăm cu
precădere asupra factorilor cantitativi.
Pentru un fenomen economic prezintă importanţă mai mare factorii calitativi şi de
aceea se adoptă varianta factori cantitativi – factori calitativi, prin aceasta sporindu-se
importanţa unor factori deja importanţi.
Determinarea influenţelor totale ale fiecărui factor se poate face direct (nemaifiind
necesară determinarea influenţelor izolate şi a influenţelor comune) aplicând următoarele
reguli sau principii:
- aşezarea factorilor în relaţie de cauzalitate se face în ordinea condiţionării lor
economice;
- substituirea factorilor se face în mod succesiv începând cu factorii cantitativi şi
terminând cu cei calitativi. În situaţia în care există mai mulţi factori cantitativi ordinea de
substituire este cea a condiţionării lor economice, iar atunci când sunt mai mulţi factori
calitativi, cel care exprimă mai bine esenţa fenomenului va fi substituit ultimul;
- factorul substituit anterior rămâne substituit până la sfârşitul procesului de analiză şi
se ia în calcul valoarea lui efectivă (1);
- factorul ce urmează a fi substituit ulterior se ia în calcul la valoarea sa previzionată
sau din perioada de bază (0).

A) În cazul relaţiei de produs între factori, exprimaţi în mărime absolută,

metodologia calculării influenţelor factorilor este următoarea:
Considerăm un fenomen sau un rezultat economic, notat cu R, care este influenţat de
trei factori notaţi cu a, b şi c, între care există relaţia de produs, adică:
R = f(a, b, c) sau R  abc .
Mărimea fenomenului analizat în perioada de bază sau cea previzionată (notată cu R0)
şi mărimea efectivă (notată cu R1) va fi:
R0  a0 b0 c0 ,
R1  a1b1c1.
Analiza fenomenului sau rezultatului economic studiat, porneşte de la determinarea
modificării absolute a acestuia, în perioada efectivă fată de perioada de bază, astfel:
R R1 R0 (a1b1c1) (a0 b0 c 0 ) ,
Influenţa modificării sau variaţiei fiecărui factor asupra modificării fenomenului
analizat se stabileşte în mod succesiv, după cum urmează:
aR  (a1b0 c0 )  (a0 b0 c0 )  (a1  a0 )b0 c0 ;
bR  (a1b1c0 )  (a1b0 c0 )  a1(b1  b0 )c0 ;
cR  (a1b1c1) (a1b1c 0 )  a1b1(c1  c 0 ) .
Suma algebrică a influenţelor factorilor trebuie să corespundă cu modificarea
fenomenului sau rezultatului economic analizat, adică:
aR  bR  cR  R sau aR,b,c  R .
9
 B) În cazul aplicării metodei substituirilor în lanţ la relaţia de raport între
factori, exprimaţi în mărimi absolute sau relative, se pot întâlni două situaţii:
- când factorul cantitativ se găseşte la numărător şi deci, substituirea va începe cu
numărătorul şi apoi cu numitorul;
- când factorul cantitativ se găseşte la numitor, iar substituirea va începe cu acesta şi
va continua cu numărătorul.
Atunci când factorii sunt exprimaţi în mărimi absolute iar factorul cantitativ se găseşte
la numărător, metodologia separării influenţelor este următoarea:
Presupunem un fenomen sau rezultat economic R, influenţat de doi factori a şi b, între
care există relaţia de raport:
a a a
R ; R0  0 ; R1  1 .
b b0 b1
Modificarea absolută a fenomenului analizat va fi:
a a
R  R1  R0  1  0 ;
b1 b0
Când factorul cantitativ se află la numărător, influenţele celor doi factori se
stabilesc astfel:
a1 a0 a1  a0
1) aR    ;
b0 b0 a0
a a
2) bR  1  1 .
b1 b0
Suma influenţelor celor doi factori trebuie să fie egală cu modificarea fenomenului
analizat:
a,b
  R  R .
Când factorul cantitativ se găseşte la numitorul raportului, determinarea
influenţelor se va face astfel:
a0 a0
1) bR   ;
b1 b0
a a a a
2) aR  1  0  1 0 .
b1 b1 b1
Acest tip de relaţie se întâlneşte cel mai des în procesul de analiză, respectiv la
studierea majorităţii indicatorilor de eficienţă economică, unde se compară efectul obţinut cu
eforul depus sau invers, cum ar fi: productivitatea muncii, eficienţa mijloacelor fixe,
cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri, rata rentabilităţii etc.
Metoda balanţieră, se foloseşte pentru determinarea influenţei elementelor, atunci
când între acestea există relaţii de sumă şi diferenţă.
Pentru stabilirea influenţelor se procedează astfel:
Considerăm un fenomen sau rezultat economic influenţat de trei elemente (a, b, c),
între care există relaţia de sumă şi diferenţă adică:
R = a + b – c;
Ro = a0 + b0 - c0; R1 = a1 + b1 - c1.
Modificarea absolută faţă de plan sau faţă de perioada de bază va fi:
R R1 R0 (a1  b1  c1) (a0  b0  c0 ) ;
Influenţele factorilor se calculează astfel:
1) aR  a1  a0 ;
2) bR  b1  b0 ;
10
 3) cR  (c1)  (c0 )  (c1  c0 ) ;
Rezultă că influenţa fiecărui element component se determină ca diferenţă între
mărimea efectivă şi cea previzionată sau din perioada de bază a elementului respectiv, ţinând
seama de semnul său algebric din relaţia de condiţionare analizată. Deci, în cazul relaţiilor
balanţiere, influenţa fiecărui element corespunde chiar cu modificarea absolută a acestuia în
perioada efectivă faţă de plan sau perioada de bază.
În analiza unor fenomene sau rezultate economice complexe se pot întâlni situaţii când
se îmbină relaţiile de produs, raport, sumă şi diferenţă între factori. În aceste cazuri, metodele
pentru măsurarea influenţelor nu se aplică în mod izolat, ci se îmbină între ele în funcţie de
legăturile de condiţionare între factori.

1.2.3.2. Metode statistico-matematice

Se utilizează în situaţia în care fenomenul supus analizei se prezintă sub forma unui şir
de valori, iar legăturile dintre factori şi fenomen sunt de tip determinist sau stocastic. Cele mai
importante astfel de metode, folosite în analiza economico-financiară sunt metoda corelaţiei şi
metoda funcţiilor de producţie.

1.2.3.2.1. Metoda corelaţiei

Această metodă se foloseşte în cazul legăturilor de tip stocastic pentru a determina

sensul, intensitatea şi direcţia legăturii între fenomenele economice analizate, precum şi
gradul de influenţă a factorilor care acţionează asupra fenomenelor respective.
Metoda corelaţiei se poate aplica atât în analizele cu caracter retrospectiv, cât şi în cele
previzionale, în vederea extrapolării tendinţei de evoluţie a unor fenomene economice.
Folosirea metodei corelaţiei în analiza economică necesită identificarea legăturilor de
cauzalitate dintre fenomene, cunoaşterea caracterului acestor legături şi alegerea tipului de
funcţie statistico-matematică sau a ecuaţiei de regresie care exprimă cel mai bine relaţia dintre
fenomenele analizate. În acest scop, este necesară luarea în considerare a factorilor
determinanţi, cu acţiune esenţială, făcând abstracţie de factorii neesenţiali, cu acţiune
întâmplătoare.
În funcţie de numărul factorilor de influenţă sau al variabilelor luate în studiu,
corelaţia poate fi simplă (unifactorială sau bidimensională) şi corelaţie multiplă
(multifactorială sau multidimensională).
În raport cu sensul legăturii dintre fenomenele analizate, corelaţia poate fi directă sau
inversă, după cum modificarea variabilei independente (factorială) determină o modificare în
acelaşi sens sau în sens contrar pentru variabila dependentă.
După natura sau forma legăturii dintre fenomenele cercetate, apreciate în funcţie de
alura graficului construit pe baza datelor empirice, corelaţia poate fi lineară sau nelineară
(curbilinie).
În cazul corelaţiei simple de tip liniar, pentru exprimarea şi caracterizarea legăturii
dintre fenomenele analizate se foloseşte funcţia sau ecuaţia de regresie liniară de forma:
y x  a  bx ,
în care: y x - valoarea teoretică a variabilei dependente;
x - valorile concrete (empirice) ale variabilei independente sau factoriale;
a,b - parametrii ecuaţiei de regresie.
În cazul corelaţiei neliniare pentru caracterizarea legăturii între fenomenele analizate
se pot folosi următoarele tipuri principale de funcţii sau ecuaţii de regresie:
- funcţia parabolică: y x  a  bx  cx2 ,
11
 b
- funcţia hiperbolică: y x  a  ,
x
- funcţia exponenţială: y x  a b x .
În cazul corelaţiei multiple, când asupra variabilei dependente acţionează mai mulţi
factori independenţi, pentru măsurarea intensităţii legăturii dintre fenomenele analizate se
foloseşte coeficientul sau raportul de corelaţie multiplă, care se poate descompune în
coeficienţi parţiali de corelaţie.

1.2.4. Metoda ratelor

Această metodă se foloseşte îndeosebi la analiza situaţiei financiare a întreprinderii,

prin calcularea unor rapoarte între două mărimi comparabile sub aspect logic şi economic.
Ratele permit realizarea anumitor comparaţii şi analize. Cu ajutorul lor se poate evalua
performanţa unei firme în termeni de standarde stabilite sau recunoscute pe baza experienţei
dobândite.
Ratele pun în evidenţă trendurile semnificative, anormale sau care se modifică pe baza
variaţiei datelor ce se evaluează. Acestea implică interpretarea şi explicarea relaţiilor dintre
grupurile de date la un moment dat sau pentru mai multe perioade de timp.
În procesul de analiză economico – financiară, cele mai utilizate categorii de rate sunt:
- ratele de structură;
- ratele de gestiune;
- ratele de rentabilitate;
- ratele de echilibru financiar (de lichiditate şi solvabilitate).
Ratele de structură permit determinarea ponderii unor părţi sau elemente componente
faţă de mărimea totală a fenomenului supus analizei, în vederea efectuării unei analize
structurale a acestuia.
Ratele de gestiune se utilizează îndeosebi pentru aprecierea rotaţiei resurselor
materiale, umane şi financiare ale firmei.
Ratele de rentabilitate permit calcularea unor indicatori prin care se apreciază eficienţa
economică şi profitabilitatea întreprinderii.
Ratele de echilibru financiar sunt folosite îndeosebi la aprecierea lichidităţii,
solvabilităţii şi a capacităţii de plată a societăţilor comerciale.

1.2.5. Metoda ABC

Aplicarea acestei metode ţine seama de faptul că în studiul unui fenomen nu trebuie să
se acorde aceeaşi importanţă tuturor componentelor sale. În urma unor studii statistice s-a
observat că circa 80% din variaţia unor fenomen se datorează unui număr redus de variabile
(elemente componente sau factori de influenţă), restul de 20% fiind datorat unui număr foarte
mare de variabile. Din acest motiv, autorul acestei metode (Pareto) propune o analiză selectivă
a componentelor unui fenomen sau rezultat, în funcţie de poziţia lor în cadrul întregului.
Aplicarea metodei ABC necesită parcurgerea următoarelor etape:
- stabilirea domeniului şi a conţinutului parametrului specific acestuia;
- stabilirea valorii parametrului specific;
- clasificarea componentelor fenomenului investigat după o logică ABC (în ordinea
descrescătoare a parametrilor specifici);
- determinarea valorii cumulate a parametrului specific;
12
 - delimitarea celor trei grupe de semnificaţie A, B, C;
- reprezentarea grafică a curbei reale ABC şi compararea ei cu cea teoretică (figura
1.4).

Rezult
ate
100
%

Zona
C
Zona
B

Zona
A

100 % nr variabile

Fig. nr. 1.4: Curba teoretică ABC

Această metodă se foloseşte în mod frecvent la analiza cifrei de afaceri, a stocurilor, a

costurilor, a clienţilor, furnizorilor etc.
Luarea deciziilor asupra fenomenului studiat se face în funcţie de situarea curbei reale
faţă de curba teoretică. În general, situarea curbei reale sub cea teoretică arată faptul că
fenomenul are o pondere mare a componentelor sale în zonele B şi C, în timp ce situarea
curbei reale deasupra celei teoretice arată că predomină componentele zonei A.

1.2.6. Metoda scorurilor

Metoda scorurilor (scoring) reprezintă o metodă de analiză discriminatorie

multidimensională, care a fost fundamentată pe analiza comparativă a două grupuri de firme,
unele cu o evoluţie pozitivă, iar altele cu o evoluţie deficitară, fiind aproape de situaţia de
faliment. Această metodă necesită construirea unei funcţii pe baza mai multor indicatori
stabiliţi în funcţie de evoluţia rezultatelor economico-financiare a întreprinderilor studiate pe o
anumită perioadă de timp. Prin identificarea indicatorilor semnificativi care contribuie la
diferenţierea situaţiei economico - financiare a celor două grupe de întreprinderi se poate
construi funcţia scor, simbolizată cu Z.
Forma generală a funcţiei scor este următoarea:

Z = aR1 + bR2 + … + yRn,

în care:
a, b,… y reprezintă coeficienţii de ponderare;
R1, R2, Rn – ratele folosite în calcul.
Scorul unei firme pentru o anumită perioadă este dat de valoarea acestei sume şi el
indică gradul de vulnerabilitate financiară a acesteia, putând astfel contribui la identificarea
din timp a situaţiilor periculoase pentru sănătatea financiară a oricărei firme. Prin compararea
nivelului şi dinamicii scorului individual al unei firme cu evoluţia constatată statistic la
nivelul sectorului din care aceasta face parte, se poate evidenţia predispoziţia firmei respective
faţă de riscul de faliment.
Principalele modele bazate pe metoda scorurilor (scoring), utilizate în teoria şi practica
economică sunt: modelul Altman, modelul Conan şi Holder, modelul Loeb şi Partier, precum
şi modelul Centralei Bilanţurilor a Băncii Franţei.
13
TEST DE EVALUARE 2

1. Care este ordinea de calcul a influenţei factorilor în cazul aplicării metodei substituirilor în
lanţ?
2. Care sunt formele diviziunii rezultatelor economice?
3. Metoda substituirilor în lanţ presupune:
a) Repartizarea efectelor interacţiunii dintre factori asupra factorilor ulterior substituiţi.
b) Un factor pentru care a fost calculată influenţa se ia, în relaţiile de calcul a
influenţelor factorilor următori, la nivelul perioadei curente, iar cei pentru care
urmează să fie stabilite influenţele ulterior, se iau în calcul la nivelul perioadei de
bază;
c) Calculul influenţelor începând cu factorii calitativi, continuând cu cei de structură şi
încheind cu cei cantitativi;
d) Un factor pentru care a fost calculată influenţa se ia, în relaţiile de calcul a
influenţelor factorilor următori, la nivelul perioadei de bază, iar cei pentru care
urmează să fie stabilite influenţele ulterior, se iau în calcul la nivelul perioadei
curente;
e) Repartizarea efectelor interacţiunii dintre factori asupra factorilor anterior substituiţi.
4. Metoda ABC se utilizează:
a) În analiza structurală a cifrei de afaceri;
b) În analiza factorială a cifrei de afaceri;
c) În analiza gestiunii mijloacelor fixe;
d) În analiza gestiunii stocurilor de materii prime;
e) În analiza factorială a valorii adăugate;

1.3. SURSELE INFORMAŢIONALE ALE ANALIZEI ECONOMICO-

FINANCIARĂ

Situaţiile financiar-contabile reprezintă un instrument de mare importanţă în procesul

conducerii, fiind necesare atât pentru fundamentarea deciziilor privind alocarea, finanţarea,
utilizarea şi recuperarea fondurilor, cât şi pentru organizarea controlului asupra realizării
deciziilor luate, precum şi pentru stabilirea unor drepturi şi obligaţii şi a unor răspunderi şi
cointeresări provenite din activitatea de gospodărire şi dezvoltare a patrimoniului.
În modelul elaborat de Ministerul Finanţelor acestea au cinci componente:
- bilanţul contabil;
- contul de profit şi pierderi;
- situaţia modificării capitalului propriu;
- situaţia fluxurilor de trezorerie;
- politici contabile şi note explicative.

1.3.1. Bilanţul contabil

Bilanţul contabil reprezintă documentul oficial de gestiune al oricărui agent economic

asigurând formarea unei imagini fidele, clare şi complete asupra situaţiei patrimoniului
acestuia. Serveşte la reflectarea poziţiei financiare a firmei, oferind informaţii despre
capacitatea acesteia de a genera fluxuri viitoare de numerar, precum şi despre necesităţile de
creditare viitoare şi capacitatea de onorare a acestora. Se prezintă sub formă de listă şi reflectă
elementele patrimoniale de activ, grupate în ordinea crescătoare a lichidităţii lor, şi elementele
de pasiv, grupate în ordinea descrescătoare a exigibilităţii lor.
14
 Elementele de activ cuprind următoarele grupe:
I. Activele imobilizate - sunt bunuri de orice natură, mobile sau imobile, corporale sau
necorporale, achiziţionate sau create de întreprindere, destinate să servească o perioadă
îndelungată activitatea unităţii patrimoniale. În grupa activelor imobilizate sunt delimitate
următoarele subgrupe :
a) Imobilizări necorporale – care cuprind cheltuielile de constituire, cheltuielile de
cercetare-dezvoltare, concesiuni, brevete, licenţe, mărci de fabricaţie, drepturi și active
similare, dacă acestea au fost achiziționate cu titlu oneros, active necorporale de explorare și
evaluare a resurselor minerale, fondul comercial în măsura în care acesta a fost achiziționat
cu titlu oneros, avansuri.
b) Imobilizările corporale – constituie potenţialul industrial sau comercial al firmei,
fiind alcătuite din: terenuri şi construcţii, instalaţii tehnice și mașini, alte instalații, utilaje și
mobilier, investiții imobiliare, active corporale de explorare și evaluare a resurselor minerale,
active biologice productive, avansuri și imobilizări corporale în curs de execuție.
c) Imobilizările financiare – sunt formate din: acțiuni deținute la entitățile afiliate,
împrumuturi acordate entităților afiliate, interese de participare, împrumuturi acordate
entităților de care entitatea este legată în virtutea intereselor de participare, investiții deținute
ca imobilizări, alte împrumuturi.
II. Activele circulante – sunt elementele patrimoniale necesare realizării ciclului de
exploatare, supuse în majoritatea cazurilor unei rotaţii rapide. În cadrul fiecărui ciclu ele trec
din forma de active fizice în cea de creanţe şi apoi în disponibilităţi. Se compun din:
a) Stocuri - reprezintă acea parte a activelor circulante aflate la încheierea
exerciţiului sub forma activelor fizice care se regăsesc în bilanţ cu următoarele
posturi bilanţiere: materii prime şi materiale consumabile, producţie în curs de
execuţie, produse finite şi mărfuri şi avansuri pentru cumpărări de stocuri.
b) Creanţe formate din creanţe comerciale, sume de încasat de la societăţi din cadrul
grupului, creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat şi alte creanţe;
c) Investiţii financiare pe termen scurt formate din: titluri de participare deţinute
la societăţi din cadrul grupului, acţiuni proprii şi alte investiţii financiare pe
termen scurt;
d) Disponibilităţi băneşti aflate în casierie sau în conturi la bănci.
III. Cheltuielile în avans cuprind doar elementul patrimonial cu aceeaşi denumire.

Elementele patrimoniale de pasiv se delimitează în cinci grupe, respectiv: datorii de

trebuie plătite într-o perioadă de până la un an; datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai
mare de un an; provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; venituri înregistrate în avans şi capital
şi rezerve.
I. Datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an cuprind sursele de
finanţare proprietatea terţilor, care au o scadenţă de plată de până la un an. În cadrul lor se
regăsesc: împrumuturile din emisiuni de obligaţiuni, sumele datorate instituţiilor de credit,
avansurile încasate în contul comenzilor, datoriile comerciale, efectele de comerţ de plătit,
sume datorate societăţilor din cadrul grupului şi cele privind interesele de participare, alte
datorii, inclusiv datorii fiscale şi sociale.
II. Datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an cuprind aceleaşi
elemente patrimoniale ca şi grupa precedentă, deosebindu-se prin gradul de exigibilitate.
III. Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt valori ce se constituie la finele
exerciţiului pentru acoperirea acelor elemente a căror realizare, respectiv plată, este
incerta sau pentru cheltuieli ce devin exigibile în perioadele următoare. Acestea
reprezintă un ansamblu de resurse, intermediare între capitaluri proprii si datorii.

15
 IV. Veniturile înregistrate în avans constituie în ansamblul lor grupa cu aceeaşi
denumire.
V. Capitalul şi rezervele (capitalul propriu) cuprinde: capitalul social, primele de
capital, rezervele din reevaluare, rezervele legale şi statutare, rezultatul reportat şi rezultatul
exerciţiului.

Pe lângă elementele patrimoniale de activ şi pasiv prezentate, în bilanţ sunt delimitaţi,

după grupa datoriilor de plătit până la un an, şi următorii doi indicatori:
- active circulante nete, respectiv datorii curente nete obţinute prin scăderea
datoriilor de plătit până la un an şi a veniturilor în avans din totalul activelor circulante şi a
cheltuielilor în avans;
- total active minus datorii curente determinate prin însumarea activelor imobilizate
şi a activelor circulante nete şi deducerea din suma astfel obţinută a subvenţiilor pentru
investiţii.

1.3.2. Contul de Profit şi Pierdere

Contul de Profit şi Pierderi detaliază rezultatul obţinut prin evidenţierea veniturilor şi

cheltuielilor după natura lor, şi a rezultatului exerciţiului pe categorii de activităţi şi pe total.
Astfel, după natura activităţii, atât veniturile cât şi cheltuielile, precum şi rezultatul
exerciţiului se delimitează în două grupe: din exploatare și financiare.
Veniturile din exploatare cuprind: cifra de afaceri (CA), veniturile aferente
producţiei stocate (Vps), veniturile aferente producţiei imobilizate (Vpi) și venituri diverse din
exploatare (Vde).
Ve = CA + Vps + Vpi + Vde.
Cifra de afaceri cuprinde valoarea produselor vândute, a lucrărilor executate şi a
serviciilor prestate, la care se adăugă veniturile din vânzarea mărfurilor şi cele din subvenţii
pentru exploatare.
Producţia stocată cuprinde variaţia stocurilor de produse finite, semifabricate şi
producţie neterminată, la sfârşitul exerciţiului financiar faţă de începutul acestuia.
Producţia imobilizată cuprinde venituri din producția de imobilizări necorporale și
corporale și venituri din producția de investiții imobiliare.
Producţia stocată şi producţia imobilizată se evaluează în costuri de producţie, ceea ce
face ca veniturile să fie egale cu cheltuielile aferente acestora.
În categoria venituri diverse din exploatare sunt cuprinse: venituri din active
imobilizate detinute in vederea vanzarii, venituri din reevaluarea imobilizarilor corporale si
necorporale, venituri din investitii imobiliare, venituri din active biologice si produse agricole,
venituri din subventii de exploatare in caz de calamitati si alte evenimente similare precum şi
alte venituri din exploatare.
Cheltuielile de exploatare cuprind: cheltuielile cu materiile prime şi materialele
consumabile, cheltuielile cu energia şi apa, alte cheltuieli materiale, costul mărfurilor vândute,
cheltuielile cu personalul, cheltuielile cu amortizările şi provizioanele aferente exploatării,
cheltuielile privind prestaţiile externe, cheltuielile cu alte impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate, cheltuieli cu protectia mediului inconjurator, chelutieli legate de activele
imobilizate detinute in vederea vanzarii, cheltuieli din reevaluarea imobilizarilor corporale si
necorporale, cheltuieli privind investitiile imobiliare, cheltuieli privind activele bilologice si
produsele agricole, cheltuieli privind calamitati si alte evenimente similare precum şi alte
cheltuieli de exploatare.

16
 Prin compararea veniturilor din exploatare cu cheltuielile de exploatare se obţine
rezultatul din exploatare.
Veniturile financiare includ: venituri din actiuni detinute la filiale, venituri din
actiuni detinute de entitati asociate si entitati controlate in comun, venituri din operatiuni cu
titluri si alte instrumente, venituri din operatiuni cu instrumente derivate, venituri din diferente
de curs valutar, venituri din dobânzi, precum şi alte venituri financiare.
Cheltuielile financiare cuprind: ajustarea valorii imobilizărilor financiare si
investitiilor financiare detinute ca active circulante, cheltuieli privind operatiunile cu titluri si
alte instrumente financiare, cheltuieli privind operatiunile cu instrumente derivate,
cheltuielile privind dobânzile, precum şi alte cheltuieli financiare.
Diferenţa dintre veniturile financiare şi cheltuielile financiare ne conduce la rezultatul
financiar.

1.3.3. Situaţia fluxurilor de trezorerie

Situaţia fluxurilor de trezorerie are ca obiectiv furnizarea de informaţii cu privire la
modificarea poziţiei financiare a întreprinderii, pentru a fi evaluată capacitatea de a genera
fluxuri viitoare de numerar. Aceasta prezintă fluxurile de numerar care au rezultat din
activitatea de exploatare, din activitatea de finanţare şi din activitatea investiţională
determinate prin două metode:
- metoda directă, care prezintă încasările şi plăţile aferente exerciţiului financiar
respectiv, clasificate pe cele trei tipuri de activităţi;
- metoda indirectă, potrivit căreia fluxurile de numerar din activitatea de exploatare
sunt determinate plecând de la profitul din exploatare înainte de impozitare care
este ajustat cu cheltuielile şi veniturile nemonetare (amortizări şi provizioane), cu
variaţia necesarului de fond de rulment şi cu elementele de venituri şi cheltuieli
luate în considerare la determinarea fluxurilor de numerar din activităţile de
investiţii şi de finanţare.

1.3.4. Situaţia modificării capitalurilor proprii

Situaţia modificării capitalurilor proprii prezintă, detaliat, toate variaţiile pe care
capitalurile proprii le-a suferit în decursul unui exerciţiu financiar. Ministerul de Finanţe
propune un model balanţier pentru acest document ilustrând, pentru fiecare element al
capitalului propriu, soldul la începutul anului, creşterile şi reducerile în timpul acestuia, şi
soldul la sfârşitul anului. Pe baza acestui document poate fi analizată capacitatea de menţinere
a capitalului, precum şi profitul general al întreprinderii.

1.3.5. Notele explicative

Notele explicative au rolul de a prezenta politicile contabile adoptate şi de a detalia
informaţiile prezentate în celelalte documente de raportare financiară. Notele explicative
detaliază şi comentează informaţiile cuprinse în toate situaţiile financiare, nu numai cele din
bilanţ sau din contul de profit şi pierdere. De asemenea, în cadrul lor trebuie prezentate
politicile contabile folosite de întreprindere pentru evaluarea elementelor cuprinse în situaţiile
financiare (ex: utilizarea costului istoric, a valorilor reevaluate pentru imobilizări, etc.). Tot în
cadrul notelor explicative sunt prezentate informaţii referitoare la salarii şi salariaţi, respectiv:
detalii despre salarizarea administratorilor şi directorilor şi detalii despre număr mediu de
salariaţi în cursul anului, pe total şi pentru fiecare categorie de personal.

1.3.6. Situaţia Soldurilor Intermediare de Gestiune

Pe baza informaţiilor din Contul de Profit şi pierderi se pot stabili o serie de indicatori
folosiţi pentru caracterizarea producţiei şi a rentabilităţii firmei, cunoscuţi sub denumirea de
17
solduri intermediare de gestiune. Acestea se prezintă sub forma unor marje de acumulare
bănească care pun în evidenţă etapele formării rezultatului exerciţiului, ca diferenţă între
elementele de venituri şi cheltuieli aferente fiecărei activităţi.
Un model al acestei situaţii este prezentat în continuare:

Venituri
Vânzări de mărfuri
Producţia vândută
Producţia stocată
Producţia imobilizată
Producţia exerciţiului
Marja comercială
Valoarea adăugată
Subvenţii pentru exploatare
Excedentul brut de
exploatare
Venituri diverse din
exploatare
Venituri financiare
Rezultatul exploatarii
Rezultatul financiar
Rezultatul exerciţiului
înainte de impozitare
Cheltuieli
Costul mărfurilor vândute
Eventuala descreştere de
stocuri
Consumurile provenind de la
terţi
Impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate
Cheltuieli cu personalul
Amortizări şi provizioane
Cheltuieli diverse de
exploatare
Cheltuieli financiare
- Rezultatul exerciţiului
Impozitul pe profit
Solduri intermediare de
gestiune
Marja comercială
Producţia exerciţiului
Valoarea adăugată
Excedentul brut de
exploatare
Rezultatul exploatării
Rezultatul financiar
înainte de impozitare
Rezultatul net al exerciţiului

1. Marja comercială (Mc) este specifică întreprinderilor comerciale, dar o întâlnim şi

în cazul întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială şi comercială).
2. Producţia exerciţiului (Qe) reflectă volumul total al activităţii producătoare de
bunuri sau prestatoare de servicii, desfăşurate în cadrul unei întreprinderi pe parcursul unui
exerciţiu financiar. Acest indicator include valoarea bunurilor fabricate şi a serviciilor prestate
de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii.
3. Valoarea adăugată (VA) reprezintă plusul de bogăţie adus de activitatea
desfăşurată de întreprindere, prin valorificarea resurselor tehnice, umane şi financiare.
4. Excedentul brut al exploatării (EBE), este primul sold intermediar de gestiune cu
semnificaţie în termeni de rentabilitate. Acesta reprezintă surplusul monetar potenţial degajat
de activitatea de exploatare, nefiind influenţat de sistemul de amortizare şi provizioane,
politica financiară, politica fiscală şi modul de distribuire a dividendelor. Nivelul său se poate
determina în mai multe moduri:
a) Plecând de la valoarea adăugată:
EBE = VA + Se - Cp - It
b) Prin însumarea elementelor componente:
EBE = Rezultatul exploatării + Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele + Cheltuieli
diverse de exploatare - Venituri din provizioane privind exploatarea - Venituri
diverse din exploatare.
5. Rezultatul exploatării (RE) este reprezentat de surplusul (deficitul) generat de
activitatea de exploatare a întreprinderii, stabilit prin compararea veniturilor din exploatare cu
cheltuielile din exploatare. Nivelul său exprimă performanţele realizate de întreprindere din
activitatea industrială şi comercială.
18
 6. Rezultatul net al exerciţiului (Rnet):
Rnet = Re+Rf - Impozitul pe profit
Acesta exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care vor fi remuneraţi
acţionarii pentru capitalurile proprii deţinute.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt elementele componente ale veniturilor din exploatare?

2. Enumeraţi elementele componente ale capitalului propriu:
3. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate?
a) Creanţele reprezintă sumele băneşti pe care întreprinderea trebuie să le încaseze de la
terţi;
b) Creanţele comerciale se includ în activele circulante;
c) Creanţele reprezintă sumele băneşti pe care întreprinderea trebuie să le plătească
terţilor;
d) Creanţele comerciale se includ în activele imobilizate;
e) În bilanţul contabil, creaţele comerciale sunt eliminate din activ;
4. Imobilizările necorporale reflectate în bilanţul contabil cuprind:
a) Cheltuieli de constituire;
b) Cheltuieli înregistrate în avans;
c) Cheltuieli de dezvoltare;
d) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele;
e) Cheltuieli cu prestaţiile externe;

REZUMATUL TEMEI

Prin esenţa sa, activitatea de conducere, indiferent de nivelul la care se desfăşoară şi de

domeniul de activitate, necesită cunoaşterea întregului complex de cauze şi factori care
generează o anumită stare, fapt care se realizează prin intermediul analizei economico-
financiare.
Obiectivele analizei economico-financiare sunt multiple, acestea decurgând din
poziţiile ocupate de cei care o realizează şi ca o consecinţă, din diversitatea de puncte de
vedere şi de informaţii la care au acces.
Când problema analizei este pusă din interiorul firmei (analiză economico-financiară
internă), ea se adresează managerilor, acţionarilor sau salariaţilor şi are ca obiectiv, detectarea
unor eventuale situaţii de dezechilibru financiar, în scopul identificării originii şi cauzelor care
le-au generat şi al stabilirii măsurilor de remediere. Când problema analizei este pusă din
exteriorul firmei (analiză externă), utilizatorii vor fi: creditorii, partenerii de afaceri, analiştii
financiari, potenţialii investitori, sau chiar statul.
Pentru atingerea obiectivelor ce-i revin, analiza economico-financiară utilizează un
ansamblu de metode şi tehnici, unele comune mai multor discipline, altele cu caracter
specific. Cel mai des utilizate sunt metodele cu caracter specific, dintre care amintim: metoda
substituirilor în lanţ, metoda ratelor, metoda ABC etc.
Efectuarea analizei activităţii economico-financiare necesită folosirea unui sistem de
informaţii care să permită cunoaşterea tuturor fenomenelor şi proceselor care au loc în
interiorul întreprinderii şi în afara ei. Pe baza acestor informaţii se pot cunoaşte rezultatele
obţinute de unităţile economice, factorii care acţionează asupra formării lor şi se pot lua
decizii pentru reglarea şi redresarea activităţii fiecărei întreprinderi.
Sursa unor astfel de informaţii o constituie situaţiile financiar-contabile de sinteză,
planul de afaceri, bugetul de venituri şi cheltuieli, completate cu informaţii privind
19
potenţialul tehnic şi uman al firmei, intensitatea concurenţei şi poziţia firmei pe piaţă,
imaginea firmei şi a produselor sale, evoluţia preţurilor, a cursului bursier pe piaţă, precum şi
o serie de date operative din evidenţa curentă.

Termeni cheie

Analiză economico-financiară, relații de cauzalitate, factori de influență, metoda

substituirilor în lanț, metoda balanțieră, situații financiare

1.1. Răspunsuri și comentarii pentru testele de autoevaluare

Test autoevaluare 1
Întrebarea 1: Analiza economico-financiară reprezintă un instrument eficace la
dispoziţia factorilor de decizie din întreprindere care permite diagnosticarea stării de
performanţă şi echilibru financiar al întreprinderii la încheierea exerciţiului, propunându-şi
să stabilească punctele tari şi punctele slabe ale gestiunii financiare, în vederea elaborării
strategiei de menţinere şi dezvoltare a întreprinderii.
Întrebarea 2:
1. Delimitarea obiectului analizei;
2. Determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care
acţionează asupra fenomenelor studiate;
3. Stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat,
precum şi între factorii care acţionează;
4. Măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi stabilirea
factorilor cu acţiune pozitivă sau negativă, precum şi a rezervelor interne nefolosite;
5. Sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor şi aprecierilor finale
asupra fenomenelor cercetate;
6. Elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a
resurselor şi sporirea eficienţei activităţii în viitor.
Întrebarea 3: a
Întrebarea 4: c

Test autoevaluare 2
Întrebarea 1: Substituirea factorilor se face în mod succesiv începând cu factorii
cantitativi şi terminând cu cei calitativi. În situaţia în care există mai mulţi factori cantitativi
ordinea de substituire este cea a condiţionării lor economice, iar atunci când sunt mai mulţi
factori calitativi, cel care exprimă mai bine esenţa fenomenului va fi substituit ultimul.
Întrebarea 2:
Formele diviziunii rezultatelor economice sunt:
 diviziunea în timp a rezultatelor;
 diviziunea în spaţiu a rezultatelor;
 diviziunea rezultatelor pe părţi sau elemente componente.
Întrebarea 3: a,b
Întrebarea 4: a

Test autoevaluare 3
Întrebarea 1: Veniturile din exploatare cuprind: cifra de afaceri (CA), veniturile
aferente producţiei stocate (Vps), veniturile aferente producţiei imobilizate (Vpi) şi venituri
diverse din exploatare (Vde).
20
 Întrebarea 2: Capitalul propriu cuprinde: capitalul social, primele de capital,
rezervele din reevaluare, rezervele legale şi statutare, rezultatul reportat şi rezultatul
exerciţiului.
Întrebarea 3: a, b
Întrebarea 4: a, c

21