Etica la Andrei Pleșu

Parabola indiană „Piatra femeii înțelepte” spune povestea unei femei care găsește o piatră
prețioasă în drumeția ei pe munte, pe care, în ziua următoare i-o dăruiește, la cererea lui, unui
străin care îi ceruse inițial ceva de mâncare. Celălalt drumeț se lăcomise, iar femeia îi oferise
piatra prețioasă fără să ezite. Parabola spune că drumețul revine la femeie câteva zile mai târziu,
dându-și seama că, deși piatra respectivă i-ar putea asigura o viață lipsită de griji, vrea să i-o
ofere înapoi, pentru că mai de valoare era ce se afla înăuntrul femeii, ceea ce a determinat-o să îi
ofere piatra, fără urmă de ezitare sau regret.
Această temă, a gesturilor pe care le facem cu altruism și fără a aștepta ceva în schimb,
doar din grija sinceră pentru cei din jur, inclusiv fără a ne gândi cum se reflectă ele asupra
noastră, e o preocupare pe care și filozoful român Andrei Pleșu o aduce în discuție în încercarea
sa de a problematiza morala și etica. Pornind de la discrepanța dintre ușurința cu care indivizii își
impută defecte și deficiențe intelectuale sau de conduită și gravitatea cu care tratează orice aluzie
la lipsa de moralitate pe care acele defecte o pot sugera, Pleșu tratează multiple perspective
pentru a explica, atât filozofic cât și ca natură umană, ce e moralitatea și cum ne raportăm la ea,
ca indivizi sau ca societate. Paradoxul că fiecare ne considerăm oameni morali, în contextul în
care, identifică filozoful, tendința de a demonstra, în raportul cu ceilalți, calitatea noastră etică
sau autoritatea morală se reduce la două acțiuni, judecata și oferirea de sfaturi, duce la crearea
unei sterilități mortale. Explicând caracterul conceptual și abstract al eticii, Andrei Pleșu
subliniază că dimensiunea ei e greu sau chiar imposibil de asimilat de către omul de rând. Prin
această distincție, între ceea ce e perceput drept etică și esența ei, iese la iveală dificultatea de a
atinge o reală autoritate morală.
În perspectiva filozofului, deopotrivă efortul de a defini în termeni exacți etica și tendința
de a dezbate etica sunt iluzorii, deoarece competența morală e determinată de asumarea
responsabilității pentru o decădere sau o culpă morală. Această culpă, în planul interior al
individului, acționează precum o schimbare radicală a contextului în care individul funcționează,
creează un nou sistem de raportare la propria existență. Pleșu descrie procesul ca unul de
deconectare al competenței morale, stratificat în patru dimensiuni:
a) Competența morală a omului în control al acestui simț, care apare ca desăvârșită
și e o trăsătură asumată a acestuia;
 b) Competența morală de simț comun, care e identificabilă la persoane care au
nevoie de repere consacrate după care să se ghideze și care nu pot exista în afara
sistemului cu care au fost deja învățați;
c) Competența morală de sine stătătoare, în care individul e în mod activ conștient
de starea conflictuală în care se află, din punct de vedere moral, dar e incapabil să
acționeze pe termen lung;
d) Incompetența morală de sine stătătoare, asemănată cu o stare comodă și
inconștientă de dezorientare, care nu își pune întrebări și nu se pune la îndoială cu
nicio ocazie.
Competența morală, după cum reiese din această conceptualizare și clasificare, e o
trăsătură atribuită conștientizării culpei morale. Necesitând un serios exercițiu de introspecție, în
analiza conștiinței morale e necesară distincția dintre culpa cu discernământ și cea inocentă, fără
voie, fără intenție. Pleșu argumentează că ambele stări de fapt au valoarea lor și se pretează unor
abordări diferite. Vina intenționată și cea nevinovată atrag după sine și alte atitudini atunci când
vine vorba despre iertarea actelor săvârșite din aceste cauze. Dacă primul tip de culpă poate
implica o formă de progres moral, cu condiția asumării vinovăției, cel de-al doilea e mai degrabă
stagnant, latent.
În accepțiunea lui Pleșu, morala nu impune sau condiționează neapărat comportamente
sau instincte, dar le ghidează, le îndrumă, oferind libertatea unei evoluții. Etica, în schimb, e un
ansamblu de elemente de sprijin care să faciliteze această evoluție. Dacă morala e ca o coală de
hârtie, cu limitări clare și cu reguli precise, etica vine să completeze acest spațiu sub forma
oricărui instrument de scris închipuit. În încercarea de a găsi o forma de echilibru, fiecare individ
se confruntă cu o dualitate, între, pe de-o parte, starea de fapt, care e ignorantă și inconștientă, și,
de cealaltă parte, conștiința morală care îl ghidează spre o altă dimensiune etică.
Explicarea acestor aspecte filozofice, morala și etica, îl determină pe Pleșu să traseze
paralele și să explice metaforic esența lor: morala e disciplină, iar etica e ceea ce ne susţine în
procesul înțelegerii și asimilării acestei discipline.