Sunteți pe pagina 1din 127

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

DREPTUL MEDIULUI
Manual pentru studiul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă

TUTORE
Lector univ. dr. Sorina Lucreţia Drăgan
GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE
STUDIU

Introducere
Disciplina Dreptul mediului este înscrisă în planul de învăţământ în cadrul
disciplinelor cu caracter ca obligatoriu urmare a importanţei protecţie mediului şi a
dezvoltării durabile .
Materialul de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului cursului de Dreptul
mediului, disciplină care este comună învățământului la forma de zi și la forma de
învățământ la distanță, conform planurilor de învățământ în vigoare.
Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală, impunându-se, ȋn
consecinţă, parcurgere obligatorie a bibliografiei generale recomandate şi rezolvarea
sarcinii de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi
evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.
Pentru lămuriri şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.
Manualul este structurat în conformitate cu standardele și procedurile de uz larg în
învățământ național și internațional, care se adresează învățării individuale pe baze
interactive.

Cunoaşterea şi înţelegerea
- cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei dreptului mediului
- cunoaşterea specificului ramurii dreptului mediului ca o componentă a dreptului public
- familiarizarea cu noţiunile specifice dreptului mediului.
-
Explicare şi interpretare
- explicarea şi interpretarea raţiunilor care au impus modificările aduse legislaţiei
mediului
Instrumental aplicative
- examinarea practicii judiciare române în materie, precum şi a practicii judiciare din
sistemele de drept care cuprind reglementări asemănătoare reglementărilor din materia
dreptului comunitar al mediului
Atitudinale
- valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile domeniului dreptului
mediului
-atragerea către cercetarea ştiinţifică în domeniul dreptului mediului
Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:

 se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu


 se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie)
 se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat
 se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al modulului
 se parcurge bibliografia recomandată
 se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar, conţinutul
dezvoltat de idei al modulului
 se efectuează testul de autoevaluare şi se verifică, prin confruntare cu răspunsurile
date la sfârşitul manualului, corectitudinea răspunsurilor
 se efectuează testul de evaluare şi/sau tema pentru acasă sau de control (după caz)

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va fi în măsură:

a. Să cunoască şi să utilizeze în mod corect conceptele şi noţiunile specifice


disciplinei dreptul mediului;
b. cunoaşterea domeniilor de mediu cărora li se aplică tehnicile şi metodele care
asigură dezvoltarea durabilă a acestora;
c. Să identifice termeni, relaţii, să perceapă relaţii şi conexiuni în cadrul
disciplinelor de drept;
d. Să utilizeze corect termenii de specialitate din domeniul dreptului mediului;
e. Să identifice problemele ce apar în dreptul mediului ;
f. Să realizeze conexiuni între noţiuni specifice domeniului dreptului mediului;
g. Să explice şi să interpreteze spețe practica dreptului mediului;
h. Definirea conceptelor şi analiza acestora, precum şi a metodelor şi teoriilor
utilizate în interpretarea şi compararea instituţiilor din dreptul naţionalal mediului,
dreptul europeanal mediului şi dreptul intenational al mediului;
i. Să poată soluţiona litigiile apărute în Dreptul mediului;
j. Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă;
k. Să dobândească cunoştinţele necesare pentru o bună colaborare cu specialişti din
practica;
CUPRINS

Cursul este compus din 7 module de învăţare:

Modulul de învăţare Introducere în dreptul mediului


1. Raportul juridic de dreptul mediulu (4 ORE)
Modulul de învăţare Principiile şi izvoarele dreptului mediului
2. Mediul şi dezvoltarea durabilă (4 ORE)
Modulul de învăţare Dreptul fundamental la un mediu sănatos. Accesul privind
informaţia de mediu
3. Protecţia apelor şi ecositemelor acvatice (4 ORE)
Modulul de învăţare Protecţia juridică a fondului forestier
4. Raportul juridic privind protecţia solului (4 ORE)
Protecţia atmosferei, schimbările climatice, gestionarea
Modulul de învăţare zgomotului
Regimul
ambiental
substanţelor şi preparatelor chimice Regimul
5. activităţii
(4 ORE)
Modulul de învăţare Regimul
Regimul
deşeurilor
organismelor modificate genetic, obţinute prin
6. tehnicile biotehnologiei moderne (4 ORE)
Modulul de învăţare Autorităţi naţionale în domeniul protecţiei mediului
7. Răspunderea juridică în dreptul mediului (4 ORE)

Bibliografie
1. Ernest LUPAN, Tratat de dreptul protectiei medilui, Editura C.H. Beek, Bucuresti,
2009.
2. Mircea DUTU, Dreptul mediului, Editura C.H. BECK Bucuresti, 2007.
3. Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2007.
4. Anca Ileana Duşcă Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
5. Andrada Truşcă Trandafir Dreptul mediului, Caiet de Seminar.Editura Pro
Universitaria, 2009.
6. Doina Anghel răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului Editura Universul
Juridic, Bucuresti, 2007.
7. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul I. Formarea istorică a
dreptului mediului, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2010.
8. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.
9. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
10. Legislatie.

Metoda de evaluare:
Examenul final la această disciplină este un examen scris, sub formă de
întrebări tip grilă şi subiecte/întrebări deschise şi sub formă de aplicaţii (rezolvarea
unor probleme), ţinându-se seama de participarea la activităţile tutoriale şi
rezultatul la temele de control ale studentul
MODULUL I

Unitatea de învăţare 1

Introducere în dreptul mediului

1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Noţiunea de mediu
1.3.2. Noţiunea de protecţie a mediului
1.3.3. Fenomenul de poluare
1.4. Îndrumător pentru autoverificare

1.1. Introducere
Termenul de mediu a fost folosit începând din sec. al XIX-lea
în sens biologic, reprezentând ambianţa naturală a
vieţuitoarelor. Ulterior el a fost folosit şi în domeniul
geografiei ca spaţiul locuit şi influenţat de om. Dicţionarul Le
Petit Larousse îl defineşte ca fiind „ansamblul elementelor
fizice, chimice şi biologice, naturale şi artificiale care
condiţionează viaţa umană”

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de


învăţare

Obiectivele specifice unităţii de învăţare:


- Introducerea în terminologia noţiunii de mediu, poluare
naturală sau artificială, cunoașterea cauzelor poluării.
Definirea conceptului de protecţie a mediului.

Competenţele specifice dobândite de student unităţii de


învăţare:
– studenţii vor putea să definească termeni precum:
mediu, poluare, poluant, protecţia mediului.
– vor putea să clasifice cauzele poluării.
– studenţii vor putea să cunoască conceptul de protectie
a mediului.
Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Introducere în dreptul mediului


timpul alocat este de 2 ore.

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Noţiunea de mediu


Noţiunea de mediu este caracterizată în literatura juridică ca
fiind o noţiune cameleon, deoarece cunoaşte numeroase
valenţe.
Mediul poate fi văzut ca un ansamblu de factori
naturali sau creaţi prin activităţi umane care acţionează asupra
condiţiilor de viaţă şi existenţă ale omului sau societăţii.
În doctrină şi legislaţie au fost utilizate în acelaşi timp,
noţiunile de: mediu, mediu înconjurător, mediu ambiant,
mediu uman uneori, ca variante ale primei noţiuni, alteori
exprimând sensuri diferite ale acesteia.
Actualmente este folosită denumirea „mediu” şi nu aceea de
„mediu înconjurător” care este considerată a fi pleonastică.
Unii specialişti definesc mediul ca fiind „totalitatea
lucrurilor, fenomenelor, influenţelor, de natură să cauzeze
schimbări de diferit ordin în activitatea umană şi a omului
însuşi, precum şi cele ce nu provoacă influenţă şi nu pot fi
influenţate de om, dar formează un anturaj al vieţii lui”
Potrivit art.1 alin. 2 Legii nr. 265/2006 pentru
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005
privind protecţia mediului mediul reprezintă ansamblul de
condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul,
subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate
straturile atmosferice, toate materiile organice şi
anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în
interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior,
inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi
condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea
omului."
1.3.2.Noţiunea de protecţie a mediului
Protecţia mediului constituie una cele mai importante
preocupări ale societăţii contemporane care a conştientizat
faptul nu mai poate să se dezvolte în detrimentul mediului
ambiant. De la începutul anilor '70, au început acţiuni
internaţionale de protejare a mediului şi a naturii, acesta fiind
momentul în care s-a recunoscut că există o criză ecologică
mondială.
Pot fi exemplificate mareele negre, accidente nucleare, ploile
acide care au distrus pădurile Europei de Nord, distrugerea
pădurilor tropicale, epuizarea stratului de ozon pericole
majore pentru populaţia globului.
Definiţie Protecţia mediului reprezintă ansamblul
reglementărilor, măsurilor şi acţiunilor care au ca scop
menţinerea, protejarea şi îmbunătăţirea condiţiilor naturale de
mediu, ca şi reducerea sau eliminarea, acolo unde este posibil,
a poluării mediului şi a surselor de poluare.
1.3.3. Fenomenul de poluare
Cuvântul poluare vine din latină polluero, -ere şi
înseamnă a murdări a profana, desemnând o acţiune prin care
omul îşi degradează, îşi murdăreşte propriul său mediu de
viaţă. Orice vieţuitoare îşi degradează îşi murdăreşte sau,
ştiinţific formulat îşi poluează mediul său, ceea ce face uneori
imposibilă viaţa şi existenţa pe Pământ. Poluarea este un
flagel social generalizat pe toată Tera, un pericol care
degradează mediul natural şi artificial distruge condiţiile de
viaţă.
Poluarea poate fi definită ca o acţiune naturală, dar
mai ales umană sau a altor vietăţi, care produce ruperea
echilibrului ecologic, dăunează vieţii, sănătăţii, liniştii sau
stării de confort a oamenilor şi altor vieţuitoare ori provoacă
pagube economiei prin modificarea factorilor naturali sau a
celor creaţi prin activităţi umane.
Din această definiţie rezultă că poluarea poate fi
rezultatul unor fenomene naturale sau al existenţei unor
vietăţi, dar de cele mai multe ori ea este provocată de
activităţi desfăşurate de oameni.
În art. 1 din documentul internaţional intitulat Regulile
de la Montreal din 1982 aplicabil poluării transfrontiere
poluarea a fost definită ca orice introducere de către om în
mediu, direct sau indirect a unor substanţe sau energii cu
efecte vătămătoare de natură să pună în pericol sănătatea
omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi
proprietatea materială, să diminueze binefacerile sau să
împiedice alte utilizări legitime ale mediului.
Prin poluare potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr.
195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi
completările ulterioare, se înţelege - poluare introducerea
directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce
prejudicii sănătăţii umane /sau calităţii mediului, dăuna
bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare
a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri
legitime.
Noţiunea de poluant potrivit aceleaşi reglementări
este definită ca poluant orice substanţă, preparat sub formă
solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de
energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică
sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul
constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune
bunurilor materiale.
Natura se găseşte, în mod evident, în faţa unui declin
ecologic, în care factorul antropic a avut rolul determinant, ca
factor de deteriorare prin mijloace directe, indirecte, multiple
şi complexe, apropiate sau îndepărtate în timp.
În acest context se înscriu:
a. Deteriorarea ecosistemelor prin eroziune;
b. Deteriorarea prin supraexploatarea resurselor
biologice:
– defrişarea pădurilor
– suprapăşunat;
– supraexploatarea resurselor oceanice;
c. Deteriorarea prin introducerea de noi specii în
ecosistem;
d. Deteriorarea prin construcţii de baraje şi canale;
e. Deteriorarea prin poluare artificială, ca urmare a
dezvoltării industriei şi transporturilor.
In raport de legătura acţiunii vătămătoare cu activitatea
umană, poluarea poate fi naturală sau artificială.
Intre poluarea naturală şi cea artificială poate exista o
intercondiţionare. Deosebirea între poluarea naturală şi
cea artificială constă în reversibilitatea efectelor, păstrarea
ciclurilor vitale biologice şi biochimice ce permit refacerea
naturii.
Exemplu de:
- poluarea naturală deşeurile activităţii vitale a fiecărei
specii.
- poluarea artificială: erupţiile vulcanice, cutremurele,
inundaţiile, alunecările de teren, eroziunea solului produsă
de vânt şi apă, cometele şi meteoriţii, reziduurile vegetale
şi animale, incendiile spontane datorate temperaturilor
înalte
Poluarea artificială este cauzată de activitatea omului, în
funcţie de natura poluantului, poate fi:
a. fizică: este generată de diverse radiaţii, îndeosebi de
cele nucleare accidentale, cea termică, zgomote şi infrasunete.
b. chimică: foarte diversă, poate fi provocată de produse
naturale, minerale sau organice, precum şi de substanţe de
sinteză, inexistente, iniţial în natura. Se produce cu:- derivaţi
ai carbonului şi hidrocarburi lichide, derivaţi ai sulfului şi
azotului, derivaţi ai metalelor grele (Pb, Cr), derivaţi ai
fluorului, materii plastice, pesticidele folosite în agricultură,
detergenţi.
c. biologică– rezultată din infestarea mediului cu agenţi
patogeni şi germeni proveniţi din fermentaţii.
Cauzele poluării
Îmbunătăţirea treptată a condiţiilor materiale de viaţă
ale omenirii ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice pe de o
parte şi consecinţele negative ale acestei revoluţii, pe de altă
parte pot fi aşezate într-un sistem complex al relaţiei cauză-
efect în care nu întotdeauna poate fi clarificat rolul pe care-l
au unele cauze şi efectele provocate de ele.
Principalele cauze care pot avea şi de regulă au efecte
negative asupra mediului prin poluare sunt:
a. ignorarea efectelor negative pe care le pot produce
asupra mediului aplicarea cuceririlor revoluţiei
ştiinţifico-tehnice
b. greşita înţelegere a unor criterii de economicitate
şi nerealizarea unor investiţii necesare prevenirii
poluării,
c. creşterea sensibilă a pericolului unor catastrofe
pentru mediu ca urmare a aplicării tehnologiilor,
folosirii instalaţiilor şi materialelor periculoase;
d. industrializarea excesivă bazată pe tehnica
avansată
e. agricultură intensivă
f. supraexploatarea resurselor naturale;
g. rămânerea în urmă a economiei şi folosirea unor
tehnici şi tehnologii depăşite în ţările slab
dezvoltate
h. creşterea traficului de transport indiferent de cale,
pe sol, în aer şi pe apă
i. rămânerea în urmă a gândirii umane, lipsa unei
conştiinţe ecologice sau o astfel de conştiinţă
foarte scăzută
j. există şi alte cauze, speciale, ale poluării mediului
ca, de exemplu radioactivitatea apărută datorită
experienţelor nucleare şi accidentelor la centralele
atomoelectrice, folosirea neştiinţifică a
pesticidelor şi insecticidelor, deşeurilor menajere
neadministrate corespunzător, regulilor de igienă,
războaiele de toate felurile, dezvoltarea industriilor
de război etc.

Conceptul de protecţie a mediului


Conceptul geocentric face din protecţia mediului un
scop în sine, mediul urmând a fi ocrotit în general, dar
condamnându-se orice intervenţie a omului pentru protecţia
naturii şi a mediului artificial. În această concepţie, omul se
pierde aproape complet din atenţie, el fiind considerat doar
unul din multiplele elemente care se cer ocrotite pentru ca
natura să rămână neatinsă în puritatea ei. Din aceste motive
geocentrismul apare ca o concepţie extremistă pe care o susţin
doar puţini ecologişti.
Conceptul biocentric vede în centrul preocupărilor
ecologice ale omului toate celelalte forme de viaţă. În această
concepţie, se cere ca omul să nu intervină în viaţa speciilor
decât pentru a le oferi protecţie. Susţinătorii acestei orientări
nu ţin seama de faptul că apărarea biosferei, în condiţiile în
care nu-şi poate asigura existenţa şi dezvoltarea decât
folosindu-se de natură(ceea ce i se interzice în această
orientare), nu poate fi realizată fiindcă nu este raţional. Prin
urmare, această orientare nu poate interesa decât puţini
oameni.
Concepţia atropocentrică subsumează totul nevoilor
crescânde ale omului,şi nimic altceva nu contează. Esenţa
acestei concepţii exprimă o enormă eroare: a privi omul ca
având dreptul să facă ce doreşte şi în numele intereselor sale,
să încalce legile naturii, ceea ce este de neacceptat, fiind o
idee împinsă la absurd. Absolutizarea necesităţilor imediate
ale omului se transformă în contrarul ei. În acest fel, omul şi-
ar putea permite să distrugă înseşi bazele naturale ale
existenţei lor. O astfel de concepţie nu poate sta la baza
soluţionării problemei complexe şi dificile a protecţiei
mediului şi a îmbunătăţirii condiţiilor de mediu.
Un concept complex şi realist care ţine cont de
neajunsurile sesizabile şi cele prezumtive ale ideilor
exprimate în tezele anterioare este reconcilierea omului cu
natura şi cu sine însuşi, care are în vedere nevoile multiple ale
omului, dar şi legile naturii, respectul pentru viaţă în general
şi diversitatea ei, pentru echilibru ecologic, pentru sănătatea
Pământului şi progresul societăţii umane. În această
concepţie, protecţia mediului natural reprezintă protecţia
omului însuşi şi a dezvoltării sale, iar protecţia omului
presupune protecţia tuturor factorilor de mediu.
Protecţia mediului este o sarcină a întregii societăţi şi
se realizează în interesul tuturor membrilor societăţii. La
rândul ei, protecţia mediului are sarcini proprii care rezultă
din normele dreptului mediului
Sarcina generală a protecţie mediului constă în:
-înlesnirea ocrotirii şi formării mediului
-descoperirea cauzelor poluării
-stabilirea modalităţilor şi condiţiile prevenirii poluării
- reducerea şi înlăturarea efectelor acesteia
- aplicarea acestor modalităţi în acord cu interesele
întregii societăţi
Dacă principala cauză a degradării ecosferei ţine de
formele de producţie şi consum ale societăţii de tip industrial,
atunci soluţiile trebuie căutate de pe poziţii economice, fără a
se subdimensiona importanţa celorlalţi agenţi de ordin social,
moral, cultural, şi nu în ultimul rând importanţa mijloacelor
oferite de dreptul pozitiv.
În acest context se înscrie şi reglementarea privind
prevenirea şi controlul integrat al poluării în ţara noastră
dată prin O.UG. nr.152/2005.
În acest scop Autoritatea competentă ia toate măsurile
pentru ca exploatarea instalaţiei operatorul să respecte
principiile generale de bază astfel încât:
a) să se prevină poluarea în special prin aplicarea celor
mai bune tehnici disponibile;
b) să nu se producă nici o poluare semnificativă;
c) să fie evitată producerea de deşeuri, potrivit
prevederilor legale în vigoare; în cazul în care se produc
deşeuri, ele sunt valorificate, iar dacă acest lucru este
imposibil tehnic sau economic, sunt eliminate, astfel încât să
se evite sau să se reducă orice impact asupra mediului;
d) să se utilizeze eficient energia;
e) să fie luate măsurile necesare pentru prevenirea
accidentelor şi limitarea consecinţelor acestora;
f) să fie luate măsurile necesare pentru ca în cazul
încetării definitive a activităţii să se evite orice risc de poluare
şi să se readucă amplasamentul la o stare satisfăcătoare.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Cuvinte cheie

Mediu, poluare, poluarea naturală, poluarea artificială

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Definiţi noţiunea de mediu.
2. Care sunt cauzele poluarii?
3. Care este deosebirea între poluarea naturală şi cea artificială?
4. Definiţi protecţia mediului.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu


modificările şi completările ulterioare, prin poluare se înţelege:
a. orice introducere de către om în mediu, direct sau indirect a unor substanţe sau
energii cu efecte vătămătoare de natură să pună în pericol sănătatea omului, să
prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze
binefacerile sau să împiedice alte utilizări legitime ale mediului.
b. introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii
sănătăţii umane sau calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare
sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.
c. poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale care
interferează cu sănătatea umană, calitatea vieții sau funcția naturală a ecosistemelor.

1. Potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu


modificările şi completările ulterioare, prin poluant se înţelege:
a. orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de
vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii
care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor
vii şi aduce daune bunurilor materiale.
b. introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii
sănătăţii umane /sau calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare
sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.
c. o schimbare negativă măsurabilă a unei resurse naturale sau o deteriorare
măsurabilă a unui serviciu legat de resursele naturale, care poate surveni direct sau
indirect;

Bibliografie obligatorie

Bibliografie
1. Ernest LUPAN, Tratat de dreptul protectiei medilui, Editura C.H. Beek,
Bucuresti, 2009.
2. Mircea DUTU, Dreptul mediului, Editura C.H. BECK Bucuresti, 2007.
3. Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2007.
4. Anca Ileana Duşcă Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
5. Andrada Truşcă Trandafir Dreptul mediului, Caiet de Seminar.Editura Pro
Universitaria, 2009.
6. Doina Anghel răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2007.
7. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul I. Formarea istorică a
dreptului mediului, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2010.
8. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.
9. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
10.Legislatie.
Unitatea de învăţare 2
Raportul juridic de dreptul mediului

2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1.
2.3.2. Caracterele raportului juridic de dreptul mediului
2.4. Îndrumător pentru autoverificare

2.1. Introducere

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de


învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoașterea tendințelor mediului de afaceri


internațional în care companiile își desfășoară activitatea;
– definirea termenilor;
– cunoașterea caracteristicilor afacerilor internaționale;
– definirea conceptului
Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum;


– studenţii vor putea să diferențieze organizația
națională de cea internațională
– studenţii vor putea să descrie particularitățile și
caracteristicile mediului de afaceri internațional;

Timpul alocat unităţii de învățare:


Pentru unitatea de învățare– Raportul juridic de dreptul
mediulu, timpul alocat este de 4 ore.

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1 Definiţia dreptului mediului


Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al
normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc
între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu, ca element
vital şi suport al vieţii, în procesul folosirii în scopuri
economice, sociale şi culturale a componentelor sale -
naturale şi artificiale - precum şi relaţiile legate de protecţia,
conservarea şi dezvoltarea lor durabilă.
Există un obiectiv
imediat -protecţia, conservarea ameliorarea mediului
imediat, indirect - dezvoltarea durabilă.

Protecţia mediului presupune utilizarea raţională a resurselor


naturale, prevenirea combaterea poluării.

Conservarea mediului reprezintă menţinerea reproducerea


calităţii factorilor naturali de mediu.

Dezvoltarea mediului presupune ameliorarea calităţii


factorilor naturali, dezvoltarea valorilor naturale.

2. Obiectul dreptului mediului


În cazul dreptului mediului, obiectul reglementării juridice,
constă în legătura lor organică cu prevenirea şi combaterea
poluării mediului, cu îmbunătăţirea condiţiilor de mediu,
precum şi cu sancţionarea faptelor prin care s-au încălcat
normele acestei ramuri de drept.
O caracteristică a normelor dreptului mediului constă în faptul
ca acestea, în marea lor majoritate sunt norme tehnice
sancţionate pe cale juridică.
Astfel de norme privesc:
 clasificarea produselor şi substanţelor toxice în funcţie
de gradul lor de varietate sau inflamabilitate,
 ambalarea,
 transportul,
 depozitarea,
 manipularea
 folosirea produselor în atmosferă, apă şi sol etc.
Reglementările tehnice operează prin excelenţă
prin editarea de norme de mediu. Acestea pot fi:
- norme de calitate a mediului care stabilesc nivelurile
maxime admisibile de poluări în mediile receptoare:
apă, aer, sol;
- norme de emisie care stabilesc cantitatea de poluanţi
ori concentraţiile de poluanţi ce pot fi emişi de o
anumită sursă. Aceste norme stabilesc obligaţii de
rezultat: cantitatea ori concentraţia de poluant fixe;
- norme de procedeu care enunţă un anumit număr de
specificaţii (tipuri de dispozitive de epurare impuse).
Ele stabilesc obligaţii de mijloc: alegerea unui anumit
procedeu pentru a face mai curentă exploatarea
acestuia;
- norme de produs care definesc fie proprietăţi fizice
şi chimice pentru un anumit produs, fie stabilesc
reguli privind condiţiile, ambalajul ori prezentarea
produsului, mai ales pentru produsele toxice.

3. Rolul dreptului mediului


Dreptul mediului ocupă un rol esenţial în sistemul
internaţional de drept. O particularitate a dreptului
mediului constă în caracterul sau global, planetar, ce
implică o largă cooperare internaţională pentru realizarea
funcţiilor sale.
Din aceasta perspectiva, există:
a) dreptul naţional al mediului, este format din
totalitatea reglementarilor juridice interne vizând protecţia,
conservarea şi ameliorarea mediului;
b) dreptul comunitar al mediului, este format din
reglementările adoptate în cadrul Uniunii Europene.
c) dreptul internaţional al mediului, este format
din reglementările juridice în domeniu, adoptate la nivel
internaţional, precum şi din alte izvoare specifice.
Intre cele trei ipostaze ale dreptului mediului
există o strânsă interdependenţă. Dreptul naţional se
completează, în diverse modalităţi, cu celelalte reglementari.
Tratatele internaţionale ratificate de ţara noastră fac parte din
dreptul intern.
4. Funcţiile dreptului mediului sunt comune (cu
ale celorlalte ramuri de drept, precum reglementarea unor
relaţii sociale) specifice sau proprii. Acestea din urma sunt:
• Asigurarea unui mediu ambiant curat,
sănătos;
 Protecţia şi dezvoltarea sa corespunzătoare;
 Promovarea obiectivelor dezvoltării
durabile;
 Organizarea activităţilor sociale în scopul
ocrotirii ameliorării factorilor naturali
antropici;

2.3.2.Caracterele raportului juridic de dreptul mediului


Raportul juridic de dreptul mediului este relaţia socială
reglementată de normele dreptul mediului, formată între
persoane în legătură cu folosirea raţională a resurselor
naturale şi cu protecţia mediului în totalitatea sa, a cărui
realizare este asigurată în caz de nevoie prin forţa coercitivă a
statului.
Caracterele specifice ale raportului juridic de
dreptul mediului sunt:
• Raporturile de dreptul mediului iau naştere
totdeauna în legătură cu folosirea raţională
a resurselor naţionale şi protecţia mediului,
ceea ce presupune o activitate complexă şi
variată, inclusiv cea de sancţionare a celor
ce încalcă normele acestei ramuri de drept.
• Într-un raport de dreptul mediului participă
atât ca subiect activ, cât şi ca subiect pasiv,
în principiu, orice persoană juridică, adică
autorităţile publice şi alte persoane juridice
publice, persoane juridice private şi
persoane fizice.
• Poziţia de subordonare a părţilor, în sensul
că statul, prin edictarea normelor juridice,
impune celorlalte părţi o conduită ce poate
fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa
sa de constrângere.
6. Elementele structurale ale raportului
juridic de dreptul mediului
Structura raportului juridic de drept al mediului
cuprinde trei elemente: obiect, subiecte, conţinut.
Obiectul raportului juridic constă în acţiunile
sau inacţiunile la care părţile sunt îndrituite sau la care sunt
ţinute, adică în conduita acestora faţă de elementele (naturale
sau artificiale) ale mediului.
Subiectele raportului juridic sunt persoanele
fizice sau juridice, inclusiv statul.
În raporturile de dreptul mediului participă ca
părţi, în primul rând statul sau unităţile administrativ-
teritoriale, de regulă prin organele lor. Pe plan naţional, statul
apare ca reprezentant sau apărător al intereselor generale ale
societăţii în domeniul protecţiei mediului. Statul român este
subiect de drept pe plan internaţional.
Persoanele juridice, altele decât statul, unităţile
administrativ-teritoriale şi organele acestora, participă la
raporturi de dreptul mediului indiferent că sunt de
naţionalitate română ori de altă naţionalitate. Persoanele
fizice participă la raporturile de dreptul mediului indiferent că
sunt cetăţeni români, străini , apatrizi sau au dublă cetăţenie.
Conţinutul raportului juridic este format din
drepturi şi obligaţiile corelative ale subiecţilor raportului.
.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1


Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Teste de evaluare/autoevaluare
1.Structura raportului juridic de drept al mediului cuprinde elementele:
a. obiect
b. subiecte
c. conţinut
2. Subiectele raportului juridic de drept al mediului sunt:
a. persoanele fizice sau juridice, inclusiv statul.
b. numai cetăţeni români,
c. unităţile administrativ-teritoriale şi organele acestora, indiferent că sunt de
naţionalitate română ori de altă naţionalitate

Bibliografie obligatorie
1. Ernest LUPAN, Tratat de dreptul protectiei medilui, Editura C.H. Beek,
Bucuresti, 2009.
2. Mircea DUTU, Dreptul mediului, Editura C.H. BECK Bucuresti, 2007.
3. Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul
Juridic, Bucuresti, 2007.
4. Anca Ileana Duşcă Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009.
5. Andrada Truşcă Trandafir Dreptul mediului, Caiet de Seminar.Editura Pro
Universitaria, 2009.
6. Doina Anghel răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2007.
7. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul I. Formarea
istorică a dreptului mediului, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2010.
8. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2010.
9. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de
mediu, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
10. Legislatie.
MODULUL 2

Unitatea de învăţare 3
Principiile şi izvoarele dreptului mediului

3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.4. Îndrumător pentru autoverificare

3.1. Introducere

Principiile sunt reguli generale, de maximă


aplicabilitate, care reprezintă fundamentul unei ramuri de
drept sau a unei instituţii juridice. Acestea se aplică nu numai
în raport cu dispoziţiile actului normativ care reprezintă legea
cadru în materie, ci şi cu reglementările speciale.
Ordonanţă de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, aprobată prin Legea nr. 265/2006 în art. 3 sunt
stipulate principiile şi elementelor strategice care guvernează
întreaga activitate de protecţie a mediului, care trasează
direcţiile de reglementare a activităţilor economice în vederea
atingerii obiectivelor dezvoltării durabile.

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de


învăţare

Obiectivele specifice unităţii de învăţare:


– cunoașterea principiilor şi elementelor
strategice care guvernează întreaga activitate de
protecţie a mediului;
– definirea principiilor;
– cunoașterea izvoarelor dreptului mediului;
Competenţele specifice dobândite de student unităţii de
învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum


afacere, afacere internațional, managementul
afacerilor internaționale, management comparat,
management global;
– studenţii vor putea să diferențieze organizația
națională de cea internațională
– studenţii vor putea să descrie particularitățile și
caracteristicile mediului de afaceri internațional;
– studenţii vor putea să identifice izvoarele dreptului
mediului.

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Principiile şi izvoarele dreptului


mediului, timpul alocat este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare


3.3. 1. Principiile dreptului mediului

Actuala reglementare distinge între, pe de o parte


principii şi elemente strategice care au cam aceleaşi funcţii şi
semnificaţii generale , iar pe de altă parte modalităţile de
implementare a lor.
a. principiul integrării cerinţelor de mediu în
celelalte politici sectoriale;
Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte
politici sectoriale devine operant prin faptul că politica de
mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin
Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de
mediu vor fi în mod necesar luate în considerare în cadrul
politicilor sectoriale.
b. principiul precauţiei în luarea deciziei;
Acest principiu prevede luarea unor măsuri de
precauţie atunci când o activitate ameninţă să afecteze mediul
sau sănătatea umană. Nu este necesar ca relaţia cauză-efect să
fie pe deplin dovedită ştiinţific, însă dacă există incertitudine
ştiinţifică, trebuie implementate proceduri de evaluare pentru
realizarea acţiunilor de prevenire pentru a evita efectele
negative pentru sănătatea umană sau pentru mediu. Aplicarea
acestui principiu se justifică în situaţia în care datele
ştiinţifice nu sunt concludente în ceea ce priveşte efectele
unei activităţi, dacă acestea sunt sau nu periculoase pentru
mediu, caz în care decizia de ca urmare a aplicării precauţiei
în luarea deciziei ar trebuie să fie în sensul neînceperii
activităţii respective.
Prevenirea presupune un studiu de risc, care să
permită evitarea pagubelor şi o acţiune bazată pe cunoaştere.
Numai că nu întotdeauna consecinţele deciziilor şi acţiunilor
pot fi cunoscute, total sau parţial, dinainte, iar absenţa
certitudinii ştiinţifice nu poate constitui un pretext pentru a nu
lua măsuri adecvate pentru prevenirea atingerilor grave şi
inevitabile aduse mediului. În faţa acestei realităţi, în
adoptarea deciziilor trebuie să se manifeste precauţie,
prudenţă, o diligenţă maximă, să se adopte măsuri preventive
care să elimine pe cât posibil orice risc de degradare a
mediului.
Având în vedere faptul că dezvoltarea economică
durabilă care implică decizii tehnologice are la bază studii de
evaluare a impactului activităţilor umane asupra mediului
intern şi internaţional, precum şi proceduri specifice de
autorizare conduse de autorităţile naţionale pentru protecţia
mediului, acest principiu capătă o importanţă excepţională.
c. principiul acţiunii preventive;
Principiul acţiunii preventive se bazează pe regula
generală că „e mai bine să previi decât să combaţi”.
Activitatea de prevenire trebuie să aibă în vedere evitarea
poluării şi degradării mediului, deoarece este cu mult mai
puţin costisitoare decât repararea daunelor ecologice, daune
care de multe ori au caracter ireversibil. El mai este formulat
direct sau indirect în toate actele normative (naţionale şi
internaţionale) referitoare la protecţia mediului. Prevenirea
riscurilor constituie scopul principal, esenţa protecţiei
mediului, dând raţiune acestei activităţi. Prevenirea poate fi
privită sub două aspecte: prevenirea producerii consecinţelor
dăunătoare ale poluării; limitarea sau eliminarea efectelor
dăunătoare care s-ar putea produce după ce poluarea a avut
loc. Principiul examinat exprimă în esenţă protecţia
profilactică a mediului şi operează practic în două trepte. Într-
o primă treaptă, el priveşte întreaga activitate de legiferare în
acest domeniu, raţiunea normelor dreptului mediului constând
tocmai în activitatea preventivă. În cea de-a doua treaptă când
se traduce în practică acest principiu, un accent deosebit se
pune pe rolul autorităţilor pentru protecţia mediului privind
emiterea acordurilor şi sau autorizaţiilor de mediu.
d. principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
Dacă în trecut reziduurile nu se produceau în cantităţi
mari, ele putând fi deversate ca atare în apă, pe sol şi în aer,
fiind neutralizate datorită marilor posibilităţi de integrare în
ciclurile de transformare naturală din factorii de mediu şi ca
urmare nepericuloase pentru om, marele avânt al civilizaţiei
din ultimele secole, creşterea explozivă a populaţiei,
dezvoltarea agriculturii, industriei şi transporturilor au dus la
schimbarea fundamentală a naturii şi cantităţii de reziduuri.
Invadând şi alterând starea naturală, au loc dezechilibre
naturale, dispar specii de animale şi plante, întreaga existenţă
a lumii vii este supusă unor riscuri de distrugere. Sănătatea şi
viaţa omului sunt periclitate, numeroase cazuri de boală şi
decese constituie consecinţele negative ale poluări a generate
în zonele foarte dezvoltate ale societăţii umane.
Din aceste considerente reţinerea poluanţilor la sursă,
trebuie să constituie nu numai un principiu moral ci şi juridic.
De la sursă trebuie să înceapă evitarea poluării prin
acţiunea directă în procesul de apariţie al reziduurilor, ceea ce
presupune aplicarea unor procedee de fabricaţie care să nu
genereze evacuări de poluanţi sau să le reducă la minim.
Instalaţiile trebuie concepute încât să corespundă mai întâi
acestui scop.
e. principiul "poluatorul plăteşte"
Are asigurată aplicarea prin consacrarea răspunderii ce
revine persoanelor fizice şi juridice care, prin activităţile lor
produc poluare.
Poluatorul este operatorul sau factorul de decizie în
materie economică care se statuează pe o poziţie
antiecologică, fiind obligat să suporte consecinţele
nerespectării îndatoririlor prevăzute de lege privind
introducerea şi folosirea unor tehnologii nepoluante, limitarea
poluării la parametrii stabilite de ecostandarde, nerespectarea
procedurii de autorizare şi a altor obligaţii specifice în acest
sens.
Agentul poluator adică persoana care poluează şi care
cauzează mediului un prejudiciu va răspunde indiferent dacă
fapta sa este culpabilă sau nu. Prin acest principiu se consacră
nu numai ampla obligaţie a poluatorului mediului de a repara
prejudiciul cauzat ci să i se impute acestuia costul social al
poluării pe care el o generează, adică toate efectele unei
poluări nu numai asupra bunurilor persoanelor ci şi asupra
naturii înseşi şi toate aceste independent de culpă exprimă
aşadar răspunderea în sens larg, cuprinzând orice obligaţie de
a face, de la respectarea prevederilor legii până la suportarea
sancţiunilor contravenţionale penale sau civile.
Acest principiu se poate aplica numai coroborat cu principiul
acţiuni preventive, al reţinerii poluanţilor la sursă şi principiul
precauţiei în luarea deciziei, deoarece aplicat singur, duce la
consecinţe inadmisibile plătesc deci pot să poluez.
.
f. principiul conservării biodivertăţii şi a
ecostemelor specifice cadrului biogeografic natural;
presupune protecţia ecosistemelor, conservarea biodiversităţii,
precum şi utilizarea, gospodărirea durabilã a resurselor
naturale ale mediului.
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
Prin dezvoltarea durabilă se înţelege satisfacerea
necesităţilor generaţiilor prezente, fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
necesităţi. Acest principiu se referă la menţinerea capacităţii
Pământului de a susţine viaţa în toată diversitatea ei şi este
fundamentată pe principiul democraţiei, egalităţii dintre sexe,
solidaritate, respectul faţă de lege şi faţă de drepturile
fundamentale, inclusiv libertatea şi egalitatea de şanse pentru
toţi.
h) informarea şi participarea publicului la luarea
deciziilor, precum şi accesul la justiţie în probleme de
mediu;
Declaraţia de la Stockholm din 1972 a consacrat
pentru prima dată, ca un prim principiu, dreptul omului la un
mediu „a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi
bunăstare", având în vedere, totodată şi obligaţia societăţii de
a conserva, apăra şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile
prezente şi viitoare.
Acest drept este consacrat în textele constituţionale sau
legislative din numeroase state, fie ca un drept subiectiv al
omului, fie ca obligaţie a statului, fie ambele în acelaşi timp.
Acest drept la mediu are un caracter procedural, ca de altfel şi
alte drepturi umane fundamentale. El este sancţionat atât cu o
acţiune generală cât şi cu o acţiune civilă, după caz, ceea ce îl
face un drept jurisdicţional.
Documentele Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare de la Rio, 1992 (Declaraţia de la Rio şi Agenda
21), precum şi majoritatea convenţiilor şi tratatelor
internaţionale, mai vechi sau mai noi, referitoare la protecţia
mărilor şi oceanelor, a atmosferei, a solului, a monumentelor
şi a rezervaţiilor naturale, a faunei terestre şi acvatice, prevăd
necesitatea participării publice
Convenţia de la Aarhus privind accesul la informaţie,
participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie
în problemele de mediu, a fost ratificată de ţara noastră prin
Legea nr. 86/2000 Conform prevederilor prevăzute în art. 1
obiectivul al acestei convenţii este de a contribui la protejarea
drepturilor oricărei persoane din generaţiile actuale şi viitoare
de a trăi într-un mediu adecvat sănătăţii şi bunăstării sale,
fiecare parte va garanta drepturile privind accesul la
informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul
la justiţie în probleme de mediu, prezentei convenţii.
Accesul la informaţie se prezintă sub doua aspecte:
"Pasiv": publicul are dreptul de a cere informaţii la
autorităţile publice, care, la rândul lor, trebuie să ofere
informaţiile cerute ca răspuns.
"Activ": publicul are dreptul de a solicita informaţii
autorităţilor publice, iar autorităţile publice sunt obligate, la
rândul lor, să colecteze şi să disemineze informaţii de interes
public, fără a fi nevoie de o cerere expresă în acest sens.
i) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru
protecţia mediului.
Preocuparea pentru natură ca moştenire şi resursă a
generaţiilor viitoare a devenit politica de mediu a Uniunii
Europene prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile ca
element principal al câmpului său de acţiune, devenind un
promotor global al dezvoltării durabile. Acesta este un
obiectiv general al Uniunii Europene stipulat şi în Tratat şi
care guvernează toate politicile şi activităţile Uniunii.
Politica în domeniul mediului are ca obiective:
protecţia mediului, ameliorarea calităţii sale, protecţia
sănătăţii publice, utilizarea prudentă şi raţională a resurselor
naturale, promovarea măsurilor la nivel internaţional privind
rezolvarea problemelor mediului de dimensiuni regionale şi
mondiale.

3.3.2. Izvoarele dreptului mediului.


Prin izvoarele dreptului mediului înţelegem acele forme
specifice de exprimare a regulilor de conduită impersonale şi
generale, de aplicabilitate repetate care privesc
comportamentul persoanelor participante, ca părţi, la
raporturile de dreptul mediului, adică actele normative care
reglementează relaţiile sociale de protecţie a mediului.
Toate normele de drept al mediului au caracter imperativ.
Categorii de izvoare:
Legile sunt cele mai importante izvoare al dreptului
mediului, ca acte juridice ale legiuitorului unic-Parlamentul
României Pot fi considerate izvoare ale acestei ramuri de
drept numai în măsura în care ele reglementează relaţii
sociale, obiect de reglementare al dreptului mediului.
Constituţia reglementează dreptul fundamental al
omului la mediu sănătos şi unele atribuţii ale statului
privitoare la protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.
Stabileşte în sarcina statului trei categorii de obligaţii de
mediu şi anume: exploatarea raţională „în concordanţă cu
interesul naţional a resurselor naturale", refacerea ,ocrotirea
mediului şi menţinerea echilibrului ecologic, crearea
condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.
Dintre legile ordinare care constituie izvoare ale mediului
amintim:
Legea nr. 407/2006 vânătorii şi a protecţiei fondului
cinegetic;
Legea apelor nr. 107/1996;
Legea privind desfăşurarea activităţilor nucleare nr.
111/1966; etc.
Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului - care privesc
protecţia, ocrotirea şi conservarea mediului, exemplu,
H.G. nr. nr. 878/2005 privind accesul publicului la
informaţia privind mediul
H.G. nr. 1213/2006 privind stabilirea procedurii-cadru
de evaluare a impactului asupra mediului pentru anumite
proiecte publice şi private
H.G. nr. 168/1997 privind regimul produselor şi
serviciilor care pun în pericol viaţa, sănătatea, securitatea
muncii şi protecţia mediului înconjurător;
H.G. nr. 1320/2008 privind organizarea şi
funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale
Protejate
O.U.G. nr. 78/2000, privind regimul deşeurilor;
O.U.G. nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei etc.
Ordinele miniştrilor sunt de asemenea, izvoare ale
dreptului mediului în măsura în care privesc raporturile
juridice specifice acestui domeniu al dreptului. Astfel de
exemple sunt:
Ordin nr. 1830/2007 pentru aprobarea Ghidului
privind realizarea, analizarea şi evaluarea hărţilor strategice
de zgomot
Ordin nr. 1710/2007 privind aprobarea documentaţiei
necesare în vederea instituirii regimului de arie naturală
protejată de interes naţional
Ordin nr. 237/2006 privind autorizarea cultivatorilor
de plante modificate genetic
Decretele-legi au un caracter excepţional şi sunt, în
general, foarte rare.
Codul: până în prezent nu s-a elaborat un Cod al
mediului ca o reglementare de ansamblu a domeniului,
Tratatele şi convenţiile internaţionale. Tratatele şi
convenţiile internaţionale în materie de mediu pe care
România le-a ratificat sau la care a aderat fac parte din dreptul
intern şi constituie izvoare ale dreptului mediului.
Actele autorităţilor publice locale. se au în vedere
hotărârile adoptate de consiliile locale în exercitarea
atribuţiilor ce le revin în domeniul protecţiei mediului, în
scopul creşterii calităţii vieţii, protecţiei şi conservării
monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi
rezervaţiilor naturale.

8.Delimitarea dreptului mediului de celelalte ramuri de


drept
Aşa cum diferitele ramuri de drept nu se exclud reciproc, ele
fie se aplică separat fie concomitent şi cadrul în care se
desfăşoară reglementările dreptului mediului are interferenţe
cu alte ramuri de drept.
Interferenţa cu dreptul constituţional
Având ca obiect reglementarea organizării şi funcţionării
organelor statului şi drepturile şi obligaţiile fundamentale ale
cetăţenilor, dreptul constituţional cuprinde norme
fundamentale care stau la baza tuturor celorlalte ramuri de
drept, inclusiv dreptul mediului.
Astfel, Constituţia consacră obligaţia statului de a asigura
refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi
menţinerea echilibrului ecologic. Cuprinde norme care
consacră principii ale dreptului mediului, cum ar fi
exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul
naţional sau crearea condiţiilor necesare calităţii vieţii sau
principiul fundamental al unui drept la un mediu de calitate,
prin consacrarea obligaţiei statului de a crea condiţiile
necesare pentru creşterea calităţii vieţii. De asemenea
stabileşte că dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului şi a normelor de bună
vecinătate.
Interferenţa cu dreptul civil
Între dreptul mediului şi dreptul civil se manifestă o
serie de interconexiuni, determinate în principal de
exercitarea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor
sale asupra factorilor naturali ai mediului, supuşi protecţiei, în
condiţiile legii. Constituţia –consacră obligaţia statului de a
asigura refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător caz în
care răspunderea pentru daunele ecologice are ca fundament
răspunderea civilă delictuală, regulile din dreptul civil
aplicânduli-se ori de câte ori , în dreptul mediului nu se
găsesc norme specifice şi în măsura în care nu contravin
principiilor specifice ramurii de drept.
Trebuie subliniat că între cele două ramuri există şi
deosebiri majore determinate de obiectul diferit şi metodele
proprii de reglementare.
Astfel în timp ce în raporturile civile, părţile se află pe
poziţii de egalitate juridică în timp ce în dreptul mediului se
află într-o formă de subordonare, specială în ceea ce priveşte
conţinutul raportului juridic civil este stabilit prin voinţa
părţilor in civil şi determinat prin lege în dr. mediului. Iar în
ceea ce priveşte subiectele raportului juridic în civil este
determinat subiectul activ în timp ce subiectul pasiv este
nedeterminat spre deosebire de dr. Mediului unde acesta este
determinat, prin stabilirea obligaţiei de a face sau a nu face
ceva privind protecţia şi conservarea mediului.
Interferenţa cu dreptul administrativ
Dreptul mediului se apropie cel mai mult de dreptul
administrativ datorită, în principal rolului statului şi
importanţei acestuia în realizarea legislaţiei privind protecţia
şi conservarea mediului prin actele emise de organele
administraţiei publice.
Instituirea unei administraţii special organizate, cu
atribuţii specifice .
Interferenţa cu dreptul agrar
Deşi pământul ca element fundamental al mediului
constituie obiectul comun celor două discipline există totuşi
deosebiri. Dreptul agrar se ocupă cu raporturile de proprietate
asupra terenurilor de folosinţe completă şi raţională dreptul
protecţia solului în general prin măsuri de prevenire şi
combaterea a degradării acestuia.
Interferenţa cu dreptul urbanismului
Dreptul. urbanismului are ca obiect afectarea şi
amenajarea spaţiului urban pe când dreptul mediului se ocupă
de protecţia şi conservarea mediului în aşezările umane,
precum şi desfăşurarea ecologică a activităţilor în acest
spaţiu.

3.4. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Care sunt principiile care se aplică în dreptul mediului?
2. Enumeraţi izvoarele dreptului mediului.
3. Ce semnificaţie are principiul poluatorul plăteşte?

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Principiul acţiunii preventive se bazează:


a. prevenirea producerii consecinţelor dăunătoare ale poluării;
b. limitarea sau eliminarea efectelor dăunătoare care s-ar putea produce după ce
poluarea a avut loc.
c. presupune un studiu de risc, care să permită evitarea pagubelor şi o acţiune
bazată pe cunoaştere.
2. Izvoare al dreptului mediului sunt:
a. Constitutia
b .Codul mediului
c. legile ordinare

Bibliografie obligatorie

Bibliografie
1. Ernest LUPAN, Tratat de dreptul protectiei medilui, Editura C.H. Beek,
Bucuresti, 2009.
2. Mircea DUTU, Dreptul mediului, Editura C.H. BECK Bucuresti, 2007.
3. Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2007.
4. Anca Ileana Duşcă Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
5. Andrada Truşcă Trandafir Dreptul mediului, Caiet de Seminar.Editura Pro
Universitaria, 2009.
6. Doina Anghel răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2007.
7. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul I. Formarea istorică a
dreptului mediului, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2010.
8. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.
9. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
10. Legislatie.
Unitatea de învăţare 4
Mediul şi dezvoltarea durabilă

4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1 Dezvoltarea durabilă
4.3.2 Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului
4.3.3. Politica de mediu a Uniunii Europene
4.4. Îndrumător pentru autoverificare

4.1. Introducere
Dezvoltarea durabila a fost definita de Comisia Brundtland, în
1987, prin"satisfacerea nevoilor prezentului, fara a
compromite posibilitatile generatiilor viitoare de a-si
satisface nevoile". Conform viziunii asupra dezvoltarii
durabile,
progresul integreaza obiective imediate si pe termen lung,
actiuni locale si globale, probleme economice si de mediu,
toate fiind inseparabile. O astfel de viziune asupra societatii
nu va putea fi impusa doar prin politici, societatea trebuind sa
adopte anumite politice, economice, sociale, de gândire.
Strategia pentru dezvoltare durabila prin care îsi propune
obiective si actiuni clare, legate de sapte prioritati, majoritatea
de mediu:
_ Schimbarea climatica si energia curata
_ Transportul durabil
_ Consumul si productia durabila
_ Conservarea si managementul resurselor naturale
_ Sanatatea publica
_ Incluziunea sociala, demografia si migratia
_ Saracia si provocarile dezvoltarii durabile la nivel global
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii
de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


– definirea noţiunii de dezvoltarea durabilă
– cunoașterea caracteristicilor Planul Naţional de
Acţiune pentru Protecţia Mediului
– cunoașterea abordării politicii de mediu în
Uniunea Europenă

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termenul de


dezvoltare durabilă;
– studenţii vor putea să cunoască caracteristicilor Planul
Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului
– studenţii vor putea să descrie Politica de mediu a
Uniunii Europene

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Mediul şi dezvoltarea


durabilă , timpul alocat este de 2 ore.

4. 3. Conţinutul unităţii de învăţare


4.3.1. Dezvoltarea durabilă
Prin conceptul de dezvoltarea durabilă înţelegem
satisfacerea necesităţilor generaţiilor prezente, fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile necesităţi. Acesta îşi propune îmbunătăţirea continuă
a calităţii vieţii şi a bunăstării pe Pământ, atât pentru
generaţiile prezente, cât şi pentru cele viitoare.
Instrumentele utilizate:
- dispoziţii legislative, în special directive fixând norme de
calitate de mediu (niveluri de poluare); --.norme aplicabile
procedurilor industriale (norme de emisii, de concepţie, de
exploatare); norme aplicabile produselor (limite de
concentraţie sau de emisie pentru un produs dat); programe de
acţiune în favoarea protecţiei mediului; programe de ajutor
financiar.
Protejarea capacităţii Pământului de a menţine viaţa în toată
diversitatea ei, respectarea limitelor resurselor naturale ale
planetei şi asigurarea unui înalt nivel de protecţie şi
îmbunătăţire a calităţii mediului. Prevenirea şi reducerea
poluării mediului şi promovarea producţiei şi consumului
durabile, pentru a determina distrugerea legăturii dintre
creşterea economică şi degradarea mediului.
4.3.2. Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia
Mediului
În România a fost elaborat Planul Naţional de Acţiune pentru
Protecţia Mediului, care reprezintă o abordare a problemelor
de protecţie a mediului, specifică ţării noastre, o concretizare
a politicii româneşti în domeniul mediului, în strânsă corelare
cu obiectivele dezvoltării durabile.
Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului este un
instrument de implementare a politicilor din domeniul
mediului, prin care se promovează realizarea celor mai
importante proiecte, cu impact semnificativ asupra mediului,
urmărind implementarea legislaţiei în vigoare. El este
conceput ca un document naţional reprezintă o corelare între
problemele de mediu cele ale sectoarelor economico-sociale.
Scopul elaborării unui Plan de Acţiune pentru Mediu
este:
- de a prezenta un set de acţiuni care să stea la baza
implementării proiectelor de îmbunătăţire a calităţii mediului;
- de a stimula iniţiativele de realizare a proiectelor în
vederea îmbunătăţirii calităţii mediului şi a reducerii
impactului negativ al activităţilor asupra sănătăţii umane;
- de a se asigura de conformitatea proiectelor cu
strategiile sectoriale de mediu;
- de a asigura complementaritatea surselor de
finanţare;
- fiecare acţiune propusa pentru a fi finanţată prin
programele naţionale sau internaţionale trebuie să aibă la baza
un larg consens al publicului din zona căreia i se adresează.
Conferinţa de la Stockholm din 1972 reprezintă prima
manifestare de atitudine pe plan internaţional, prin care s-a
luat act, de faptul că mediul înconjurător este grav afectat ca
urmare a numeroaselor şi intenselor agresiuni, având la
origine poluarea, precum şi de diminuarea severă a materiilor
prime, îndeosebi a celor neregenerabile. Declaraţia de la
Stockholm adoptată în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite
pentru Mediu a proclamat datoria fiecărui om de a proteja şi
ameliora mediul înconjurător pentru generaţiile prezente şi
viitoare: “Resursele naturale ale globului, inclusiv aerul, apa,
pământul, flora , fauna şi, în mod deosebit eşantioanele
reprezentative ale ecosistemelor naturale trebuie protejate în
interesul generaţiilor prezente şi viitoare printr-o planificare
sau o gestionare atentă, după nevoi”
4.3.3. Politica de mediu a Uniunii Europene
Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca
domeniu separat al preocupării comunitare în anul 1972,
impulsionată de Conferinţa de la Stockholm din 1972
În 1973 a fost elaborat primul Program de Acţiune
pentru Mediu – PAM (1973-1977), sub forma unei combinaţii
de programe pe termen mediu şi de gândire strategică, care
accentua nevoia de protecţie a apei şi a aerului şi care
conţinea o abordare sectorială a combaterii poluării.
În 1978 a fost adoptat al doilea Program de Acţiune
pentru Mediu - PAM 2 (1978-1982)structurat pe aceleaşi
priorităţi ca şi PAM 1 şi fiind, de fapt, o reînnoire a acestuia.
Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei
Europene, Dezvoltarea durabilă a Direcţiei Generale pentru
Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea şi
asigurarea implementării politicilor de mediu şi totodată
iniţiatoarea actelor legislative din domeniu. Astfel, politica de
mediu devine din ce în ce mai complexă şi mai strâns corelată
cu alte politici comunitare.
În 1982 a fost adoptat al treilea PAM (1982 -1986),
care reflectă influenţa dezvoltării pieţei interne în echilibrarea
obiectivelor sale cu cele ale pieţei. În plus, acest program de
acţiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a
standardelor de mediu, la una axată pe emisile poluante.
Anul 1986 se individualizează prin adoptarea Actului
Unic European (ratificat în 1997),document prin care
protecţia mediului dobândeşte o bază legală în cadrul
Tratatului Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma, 1957).
În 1987 a fost adoptat PAM 4 (1987-1992),
caracterizat prin aceeaşi tendinţă de coordonare cu evoluţia şi
obiectivele pieţei unice ca şi programul precedent. Un
element de noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului
pentru strategia cadru de dezvoltare durabilă, adică
promovarea conceptului de conservare a mediului şi a
resurselor sale în vederea transmiterii aceleiaşi moşteniri
naturale şi generaţiilor viitoare.
PAM 5 (1993 – 1999) a fost adoptat în 1992 şi face
trecerea de la abordarea bazată pe comandă şi control la
introducerea instrumentelor economice şi fiscale şi la
consultarea părţilor interesate în procesul de decizie. De
asemenea, PAM 5 a transformat dezvoltarea durabilă în
strategie a politicii de mediu. Tot în acest an a fost semnat şi
Tratatul Uniunii Europene (Maastricht), ceea ce înseamnă, în
termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European
în dezvoltarea politicii de mediu.
În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a
Uniunii Europene (prin Tratatul de la Amsterdam), ceea ce
înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar luate în
considerare în cadrul politicilor sectoriale.
La nivel global, evenimentul care a consacrat
asumarea politică de către state a rolului fundamental al
politicilor de mediu, în cadrul politicilor generale de
dezvoltare socio-economica, a fost Conferinţa privind
mediul şi dezvoltarea, organizată de Naţiunile Unite la Rio
de Janeiro în vara lui 1992, cunoscută sub numele de
"Summit-ul Pământului". Pentru atingerea obiectivelor
stabilite la Conferinţa de la Rio a fost necesară o
reconsiderare şi restructurare a proceselor actuale, a
procedurilor şi aranjamentelor instituţionale după propriile
nevoi, priorităţi şi resurse. Important în acest sens este
acordul asupra principiilor de baza ale unei planificări
strategice, precum şi utilizarea unui set comun de mecanisme
în măsură să asigure implementarea obiectivelor stabilite.
Tot atunci a fost elaborată şi Agenda 21 - planul de
susţinere al dezvoltării durabile.
Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM
5 şi definirea priorităţilor pentru al 6-lea program de acţiune –
PAM 6 (2001-2010) - care susţine strategia dezvoltării
durabile şi accentuează responsabilitatea implicată în deciziile
ce afectează mediul. PAM 6 identifică 4 arii prioritare ale
politicii de mediu în următorii zece ani:
1. schimbarea climatică şi încălzirea globală,
2. protecţia naturii şi biodiversitatea,
3. sănătatea în raport cu mediul şi
4.conservarea resurselor naturale şi gestionarea
deşeurilor.
În 2001, la Summit-ul de la Goetheborg a fost
adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii
Europene, căreia i-a fost adăugată o dimensiune externă la
Barcelona, în 2002.
Prin însuşi caracterul ei, dezvoltarea durabilă reprezintă
nevoia de responsabilizare şi educaţie pentru protecţia
mediului, iar acest aspect este reflectat de evoluţia politicii
comunitare în ultimii ani, politică marcată de trecerea de la o
abordare bazată pe constrângere şi sancţiune, la una mai
flexibilă, bazată pe stimulente. Astfel, se acţionează în
direcţia unei abordări voluntare, în scopul de a promova
această responsabilizare faţă de mediu şi a de a încuraja
utilizarea stemelor de management al mediului. Politica de
mediu nu acţionează independent, ci reflectă interesul
societăţii civile în această direcţie, manifest prin crearea a
numeroase mişcări şi organizaţii de mediu.

4.4. Îndrumar pentru autoverificare

Cuvinte cheie
Dezvoltarea durabilă, politica de mediu, Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia
Mediului

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care este obiectul dezvoltării durabile?


2. Ce cuprinde Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului?
3. Care este Politica de mediu a Uniunii Europene?

Bibliografie obligatorie

Bibliografie
1.Ernest LUPAN, Tratat de dreptul protectiei medilui, Editura C.H. Beek, Bucuresti,
2009.
2.Mircea DUTU, Dreptul mediului, Editura C.H. BECK Bucuresti, 2007.
3.Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2007.
4.Anca Ileana Duşcă Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
5.Andrada Truşcă Trandafir Dreptul mediului, Caiet de Seminar.Editura Pro
Universitaria, 2009.
6.Doina Anghel răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2007.
7.Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul I. Formarea istorică a
dreptului mediului, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2010.
8.Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.
9.Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
10.Legislatie.

Unitatea de învăţare 5
Dreptul fundamental la un mediu sănatos. Accesul privind informaţia de
mediu

5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1. Dreptul fundamental la un mediu sănatos
5.3.2. Accesul privind informaţia de mediu

5.4. Îndrumător pentru autoverificare

5. 1. Introducere
Declaraţia de la Stockholm (1972) menţionează: “omul
are un drept fundamental la libertate, la egalitate şi la condiţii
de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi
permite să trăiască în demnitate şi bună stare. Este o datorie
de onoare de a proteja şi ameliora mediul pentru generaţiile
prezente şi viitoare (principiul 1)”.

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de


învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


-cunoașterea dreptul fundamental la un mediu sănatos. şi
a accesului la informaţia de mediu;
– definirea informaţiei de mediu;
– cunoașterea prevederilor Convenţiei de la Aarhus;

Competenţele unităţii de învăţare:


– studenţii vor putea să cunoască dreptul oricărei
persoane la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic;
– studenţii vor putea să diferențieze între ce este şi ce nu
este informaţia de mediu:
– studenţii vor putea să descrie procedura accesului la
informaţia de mediu;

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Dreptul fundamental la un mediu


sănatos. Accesul privind informaţia de mediu timpul alocat
este de 3 ore.

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1. Dreptul fundamental la un mediu sănatos

În avizul său consultativ din 8 iunie 1996, Curtea


Internaţională de Justiţie declară: „mediul nu este o abstracţie
ci, desigur, spaţiul în care vieţuiesc fiinţele umane şi de care
depinde realitatea vieţii lor, sănătatea lor şi a generaţiilor
viitoare.”

Art. 6 din O.U.G. nr.195/2005, protecţia mediului este


considerată o obligaţie şi o responsabilitate a autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor
persoanelor fizice şi juridice.

Dreptul la mediu, iniţial, era strâns legat de dreptul la sănătate


şi de dreptul la viaţă;

Constituţia revizuită prin referendum consacră, în art. 35,


dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic.
(1)Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu
înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.
(2)Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui
drept.
(3)Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi
a ameliora mediul înconjurător.

5.3.2. Accesul publicului la informaţia privind mediul

HG nr. 878/2005 care se referă la accesul publicului la


informaţia privind mediul asigură dreptul de acces la
informaţia privind mediul deţinută de sau pentru autorităţile
publice şi stabileşte condiţiile, termenii de bază şi modalităţile
de exercitare a acestui drept.
Informaţia de mediu poate fi prezentată sub orice
formă, aceasta însemnând formă scrisă, vizuală, audio sau
electronică. Exemple documente scrise pe hârtie, fotografii,
ilustraţii, înregistrări audio – video, documente realizate cu
ajutorul computerului în formate electronice
Prin informaţia privind mediul se înţelege orice
informaţie scrisă, vizuală, audio, electronică sau sub orice
formă materială despre:
a) starea elementelor de mediu, cum ar fi aerul şi
atmosfera, apa, solul, suprafaţa terestră, peisajul şi ariile
naturale, inclusiv zonele umede, marine şi costiere,
diversitatea biologică şi componentele sale, inclusiv
organismele modificate genetic precum şi interacţiunea dintre
aceste elemente;
Informaţiile privind starea elementelor de mediu se
pot referi la: calitatea aerului, starea apelor de suprafaţă,
starea apei freatice dintr-o zonă, starea contaminării solului,
starea ecosistemului marin, situaţia speciilor marine
periclitate, starea ariilor naturale protejate, etc.
b) factorii, cum sunt substanţele, energia, zgomotul,
radiaţiile sau deşeurile, inclusiv deşeurile radioactive,
emisiile, deversările şi alte evacuări în mediu, ce afectează
sau pot afecta elementele de mediu
În privinţa factorilor de mediu aceste informaţii se pot
referi la: situaţia emisiilor de gaze cu efect de seră, cantitatea
emisiilor de poluanţi în aer proveniţi de la o unitate
industrială, nivelul poluării fonice, cantitatea de deşeuri si
natura lor, emanaţii de radiaţii si substanţe radioactive; etc.
c) măsurile, inclusiv măsurile administrative, cum
sunt politicile, legislaţia, planurile, programele, convenţiile
încheiate între autorităţile publice şi persoanele fizice şi/sau
juridice privind obiectivele de mediu, activităţile care
afectează sau pot afecta elementele şi factorii de mediu,
precum şi măsurile sau activităţile destinate să protejeze
starea elementelor de mediu.
Exemple: Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia
Mediului; Planul Regional de Acţiune pentru Protecţia
Mediului, Planul Local de Acţiune pentru protecţia Mediului,
planuri de amenajare a teritoriului, planuri de construcţie a
şoselelor; program de reconstrucţie a unei zone şi planurile
aferente acestuia;
d) rapoartele referitoare la implementarea legislaţiei
privind protecţia mediului;
Exemple: Raportul EPER (Raportul European al Emisiilor
Poluante), Rapoarte privind generarea şi gestionarea
deşeurilor, Rapoarte privind stadiul implementării legislaţiei
în România
e) analizele cost-beneficiu sau alte analize şi
prognoze economice folosite în cadrul măsurilor şi
activităţilor. În acest sens putem exemplifica: costul sau
eficienţa unui program de reconstrucţie a unei zone afectate
de inundaţii, costul sau eficienţa unui sistem de management
al deşeurilor, numărul populaţiei deservită, etc.
f) starea sănătăţii şi siguranţei umane, inclusiv
contaminarea, ori de câte ori este relevantă, a lanţului trofic,
condiţiile de viaţă umană, zonele culturale şi construcţiile, în
măsura în care acestea sunt sau pot fi afectate de starea
elementelor de mediu sau, prin intermediul acestor elemente,
de factorii, măsurile luate.
Aceste informaţii s-ar putea referi la: starea de confort
şi de sănătate a populaţiei în raport cu starea de calitate a
mediului, în zonele locuite, situaţia spaţiilor verzi şi a zonelor
de agrement, amplasarea punctelor de poluare fixe, situri de
importanţă comunitară, zone de protecţie specială.
Nu se consideră informaţii privind mediul acele date
referitoare la activităţi care nu produc efecte asupra
mediului.
Informaţiile privind mediul se opresc la ultima cauză a
unui factor care influenţează unul dintre elementele de mediu.
Exemplu: datele referitoare la construcţia unei fabrici,
amplasarea şi efectele funcţionării ei, sunt informaţii de
mediu, în schimb organizarea şi managementul firmei nu pot
fi considerate informaţii legate de mediu.
Accesul, la cerere, la informaţia privind mediul
Solicitarea şi furnizarea informaţiei privind mediul se
fac în conformitate cu prevederile Convenţiei privind accesul
la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi
accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la
25 iunie 1998, ratificata prin Legea nr. 86/2000.
Convenţia de la Aarhus conţine o serie de principii
importante:
 dreptul fiecăruia de a avea acces la informaţia de
mediu deţinută de autorităţile publice
 dreptul de a participa la luarea deciziilor încă din
stadiul incipient al dezbaterilor.
 dreptul de a contesta în justiţie deciziile publice care
au fost luate fără respectarea drepturilor menţionate
mai sus sau fără respectarea legilor cu privire la mediu
în general (accesul în justiţie).
Primirea cererilor de informaţii privind mediul şi furnizarea
răspunsurilor se realizează de către compartimentele
specializate de informare şi relaţii publice organizate în cadrul
autorităţilor publice. Datorită acestui fapt autorităţile publice
trebuie să înfiinţeze în cadrul instituţiei un compartiment
specializat de informare şi relaţii publice. Iar în cadrul
acestor compartimente se vor realiza, în condiţiile legii, de
către persoanele responsabile, primirea cererilor şi
furnizarea răspunsurilor privind informaţiile de mediu.
Autorităţile publice sunt obligate să pună la dispoziţia oricărui
solicitant, la cererea acestuia, informaţia privind mediul
deţinută de sau pentru ele, fără justificarea scopului în care
aceasta informaţie a fost cerută.
Orice persoană care solicită anumite informaţii privind
mediul are dreptul să le primească. Exercitarea acestui drept
trebuie să se facă fără a se ţine cont de domiciliu,
naţionalitate, cetăţenie şi fără a se cere persoanei să
demonstreze că are vreun interes mediat sau specific, în a afla
respectiva informaţie.
Informaţia privind mediul se pune la dispoziţia solicitantului,
ţinând cont de termenul specificat de acesta, cât mai repede
posibil sau cel mai târziu în termen de o lună de la data
primirii cererii de către autoritatea publică. In cazul în care
volumul şi complexitatea informaţiei solicitate sunt atât de
mari încât termenul de o lună nu poate fi respectat, informaţia
privind mediul se pune la dispoziţia solicitantului în termen
de două luni de la data primirii cererii de către autoritatea
publică. In astfel de cazuri solicitantul este informat, cât mai
curând posibil şi cel mai târziu înaintea expirării termenului
de o lună, despre prelungirea termenului de răspuns şi
motivele care stau la baza acestei prelungiri.
Accesul la informaţia solicitată trebuie să fie efectiv şi
complet. Informaţia trebuie dată ca atare şi nu făcut un sumar
pe baza ei.
În cazul în care cererea este formulată în termeni prea
generali, fiind neclară sau nu permite identificarea informaţiei
solicitate, autoritatea publică va cere solicitantului, cât mai
curând posibil şi cel mai târziu în termen de o lună, să
specifice ce anume solicită.
Solicitanţii informaţiilor de mediu trebuie ajutaţi şi sfătuiţi,
având în vedere că aceştia nu ştiu întotdeauna ce anume
informaţie caută. Autoritatea publică trebuie să dea
solicitanţilor indicaţii de specificare şi să fie îndrumaţi către
consultarea registrelor publice.
Dacă solicitantul nu răspunde în termen de două luni cererii
de specificare trimisă, autoritatea publică poate refuza cererea
de informaţii
Autorităţile publice trebuie să păstreze informaţia
privind mediul deţinută în forme sau formate care sunt uşor
reproductibile şi accesibile prin folosirea telecomunicaţiilor
computerizate sau a altor mijloace electronice.
Punerea la dispoziţie a informaţiei privind mediul se face în
forma cerută de solicitant, cu excepţia cazului în care:
a. este deja pusă la dispoziţia publicului, într-o altă
formă sau format uşor accesibil solicitantului
b. este mai convenabil pentru autoritatea publică să o
pună la dispoziţia publicului într-o altă formă sau format,
caz în care trebuie să se motiveze furnizarea informaţiei în
forma sau formatul disponibil.
Motivul refuzului unei informaţii, în totalitate sau în
parte în forma sau în formatul solicitat, trebuie explicat în
detaliu solicitantului, printr-o notă scrisă amănunţit în termen
de o lună de la primirea cererii.
Autorităţii publice îi revine responsabilitatea de a
demonstra, în fiecare etapă, că informaţia privind mediul pe
care nu vrea să o facă publică intră sub incidenţa regimului
limitat al excepţiilor, aşa cum este prevăzut prin lege.
Pentru facilitarea accesului la informaţia privind mediul,
autorităţile de mediu sunt obligate:
 să poată asigura prin intermediul compartimentelor
specializate de informare şi relaţii publice îndrumarea
publicului şi accesul acestora la listele cu autorităţi
publice. Astfel autorităţile publice trebuie să
desemneze (în cadrul compartimentelor specializate
de informare şi relaţii publice) persoane responsabile
cu furnizarea informaţiilor, să aibă asigurat şi dotat un
spaţiu pentru examinarea informaţiilor solicitate şi să
pună la dispoziţia publicului registrele sau listele
conţinând informaţia privind mediul deţinută de
acestea, sau
 să înfiinţeze puncte de informare unde se găsesc
indicaţii precise asupra locului în care poate fi găsită
informaţia de mediu deţinută de autorităţile publice.
Exemplu: Dacă informaţia cerută este deja disponibilă, de
exemplu, pe un site de Internet, într-un buletin informativ sau
într-un raport anual, trebuie să i se indice solicitantului unde
anume se găseşte. Dacă informaţia nu este deţinută, acesta
trebuie îndrumat către instituţia care o deţine.
Excepţii:
Autorităţile publice pot refuza o cerere privind
solicitarea de informaţii privind mediul, în cazul în care:
a) informaţia solicitată nu este deţinută de sau pentru
autoritatea publică la care a fost înaintată cererea;
b) cererea este în mod evident nerezolvabilă;
c) cererea este formulată într-o manieră prea generală
d) cererea priveşte materiale în curs de completare sau
documente ori date nefinalizate.
e) cererea priveşte sistemul de comunicaţii interne,
luând în considerare satisfacerea interesului public prin
furnizarea informaţiilor.
Autorităţile publice pot refuza o cerere privind
solicitarea de informaţii privind mediul, în cazul în care
divulgarea informaţiilor afectează:
a) confidenţialitatea procedurilor autoritarilor publice,
atunci când aceasta este prevăzuta de legislaţia în vigoare;
b) relaţiile internaţionale, securitatea publică sau
apărarea naţionala;
c) cursul justiţiei, posibilitatea oricărei persoane de a
fi subiectul unui proces corect sau posibilitatea unei autorităţi
publice de a conduce o anchetă penală ori disciplinară;
d) confidenţialitatea informaţiilor comerciale sau
industriale, atunci când aceasta este prevăzuta de legislaţia
naţională sau comunitară în vigoare privind protejarea unui
interes economic legitim, inclusiv interesul public în păstrarea
confidenţialităţii statistice şi a secretului taxelor;
e) drepturile de proprietate intelectuală;
f) confidenţialitatea datelor personale sau a dosarelor
privind o persoană fizică, în cazul în care acea persoană nu a
consimţit la divulgarea către public a informaţiilor, atunci
când confidenţialitatea este prevăzuta de legislaţia naţională
sau comunitară în vigoare;
g) interesele sau protecţia oricărei persoane care a
oferit voluntar informaţiile cerute, fără ca acea parte să aibă
obligaţia legală sau să fie posibil a fi obligată legal să
furnizeze informaţiile, cu excepţia cazului în care acea
persoană a consimţit la divulgarea informaţiei respective;
h) protecţia mediului la care se refera astfel de
informaţii cum ar fi localizarea speciilor rare.
Accesul la justiţie
Orice solicitant care consideră că cererea sa pentru
furnizarea unor informaţii privind mediul a fost respinsă
nejustificat, parţial sau în totalitate, a fost ignorată ori
rezolvată cu un răspuns necorespunzător din partea unei
autorităţi publice se poate adresa cu plângere prealabilă
conducătorului respectivei autorităţi publice, solicitând
reconsiderarea actelor sau omisiunilor. Plângerea prealabilă
se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004. Procedura
administrativă prealabilă prevăzută este scutită de taxe.
Solicitantul care, care nu a primit răspuns la plângerea
sa prealabilă în termenul legal stabilit sau este nemulţumit de
răspunsul primit poate depune o cerere la instanţa de
contencios administrativ competentă, unde sunt examinate
actele sau omisiunile autorităţii publice în cauză.
Potrivit Legii nr. 554/2004, se poate adresa instanţei
de contencios administrativ competente şi terţa persoană
vătămata într-un drept al sau ori într-un interes legitim ca
urmare a furnizării de informaţii privind mediul.
Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin
care s-au admis acţiunile formulate potrivit dispoziţiilor Legii
nr. 554/2004 constituie titluri executorii împotriva autorităţii
publice care deţine informaţia privind mediul.
Hotărârile instanţelor de judecată se redactează în
scris şi se motivează în fapt şi în drept.

5.4. Îndrumar pentru autoverificare

Cuvinte cheie
Dreptul fundamental la un mediu sănatos, informaţia de mediu, accesul la
justiţie

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Prin informaţia privind mediul se înţelege.
2. Cine are acces la justiţie privind informaţia de mediu?
3. În ce condiţii autorităţile publice pot refuza o cerere privind solicitarea de
informaţii privind mediul?

Teste de evaluare/autoevaluare
Accesul la justiţie privind informatia de mediu se poate face de catre
a. orice solicitant care consideră că cererea sa pentru furnizarea unor informaţii
privind mediul a fost respinsă nejustificat,
b.numai in situatia in care raspunsul primit este parţial
c. numai daca cererea a fost ignorata
Informaţia de mediu poate fi prezentată
a. sub orice formă
b. doar formă scrisă,
c. vizuală, audio sau electronică.

Bibliografie obligatorie
11. Ernest LUPAN, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.
12. Ernest LUPAN, Tratat de dreptul protectiei medilui, Editura C.H. Beek,
Bucuresti, 2009.
13. Mircea DUTU, Dreptul mediului, Editura C.H. BECK Bucuresti, 2007.
14. Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2007.
15. Anca Ileana Duşcă Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
16. Andrada Truşcă Trandafir Dreptul mediului, Caiet de Seminar.Editura Pro
Universitaria, 2009.
Unitatea de învăţare 6
Protecţia apelor şi ecositemelor acvatice

6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Protecţia apelor şi ecositemelor acvatice
6.3.2. Clasificarea apelor
6.3.3. Poluarea apei
6.4. Îndrumător pentru autoverificare

6.1. Introducere
Importanţa apei se evidenţiază în multe domenii: stă la baza
existenţei biosferei; este mediu de viaţă pentru plantele acvatice;
are energie cinetică şi potenţială utilizabilă pentru om şi necesară
naturii; este principalul agent de modelare a reliefului; este agent
de răcire în tehnică dar şi în natură; e materie primă în
economie; e cale de transport pentru ambarcaţiuni dar şi pentru
substanţe dizolvate; este mijloc de igienă pentru spălat şi pentru
diluat şi îndepărtat poluanţi; este agent terapeutic.
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de
învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoașterea protecţiei apelor şi ecositemelor


acvatice;
– definirea termenului de poluare a apelor;
– cunoașterea clasificării apelor;
– gospodărirea şi administrarea apelor;

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să înţeleagă modul în care se


realizează protecţia apelor şi ecositemelor acvatice ;
– studenţii vor putea să clasifice apele;
– studenţii vor putea să descrie particularitățile
protecţiei apelor;
– studenţii vor putea să identifice care sunt obligaţiile
persoanele fizice şi juridice;

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Protecţia apelor şi


ecositemelor acvatice timpul alocat este de 2 ore.

6.3. Conţinutul unităţii de învăţare

6.3.1. Protecţia apelor şi ecositemelor acvatice


Definiţie
Apele reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi
limitată, element indispensabil pentru viaţă şi pentru societate,
materie primă pentru activităţi productive, sursă de energie şi
cale de transport, factor determinant în menţinerea echilibrului
ecologic.
Apa nu este un produs comercial oarecare, ci este un
patrimoniu natural care trebuie protejat, tratat şi apărat ca
atare.

Apele fac parte din domeniul public al statului. Cunoaşterea,


protecţia, punerea în valoare şi utilizarea durabilă a resurselor de
apă sunt acţiuni de interes general.

Legislaţie
Legea apelor nr. 107/1996 modificată şi completată
O.U.G. nr.195/2005 privind protecţia mediului

Scopul reglementărilor legale în domeniul apelor este:


a) conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă,
precum şi asigurarea unei curgeri libere a apelor;
b) protecţia împotriva oricărei forme de poluare şi de
modificare a caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor şi
albiilor sau cuvetelor acestora;
c) refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane;
d) conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
e) asigurarea alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a
salubrităţii publice;
f) gospodărirea durabilă a apei şi repartiţia raţională şi
echilibrată a acestei resurse, cu menţinerea şi cu ameliorarea
calităţii şi regenerării naturale a apelor;
g) apărarea împotriva inundaţiilor şi oricăror alte fenomene
hidrometeorologice periculoase;
h) satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii, industriei,
producerii de energie, a transporturilor, aquaculturii,
turismului, agrementului şi sporturilor nautice, ca şi ale
oricăror alte activităţi umane.
i) integrarea aspectelor cantitative şi calitative atât pentru
apele de suprafaţă, cât şi pentru apele subterane care aparţin
aceluiaşi sistem ecologic, hidrologic şi hidrogeologic;
j) asigurarea protecţiei ecosistemelor acvatice situate în
imediata vecinătate a coastelor, în golfuri sau aflate în Marea
Neagră;
k) promovarea utilizării durabile a apelor pe baza protecţiei
pe termen lung a resurselor disponibile de apă;

6.3.2 Clasificarea apelor


Putem clasifica apele după mai multe criterii
1. După criteriul administrării lor:
• ape internaţionale sunt acelea cu privire la care
statul român este riveran cu alte state, cele care
intră sau trec prin graniţele ţării, precum şi cele
cu privire la care interesele unor state străine au
fost recunoscute prin tratate şi convenţii
internaţionale.
• ape teritoriale numite şi maritime interioare sunt
cele cuprinse în porţiunea de la ţărmul ţării
noastre spre larg, a căror întindere şi delimitare
se stabileşte prin lege.
• ape naţionale sunt fluviile, râurile pârâurile,
canalurile şi lacurile navigabile interioare
precum şi apele fluviale şi râurile de frontieră
stabilite prin acte juridice internaţionale
2. După aşezarea lor:
• ape de suprafaţă se găsesc de deasupra solului
fie în mişcare cum sunt apele curgătoare fie
rămânând în principiu în acelaşi loc - lacuri
• ape subterane se găsesc la o adâncime oarecare
sub pământ nefiind vizibile la suprafaţă.

3. După destinaţia lor economică:


- ape de folosinţă generală sunt cele destinate, în
principal, satisfacerii nevoilor populaţiei
• a. orice tip de apă în stare naturală sau după
tratare, folosită pentru băut, la prepararea hranei ori
pentru alte scopuri casnice, indiferent de originea ei şi
indiferent dacă este furnizată prin reţea de distribuţie, din
rezervor sau este distribuită în sticle ori în alte recipiente;
• b. toate tipurile de apă folosită ca sursă în
industria alimentară pentru fabricarea, procesarea,
conservarea sau comercializarea produselor ori
substanţelor destinate consumului uman;
ape destinate industriilor sunt cele folosite în activităţile
industriale pentru realizarea unor produse noi
ape destinate agriculturii sunt, în special cele folosite pentru
irigaţii
ape cu destinaţii speciale sunt cele utilizate pentru navigaţie,
pentru pescuit, pentru producerea energiei electrice etc.
Aparţin domeniului public următoarele categorii de ape:
• - apele cu potenţial energetic valorificabil, cele
care pot fi folosite în interes public, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi
platoului continental (art. 135, alin. 4 din Constituţie);
• - apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu
lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce
depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele
lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime
interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale
şi potenţialul valorificabil, marea teritorială şi fundul
apelor maritime .L 310 2004
• - albiile răurilor şi fluviilor, tărmurile Marii
Negre, porturile.
Alături de acestea, există şi forme ale proprietatii private, astfel:
• - albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km. si cu
bazine hidrografice ce nu depasesc suprafata de 10 kmp,
pe care apele nu curg permanent aparţin detinatorilor cu
orice titlu ai terenurilor pe care se formează sau curg (art.
8 din Legea nr, 107/1996);
• - insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la
nivelul mediu al apei aparţin proprietarilor albiei răului;
• - proprietarul terenului este si proprietarul izvorului care
se formează pe acesta.

Resursele de apă, de suprafaţă şi subterane sunt monopol natural


de interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor
de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv
al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din
domeniul apelor.
Bunurile care formează obiectul domeniului public sunt
inalienabile, imprescriptibile si insesizabile.
Utilizatorii de apă sunt obligaţi să economisească apa prin
folosire judicioasă, au obligaţia să asigure întreţinerea şi
repararea instalaţiilor proprii şi, după caz, a celor din
sistemele de alimentare cu apă şi canalizare şi de a folosi cele
mai bune tehnologii disponibile, care permit utilizarea unor
cantităţi reduse de apă, precum şi un consum mic de apă prin
recircularea sau refolosirea apei.

Administraţia Naţională "Apele Române" administrează apele


din domeniul public al statului şi infrastructura Sistemului
Naţional de Gospodărire a Apelor formată din lacuri de
acumulare, diguri de apărare împotriva inundaţiilor, canale,
derivaţii interbazinale, prize de apă şi alte lucrări specifice,
precum şi infrastructura sistemelor naţionale de veghe
hidrologică, hidrogeologică şi de monitorizare a calităţii
resurselor de apă aflate în patrimoniul său, în scopul cunoaşterii
şi a gestionării unitare pe ansamblul ţării, a resurselor de apă de
suprafaţă şi subterane.
La nivel naţional, sunt stabilite următoarele districte de bazin:
Someş−Tisa, Crişuri, Mureş, Banat, Jiu, Olt, Argeş−Vedea,
Buzău−Ialomiţa, Siret, Prut−Bârlad şi Dobrogea−Litoral.
Gospodărirea apelor se desfăşoară şi se bazează pe
cunoaşterea ştiinţifică, complexă, cantitativă şi calitativă a
resurselor de apă ale ţării, realizată printr-o activitate unitară
şi permanentă de supraveghere, observaţii şi măsurători
asupra fenomenelor hidrometeorologice şi resurselor de apă,
inclusiv de prognozare a evoluţiei naturale a acestora, ca şi a
evoluţiei lor sub efectele antropice, precum şi prin cercetări
multidisciplinare
6.3.2 Poluarea apei
Poluarea apei este definită în Legea nr. 107/1996 ca fiind orice
alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei, peste
o limită admisibilă stabilită, inclusiv depăşirea nivelului natural
de radioactivitate produsă direct sau indirect de activităţi umane,
care o fac improprie pentru o folosire normală în scopurile în
care aceasta folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea.
Poluarea apei a fost definită la Conferinţa internaţională privind
poluarea apelor din Europa de la Geneva din 1961, ca fiind
“modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau stării apei,
ca urmare a activităţii oamenilor, astfel încît ea devine
neadecvată utilizării”.

Dreptul de folosire al apelor se referă atât la dreptul de folosinţă


a apelor de suprafaţă sau subterane, inclusiv a celor arteziene,
cât şi la interdicţii şi multiplele obligaţii pe care utilizatorii de
apă le au.
Persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii:
• a) să execute toate lucrările de refacere a resurselor
naturale, de asigurare a migrării faunei acvatice şi de
ameliorare a calităţii apei, prevăzute cu termen în avizul
sau autorizaţia de gospodărire a apelor, precum şi în
autorizaţia de mediu, şi să monitorizeze zona de impact;
• b) să se doteze, în cazul deţinerii de nave, platforme
plutitoare sau de foraje marine, cu instalaţii de stocare
sau de tratare a deşeurilor, instalaţii de epurare a apelor
uzate şi racorduri de descărcare a acestora în instalaţii de
mal sau plutitoare;
• c) să amenajeze porturile cu instalaţii de colectare,
prelucrare, reciclare sau neutralizare a deşeurilor
petroliere, menajere sau de altă natură, stocate pe navele
fluviale şi maritime, şi să constituie echipe de intervenţie
în caz de poluare accidentală a apelor şi a zonelor de
coastă;
• d) să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme
plutitoare direct în apele naturale şi să nu arunce de pe
acestea nici un fel de deşeuri;
• e) să nu spele obiecte, produse, ambalaje, materiale care
pot produce impurificarea apelor de suprafaţă;
• f) să nu deverseze în apele de suprafaţă, subterane şi
maritime ape uzate, fecaloid menajer, substanţe
petroliere, substanţe prioritare/prioritar periculoase;
• g) să nu arunce şi să nu depoziteze pe maluri, în albiile
râurilor şi în zonele umede şi de coastă deşeuri de orice
fel şi să nu introducă în ape substanţe explozive,
tensiune electrică, narcotice, substanţe prioritare/prioritar
periculoase.
Dreptul la despăgubire
• Persoanele fizice sau juridice, care au suferit daune
materiale cauzate de o poluare accidentală produsă în
amonte sau de distrugerea unei construcţii de retenţie a
apei din amonte, au dreptul la despăgubire de la
persoana fizică sau juridică ce se face vinovată, potrivit
legii.
• Cel care a produs poluarea suportă şi cheltuielile
ocazionate de monitorizarea evoluţiei undei poluante, de
determinare a tipului de poluant, precum şi de constatare
a efectelor poluării.
Răspunderea juridică pentru încălcarea prevederilor
referitoare la ape poate fi, după caz, disciplinară,
patrimonială, civilă, contravenţională sau penală.
Răspunderea disciplinară şi materială intervin doar în
cadrul raporturilor juridice de muncă dintre angajat şi
angajator, acestea fiind răspunderi ce aparţin dreptului
muncii.
Răspunderea civilă intervine ori de câte ori când prin
contravenţie sau infracţiune săvârşite în cazul poluării apelor,
se cauzează un prejudiciu patrimonial. Răspunderea civil are
caracter obiectiv, independent de culpă iar în cazul pluralităţii
de autori, răspunderea este solidară.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de


către:
• a)inspectorii din autoritatea publică centrală din
domeniul apelor şi Administraţia Naţională «Apele
Române»;
• b)directorul general al Administraţiei Naţionale «Apele
Române», directorii direcţiilor de ape, precum şi
salariaţii împuterniciţi de aceştia;
• c)alte persoane împuternicite de conducerea autorităţii
publice centrale din domeniul apelor;
• d)comisarii Gărzii de Mediu.
6.4. Îndrumar pentru autoverificare

Cuvinte cheie
Clasificarea apelor, poluarea apei, dreptul la despăgubire,

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. După ce criteri sunt clasificate apele
2. Care sunt obligaţiile persoanelor fizice şi juridice
3 Cine administrează apele
Teste de evaluare/autoevaluare

Bibliografie obligatorie
1. Ernest LUPAN, Tratat de dreptul protectiei medilui, Editura C.H. Beek,
Bucuresti, 2009.
2. Mircea DUTU, Dreptul mediului, Editura C.H. BECK Bucuresti, 2007.
3. Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2007.
4. Anca Ileana Duşcă Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
5. Andrada Truşcă Trandafir Dreptul mediului, Caiet de Seminar.Editura Pro
Universitaria, 2009.
6. Doina Anghel răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2007.
7. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul I. Formarea istorică a
dreptului mediului, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2010.
8. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.
9. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
10. Legislatie.
Unitatea de învăţare 7
Protecţia juridică a fondului forestier

7.1. Introducere
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Fondul forestier naţional
7.3.2. Administrarea fondului forestier naţional
7.3.3. Răspunderi şi sancţiuni
7.4. Îndrumător pentru autoverificare

7.1. Introducere
Fondul forestier naţional este, după caz, proprietate
publică sau privată şi constituie bun de interes naţional.
Dreptul de proprietate asupra terenurilor constituie fondul
forestier naţional se exercită în conformitate cu dispoziţiile
codului silvic.

7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de


învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoașterea conţinutului fondul forestier naţional;


– definirea termenilor de, regimul silvic, prejudiciu adus
pădurii, amenajament silvic, ocol silvic amenajarea pădurilor;
– cunoașterea principiilor care stau la baza gestionării
durabile a pădurilor;
– definirea conceptului de infacţiune silvică.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum


fondul forestier naţional
– studenţii vor putea să diferențieze fondul forestier
naţional de pădure
– studenţii vor putea să descrie modul de gestionare a
fondului naţional care se reglementează prin
amenajamente silvice.

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Protecţia juridică a fondului


forestier, timpul alocat este de 2 ore.

7.3. Conţinutul unităţii de învăţare


Protecţia juridică a fondului forestier

7.3.1. Fondul forestier naţional.

Toate terenurile incluse în fondul forestier naţional sunt


terenuri cu destinaţie forestieră
Cadrul legislativ
Legea nr. 46/2008 Codul silvic
OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului
Legea nr. 18/1991fondului funciar;
Legea nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de
protecţie;
O.G. nr. 81/1998, privind unele măsăuri pentru ameliorarea
prin împădurire a terenurilor degradate.
Noţiunea de fond forestier naţional: totalitatea pădurilor, a
terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de
cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor
pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive,
cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau
incluse în acestea ulterior, în condiţiile legii, constituie,
indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier
naţional.

Fondul forestier naţional include:


a)pădurile;
b)terenurile în curs de regenerare şi plantaţiile înfiinţate în
scopuri forestiere;
c)terenurile destinate împăduririi: terenuri degradate şi terenuri
neîmpădurite, stabilite în condiţiile legii a fi împădurite;
d)terenurile care servesc nevoilor de cultură: pepiniere, solarii,
plantaje şi culturi de plante-mamă;
e)terenurile care servesc nevoilor de producţie silvică: culturile
de răchită, pomi de Crăciun, arbori şi arbuşti ornamentali şi
fructiferi;
f)terenurile care servesc nevoilor de administraţie silvică:
terenuri destinate asigurării hranei vânatului şi
producerii de furaje, terenuri date în folosinţă temporară
personalului silvic;
g)terenurile ocupate de construcţii şi curţile aferente acestora:
sedii administrative, cabane, fazanerii, păstrăvării, crescătorii de
animale de interes vânătoresc, drumuri şi căi forestiere de
transport, spaţii industriale, alte dotări tehnice specifice
sectorului forestier;
h)iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive
incluse în amenajamentele silvice;
i)perdelele forestiere de protecţie;
j)jnepenişurile;
k)păşunile împădurite cu consistenţa mai mare sau egală cu 0,4,
calculată numai pentru suprafaţa ocupată efectiv de vegetaţia
forestieră.
Fondul forestier naţional este supus regimului silvic.
Sunt considerate păduri, şi incluse în fondul forestier naţional
terenurile cu o suprafaţă de cel puţin 0,25 ha, acoperite cu
arbori; arborii trebuie să atingă o înălţime minimă de 5 m la
maturitate în condiţii normale de vegetaţie..
Termenul pădure include:
- pădurile cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1
ianuarie 1990, precum şi cele incluse în condiţiile legii;
- perdelele forestiere de protecţie;
- jnepenişurile;
- păşunile împădurite cu consistenţa mai mare sau egală cu 0,4,
calculată numai pentru suprafaţa ocupată
efectiv de vegetaţia forestieră.
Principiile care stau la baza gestionării durabile a pădurilor
sunt următoarele:
a)promovarea practicilor care asigură gestionarea durabilă a
pădurilor;
b)asigurarea integrităţii fondului forestier şi a permanenţei
pădurii;
c)majorarea suprafeţei terenurilor ocupate cu păduri;
d)politici forestiere stabile pe termen lung;
e)asigurarea nivelului adecvat de continuitate juridică,
instituţională şi operaţională în gestionarea pădurilor;
f)primordialitatea obiectivelor ecologice ale silviculturii;
g)creşterea rolului silviculturii în dezvoltarea rurală;
h)promovarea tipului natural fundamental de pădure şi
asigurarea diversităţii biologice a pădurii;i)armonizarea relaţiilor
dintre silvicultură şi alte domenii de activitate;
j)sprijinirea proprietarilor de păduri şi stimularea asocierii
acestora;
k)prevenirea degradării ireversibile a pădurilor, ca urmare a
acţiunilor umane şi a factorilor de mediu destabilizatori.

Regimul juridic general al fondului forestier naţional


După forma de proprietate, fondul forestier naţional poate fi:
a)fond forestier proprietate publică a statului;
b)fond forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-
teritoriale;
c)fond forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi
juridice;
d)fond forestier proprietate privată a unităţilor administrativ-
teritoriale
Gestionarea durabilă a pădurilor- se înţelege administrarea şi
utilizarea pădurilor astfel încât să îşi menţină şi să îşi amelioreze
biodiversitatea, productivitatea, capacitatea de regenerare,
vitalitatea, sănătatea şi în aşa fel încât să asigure, în prezent şi în
viitor, capacitatea de a exercita funcţiile multiple ecologice,
economice şi sociale permanente la nivel local, regional,
naţional şi global fără a crea prejudicii altor ecosisteme.
Modul de gestionare a fondului forestier naţional se
reglementează prin amenajamente silvice care se elaborează la
nivelul ocoalelor silvice pe unităţi de producţie sau de protecţie,
cu respectarea normelor tehnice de amenajare.
Amenajamentele silvice se elaborează prin unităţi specializate
atestate de autoritatea publică centrală care răspunde de
silvicultură, iar contravaloarea lor se suportă de: administratorul
fondului forestier proprietate publică a statului; proprietar,
pentru suprafeţe mai mari de 100 ha.
Cheltuielile privind elaborarea amenajamentelor silvice se
suportă de la bugetul de stat, prin bugetul autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură, pentru suprafeţe de
maximum 100 ha din fondul forestier proprietate privată a
persoanelor fizice şi juridice, indiferent dacă acestea sunt sau nu
sunt cuprinse în asociaţii.
Metodologia de decontare a cheltuielilor se stabileşte prin ordin
comun al conducătorului autorităţii publice centrale care
răspunde de silvicultură şi al conducătorului autorităţii publice
centrale pentru finanţe publice.
Amenajamentele silvice pentru fondul forestier proprietate
publică a statului se elaborează de institute de specialitate
atestate şi se suportă de administratorul fondului forestier
proprietate publică a statului.
7.3.2.Administrarea fondului forestier naţional
Sunt obligatorii administrarea, precum şi asigurarea serviciilor
silvice, după caz, la toate pădurile, indiferent de forma de
proprietate, prin ocoale silvice.
Administrarea, precum şi serviciile silvice, după caz, se asigură
prin ocoale silvice autorizate.
Ocoale silvice, care sunt de două tipuri:
a)ocoale silvice de stat - din structura Regiei Naţionale a
Pădurilor - Romsilva, care administrează păduri proprietate
publică a statului şi care sunt înfiinţate de aceasta;
b)ocoale silvice private care sunt înfiinţate, în condiţiile legii, de
unităţile administrativ-teritoriale, de persoanele fizice ori de
persoanele juridice care au în proprietate fond forestier sau de
asociaţii constituite de
către acestea.
Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează
de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, regie autonomă de
interes naţional, funcţionează sub autoritatea Ministerului
Mediului Şi Padurilor. Regia Naţională a Pădurilor -
Romsilva are ca scop gospodarirea durabilă şi unitară,
în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice
şi ale normelor de regim silvic, a fondului forestier
proprietate publică a statului, în vederea creşterii
contribuţiei pădurilor la îmbunătaţirea condiţiilor de
mediu şi la asigurarea economiei naţionale cu lemn, cu
alte produse ale pădurii şi cu servicii specifice silvice.
Respectarea regimului silvic este obligatorie pentru toţi
deţinătorii de fond forestier.
Proprietarii fondului forestier au următoarele obligaţii în
aplicarea regimului silvic:
a)să asigure întocmirea şi respectarea amenajamentelor
silvice;
b)să asigure paza şi integritatea fondului forestier;
c)să realizeze lucrările de regenerare a pădurii;
d)să realizeze lucrările de îngrijire şi conducere a arboretelor;
e)să execute lucrările necesare pentru prevenirea şi
combaterea bolilor şi dăunătorilor pădurilor;
f)să asigure respectarea măsurilor de prevenire şi stingere a
incendiilor;
g)să exploateze masa lemnoasă numai după punerea în
valoare, autorizarea parchetelor şi eliberarea documentelor
specifice de către personalul abilitat;
h)să asigure întreţinerea şi repararea drumurilor forestiere pe
care le au în administrare sau în proprietate;
i)să delimiteze proprietatea forestieră în conformitate cu
actele de proprietate şi să menţină în stare corespunzătoare
semnele de hotar;
j)să notifice structurile teritoriale de specialitate ale autorităţii
publice centrale care răspunde de silvicultură, în termen de 60
de zile, cu privire la transmiterea proprietăţii asupra
terenurilor forestiere.
(3)În cazul administrării pădurilor prin ocoale silvice
autorizate, obligaţiile prevăzute la alin. (2) aparţin acestora.

Proprietarii vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier au


următoarele obligaţii:
a)să respecte normele tehnice silvice privind evaluarea masei
lemnoase şi reglementările privind circulaţia materialelor
lemnoase;
b)să asigure îngrijirea şi protecţia vegetaţiei forestiere,
precum şi combaterea dăunătorilor acesteia.

7.3.3.Răspunderi şi sancţiuni
Încălcarea prevederilor după caz, răspunderea disciplinară,
materială, civilă, contravenţională sau penală, potrivit legii.
Prejudiciu adus pădurii - efectul unei acţiuni umane, prin care
este afectată integritatea pădurii sau realizarea funcţiilor pe care
aceasta ar trebui să le asigure. Aceste acţiuni pot afecta pădurea:
a) în mod direct, prin acţiuni desfăşurate ilegal;
b) în mod indirect, prin acţiuni al căror efect asupra pădurii
poate fi cuantificat în timp. Se încadrează în acest tip efectele
produse asupra acestora în urma poluării, realizării de
construcţii, exploatării de resurse minerale, cu identificarea
relaţiei cauză-efect certificate prin studii realizate de organisme
abilitate, neamenajarea zonelor de limitare a propagării
incendiilor, precum şi neasigurarea dotării minime pentru
intervenţie în caz de incendiu
Prejudiciul adus pădurii, indiferent de natura juridică a
proprietăţii şi de suprafaţa pădurii avută în proprietate, se
evaluează potrivit legii.

7.4. Îndrumar pentru autoverificare

Cuvinte cheie
fondul forestier naţional, termenul pădure, ocol silvic, prejudiciu adus pădurii, regimul
silvic

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Definiţi prejudiciu adus pădurii
2. Ce se înţelege prin gestionarea durabilă a pădurilor?
3. Cine administrareză fondului forestier naţional?

Teste de evaluare/autoevaluare
1. Prin prejudiciu adus pădurii se înţelege efectul unei acţiuni umane, prin care
este afectată integritatea pădurii şi realizarea funcţiilor pe care aceasta ar trebui să le
asigure:
a) în mod direct, prin acţiuni desfăşurate ilegal;
b) în mod indirect, prin acţiuni al căror efect asupra pădurii poate fi cuantificat în
timp.
c.doar acţiuni desfăşurate ilegal

2.Fondul forestier naţional include:


a) numai pădurile;
b) terenurile în curs de regenerare şi plantaţiile înfiinţate în scopuri forestiere;
c) terenurile destinate împăduririi: terenuri degradate şi terenuri neîmpădurite,
stabilite în condiţiile legii a fi împădurite;

1. Ce se înţelege prin gestionarea durabilă a pădurilor?


2. Ce include fondul forestier naţional?
3. Care sunt principiile care stau la baza gestionării durabile a pădurilor?

Bibliografie obligatorie
1. Ernest LUPAN, Tratat de dreptul protectiei medilui, Editura C.H. Beek,
Bucuresti, 2009.
2. Mircea DUTU, Dreptul mediului, Editura C.H. BECK Bucuresti, 2007.
3. Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2007.
4. Anca Ileana Duşcă Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009.
5. Andrada Truşcă Trandafir Dreptul mediului, Caiet de Seminar.Editura Pro
Universitaria, 2009.
6. Doina Anghel răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2007.
7. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul I. Formarea istorică
a dreptului mediului, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2010.
8. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2010.
9. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de
mediu, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
10. Legislatie.
Unitatea de învăţare 8
Raportul juridic privind protecţia solului

8.1.Introducere
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.3.1. Protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre potrivit OUG nr.
195/2005
8.3.2. Hotărâre nr.1408 /2007 privind modalităţile de investigare şi evaluare a
poluării solului şi subsolului, în scopul identificării prejudiciilor aduse acestora şi
stabilirii responsabilităţilor pentru refacerea mediului geologic.
8.4. Îndrumător pentru autoverificare

8.1. Introducere
Terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul
pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat
din care fac parte, constituie fondul funciar al României.

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de


învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoașterea modului de protecţie a solului, a


subsolului şi a ecosistemelor terestre;
– definirea termenilor de activitate poluatoare sit
contaminat, investigare reconstrucţie ecologică, refacerea
mediului geologic, evaluare, deţinător de teren
cunoașterea modalităţile de investigare şi evaluare a
poluării solului şi subsolului, în scopul identificării
prejudiciilor aduse acestora şi stabilirii responsabilităţilor
pentru refacerea mediului geologic.
–;

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni:


conservarea, amenajarea şi folosirea judicioasă a
solului;
studenţii vor putea să descrie modalităţile de
investigare şi evaluare a poluării solului şi subsolului, în
scopul identificării prejudiciilor aduse acestora şi stabilirii
responsabilităţilor pentru refacerea mediului geologic.
– studenţii vor putea să descrie particularitățile și
caracteristicile poluării solului şi subsolului;

Timpul alocat unităţii de învățare:


Pentru unitatea de învățare Raportul juridic privind protecţia
solului timpul alocat este de 2 ore.

8.3. Conţinutul unităţii de învăţare

8.3.1. Protecţia solului, a subsolului şi a


ecosistemelor terestre potrivit OUG nr. 195/2005

Solul este definit ca stratul de la suprafaţa scoarţei terestre.


Este format din particule minerale, materii organice, apa, aer
şi organisme vii. Este un sistem foarte dinamic care
îndeplineşte multe funcţii şi este vital pentru activităţile
umane şi pentru supravieţuirea ecosistemelor.

Ca interfaţă dintre pământ, aer si apa, solul este o resursă


neregenerabilă care îndeplineşte mai multe funcţii vitale:
 producerea de hrană sau biomasă
 depozitarea, filtrarea şi transformarea multor substanţe
(incluzand apa, carbonul, azotul)
 sursă de biodiversitate, habitate, specii şi gene.
 serveste drept platforma/mediu fizic pentru oameni şi
activitatile umane
 sursă de materii prime, bazin carbonifer
 patrimoniu geologic şi arheologic.

În funcţie de destinaţie, terenurile sunt:


a)terenuri cu destinaţie agricolă, şi anume: terenurile
agricole productive − arabile, viile, livezile, pepinierele
viticole, pomicole, plantaţiile de hamei şi duzi, păşunile,
fâneţele, serele, solariile, răsadniţele şi altele asemenea −, cele
cu vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele
silvice, păşunile împădurite, cele ocupate cu construcţii şi
instalaţii agrozootehnice, amenajările piscicole şi de
îmbunătăţiri funciare, drumurile tehnologice şi de exploatare
agricolă, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc
nevoilor producţiei agricole şi terenurile neproductive care
pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă;
b) terenuri cu destinaţie forestieră, şi anume: terenurile
împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultură,
producţie ori administrare silvică, terenurile destinate
împăduririlor şi cele neproductive − stâncării, abrupturi,
bolovănişuri, râpe, ravene, torenţi −, dacă sunt cuprinse în
amenajamentele silvice;
c) terenuri aflate permanent sub ape, şi anume: albiile
minore ale cursurilor de apă, cuvetele lacurilor la nivelurile
maxime de retenţie, fundul apelor maritime interioare şi al
mării teritoriale;
d) terenuri din intravilan, aferente localităţilor urbane
şi rurale, pe care sunt amplasate construcţiile, alte amenajări
ale localităţilor, inclusiv terenurile agricole şi forestiere;
e) terenuri cu destinaţii speciale, cum sunt cele folosite
pentru transporturile rutiere, feroviare, navale şi aeriene, cu
construcţiile şi instalaţiile aferente, construcţii şi instalaţii
hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice şi
gazelor naturale, de telecomunicaţii, pentru exploatările
miniere şi petroliere, cariere şi halde de orice fel, pentru
nevoile de apărare, plajele, rezervaţiile, monumentele naturii,
ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice şi altele
asemenea.

Principalele opt procese de degradare a solului sunt:


 eroziunea
 degradarea materiei organice
 contaminarea
 salinizarea
 compactizarea
 pierderea biodiversitatii solului
 scoaterea din circuitul agricol
 alunecarile de teren şi inundaţiile

Protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre, se


realizează prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare,
organizare şi amenajare a teritoriului, fiind obligatorie pentru
toţi deţinătorii, cu orice titlu.
Prin hotărâre a Guvernului se stabilesc reglementările privind
modalităţile de investigare şi evaluare a poluării solului şi
subsolului, remedierea în zonele în care solul, subsolul şi
ecosistemele terestre au fost afectate. La fel şi cele referitoare
la protecţia calităţii solului, subsolului şi a ecosistemelor
terestre, la propunerea autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu
consultarea celorlalte autorităţi publice centrale competente,
stabileşte sistemul de monitorizare a calităţii mediului
geologic în scopul evaluării stării actuale şi a tendinţelor de
evoluţie a acesteia.
Controlul respectării reglementărilor legale privind protecţia,
conservarea, amenajarea şi folosirea judicioasă a solului, a
subsolului şi a ecosistemelor terestre se organizează şi se
exercită de autorităţile competente pentru protecţia mediului,
precum şi, după caz, de alte autorităţi ale administraţiei
publice competente, potrivit dispoziţiilor legale.
Deţinătorii de terenuri, cu orice titlu, precum şi orice
persoană fizică sau juridică care desfăşoară o activitate pe
un teren, fără a avea un titlu juridic, au următoarele
obligaţii:
a)să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu,
deteriorarea calităţii mediului geologic;
b)să asigure luarea măsurilor de salubrizare a terenurilor
neocupate productiv sau funcţional, în special a celor situate
de-a lungul căilor de comunicaţii rutiere, feroviare şi de
navigaţie;
c)să respecte orice alte obligaţii prevăzute de reglementările
legale în domeniu.
Deţinătorii cu orice titlu ai fondului forestier, ai vegetaţiei
forestiere din afara fondului forestier şi ai pajiştilor, precum
şi orice persoană fizică sau juridică care desfăşoară o
activitate pe un astfel de teren, fără a avea un titlu juridic, au
următoarele obligaţii:
a)să menţină suprafaţa împădurită a fondului forestier, a
vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier, inclusiv a
jnepenişurilor, tufişurilor şi pajiştilor existente, fiind interzisă
reducerea acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;
b)să exploateze masa lemnoasă în condiţiile legii precum şi să
ia măsuri de reîmpădurire şi, respectiv de completare a
regenerărilor naturale;
c)să gestioneze corespunzător deşeurile de exploatare
rezultate, în condiţiile prevăzute de lege;
d)să asigure respectarea regulilor silvice de exploatare şi
transport tehnologic al lemnului, stabilite conform legii, în
scopul menţinerii biodiversităţii pădurilor şi a echilibrului
ecologic;
e)să respecte regimul silvic în conformitate cu prevederile
legislaţiei în domeniul silviculturii şi protecţiei mediului;
f)să asigure aplicarea măsurilor specifice de conservare
pentru pădurile cu funcţii speciale de protecţie, situate pe
terenuri cu pante foarte mari, cu procese de alunecare şi
eroziune, pe grohotişuri, stâncării, la limita superioară de
altitudine a vegetaţiei forestiere, precum şi pentru alte
asemenea păduri;
g)să respecte regimul silvic stabilit pentru conservarea
vegetaţiei lemnoase de pe păşunile împădurite care
îndeplinesc funcţii de protecţie a solului şi a resurselor de apă;
h)să asigure exploatarea raţională, organizarea şi amenajarea
pajiştilor, în funcţie de capacitatea de refacere a acestora;
i)să exploateze resursele pădurii, fondul cinegetic şi piscicol,
potrivit prevederilor legale în domeniu;
j)să exploateze pajiştile, în limitele bonităţii, cu numărul şi
speciile de animale şi în perioada stabilită, în baza studiilor de
specialitate şi a prevederilor legale specifice;
k)să protejeze patrimoniul forestier, cinegetic, piscicol şi al
pajiştilor din cadrul ariilor naturale protejate, în termenii
stabiliţi prin planurile de management şi regulamentele
specifice;
l)să sesizeze autorităţile pentru protecţia mediului despre
accidente sau activităţi care afectează ecosistemele forestiere
sau alte asemenea ecosisteme terestre.

In domeniul Protectiei Solului, Subsolului - Biroul Protectie


Sol, Subsol are ca obiect de activitate implementarea
prevederilor legale privind protectia, conservarea, amenajarea
şi folosirea judicioasă a solului, subsolului şi ecosistemelor
terestre.

8.3.2 Hotărâre nr.1408/2007 privind modalităţile de


investigare şi evaluare a poluării solului şi subsolului, în
scopul identificării prejudiciilor aduse acestora şi stabilirii
responsabilităţilor pentru refacerea mediului geologic.
În înţelesul Hotărârii nr.1408/2007, expresiile şi termenii
de mai jos au următoarele semnificaţii:
 activitate poluatoare - orice activitate care
determină schimbări negative privind
caracteristicile naturale ale calităţii mediului
geologic;
 curăţare - ansamblul lucrărilor efectuate în
vederea îndepărtării parţiale sau totale a
poluantului ori poluanţilor şi a materialelor
contaminate, fără tratare;
 deţinător de teren - persoana fizică sau juridică
care deţine în proprietate sau în folosinţă un teren
în baza unui titlu valabil;
 evaluare - orice metodă utilizată pentru
măsurarea, calcularea, modelarea, prognozarea
sau estimarea prezenţei unui poluant în mediul
geologic;
 investigare - procesul de identificare a prezenţei
poluanţilor în mediul geologic, delimitarea
spaţială a acestora, stabilirea concentraţiei lor,
precum şi a relaţiei acestora cu matricea minerală
şi structura mediului geologic;
 raport geologic de investigare şi evaluare a
poluării mediului geologic - documentaţie tehnică
elaborată de specialişti în domeniul ştiinţelor
geologice şi pedologice, persoane fizice sau
juridice, care cuprinde rezultatele etapelor de
investigare şi evaluare a poluării;
 reconstrucţie ecologică - ansamblul lucrărilor
efectuate în vederea aducerii unui sit, după
remedierea acestuia, cât mai aproape de starea
naturală;
 refacerea mediului geologic - ansamblul
măsurilor de curăţare, remediere şi/sau
reconstrucţie ecologică;
 remediere - ansamblul lucrărilor efectuate în
vederea readucerii concentraţiilor poluanţilor sub
valorile pragului de alertă;
 sit abandonat - zonă definită geografic, delimitată
în suprafaţă şi în adâncime, poluată cu substanţe
biologice sau chimice şi părăsită de poluator;
 sit contaminat - zonă definită geografic,
delimitată în suprafaţă şi adâncime, poluată cu
substanţe biologice sau chimice;
 sit orfan - zonă definită geografic, delimitată în
suprafaţă şi adâncime, poluată cu substanţe
biologice sau chimice, al cărei poluator este
necunoscut.
Investigarea mediului geologic pentru evaluarea contaminării
se realizează prin metode specifice geologice şi pedologice.
Metodele se stabilesc în funcţie de:
 caracteristicile geologice ale formaţiunilor poluate,
 natura poluantului
 distribuţia acestuia în suprafaţă şi în plan vertical.
Pachetul minimal obligatoriu de metode cuprinde
investigarea geologică şi hidrogeologică, geochimică şi
geofizică.
Investigarea şi evaluarea poluării solului şi subsolului
reprezintă obligaţia şi responsabilitatea operatorului
economic sau deţinătorului de teren care a desfăşurat ori
desfăşoară activităţi poluatoare sau potenţial poluatoare
pentru mediul geologic.
Investigarea şi evaluarea poluării solului şi subsolului se
realizează în următoarele cazuri:
a. la constatarea unei poluări potenţial periculoasă
pentru sănătatea oamenilor şi pentru mediu;
b. la elaborarea bilanţului de mediu;
c. la stabilirea obligaţiilor de mediu, în cazul
schimbării statutului juridic al terenurilor pe care
s-a desfăşurat o activitate cu impact asupra
mediului;
d. la identificarea unei surse potenţial poluatoare a
solului şi subsolului;
e. periodic, pentru urmărirea evoluţiei în timp a
siturilor contaminate a căror remediere se
realizează prin atenuare naturală, bioremediere
sau metode de remediere de lungă durată;
f. la monitorizarea siturilor după încheierea
programelor sau proiectelor de curăţare,
remediere şi/sau reconstrucţie ecologică;
g. la producerea accidentelor care conduc la
poluarea terenului, după îndepărtarea sursei şi
poluanţilor deversaţi în mediul geologic.
La încetarea activităţii cu impact asupra mediului
geologic, la schimbarea activităţii sau a destinaţiei terenului,
operatorul economic sau deţinătorul de teren este obligat să
realizeze investigarea şi evaluarea poluării mediului geologic.
Finanţarea lucrărilor de investigare şi evaluare a poluării
mediului geologic este suportată de operatorul economic sau
de deţinătorul de teren, în cazul poluărilor actuale şi istorice.
Pentru situri contaminate orfane şi abandonate aparţinând
domeniului public al statului, lucrările de investigare şi de
evaluare a poluării mediului geologic sunt finanţate de la
bugetul de stat, prin bugetele autorităţilor care le
administrează sau din fonduri structurale şi de coeziune, prin
proiecte aprobate spre finanţare în conformitate cu regulile de
implementare a acestor fonduri.
Evaluarea intensităţii poluării într-un sit contaminat se
efectuează prin comparaţie cu fondul natural din zonele
adiacente şi cu valorile de prag de alertă şi prag de
intervenţie.
Valorile de fond natural se stabilesc în funcţie de zonă şi
de formaţiunea geologică existentă iar valorile de prag de
alertă şi de prag de intervenţie sunt prevăzute în
reglementările specifice.
Investigare şi evaluare
Operatorul economic sau deţinătorul de teren este obligat
să completeze şi să transmită chestionarele la solicitarea
autorităţii competente pentru protecţia mediului, în termen de
3 luni de la primirea acestora.
Identificarea preliminară a siturilor contaminate se
realizează de către Agenţia Naţională pentru Protecţia
Mediului, prin instituţiile în subordine, pe baza chestionarele
a documentaţiei existente pentru actul de reglementare emis şi
a rapoartelor anuale efectuate de Oficiul de Studii Pedologice
şi Agrochimice, în termen de 5 luni de la intrarea în vigoare a
prezentei hotărâri.
Se aprobă prin ordin comun al conducătorilor autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului şi dezvoltare
durabilă, autorităţii publice centrale în domeniile economiei şi
finanţelor şi autorităţii publice centrale în domeniul
agriculturii şi dezvoltării rurale, următoarele:
a) lista siturilor contaminate istoric, orfane, abandonate;
b) lista siturilor contaminate actual.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi
dezvoltare durabilă, prin unităţile din subordine şi în baza
rapoartelor anuale efectuate de oficiile judeţene de studii
pedologice şi agrochimice, analizează siturile contaminate
identificate şi identifică siturile potenţial a fi contaminate,
precum şi sursele de poluare sau potenţial poluatoare.
Lucrările de investigare se execută de persoane fizice sau
juridice, posesoare ale unui document de calificare care atestă
calitatea şi competenţa de specialist/firmă specializată în
domeniul ştiinţelor geologice şi pedologice.
Răspunderea privind calitatea şi corectitudinea
informaţiilor rezultate în urma lucrărilor de investigare revine
executanţilor acestora.
Investigarea şi evaluarea poluării mediului geologic
pentru amplasament şi zonele adiacente parcurg următoarele
etape:
a) analiza şi interpretarea datelor existente;
b) investigarea şi evaluarea preliminară;
c) investigarea şi evaluarea detaliată.
Operatorul economic sau deţinătorul de teren este obligat
să întocmească, prin compartimente proprii de specialitate ori
prin persoane fizice sau juridice atestate, un raport geologic
de investigare şi evaluare a poluării mediului geologic, care
este înaintat autorităţii competente pentru protecţia mediului.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului
analizează raportul geologic de investigare şi evaluare a
poluării mediului geologic, decide şi notifică declararea zonei
ca sit contaminat sau potenţial a fi contaminat ori ca zonă
necontaminată şi nici potenţial a fi contaminată, după caz.
Metodologiile şi conţinutul raportului geologic de
investigare şi evaluare a poluării solului şi subsolului pe
etape, criteriile şi indicatorii de evaluare a poluării mediului
geologic se publică sub formă de ghid tehnic, aprobat prin
ordin comun al conducătorilor autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului şi dezvoltare durabilă, autorităţii
publice centrale în domeniile economiei şi finanţelor şi
autorităţii publice centrale în domeniul agriculturii şi
dezvoltării rurale.
În cazul în care concentraţia unuia sau a mai multor
poluanţi se situează peste pragul de alertă, dar nu atinge
valorile pragului de intervenţie, operatorul economic şi/sau
deţinătorul de teren sunt obligaţi să asigure monitorizarea
periodică a evoluţiei concentraţiilor de poluanţi în mediul
geologic, stabilită de către autoritatea competentă pentru
protecţia mediului.
În cazul în care concentraţia unuia sau a mai multor
poluanţi depăşeşte valorile pragului de intervenţie, operatorul
economic sau deţinătorul de teren este obligat să realizeze
etapa de investigare şi evaluare detaliată, la solicitarea şi în
condiţiile stabilite de autoritatea competentă pentru protecţia
mediului.
Scopul investigării şi evaluării detaliate este delimitarea
spaţială a zonei poluate, clarificarea naturii şi intensităţii
poluării identificate, relaţia poluanţilor cu matricea minerală a
rocilor şi structura mediului geologic, căile de migrare şi
transport al poluanţilor şi evaluarea riscului geologic, date
necesare elaborării programelor sau proiectelor de refacere a
mediului geologic.
Rezultatele investigării şi evaluării detaliate sunt cuprinse
în raportul geologic final de investigare şi evaluare a poluării
mediului geologic, care se depune la autoritatea competentă
pentru protecţia mediului.
În urma analizei raportului geologic final de investigare
şi evaluare a poluării mediului geologic, autoritatea
competentă pentru protecţia mediului decide dacă poluarea
mediului geologic din amplasament are un impact
semnificativ asupra sănătăţii oamenilor şi mediului şi solicită
operatorului economic sau deţinătorului de teren elaborarea
studiului evaluării de risc, conform legislaţiei specifice în
vigoare.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului
negociază cu operatorul economic şi/sau cu deţinătorul de
teren programele de investigare şi evaluare a poluării
mediului geologic, studiul evaluării de risc şi termenele de
execuţie a acestora, pe baza concluziilor şi recomandărilor
rezultate în urma realizării etapelor prevăzute la art. 13.
Este obligatorie pentru operatorul economic sau
deţinătorul de teren respectarea termenelor stabilite.
Elaborarea deciziei de refacere a mediului
Raportul geologic final de investigare şi evaluare a
poluării mediului geologic împreună cu evaluarea de risc se
analizează de către autoritatea competentă pentru protecţia
mediului.
În urma analizei, autoritatea competentă pentru protecţia
mediului decide, dacă este cazul, refacerea mediului geologic
şi notifică operatorul economic sau deţinătorul de teren asupra
condiţiilor generale de realizare a acesteia.
În baza deciziei, operatorul economic sau deţinătorul de
teren elaborează studiul de fezabilitate şi proiectul tehnic
pentru curăţare, remediere şi/sau reconstrucţie ecologică sau
de minimizare a riscurilor existente în zona afectată, în
termenul stabilit de autoritatea competentă pentru protecţia
mediului.
Sancţiuni
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac
de comisarii Gărzii Naţionale de Mediu.
Contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de 48
ore de la data încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la
data comunicării acestuia, jumătate din minimul amenzii,
agentul constatator făcând menţiune despre aceasta în
procesul verbal.
Dispoziţiile referitoare la contravenţii se completează cu
prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul
juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările
ulterioare.

8.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut


poluarea solului şi subsolului, conservarea, amenajarea şi folosirea judicioasă a
solului, activitate poluatoare, deţinător de teren, sit contaminat
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Prin ce se realizează protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre?
2. Clasificaţi terenurile în funcţie de destinaţie.
3. Definiţi noţiunea de investigare.

Bibliografie obligatorie

1. Ernest LUPAN, Tratat de dreptul protectiei medilui, Editura C.H. Beek,


Bucuresti, 2009.
2. Mircea DUTU, Dreptul mediului, Editura C.H. BECK Bucuresti, 2007.
3. Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul
Juridic, Bucuresti, 2007.
4. Anca Ileana Duşcă Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009.
5. Andrada Truşcă Trandafir Dreptul mediului, Caiet de Seminar.Editura Pro
Universitaria, 2009.
6. Doina Anghel răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2007.
7. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul I. Formarea
istorică a dreptului mediului, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2010.
8. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2010.
9. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de
mediu, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
10.Legislatie.
MODULUL 5
Unitatea de învăţare 9
Protecţia atmosferei, schimbările climatice, gestionarea zgomotului ambiental

9.1. Introducere
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.3.1 Protecţia atmosferei
9.3.2. Schimbările climatice
9.3.3. Gestionarea zgomotului ambiental
9.4. Îndrumător pentru autoverificare

9.1. Introducere
Protectia atmosferei are ca scop crearea cadrului
necesar pentru dezvoltarea si implementarea unui sistem
integrat de gestionare a calitatii aerului, eficient din punct de
vedere economic. Conceptul dezvoltării durabile definit ca
"modul de dezvoltare prin care sunt asigurate necesitatile în
prezent, fara a compromite posibilitatile generatiilor viitoare
de a-si asigura propriile necesitati"protectia atmosferei este
luata in considerare avandu-se in vedere impactul poluarii
aerului asupra calitatii vietii si asupra sanatatii oamenilor.

9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de


învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


cunoașterea reglementării legale privind protecţia
atmosferei, schimbările climatice, gestionarea zgomotului
ambiental
– definirea zgomotului ambiental;
– cunoașterea prevederilor Protocolul de la Kyoto;
– cunoașterea Strategiei naţionale privind protecţia
atmosferei

Competenţele unităţii de învăţare:


– studenţii vor putea să definească termeni precum
atmosferă, schimbări climatice, zgomotului
ambiental;
– studenţii vor putea să descrie particularitățile și
caracteristicile Protocolul de la Kyoto;
– studenţii vor putea să identifice Strategiei naţionale
privind protecţia atmosferei;

Timpul alocat unităţii de învățare: Pentru


unitatea de învățare Protecţia atmosferei, schimbările
climatice, gestionarea zgomotului ambiental timpul alocat
este de 2 ore.

9.3. Conţinutul unităţii de învăţare

9.3.1. Protecţia atmosferei,


Atmosfera este formata dintr-un amestec de cca. 10 gaze
diferite, in mare parte din azot (78%) si oxigen(21%). Acel
1% ramas este format din argon, dioxid de carbon, heliu si
neon. Toate acestea sunt gaze neutre, adica nu intra in reactie
cu alte substante. Mai exista urme de dioxid de sulf, amoniac,
monoxid de carbon si ozon(O3), precum si vapori de apa.
Contine si poluanti, cum ar fi unele gaze nocive, fum, sare,
praf si cenusa vulcanica

Reglementare legală
Legea 655/2001 pentru aprobarea OUG 243/2000 privind
protecţia atmosferei modificată de OU 12/2007.
HG 731/2004 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind
protecţia atmosferei
HG 738/2004 pentru aprobarea Planului naţional de acţiune în
domeniul protecţiei atmosferei
OUG 243/2000 privind protecţia atmosferei

Definiţie

OUG 243/2000 privind protecţia atmosferei defineşte


atmosfera ca fiind masa de aer care înconjoară suprafaţa
terestră, incluzând şi stratul protector de ozon .

Strategia naţională privind protecţia atmosferei este elaborată


de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
în conformitate cu atribuţiile şi responsabilităţile ce îi revin ca
urmare a transpunerii legislaţiei europene în domeniul
protecţiei atmosferei.
Respectarea obiectivelor privind calitatea aerului se realizează
atât prin implementarea sistemului de gestionare a calităţii
aerului, cât şi prin implementarea măsurilor de control al
emisiilor de poluanţi în atmosferă.
În cadrul strategii se abordează şi aspecte privind protecţia
stratului de ozon.
În vederea prevenirii şi ameliorării calităţii atmosferei în
scopul evitării efectelor negative asupra sănătăţii omului şi
asupra mediului ca întreg, un rol important îl are conformarea
activităţilor şi instalaţiilor la prevederile legislatiei europene
în domeniul protecţiei atmosferei.
Pentru aceasta, Serviciul Protecţia Atmosferei monitorizează
stadiul implementării legislaţiei comunitare din domeniul
protecţiei atmosferei asigurându-se astfel alinierea la normele
juridice internaţionale şi la reglementările comunitare în
domeniul protecţiei mediului
• 9.3.2.Schimbările climatice
Schimbările climatice reprezintă, aşa cum se afirmă la toate
întâlnirile internaţionale, una dintre provocările majore ale
secolului nostru şi o mare ameninţare, deoarece efectele lor
nefaste sunt un motiv de îngrijorare pentru întreaga omenire,
fiindcă ele ne afectează pe toţi atât la nivel naţional, cât şi la
nivel global.
Din cauza dezvoltării activităţii omeneşti au început să
crească sensibil concentraţiile de gaze cu efect de seră în
atmosferă, aceste creşteri intensificând efectul de seră natural,
producând o încălzire suplimentară a suprafeţei terestre, pe
care riscă să o resimtă ecosistemele naturale şi omenirea.
Exemplu: o creştere a fenomenelor climatice extreme cum
sunt: seceta, inundaţiile, tornadele, eroziunea crescută a
ţărmului Mării Negre.
Situaţia actuală şi cadrul legislativ
-Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor
climatice (UNFCCC), semnată la Summit-ul Pamantului de la
Rio în 1992 (ratificată prin Legea nr. 24/1994)
-Protocolul de la Kyoto ratificat prin Legea nr. 3/2001, H.G.
privind aprobarea Strategiei României privind Schimbările
Climatice
-Prin H.G. nr. 1275/1996 s-a înfiinţat Comisia Naţionala
pentru Schimbări Climatice (CNSC)
Ca urmare a acestei ratificări prin H.G. nr. 1275/1996 s-a
înfiinţat Comisia Naţională pentru Schimbări Climatice,
organism interministerial fără structură juridică şi cu rol
consultativ, a cărui activitate este coordonată de Ministerului
Mediului şi Dezvoltării Durabile.
Principale atribuţii ale Comisiei Naţionale pentru Schimbări
Climatice prevăzute în art. 4 din H.G. nr. 1275/1996 sunt
următoarele:
• a. analizează obiectivele şi prevederile Convenţiei-
cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor
climatice, ale protocoalelor şi amendamentelor la
aceasta şi elaborează, conform documentelor ratificate
de România, planul de acţiuni pentru programul
naţional de dezvoltare;
• b. elaborează şi supune aprobării autorităţilor
competente, conţinutul comunicărilor şi al studiilor
naţionale ce se elaborează periodic, în conformitate cu
dispoziţiile Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite
asupra schimbărilor climatice;
• c. analizează periodic stadiul realizării obiectivelor,
acţiunilor şi măsurilor stabilite în planul de acţiuni şi
informează operativ autorităţile competente şi opinia
publică asupra concluziilor desprinse;
• d. identifică activităţile şi obiectivele ce pot fi
realizate cu asistenţă tehnică şi financiară externă, atât
pentru cerinţele de cercetare cât şi ale reconstrucţiei
ecologice, participă la elaborarea şi analiza acestor
proiecte în scopul promovării şi realizării lor, utilizând
facilităţile prevăzute de convenţie în acest scop.
Aplicarea prevederilor Protocolului de la Kyoto presupune
angajarea într-o activitate susţinută la nivel naţional şi într-o
cooperare internaţională cu implicaţii importante pe termen
mediu şi lung, în dezvoltarea economică şi socială a
României. Protocolul de la Kyoto creează premisele
favorabile adoptării la nivel naţional a unor politici, strategii
şi măsuri, atât pentru valorificarea economică, a
disponibilului actual provenit din nivelul redus de emisii de
gaze cu efect de seră din România, incluzând efectele
benefice asupra mediului, şi sociale, cât şi pentru respectarea
angajamentelor asumate prin ratificarea Convenţiei-cadru şi a
Protocolului de la Kyoto.
9.3.3. Zgomot ambiant
Evitarea, prevenirea sau reducerea efectelor dăunătoare
provocate de expunerea populaţiei la zgomotul ambiant, se
realizează prin implementarea următoarelor măsuri:
-determinarea expunerii la zgomotul ambiant, prin realizarea
cartării zgomotului;
-asigurarea accesului publicului la informaţiile cu privire la
zgomotul ambiant;
-adoptarea, pe baza rezultatelor cartării zgomotului, a
planurilor de acţiune pentru prevenirea şi reducerea
nivelurilor de zgomot
In conformitate cu HG 321/2005, modificată şi completată de
HG 674/2007 privind evaluarea şi gestionarea zgomotului
ambiental, autorităţile administraţiei publice locale şi unităţile
aflate sub autoritatea sau în subordinea autorităţii publice
centrale pentru transporturi, construcţii şi turism, care au în
administrare infrastructuri rutiere, feroviare sau aeroportuare
elaborează hărţile strategice de zgomot privind situaţia anului
2006 pentru toate aglomerările având mai mult de 250.000 de
locuitori, drumurile principale cu un trafic mai mare de
6.000.000 de treceri de vehicule/an, căile ferate principale cu
un trafic mai mare de 60.000 de treceri de trenuri/an şi pentru
aeroporturile mari.
Una din formele cele mai des întâlnite de poluare fizică care
perturbă mediul şi influenţează ambianţa în care se desfăşoară
activitatea şi viaţa omului modern, mai ales în oraşe este
poluarea fonică produsă de zgomot care, dacă este prelungit şi
puternic provoacă surzenia.
O altă formă de poluare mai ales a lumii moderne este şi
stress-ul desemnând agresiunea la care este supus organismul
datorită zgomotului, poluării, angoasei, diverse contradicţii,
presiunea la locul de muncă, precum şi consecinţele acestora
asupra organismului uman

9.4. Îndrumar pentru autoverificare

Cuvinte cheie
Atmosferă, schimbările climatice, Protocolul de la Kyoto, gestionarea zgomotului
ambiental.

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Care sunt obiectivele Strategiei naţionale privind protecţia atmosferei?
2. Care sunt efectele Protocolul de la Kyoto?
3. Care este importanţa gestionării zgomotului ambiental?

Teste de evaluare/autoevaluare
Bibliografie obligatorie

1.Ernest LUPAN, Tratat de dreptul protectiei medilui, Editura C.H. Beek, Bucuresti,
2009.
2.Mircea DUTU, Dreptul mediului, Editura C.H. BECK Bucuresti, 2007.
3.Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2007.
4.Anca Ileana Duşcă Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009
5.Andrada Truşcă Trandafir Dreptul mediului, Caiet de Seminar.Editura Pro
Universitaria, 2009.
6.Doina Anghel răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2007.
7.Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul I. Formarea istorică a
dreptului mediului, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2010.
8. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.
9.Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
10.Legislatie.
Unitatea de învăţare 10
Regimul substanţelor şi preparatelor chimice Regimul activităţii nucleare

10.1. Introducere
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.3.1. Regimul substanţelor şi preparatelor chimice
10.3.2. Regimul activităţii nucleare
10.4. Îndrumător pentru autoverificare

10.1. Introducere
Folosirea şi circulaţia preparatelor chimice periculoase
antrenează din ce în ce mai multe şi mai importante riscuri
pentru mediu şi generează numeroase şi diferite pagube.
Amploarea fenomenului şi consecinţele sale au determinat
apariţia şi dezvoltarea unor reglementări specifice la nivel
naţional, internaţional şi comunitar. Ele se referă în special la
cerinţe impuse la fabricarea, comercializarea, utilizarea şi
neutralizarea acestora.

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de


învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoașterea principiilor care stau la baza activităţilor


ce implică substanţe şi preparate chimice periculoase;
– definirea termenilor de preparatelor chimice
periculoase, activităţii nucleare;
– cunoașterea caracteristicilo preparatelor chimice
periculoase.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum


clasificarea, ambalarea si etichetarea substantelor
periculoase
– studenţii vor putea să descrie particularitățile și
caracteristicile preparatelor chimice periculoase;
– studenţii vor putea să identifice riscurile pentru mediu
care sunt determinate de folosirea şi circulaţia acestor
preparate ;

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare 10 Regimul substanţelor şi


preparatelor chimice Regimul activităţii nucleare, timpul
alocat este de 2 ore.

10.3. Conţinutul unităţii de învăţare

10.3.1. Regimul substanţelor şi preparatelor


chimice

Lege nr. 360 din 02/09/2003 privind regimul


substanţelor şi preparatelor chimice periculoase stabileşte
cadrul normativ general pentru controlul efectiv şi
supravegherea eficientă a regimului substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase, în vederea protejării
sănătăţii populaţiei şi a mediului împotriva acţiunii negative a
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase.

Regimul general al substantelor chimice


• Legea nr. 360/2003 privind regimul substantelor si
preparatelor chimice periculoase
• Clasificare, ambalare si etichetare
• - HG 1408/2008 privind clasificarea, ambalarea si
etichetarea substantelor periculoase
• Legea nr. 349/2007 privind reorganizarea cadrului
institutional în domeniul managementului substantelor
chimice
• Normelor metodologice privind clasificarea,
etichetarea si ambalarea preparatelor chimice
periculoase

Principiile care stau la baza activităţilor ce implică substanţe


şi preparate chimice periculoase sunt:

• a) principiul precauţiei în gestionarea substanţelor şi a


preparatelor chimice periculoase, în vederea prevenirii
pagubelor faţă de sănătatea populaţiei şi de mediu;
• b) principiul transparenţei faţă de consumatori,
asigurându-se accesul la informaţii privind efectele
negative pe care le pot genera substanţele şi
preparatele chimice periculoase;
• c) principiul securităţii operaţiunilor de gestionare a
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase

• a) substanţe - elementele chimice şi compuşii lor, în


stare naturală sau obţinuţi prin orice proces de
producţie, inclusiv orice aditiv necesar pentru a
menţine stabilitatea produselor şi orice impuritate
rezultată din procesul utilizat, dar excluzând orice
solvent care poate fi separat fără a afecta stabilitatea
substanţei sau fără modificarea compoziţiei sale;
• b) preparate - amestecurile sau soluţiile de două sau
mai multe substanţe

Activităţile privind fabricarea, introducerea pe piaţă,


utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul
intern, manipularea, eliminarea, precum şi introducerea şi
scoaterea din ţară a substanţelor şi preparatelor periculoase
sunt supuse unui regim special de reglementare şi
gestionare.
Transportul internaţional şi tranzitul substanţelor şi
preparatelor periculoase se realizează conform acordurilor şi
convenţiilor privind transportul internaţional al mărfurilor
periculoase, la care România este parte.
Importul şi exportul substanţelor şi preparatelor
periculoase restricţionate sau interzise la utilizare de către
anumite state sau de către România se realizează în
conformitate cu prevederile acordurilor şi convenţiilor
internaţionale la care România este parte.
Persoanele fizice şi juridice care gestionează substanţe
şi preparate periculoase au următoarele obligaţii:
• a) să respecte prevederile art. 24 privind substanţele şi
preparatele periculoase;
• b) să ţină evidenţă strictă - cantitate, caracteristici,
mijloace de asigurare - a substanţelor şi preparatelor
periculoase, inclusiv a recipientelor şi ambalajelor
acestora, care intră în sfera lor de activitate, şi să
furnizeze informaţiile şi datele cerute de autorităţile
competente conform legislaţiei specifice în vigoare;
• c) să elimine, în condiţii de siguranţă pentru sănătatea
populaţiei şi pentru mediu, substanţele şi preparatele
periculoase care au devenit deşeuri şi sunt
reglementate în conformitate cu legislaţia specifică.
• d) să identifice şi să prevină riscurile pe care
substanţele şi preparatele periculoase le pot reprezenta
pentru sănătatea populaţiei şi să anunţe iminenţa unor
descărcări neprevăzute sau accidente autorităţilor
pentru protecţia mediului şi de apărare civilă.

Ambalarea
• Este interzisă introducerea pe piaţă a substanţelor
periculoase dacă ambalajul acestora nu îndeplineşte
următoarele cerinţe:
• a) ambalajul trebuie să fie proiectat şi realizat astfel
încât să împiedice orice pierdere a conţinutului;
această cerinţă nu se aplică în cazul în care sunt
prevăzute mecanisme speciale de securitate;
• b) materialele din care sunt realizate ambalajul şi
sistemele de închidere trebuie să fie rezistente la
atacul conţinutului şi nu trebuie să formeze compuşi
periculoşi cu conţinutul;
• c) ambalajul şi sistemele de închidere trebuie să fie
rezistente şi solide pentru a se evita slăbirea acestora
şi pentru a îndeplini criteriile de securitate în condiţiile
unei manipulări normale;
• d) recipientele prevăzute cu sisteme de închidere care
să permită reînchiderea sunt astfel proiectate şi
realizate încât ambalajul să poată fi închis în mod
repetat fără pierderi de conţinut;
• e) fiecare recipient, indiferent de capacitate, care
conţine substanţe vândute sau puse la dispoziţia
publicului larg şi etichetate foarte toxic, toxic sau
coroziv, conform definiţiilor din prezenta hotărâre,
trebuie să aibă un sistem de închidere rezistent la
manipularea de către copii şi un însemn tactil de
avertizare a pericolului;
• f) fiecare recipient, indiferent de capacitate, care
conţine substanţe vândute sau puse la dispoziţia
publicului larg şi etichetate nociv, extrem de
inflamabil sau foarte inflamabil, conform definiţiilor
din prezenta hotărâre, trebuie să aibă un însemn tactil
de avertizare a pericolului.

Iniţial, ambalajele trebuie să fie închise cu un sigiliu,


astfel încât atunci când ambalajul este deschis pentru prima
oară sigiliul să se deterioreze iremediabil.
Este interzisă introducerea pe piaţă a substanţelor periculoase
dacă etichetele de pe ambalaje nu îndeplinesc cerinţele
prevăzute mai sus.
Fiecare ambalaj prezintă, într-o formă clară, cu caracter de
neşters, următoarele menţiuni:
• a) denumirea substanţei;
• b) numele şi adresa completă, inclusiv numărul de
telefon al persoanei cu sediul/domiciliul în
Comunitatea Europeană, responsabilă de introducerea
pe piaţă a substanţei, indiferent dacă este
producătorul, importatorul sau distribuitor

10.3.2. Regimul activitatilor nucleare


Activitatile in domeniul nuclear se desfasoara in conformitate
cu dispozitiile OUG nr. 195/2005 si a reglementarilor
nationale si internationale specifice la care Romania este
parte.

Acordul de mediu pentru o practica sau o activitate din


domeniul nuclear se elibereaza inainte de emiterea
autorizatiei de catre autoritatea competenta de autorizare,
reglementare si control in domeniul nuclear,conform
legislatiei in vigoare

Autorizatia de mediu se emite dupa eliberarea autorizatiei de


catre autoritatea competenta de autorizare, reglementare si
control in domeniul nuclear

Pentru instalatiile cu risc nuclear major - centrale


nuclearoelectrice, reactoare de cercetare, uzine de fabricare a
combustibilului nuclear si depozite finale de combustibil
nuclear ars - acordul de mediu sau autorizatia de mediu se
emit prin hotarare a Guvernului, la propunerea autoritatii
centrale pentru protectia mediului.
Controlul activitatilor nucleare se realizeaza de autoritatea
competenta in domeniul activitatilor nucleare.

Autoritatea publica centrala pentru protectia mediului are


urmatoarele atributii:

a) organizeaza monitorizarea radioactivitatii mediului pe


intregul teritoriu al tarii;

b) supravegheaza, controleaza si dispune luarea masurilor ce


se impun in domeniul activitatilor nucleare, pentru
respectarea prevederilor legale privind protectia mediului;

c) colaboreaza cu organele competente in apararea impotriva


dezastrelor, protectia sanatatii populatiei si a mediului.

Persoanele fizice si juridice autorizate, care desfasoara


activitati in domeniul nuclear, au urmatoarele obligatii:
a) sa evalueze, direct sau prin structuri abilitate, riscul
potential, sa solicite si sa obtina autorizatia de mediu;
b) sa aplice procedurile si sa prevada echipamentele pentru
activitatile noi, care sa permita realizarea nivelului rational
cel mai scazut al dozelor de radioactivitate si al riscurilor
asupra populatiei si mediului, si sa solicite si sa obtina
acordul de mediu sau autorizatia de mediu, dupa caz;
c) sa aplice, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a
contaminarii radioactive a mediului, care sa asigure
respectarea conditiilor de eliminare a substantelor radioactive
prevazute in autorizatie si mentinerea dozelor de
radioactivitate in limitele admise;

d) sa mentina in stare de functionare capacitatea de


monitorizare a mediului local, pentru a depista orice
contaminare radioactiva semnificativa care ar rezulta dintr-o
eliminare accidentala de substante radioactive;

e) sa raporteze prompt autoritatii competente orice crestere


semnificativa a contaminarii mediului si daca aceasta se
datoreaza sau nu activitatii desfasurate;

f) sa verifice continuu corectitudinea presupunerilor facute


prin evaluarile probabilistice privind consecintele radiologice
ale eliberarilor radioactive;

g) sa asigure depozitarea deseurilor radioactive, in conditii de


siguranta pentru sanatatea populatiei si a mediului.

.
10.4. Îndrumar pentru autoverificare

Cuvinte cheie
preparate chimice periculoase, riscuri pentru mediu

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Cum sunt clasificate, ambalate si etichetate substanţele periculoase ?


2. Ce obligaţii au persoanele fizice şi juridice care gestionează substanţe şi preparate
periculoase?
3. Care sunt principiile care stau la baza activităţilor ce implică substanţe şi
preparate chimice periculoase?
4. Care sunt obligaţiile persoanelor fizice si juridice autorizate, care desfasoara
activitati în domeniul nuclear?
Teste de evaluare/autoevaluare

Bibliografie obligatorie

1. Ernest LUPAN, Tratat de dreptul protectiei medilui, Editura C.H. Beek,


Bucuresti, 2009.
2. Mircea DUTU, Dreptul mediului, Editura C.H. BECK Bucuresti, 2007.
3. Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2007.
4. Anca Ileana Duşcă Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
5. Andrada Truşcă Trandafir Dreptul mediului, Caiet de Seminar.Editura Pro
Universitaria, 2009.
6. Doina Anghel răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2007.
7. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul I. Formarea istorică a
dreptului mediului, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2010.
8. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.
9. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
10. Legislatie.
MODULUL 6
Unitatea de învăţare 11
Regimul deşeurilor

11.1. Introducere
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
11.3.1. Ierarhia deseurilor
11.3.2. Răspunderea extinsă a producătorului
11.3.3.Principiile autonomiei şi proximităţii
11.3.4.Protecţia sănătăţii populaţiei şi a mediului

11.4. Îndrumător pentru autoverificare

11.1. Introducere
Sunt prezentate măsurile necesare pentru protectia mediului
şi a sănătăţii populatiei, prin prevenirea sau reducerea
efectelor adverse determinate de generarea si gestionarea

. 11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de


învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoașterea ierarhiei deseurilor


– definirea termenilor de subprodus, şi deşeu
– cunoașterea răspunderi extinse a producătorului
– definirea conceptului de valorificare a deşeurilor

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum


deseu; reciclare; eliminare, valorificarea energetica
– studenţii vor putea să diferențieze un subprodus, de
deşeu
– studenţii vor putea să descrie principiile autonomiei
şi proximităţii.
– studenții vor cunoaște

Timpul alocat unităţii de învățare:Pentru


unitatea de învățare Regimul deşeurilor, timpul alocat este de
2 ore.

11.3. Conţinutul unităţii de învăţare

11.3.1. Ierarhia deseurilor

Gestionarea deşeurilor se efectuează în condiţii de protecţie a


sănătăţii populaţiei şi a mediului şi se supune prevederilor
OUG nr. 195/1995 precum şi legislaţiei specifice în vigoare.
Legea Nr. 211 din 15 noiembrie 2011 privind regimul
deşeurilor
HG nr. 856 din 16 august 2002 privind evidenta gestiunii
deseurilor si pentru aprobarea listei cuprinzand deseurile,
inclusiv deseurile periculoase
HG nr. 856 din 16 august 2002 privind evidenta gestiunii
deseurilor si pentru aprobarea listei cuprinzand deseurile,
inclusiv deseurile periculoase

Ierarhia deseurilor se aplica in functie de ordinea prioritatilor


in cadrul legislatiei si al politicii in materie de prevenire a
generarii si de gestionare a deseurilor, dupa cum urmeaza:
a) prevenirea;
b) pregatirea pentru reutilizare;
c) reciclarea;
d) alte operatiuni de valorificare, de exemplu valorificarea
energetica;
e) eliminarea.
Aplicarea ierarhiei deseurilor are ca scop incurajarea actiunii
in materie de prevenire a generarii si gestionarii eficiente si
eficace a deseurilor, astfel incat sa se reduca efectele negative
ale acestora asupra mediului.

Este considerat subprodus, şi nu deşeu, o substanţă sau un


obiect care rezultă în urma unui proces de producţie al cărui
obiectiv principal nu este producerea acestuia şi care
îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:
a) utilizarea ulterioară a substanţei sau a obiectului este
certă;
b) substanţa sau obiectul poate fi utilizat direct, fără a fi
supus unei alte prelucrări suplimentare celei prevăzute de
practica industrială obişnuită;
c) substanţa sau obiectul este produs ca parte integrantă a
unui proces de producţie;
d) utilizarea ulterioară este legală, în sensul că substanţa sau
obiectul îndeplineşte toate cerinţele relevante referitoare la
produs, la protecţia mediului şi protecţia sănătăţii pentru
utilizarea specifică şi nu va produce efecte globale nocive
asupra mediului sau a sănătăţii populaţiei.
Lista deşeurilor aprobată de către Comisia Europeană se
preia în legislaţia naţională prin hotărâre a Guvernului.
Lista deşeurilor este obligatorie pentru a determina dacă un
deşeu trebuie considerat deşeu periculos.
Includerea unui obiect sau a unei substanţe pe listă nu
înseamnă că respectivul obiect ori respectiva substanţă se
consideră ca fiind deşeu în orice împrejurare.
Producătorii şi deţinătorii de deşeuri persoane juridice sunt
obligaţi să încadreze fiecare tip de deşeu generat din propria
activitate în lista deşeurilor.
11.3.2.Răspunderea extinsă a producătorului
În vederea prevenirii, reutilizării, reciclării şi a altor tipuri
de valorificare a deşeurilor, autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului promovează sau, după caz, propune măsuri
cu caracter legislativ ori nelegislativ prin care producătorul
produsului, persoana fizică autorizată sau persoana juridică
ce, cu titlu profesional, proiectează, produce, prelucrează,
tratează, vinde ori importă produse este supus unui regim de
răspundere extinsă a producătorului.
Măsurile includ, fără a se limita la acestea, următoarele:
a) încurajarea adoptării, încă din faza de proiectare a
produselor, a unor soluţii care să reducă impactul
asupra mediului şi generarea de deşeuri în procesul
de fabricaţie şi pe perioada de utilizare a produselor
b) încurajarea producţiei şi comercializării de produse
cu utilizări multiple, durabile din punct de vedere
tehnic şi care, după ce devin deşeuri, pot fi
valorificate în mod corespunzător şi a căror
eliminare este compatibilă cu principiile de protecţie
a mediului;
c) acceptarea produselor returnate şi a deşeurilor
rezultate după ce produsele nu mai sunt folosite şi
asigurarea gestionării ulterioare a acestora fără a
crea prejudicii asupra mediului sau sănătăţii
populaţiei, precum şi asumarea răspunderii
financiare;d) punerea la dispoziţia publicului a
informaţiilor disponibile cu privire la caracterul
reutilizabil şi reciclabil al produselor.
d) În vederea aplicării răspunderii extinse a
producătorului se iau în considerare fezabilitatea
tehnică şi viabilitatea economică, efectele globale
asupra mediului şi sănătăţii populaţiei, precum şi
impactul social, cu respectarea necesităţii de a
asigura buna funcţionare a pieţei interne.
e) Răspunderea extinsă a producătorilor
Valorificarea deşeurilor
Producătorii de deşeuri şi deţinătorii de deşeuri au obligaţia
valorificării acestora.
Pentru asigurarea unui grad înalt de valorificare,
producătorii de deşeuri şi deţinătorii de deşeuri sunt obligaţi
să colecteze separat cel puţin următoarele categorii de
deşeuri: hârtie, metal, plastic şi sticlă.
Operatorii economici care asigură colectarea şi transportul
deşeurilor au obligaţia de a asigura colectarea separată a
deşeurilor şi de a nu amesteca aceste deşeuri.
Unităţile şi întreprinderile care valorifică deşeurile au
următoarele obligaţii:
a) să deţină spaţii special amenajate pentru stocarea
deşeurilor în condiţii care să garanteze reducerea riscului
pentru sănătatea umană şi deteriorării calităţii mediului;
b) să evite formarea de stocuri de deşeuri care urmează să
fie valorificate, precum şi de produse rezultate în urma
valorificării care ar putea genera fenomene de poluare a
mediului sau care să prezinte riscuri asupra sănătăţii
populaţiei;
c) să adopte cele mai bune tehnici disponibile în domeniul
valorificării deşeurilor, în momentul achiziţiei.
Operatorii economici care desfăşoară operaţiuni de
valorificare a deşeurilor, se înscriu la Ministerul Economiei,
Comerţului şi Mediului de Afaceri.
Reutilizarea şi reciclarea
Autorităţile administraţiei publice centrale cu atribuţii în
domeniul protecţiei mediului adoptă sau, după caz, propun
măsuri adecvate pentru promovarea reutilizării produselor şi
activităţilor de pregătire a acestora pentru reutilizare în
special prin:
a) stimularea realizării unor reţele pentru repararea şi
reutilizarea produselor;
b) utilizarea instrumentelor economice;
c) introducerea unor criterii referitoare la achiziţiile publice;
d) stabilirea de obiective cantitative sau alte măsuri.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului
promovează reciclarea de înaltă calitate prin aplicarea
colectării separate a deşeurilor, în măsura în care este fezabilă
din punct de vedere tehnic, economic şi de mediu şi se
conformează cu standardele de calitate în sectorul de reciclare
respectiv, prin acte normative care se supun aprobării
Guvernului.
Producătorii de deşeuri şi autorităţile administraţiei publice
locale au următoarele îndatoriri:
-să atingă, până în anul 2020, un nivel de pregătire pentru
reutilizare şi reciclare de minimum 50% din masa totală a
cantităţilor de deşeuri, cum ar fi hârtie, metal, plastic şi sticlă
provenind din deşeurile menajere şi, după caz, provenind din
alte surse, în măsura în care aceste fluxuri de deşeuri sunt
similare deşeurilor care provin din deşeurile menajere;
-să atingă, până în anul 2020, un nivel de pregătire pentru
reutilizare, reciclare şi alte operaţiuni de valorificare
materială, inclusiv operaţiuni de umplere rambleiere care
utilizează deşeuri pentru a înlocui alte materiale, de minimum
70% din masa cantităţilor de deşeuri nepericuloase provenite
din activităţi de construcţie şi demolări, cu excepţia
materialelor geologice naturale definite la categoria 17 05 04
din Hotărârea Guvernului nr. 856/2002, cu completările
ulterioare.
Eliminarea
Producătorii de deşeuri şi deţinătorii de deşeuri au obligaţia
să supună deşeurile care nu au fost valorificate unei
operaţiuni de eliminare în condiţii de siguranţă.
Operatorii economici autorizaţi din punctul de vedere al
protecţiei mediului pentru activitatea de eliminare a deşeurilor
au următoarele obligaţii:
a) să asigure eliminarea în totalitate a deşeurilor care le sunt
încredinţate;
b) să folosească cele mai bune tehnici disponibile şi care nu
implică costuri excesive pentru eliminarea deşeurilor;
c) să amplaseze şi să amenajeze instalaţia de eliminare a
deşeurilor într-un spaţiu şi în condiţii stabilite de autorităţile
teritoriale pentru protecţia mediului competente;
d) să introducă în instalaţia de eliminare numai deşeurile
menţionate în autorizaţia emisă de autorităţile competente şi
să respecte tehnologia de eliminare aprobată de acestea.
Abandonarea deşeurilor este interzisă.
Eliminarea deşeurilor în afara spaţiilor autorizate în acest
scop este interzisă.
Protecţia sănătăţii populaţiei şi a mediului
Gestionarea deşeurilor trebuie să se realizeze fără a pune în
pericol sănătatea umană şi fără a dăuna mediului, în special:
a) fără a genera riscuri pentru aer, apă, sol, faună sau floră;
b) fără a crea disconfort din cauza zgomotului sau a
mirosurilor;
c) fără a afecta negativ peisajul sau zonele de interes special.
Costurile
În conformitate cu principiul "poluatorul plăteşte", costurile
operaţiunilor de gestionare a deşeurilor se suportă de către
producătorul de deşeuri sau, după caz, de deţinătorul actual
ori anterior al deşeurilor.
La propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului, prin actul normativ care reglementează categoria de
deşeuri se stabilesc cazurile în care costurile gestionării
deşeurilor urmează să fie suportate în întregime sau parţial de
către producătorul produsului din care derivă deşeul respectiv
şi eventuala participare a distribuitorilor unui asemenea
produs la aceste costuri.
În cazul deşeurilor abandonate şi în cazul în care
producătorul/deţinătorul de deşeuri este necunoscut,
cheltuielile legate de curăţarea şi refacerea mediului, precum
şi cele de transport, valorificare, recuperare/reciclare,
eliminare sunt suportate de către autoritatea administraţiei
publice locale.
Responsabilitatea pentru gestionarea deşeurilor
Producătorul de deşeuri sau, după caz, orice deţinător de
deşeuri are obligaţia de a efectua operaţiunile de tratare sau de
a transfera aceste operaţiuni unui operator economic autorizat
care desfăşoară activităţi de tratare a deşeurilor sau unui
operator public ori privat de colectare a deşeurilor.
Operatorii economici autorizaţi din punct de vedere al
protecţiei mediului pentru efectuarea operaţiunilor de
colectare şi transport au obligaţia să transporte deşeurile
numai la instalaţii autorizate pentru efectuarea operaţiunilor
de tratare.
Deţinătorii sau producătorii de deşeuri persoane juridice,
comercianţii, precum şi operatorii economici au obligaţia să
desemneze o persoană din rândul angajaţilor proprii care să
urmărească şi să asigure îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de
prezenta lege sau să delege această obligaţie unei terţe
persoane.
Producătorul sau deţinătorul care transferă deşeuri către una
dintre persoanele fizice ori în vederea efectuării unor
operaţiuni de tratare preliminară operaţiunilor de valorificare
sau de eliminare completă nu este scutit de responsabilitatea
pentru realizarea operaţiunilor de valorificare ori de eliminare
completă.
La propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului, prin actul normativ care reglementează categoria de
deşeuri se stabilesc condiţiile cu privire la responsabilitatea
gestionării deşeurilor şi cazurile în care producătorului iniţial
de deşeuri îi revine responsabilitatea pentru întregul lanţ al
procesului de tratare sau cazurile în care responsabilitatea
producătorului şi a deţinătorului de deşeuri se poate împărţi
ori delega între factorii implicaţi în lanţul procesului de
tratare.
La propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului, prin actul normativ care reglementează categoria de
deşeuri,se stabileşte dacă organizarea activităţilor de
gestionare a deşeurilor revine parţial sau în totalitate
producătorului produsului din care derivă deşeul respectiv şi
măsura în care distribuitorul produsului respectiv participă la
această responsabilitate.
11.3.3.Principiile autonomiei şi proximităţii
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului
colaborează cu celelalte autorităţi publice cu atribuţii în
domeniul gestionării deşeurilor şi cu autorităţile competente
din alte state membre pentru crearea unei reţele integrate
adecvate de unităţi de eliminare a deşeurilor şi de instalaţii de
valorificare a deşeurilor municipale mixte colectate din
gospodăriile populaţiei, inclusiv în cazul în care această
colectare vizează şi astfel de deşeuri provenite de la alţi
producători, ţinând seama de cele mai bune tehnici
disponibile, care nu implică costuri excesive, cu respectarea
cerinţelor prevăzute în Tratatul de aderare a României la
Uniunea Europeană.
Reţeaua este concepută astfel încât să permită Uniunii
Europene să asigure prin mijloace proprii eliminarea
deşeurilor, precum şi valorificarea deşeurilor şi pentru a
permite României să acţioneze individual în acest scop,
ţinând cont de condiţiile geografice sau de necesitatea de
instalaţii specializate pentru anumite tipuri de deşeuri.
Aplicarea principiilor autonomiei şi proximităţii nu
semnifică obligaţia de a deţine la nivel naţional toate tipurile
de instalaţii pentru valorificarea şi eliminarea deşeurilor.
Agenţiile pentru protecţia mediului şi autorităţile publice
locale iau în considerare la elaborarea documentelor
strategice locale şi la aprobarea investiţiilor în domeniul
gestiunii deşeurilor principiul autonomiei şi proximităţii, fără
a aduce atingere planului naţional de gestionare a deşeurilor şi
strategiei naţionale de gestionare a deşeurilor.

Controlul deşeurilor periculoase


Producătorii/Deţinătorii de deşeuri periculoase, precum şi
operatorii economici autorizaţi din punctul de vedere al
protecţiei mediului să desfăşoare activităţi de colectare,
transport, stocare, tratare sau valorificare a deşeurilor
periculoase sunt obligaţi să colecteze, să transporte şi să
stocheze separat diferitele categorii de deşeuri periculoase, în
funcţie de proprietăţile fizico-chimice, de compatibilităţi şi de
natura substanţelor de stingere care pot fi utilizate pentru
fiecare categorie de deşeuri în caz de incendiu, astfel încât să
se poată asigura un grad ridicat de protecţie a mediului şi a
sănătăţii populaţiei incluzând asigurarea trasabilităţii de la
locul de generare la destinaţia finală.
Controlul privind generarea, colectarea, operaţiunile de
transport, stocarea temporară şi tratarea în cazul deşeurilor
periculoase se efectuează de către instituţiile abilitate prin
lege şi are în vedere, în mod deosebit, originea, destinaţia,
precum şi măsurile luate de producătorul de deşeuri pentru
ambalarea şi etichetarea unor astfel de deşeuri.
Transportul deşeurilor periculoase pe teritoriul României
este reglementat prin hotărâre a Guvernului.

Interzicerea amestecării deşeurilor periculoase


Producătorii şi deţinătorii de deşeuri periculoase, inclusiv
comercianţii şi brokerii care pot intra fizic în posesia
deşeurilor au obligaţia să nu amestece diferitele categorii de
deşeuri periculoase cu alte categorii de deşeuri periculoase
sau cu alte deşeuri, substanţe ori materiale.
Amestecarea include diluarea substanţelor periculoase.
Prin excepţie autorităţile publice teritoriale pentru protecţia
mediului pot autoriza amestecarea dacă:
a) operaţiunea de amestecare este efectuată de un operator
economic autorizat;
b) sunt respectate condiţiile prevăzute la art. 20, iar efectele
nocive ale gestionării deşeurilor asupra sănătăţii populaţiei şi
asupra mediului nu sunt agravate;
c) operaţiunea de amestecare se realizează în conformitate
cu cele mai bune tehnici disponibile;
d) caracterizarea deşeurilor prevăzută la art. 8 alin. (4)
permite acest proces.
(4) În situaţiile în care deşeurile periculoase sunt deja
amestecate cu alte deşeuri, substanţe sau materiale, fără a fi
cazul celor prevăzute la alin. (3), separarea trebuie să fie
efectuată numai dacă este fezabilă din punct de vedere tehnic
şi economic şi dacă este necesară pentru respectarea
prevederilor art. 20.
Etichetarea deşeurilor periculoase
Producătorii de deşeuri sunt obligaţi să se asigure că pe
durata efectuării operaţiunilor de colectare, transport şi
stocare a deşeurilor periculoase acestea sunt ambalate şi
etichetate potrivit prevederilor Regulamentului (CE) nr.
1.272/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16
decembrie 2008 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea
substanţelor şi a amestecurilor, de modificare şi de abrogare a
directivelor 67/548/CEE şi 1999/45/CE, precum şi de
modificare a Regulamentului (CE) nr. 1.907/2006, ale
Hotărârii Guvernului nr. 1.408/2008 privind clasificarea,
ambalarea şi etichetarea substanţelor periculoase şi ale
Hotărârii Guvernului nr. 937/2010 privind clasificarea,
ambalarea şi etichetarea la introducerea pe piaţă a
preparatelor periculoase.
Transferul deşeurilor periculoase pe teritoriul naţional
trebuie să fie însoţit de documentul de identificare prevăzut în
Regulamentul (CE) nr. 1.013/2006.
Deşeurile periculoase rezultate din gospodării
nu se aplică deşeurilor municipale amestecate, provenite din
gospodăriile populaţiei.
nu se aplică fracţiunilor separate de deşeuri periculoase
provenind din gospodăriile populaţiei până când acestea nu
sunt acceptate pentru colectare, eliminare sau valorificare de
către o unitate ori întreprindere care a obţinut o autorizaţie sau
a fost înregistrată potrivit prevederilor art. 32 sau 36.
Uleiurile uzate
Fără a aduce atingere obligaţiilor privind gestionarea
deşeurilor periculoase, producătorii şi deţinătorii de deşeuri
periculoase trebuie să respecte prevederile în gestionarea
uleiurilor uzate.
Activitatea de gestionare a uleiurilor uzate se reglementează
prin hotărâre a Guvernului.
Pentru a acorda prioritate regenerării uleiurilor uzate se
respectă prevederile art. 11 sau 12 din Regulamentul (CE) nr.
1.013/2006 în cazul transferului de uleiuri uzate dinspre
România către instalaţii de incinerare sau coincinerare aflate
pe teritoriul altor state membre ori ţări terţe.
Biodeşeurile
Autorităţile administraţiei publice locale, au următoarele
responsabilităţi:
a) să colecteze separat biodeşeurile, în vederea
compostării şi fermentării acestora;
b) să trateze biodeşeurile într-un mod care asigură un înalt
nivel de protecţie a mediului;
c) să folosească materiale sigure pentru mediu, produse
din biodeşeuri;
d) să încurajeze compostarea individuală în gospodării.
Deşeurile biodegradabile provenite din parcuri şi grădini
trebuie să fie colectate separat şi transportate la staţiile de
compostare sau pe platforme individuale de compostare.
În cazul în care biodeşeurile colectate separat conţin
substanţe periculoase, se interzice tratarea acestora în staţii de
compostare.
Autorizări şi înregistrări
Toate unităţile sau întreprinderile care desfăşoară activităţi
de tratare a deşeurilor sunt obligate să obţină o
autorizaţie/autorizaţie integrată de mediu emisă de către
autorităţile competente pentru protecţia mediului.
Autorizaţia/Autorizaţia integrată de mediu trebuie să conţină
cel puţin următoarele:
a) tipurile şi cantităţile de deşeuri care pot fi tratate;
b) cerinţele tehnice şi de orice altă natură aplicabile
amplasamentului în cauză pentru fiecare tip de operaţiune
autorizată;
c) măsurile de siguranţă şi de prevenire care trebuie luate;
d) metoda care trebuie aplicată pentru fiecare tip de
operaţiune;
e) monitorizarea şi controlul operaţiunilor, după caz;
f) măsurile de închidere şi de întreţinere ulterioară, după
caz.

• Opţiunile de gestionare a deşeurilor urmăresc


următoarea ordine descrescătoare a priorităţilor:
 prevenirea apariţiei – prin aplicarea “tehnologiilor
curate” în activităţile care generează deşeuri;
 reducerea cantităţilor – prin aplicarea celor mai bune
practici în fiecare domeniu de activitate generator de
deşeuri;
 valorificarea – prin refolosire, reciclare materială şi
recuperarea energiei;
 eliminarea – prin incinerare şi depozitare.
11.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut


deşeu, subprodus, reciclare,valorificarea energetica;

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Cum are loc valorificarea deşeurilor
2. Care sunt principiile autonomiei şi proximităţii
3. Ierarhia deseurilor
4. Răspunderea extinsă a producătorului

Bibliografie obligatorie
1. Ernest LUPAN, Tratat de dreptul protectiei medilui, Editura C.H. Beek,
Bucuresti, 2009.
2. Mircea DUTU, Dreptul mediului, Editura C.H. BECK Bucuresti, 2007.
3. Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2007.
4. Anca Ileana Duşcă Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
5. Andrada Truşcă Trandafir Dreptul mediului, Caiet de Seminar.Editura Pro
Universitaria, 2009.
6. Doina Anghel răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2007.
7. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul I. Formarea istorică a
dreptului mediului, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2010.
8. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.
9. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de mediu,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
10. Legislatie.
Unitatea de învăţare 12
Regimul organismelor modificate genetic, obţinute prin tehnicile biotehnologiei
moderne

12.1. Introducere
12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
12.3. Conţinutul unităţii de învăţare
12.3.1. Regimul organismelor modificate genetic, obţinute prin tehnicile
biotehnologiei moderne
12.3.2. Obligaţiile persoanelor juridice care desfăşoară activităţi care implică
organisme modificate genetic
12.4. Îndrumător pentru autoverificare

12.1. Introducere

Activităţile care implică organisme modificate genetic


obţinute prin tehnicile biotehnologiei moderne, sunt supuse
unui regim special de reglementare, autorizare şi
administrare, conform dispoziţiilor Ordonanţe de urgenţă
nr.195/2005 a legislaţiei specifice şi convenţiilor şi
acordurilor internaţionale la care România este parte.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de


învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoașterea termenului de organisme modificate


genetic
– cunoașterea regimului special de reglementare,
autorizare şi administrare, a organismelor modificate genetic
obţinute prin tehnicile biotehnologiei moderne.
Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum


organisme modificate genetic;
– studenţii vor putea să prezinte obligaţiile persoanelor
juridice care desfăşoară activităţi care implică
organisme modificate genetic
– studenţii vor putea să descrie particularitățile și
caracteristicile organisme modificate genetic obţinute
prin tehnicile biotehnologiei moderne.

– Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Regimul organismelor modificate


genetic, obţinute prin tehnicile biotehnologiei moderne,
timpul alocat este de 2 ore.

12.3. Conţinutul unităţii de învăţare

12.3.1. Regimul organismelor modificate genetic, obţinute


prin tehnicile biotehnologiei moderne
Activităţile care implică organisme modificate genetic
obţinute prin tehnicile biotehnologiei moderne, includ:
 utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor
modificate genetic;
 introducerea deliberată în mediu şi pe piaţă a
organismelor modificate genetic vii;
 importul organismelor/microorganismelor modificate
genetic.
activităţii se desfăşoară numai în condiţiile asigurării
protecţiei mediului, precum şi a sănătăţii oamenilor şi
animalelor, în baza actelor de reglementare, emise de
autoritatea competentă.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului emite
autorizaţiile şi acordurile de import privind activităţile cu
organisme modificate.
În procesul decizional autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului solicită avizele autorităţilor publice
centrale pentru agricultură, sănătate, siguranţa alimentelor,
protecţia consumatorului, precum şi ale altor instituţii
implicate, conform legislaţiei specifice, consultă Comisia
pentru Securitate Biologică şi asigură informarea şi
participarea publicului.
Autorizaţiile privind introducerea deliberată în mediu şi pe
piaţă a organismelor modificate genetic vii şi privind
utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor
modificate genetic se emit numai persoanelor juridice,
conform prevederilor legislaţiei specifice.

Importul pe teritoriul României şi exportul unui organism


modificat genetic se realizează numai de către persoane
juridice, conform prevederilor legislaţiei specifice în vigoare.

Transportul internaţional al organismelor modificate genetic


se realizează conform legislaţiei naţionale, acordurilor şi
convenţiilor privind transportul internaţional de
mărfuri/mărfuri periculoase, după caz, la care România este
parte.

Autoritatea vamală permite importul/exportul organismelor


modificate genetic şi colaborează cu autorităţile publice
centrale pentru protecţia mediului, agricultură, siguranţa
alimentelor, sănătate şi alte autorităţi implicate, în
conformitate cu legislaţia specifică.

Titularii acordurilor de import pentru organisme modificate


genetic şi ai autorizaţiilor privind activităţile cu organisme
modificate genetic au obligaţia să se conformeze cerinţelor
legale privind asigurarea trasabilităţii, etichetării,
monitorizării şi să raporteze autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului şi altor autorităţi, după caz, rezultatele
activităţii, conform legislaţiei specifice în vigoare.

12.3.2. Obligaţiile persoanelor juridice care desfăşoară


activităţi care implică organisme modificate genetic

Persoanele juridice care desfăşoară activităţi care implică


organisme modificate genetic au următoarele obligaţii:
a)să solicite şi să obţină acordul de import pentru organisme
modificate genetic şi/sau autorizaţiile privind activităţile cu
organisme modificate genetic, după caz;
b)să respecte prevederile acordurilor de import pentru
organisme modificate genetic şi/sau ale autorizaţiilor privind
activităţile cu organisme modificate genetic, după caz;
c)să oprească activitatea sau să schimbe condiţiile de
desfăşurare, la solicitarea autorităţii competente, dacă apar
informaţii noi, privind riscurile asupra mediului şi sănătăţii
umane şi animale;
d)să răspundă, potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă şi a
legislaţiei specifice în vigoare, pentru prejudiciile rezultate
din aceste activităţi;
e)să acopere costurile măsurilor necesare pentru prevenirea
şi/sau reducerea consecinţelor efectelor adverse ale acestor
activităţi;
f)să aplice măsurile de eliminare a deşeurilor rezultate din
activităţile care implică organisme/microorganisme
modificate genetic, în conformitate cu prevederile legale în
vigoare.
.

12.4. Îndrumar pentru autoverificare

Cuvinte cheie
organisme modificate genetic, utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor
modificate genetic; introducerea deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor
modificate genetic vii; importul organismelor/microorganismelor modificate genetic.

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Enumeraţi obligaţiile persoanelor juridice care desfăşoară activităţi care implică
organisme modificate genetic
2. Cum se desfăşoară activităţiile cu organisme modificate genetic?
3. Ce obligaţii au titularii acordurilor de import pentru organisme modificate genetic
şi ai autorizaţiilor privind activităţile cu organisme modificate genetic?

Bibliografie obligatorie

17. Ernest LUPAN, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.
18. Ernest LUPAN, Tratat de dreptul protectiei medilui, Editura C.H. Beek, Bucuresti,
2009.
19. Mircea DUTU, Dreptul mediului, Editura C.H. BECK Bucuresti, 2007.
20. Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2007.
21. Anca Ileana Duşcă Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
22. Andrada Truşcă Trandafir Dreptul mediului, Caiet de Seminar.Editura Pro
Universitaria, 2009.
23. Doina Anghel Răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului Editura Universul
Juridic, Bucuresti, 2007.
24. Legislatie
MODULUL 7

Unitatea de învăţare 13
Autorităţi naţionale în domeniul protecţiei mediului

13.1. Introducere
13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
13.3. Conţinutul unităţii de învăţare
13.3.1. Ministerul Mediului şi Pădurilor
13.3.2. Administratia Nationala “ Apele Romane”
13.3.3. Administraţia Fondului pentru Mediu
13.3.4 Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului
13.3.5 Garda Nationala de Mediu
13.3.6. Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării
13.4. Îndrumător pentru autoverificare

13.1. Introducere

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de


învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


-cunoașterea autorităţilor naţionale în domeniul protecţiei
mediului;
-cunoaşterea atribuţiilor autorităţilor naţionale din domeiul
protecţiei mediului;

Competenţele unităţii de învăţare:

studenţii vor putea să descrie atribuţiile autorităţilor


naţionale în domeniul protecţiei mediului
– studenţii vor putea să identifice atribuţiile autorităţilor
naţionale în domeniul protecţiei mediului
Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Autorităţi naţionale în domeniul


protecţiei mediului, timpul alocat este de 2 ore.

13.3. Conţinutul unităţii de învăţare


Autorităţi naţionale în domeniul protecţiei mediului
13.3.1. Ministerul Mediului şi Pădurilor

Ministerul Mediului şi Pădurilor este organizat şi funcţionează


potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului României nr. 1635/2009
privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului şi
Pădurilor.
Este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu
personalitate juridică, în subordinea Guvernului,
Ministerul Mediului şi Pădurilor îşi desfăşoară activitatea în
domeniile: planificare strategică, dezvoltare durabilă, infrastructura
de mediu şi gospodărirea apelor, meteorologie, hidrologie,
hidrogeologie, schimbări climatice, arii naturale protejate,
gestionarea deşeurilor, gestionare substanţelor şi preparatelor
periculoase, conservarea biodiversităţii, biosecurităţii, gestionarea
calităţii aerului şi zgomotului ambiental, administrarea
managementului silvic
Ministerul Mediului şi Pădurilor realizează politica în domeniile
mediului şi gospodăririi apelor la nivel naţional, elaborează
strategia şi reglementările specifice de dezvoltare şi armonizare a
acestor activităţi în cadrul politicii generale a Guvernului, asigură şi
coordonează aplicarea strategiei Guvernului în domeniile sale de
competenţă, îndeplinind rolul de autoritate de stat, de sinteză,
coordonare, inspecţie şi control în aceste domenii.

Ministerul Mediului şi Pădurilor exercită următoarele funcţii:


• funcţia de strategie;
• funcţia de reglementare şi avizare;
• funcţia de reprezentare;
• funcţia de autoritate de stat în domeniile sale de activitate;
• funcţia de administrare;
• funcţia de implementare şi coordonare a asistenţei
financiare neramburasabile acordate României de Uniunea
Europeană în domeniul mediului şi pădurilor şi a
programelor finanţate din fonduri comunitare, naţionale,
precum şi de gestionare a creditelor externe, altele decât
cele comunitare, în domeniile sale de activitate;
• funcţia de monitorizare, inspecţie şi control.
În realizarea funcţiilor sale, Ministerul Mediului şi Pădurilor
îndeplineşte următoarele atribuţii specifice:
• funcţia de strategie;
• funcţia de reglementare şi avizare;
• funcţia de reprezentare;
• funcţia de autoritate de stat în domeniile sale de activitate;
• funcţia de administrare;
• funcţia de monitorizare, inspecţie şi control;

Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului este instituţia de


specialitate a administraţiei publice centrale, aflată în subordinea
Ministerului Mediului şi Pădurilor cu competenţe în implementarea
politicilor şi legislaţiei din domeniul protecţiei mediului, conferite
în baza Hotărârii de Guvern Nr. 918 din 30 august 2010 privind
reorganizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia
Mediului şi a instituţiilor publice aflate în subordinea acesteia.

Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului îşi indeplineste


misiunea prin exercitarea următoarelor atribuţii:
– - planificarea strategică de mediu;
– - monitorizarea factorilor de mediu;
– - autorizarea activităţilor cu impact asupra
mediului;
– - implementarea legislaţiei şi politicilor de mediu
la nivel naţional, regional şi local;
– - raportările către Agenţia Europeana de Mediu, pe
următoarele domenii: calitatea aerului, schimbări
climatice, arii protejate, contaminarea solului, apă.

Administratia Nationala “ Apele Romane” este institutie publica


de interes national, cu personalitate juridica si functioneaza pe baza
de gestiune economica si autonomie financiara, in coordonarea
Ministerului Mediului şi Pădurilor. Administratia Nationala “Apele
Romane “ a fost infiintata prin Ordonanta de urgenta a
Guvernuluinr.107/2002, aprobata cu modificari prin Legea
nr.404/2003, cu modificarile si completarile ulterioare

Administraţia Naţională ,,Apele Române” are în structura sa 11


Administrații Bazinale de Apă, organizate pe bazine
hidrografice,Institutul Național de Hidrologie și Gospodărire a
Apelor şi Exploatarea Complexă Stânca Costeşti. Administrația
Națională ”Apele Române” este o instituție publică de interes
național cu personalitate juridică, finanţată din venituri proprii,
administrâd bunurile din domeniul public al statului de natura celor
prevăzute de art. 136 alin. 3 din Constituție, in coordonarea
autoritatii publice centrale din domeniul apelor, respectiv
Ministerul Mediului și Pădurilor.

Administratia Nationala "Apele Romane" are urmatoarele


atributii principale:
• 1. gospodarirea unitara, durabila a resurselor de apa de
suprafata si subterana si protectia acestora impotriva
epuizarii si degradarii, precum si repartitia rationala si
echilibrata a acestor resurse;
• 2. administrarea, exploatarea si intretinerea infrastructurii
Sistemului National de Gospodarire a Apelor, aflata in
administrarea sa;
• 3. administrarea, exploatarea si intretinerea albiilor minore
ale Apelor, a cuvetelor lacurilor si baltilor, in starea lor
naturala sau amenajata, a falezei si plajei marii, a zonelor
umede si a zonelor protejate, aflate in patrimoniu;
• 4. administrarea, exploatarea si intretinerea infrastructurii
Sistemului National de Veghe Hidrologica si
Hidrogeologica;
• 5. administrarea, exploatarea si intretinerea Sistemului
National de Supraveghere a Calitatii Resurselor de Apa
Administraţia Fondului pentru Mediu este principala instituţie
care asigură suportul financiar pentru realizarea proiectelor şi
programelor pentru protecţia mediului, constituită conform
principiilor europene „poluatorul plăteşte” şi „responsabilitatea
producătorului”.
Administraţia Fondului pentru Mediu funcţionează ca organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate
juridică, în coordonarea Ministerului Mediului şi Pădurilor.
Administraţia Fondului pentru Mediu gestionează programe
finanţate din fonduri naţionale şi este finanţată integral din venituri
proprii şi răspunde de gestionarea Fondului pentru mediu. Fondul
pentru mediu este fond public, deductibil din punct de vedere fiscal,
iar veniturile acestuia constituie venituri publice, ce fac parte din
bugetul general consolidat, constituite printr-o lege specială ce
stabileşte şi destinaţiile acestora.

Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului este instituţia


de specialitate a administraţiei publice centrale, aflată în
subordinea Ministerului Mediului şi Pădurilor cu competenţe
în implementarea politicilor şi legislaţiei din domeniul
protecţiei mediului, conferite în baza Hotărârii de Guvern Nr.
918 din 30 august 2010 privind reorganizarea şi funcţionarea
Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului şi a instituţiilor
publice aflate în subordinea acesteia.
ANPM îşi indeplineste misiunea prin exercitarea următoarelor
atribuţii:

 planificarea strategică de mediu;


 monitorizarea factorilor de mediu;
 autorizarea activităţilor cu impact asupra mediului;
 implementarea legislaţiei şi politicilor de mediu la
nivel naţional, regional şi local;
 raportările către Agenţia Europeana de Mediu, pe
următoarele domenii: calitatea aerului, schimbări
climatice, arii protejate, contaminarea solului, apă.
 Responsabilităţi
 asigurarea suportului tehnic pentru fundamentarea
actelor cu caracter normativ, a strategiilor si politicilor
sectoriale de mediu armonizate cu acquis-ul comunitar
si bazate pe conceptul de dezvoltare durabila;
 implementarea legislaţiei din domeniul protecţiei
mediului;
 coordonarea activitatilor de implementare a
strategiilor si politicilor de mediu la nivel naţional,
regional si local;
 reprezentarea in domeniul protecţiei mediului in
relaţiile interne si externe, conform mandatului
acordat de către Ministerul Mediului şi Pădurilor;
 autorizarea activitatilor cu impact potenţial asupra
mediului si asigurarea conformării cu prevederile
legale;
 asigurarea funcţionarii laboratoarelor naţionale de
referinţă pentru aer, deşeuri, zgomot si vibraţii,
precum şi pentru radioactivitate;
 coordonarea realizării planurilor de acţiune sectoriale
şi a planului naţional de acţiune pentru protecţia
mediului.

Garda Nationala de Mediu, denumita în continuare GNM,


este institutie publica si functioneaza ca organ de specialitate al
administratiei publice centrale, cu personalitate juridica, finantata
integral de la bugetul de stat, în subordinea autoritatii publice
centrale pentru protectia mediului.
GNM este un corp specializat de inspectie si control, iar comisarii
sunt functionari publici cu statut specific care pot lua masuri de
sanctionare, de suspendare/sistare a activitatii ca urmare a poluarii
si deteriorarii mediului sau pentru nerespectarea conditiilor impuse
prin actele de reglementare si a masurilor stabilite în notele de
constatare si în rapoartele de inspectie si control.
Personalul GNM cu atributii de control este învestit cu autoritatea
publica a statului, pe timpul si în legatura cu îndeplinirea
atributiilor, precum si a obligatiilor de serviciu.

ATRIBUTII PRINCIPALE ALE GARZII NATIONALE


DE MEDIU

In domeniul protectiei mediului

· controleaza activitatile cu impact asupra mediului


inconjurator, si aplica sanctiuni contraventionale prevazute de
legislatia in domeniul protectiei mediului;

· controleaza modul in care sunt respectate prevederile actelor


de reglementare privind protectia mediului, inclusiv masurile
stabilite prin programele de conformare pentru activitatile
economico-sociale si respectarea procedurilor legale in
emiterea actelor de reglementare;

· exercita controlul cu privire la desfasurarea actiunilor de


import-export a produselor, bunurilor si altor materiale, cu
regim special de comercializare;

· exercita controlul activitatilor care prezinta pericole de


accidente majore si/sau impact semnificativ transfrontalier
asupra mediului, in vederea prevenirii si limitarii riscurilor de
poluare;

· participa la interventiile pentru eliminarea sau diminuarea


efectelor majore ale poluarilor asupra factorilor de mediu, si
la stabilirea cauzelor acestora si aplica sanctiunile prevazute
de lege;

· controleaza investitiile in domeniul mediului in toate fazele


de executie si are acces la intreaga documentatie;

· propune organului emitent suspendarea si/sau anularea


actelor de reglementare emise cu nerespectarea prevederilor
legale;

· constata faptele ce constituie contraventii si aplica


sanctiunile contraventionale in domeniul protectiei mediului,
sesizeaza organele de cercetare penala si colaboreaza cu
acestea la constatarea faptelor care, potrivit legislatiei de
mediu, constituie infractiuni;

· verifica sesizarile cu privire la incalcarea legislatiei in


vigoare in domeniul protectiei mediului;

· coopereaza cu celelalte autoritati si organisme internationale


de mediu si participa la proiecte si programe derulate in
domeniul protectiei mediului;

· controleaza realizarea exportului si tranzitului de deseuri


periculoase în conformitate cu prevederile conventiilor
internationale la care România este parte precum si importul
unor categorii de deseuri permise la import conform legii;

· verifica la obiectivele controlate stadiul achitarii obligatiilor


financiare la Administratia Fondului de Mediu, conform
prevederilor actelor normative privind Fondul de Mediu;

· pune la dispozitia publicului date privind starea mediului în


conformitate cu legislatia privind accesul publicului la
informatia de mediu.

In domeniul controlului habitatelor naturale,


biodiversitatii si ariilor protejate

· controleaza modul de respectare a legislatiei de mediu


privind ariile naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei, faunei salbatice si acvaculturii;

· urmareste respectarea conditiilor din autorizatia de mediu;

· controleaza lucrarile cu impact asupra zonelor de habitat


natural, de conservare a ecosistemelor, a florei, faunei
salbatice si acvaculturii;

· controleaza modul de respectare a masurilor de conservare


dispuse, cu scopul mentinerii sau refacerii unor habitate
naturale, pe anumite suprafete terestre si acvatice cu accent
deosebit ,,Delta Dunarii“;

· exercita controlul privind activitatile de capturare, recoltare,


achizitie si comercializare pe piata interna si externa a
plantelor si animalelor din flora si fauna salbatica;

· controleaza respectarea planurilor de management pentru


ariile protejate, de catre administratorii sau custozii care
administreaza aceste arii;

· verifica la punctele de vama concordanta intre actele vamale


si avizele de export ale agentilor economici care
comercializeaza resurse naturale din flora spontana si fauna
salbatica;
· controleaza modul de valorificare a resurselor biologice, de
flora si fauna salbatica, a fondului piscicol din apele naturale
si a animalelor salbatice de interes vanatoresc;

· organizeaza actiuni de prevenire si combatere, in vederea


evitarii distrugerii habitatelor naturale din ariile protejate;

· controleaza respectarea legislatiei de mediu in cuprinsul


ariilor protejate, parcurilor si rezervatiilor naturale,
organizand actiuni comune impreuna cu reprezentantii
acestora , in vederea protejarii habitatelor naturale;

· mentine legatura permanent cu fundatiile care au ca obiect


de activitate, ocrotirea florei si faunei salbatice.

Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării


(ARBDD).este o instituţie publică în subordinea Ministerului
Mediului şi Pădurilor.
Obiectivele principale urmărite de ARBDD în
gestionarea ecologică a teritoriului rezervaţiei sunt:
- conservarea şi protecţia patrimoniului natural
existent;
- promovarea utilizării durabile a resurselor generate
de ecosistemele naturale ale rezervaţiei;
- reconstrucţia ecologică a zonelor degradate de
impactul activităţilor umane.
Administraţia Rezervaţiei are următoarele
atribuţii:
a. evaluează starea ecologică a patrimoniului natural,
organizând cercetarea ştiinţifică, elaborează strategia de
conservare şi redresare şi, după aprobarea acesteia de către
Consiliul ştiintific al Administraţiei Rezervaţiei, asigură
măsurile necesare pentru conservarea şi protecţia
biodiversităţii;
b. stabileşte şi aplică măsurile de reconstrucţie
ecologică a ecosistemelor deltaice şi dispune măsurile legale
corespunzătoare pentru protecţia, ameliorarea şi refacerea
stării de calitate a mediului, acolo unde a fost deteriorat;
c. administrează în mod direct domeniul public de
interes naţional din perimetrul Rezervaţiei şi ia măsuri pentru
refacerea şi protecţia unităţilor fizico-geografice componente;
organizează şi exercită supravegherea şi controlul modului în
care sunt puse în aplicare şi respectate dispoziţiile legale în
vigoare privind măsurile de protecţie stabilite în statutul
Administraţiei Rezervaţiei şi alte aspecte care, potrivit legii,
sunt de competenţa Administraţiei Rezervaţiei;
d. în exercitarea atribuţiilor sale Administraţia
Rezervaţiei poate solicita instituţiilor statului cu atribuţii în
combaterea practicilor ilegale sprijin pentru controlul şi
sancţionarea, potrivit legii, a faptelor săvârşite pe teritoriul
Rezervaţiei, ce contravin reglementărilor legale în vigoare.
Instituţiile solicitate au obligaţia de a răspunde cererii
Administraţiei Rezervaţiei;
e. stabileşte, împreună cu Ministerul Lucrărilor
Publice, Transporturilor şi Locuinţei, regulile de circulaţie şi
acces pe braţele Dunării pentru bărci, şalupe, nave fluviale şi
maritime, iar pentru canalele şi lacurile interioare din
perimetrul Rezervaţiei propune spre aprobare Ministerului
Apelor şi Protecţiei Mediului regulile de acces si circulaţie,
exercitând controlul asupra modului de respectare a acestora.
Căpitănia Portului Tulcea şi Inspectoratul Poliţiei de
Frontieră, prin subunităţile din teritoriu, vor asigura, la
solicitarea Administraţiei Rezervaţiei, sprijin pentru aplicarea
măsurilor legale asupra navelor care au produs poluări ale
apelor, în conformitate cu legislaţia în vigoare;
f. în cooperare cu serviciile descentralizate ale
celorlalte autorităţi de specialitate ale administraţiei publice
centrale, cu autorităţile administraţiei publice locale şi în
parteneriat cu alte instituţii publice locale şi cu sectorul
privat:
o elaborează obiectivele de management pentru
conservarea biodiversităţii şi dezvoltarea durabilă în
Rezervaţie prin care se promovează realizarea obiectivelor
prioritare pentru mediu şi dezvoltare durabilă, în conformitate
cu obiectivele Strategiei naţionale pentru protecţia mediului,
ale Strategiei naţionale pentru dezvoltare durabilă şi ale
Planului naţional de aderare la Uniunea Europeană;

o elaborează şi pune în aplicare strategii locale pentru


mediu şi dezvoltare durabilă, în conformitate cu obiectivele şi
recomandările Agendei 21, ale strategiilor şi programelor de
acţiuni elaborate şi puse în aplicare în cadrul Procesului
Mediu pentru Europa;
o participă la elaborarea şi punerea în aplicare a
planurilor de amenajare a teritoriului şi a planurilor de
amenajare a teritoriului şi de urbanism, asigurând integritatea
dimensiunii de mediu şi a cerinţelor ecologice în politicile şi
strategiile zonale şi locale privind planificarea utilizării,
organizarea şi amenajarea teritoriului şi a aşezărilor umane,
cu luarea în considerare a structurii şi valorii capitalului
natural din teritoriu şi utilizarea acestuia pe principiile
dezvoltării durabile;
o participă la elaborarea şi punerea în aplicare a
planurilor şi a programelor pentru protejarea intereselor
populaţiei locale, pentru conservarea patrimoniului cultural,
precum şi pentru creşterea calităţii vieţii şi a standardului de
civilizaţie;
o participă la elaborarea şi punerea în aplicare a
planurilor şi programelor pentru apărarea împotriva
inundaţiilor şi a catastrofelor;
g. emite acordul şi autorizaţia de mediu pentru
desfăşurarea activităţilor în perimetrul Rezervaţiei de către
persoanele fizice şi juridice, în condiţiile legii şi în
concordanţă cu cerinţele conservării biodiversităţii şi a
structurilor ecologice specifice, incluzând şi procedurile de
stabilire a obligaţiilor de mediu în procesul de privatizare;
h. evaluează starea resurselor naturale şi a nivelului
de valorificare a acestora, în acord cu potenţialul lor de
regenerare şi cu capacitatea de suport a ecosistemelor, scop în
care elaborează şi pune în aplicare reglementări privind
valorificarea resurselor naturale regenerabile şi a tuturor
celorlalte resurse din Rezervaţie;
i. poate concesiona, în condiţiile legii, activităţile de
valorificare a resurselor naturale regenerabile şi de utilizare a
terenurilor, în scopul desfăşurării de activităţi economice;
j. colaborează cu autorităţile administraţiei publice
pentru protejarea intereselor localnicilor, precum şi pentru
creşterea calităţii vieţii şi a standardului de civilizaţie;
k. susţine şi impune prin mijloacele prevăzute de
lege, în special prin aplicarea procedurilor de autorizare,
promovarea tehnologiilor curate, schimbarea modelelor de
producţie şi de consum, în sensul utilizării durabile a
resurselor materiale şi energetice şi al reducerii impactului
negativ asupra mediului;
l. participă, potrivit atribuţiilor şi competenţelor
legale, la elaborarea şi punerea în aplicare a programelor şi
proiectelor de cooperare cu organismele interne şi
internaţionale în context transfrontier, regional şi
internaţional;
m. elaborează şi publică rapoarte periodice privind
starea mediului la nivelul Rezervaţiei;
n. acţionează prin toate mijloacele prevăzute de lege
şi pe întregul teritoriu al Rezervaţiei pentru protecţia şi
ameliorarea stării mediului şi a calităţii vieţii, cu luarea în
considerare a necesităţii punerii în aplicare pe plan local a
prevederilor convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care
România este parte, precum şi pentru realizarea obiectivelor,
programelor şi planurilor de acţiune dezvoltate în baza acestor
convenţii şi acorduri;
o. încurajează şi dezvoltă parteneriatul cu toate
sectoarele societăţii civile, cu organizaţiile neguvernamentale,
precum şi cu instituţiile publice sau private care militează în
interesul susţinerii şi atingerii obiectivelor pentru mediu şi
dezvoltare durabilă;
p. organizează activităţi cu scop instructiv, formativ şi
educaţional, asigură informarea curentă a populaţiei şi a
autorităţilor locale cu privire la starea şi evoluţia calităţii
mediului în Rezervaţie, dezvoltă cooperarea cu mass-media şi
publică materiale având ca scop sensibilizarea opiniei publice,
angajarea populaţiei şi a comunităţilor locale în susţinerea şi
aplicarea măsurilor privind protecţia mediului, conservarea
naturii şi a diversităţii biologice, reconstrucţia ecologică a
zonelor deteriorate şi ameliorarea calităţii vieţii, combaterea
acţiunilor de capturare, deţinere şi ucidere a faunei sălbatice
în perioadele de prohibiţie;
q. identifică, delimitează şi propune declararea
zonelor funcţionale ale rezervaţiei şi introduce marcaje şi
semnale avertizoare pentru limitarea acţiunilor perturbatoare;
r. avizează, sub raportul protecţiei ecosistemelor,
planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism de pe
teritoriul Rezervaţiei, elaborate potrivit legii;
s. conlucrează cu Compania Naţională "Apele
Române" - S.A. în vederea gospodăririi apelor şi efectuării
lucrărilor hidrotehnice necesare.

13.4. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Ce atribuţii are Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului
2. Care este rolul Administraţiei Fondului pentru Mediu
3. Care sunt funcţiile Ministerul Mediului şi Pădurilor
4. Cui este subordonată Administratia Nationala “ Apele Romane”

Bibliografie obligatorie
25. Ernest LUPAN, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.
26. Ernest LUPAN, Tratat de dreptul protectiei medilui, Editura C.H. Beek,
Bucuresti, 2009.
27. Mircea DUTU, Dreptul mediului, Editura C.H. BECK Bucuresti, 2007.
28. Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2007.
29. Anca Ileana Duşcă Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
30. Andrada Truşcă Trandafir Dreptul mediului, Caiet de Seminar.Editura Pro
Universitaria, 2009.
31. Doina Anghel Răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2007.
32. Legislatie

Unitatea de învăţare 14
Răspunderea juridică în dreptul mediului
14.1. Introducere
14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare
14.3.1. Răspunderea juridică în dreptul mediului
14.3.2. Subiectele raportului juridic al răspunderii civile în dreptul mediului
14.3.3.
14.4. Îndrumător pentru autoverificare

14.1. Introducere
Din punct de vedere lingvistic răspunderea este
conştientizarea de către o persoană a datoriei sale faţă de
societate, faţă de colectivul de oameni în care trăieşte, prin
înţelegerea sensului şi însemnătăţii comportamentului său.
Răspunderea juridică pentru încălcarea normelor
dreptului mediului diferă în principiu, în funcţie de gradul de
periculozitate socială a faptei, după care distingem
răspunderea contravenţională şi răspunderea penală. Dacă
prin fapta respectivă sau printr-o altă faptă, care nu este nici
contravenţie nici infracţiune, se cauzează şi un prejudiciu
patrimonial intervine răspunderea civilă, având un caracter
reparator.
Regulile aplicabile în cazul acestor forme de
răspundere sunt cuprinse în legislaţia mediului, iar în măsura
în care ele sunt neîndestulătoare sau lipsesc se vor aplica
normele dreptului penal, civil, administrativ, ca norme de
drept comun.

14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de


învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoașterea regulilor aplicabile în cazul formelor de


răspundere din legislaţia mediului.
– cunoașterea temeiul juridic al răspunderii civile pentru
prejudicii aduse mediului .
– condiţiile răspunderii civile pentru daunele ecologice
sunt:
– cunoașterea particularităţile specifice ale răspunderii de
mediu faţă de răspunderea civila delictuală clasică, subiectivă.
Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să distingă între răspunderea


contravenţională şi răspunderea penală.
– studenţii vor putea să diferențieze atunci când prin
fapta respectivă sau printr-o altă faptă, care nu este
nici contravenţie nici infracţiune, se cauzează şi un
prejudiciu patrimonial intervine răspunderea civilă,
care are un caracter reparator.
– studenţii vor putea să descrie condiţiile daunei
ecologice
– particularitățile și caracteristicile răspunderii de
mediu, bazată pe principiul "poluatorul plăteşte", în
scopul prevenirii şi reparării prejudiciului asupra
mediului

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Răspunderea juridică în dreptul


mediului timpul alocat este de 2 ore.

14.3. Conţinutul unităţii de învăţare

14.3.1. Răspunderea juridică în dreptul mediului

Răspunderea juridică pentru încălcarea normelor dreptului


mediului diferă în principiu, în funcţie de gradul de
periculozitate socială a faptei după care distingem
răspunderea contravenţională şi răspunderea penală.
Dacă prin fapta respectivă sau printr-o altă faptă, care nu este
nici contravenţie nici infracţiune, se cauzează şi un prejudiciu
patrimonial intervine răspunderea civilă, care are un
caracter reparator.
Regulile aplicabile în cazul acestor forme de răspundere
sunt cuprinse în legislaţia mediului, iar în măsura în care ele
sunt neîndestulătoare sau lipsesc se vor aplica normele
dreptului penal, civil, administrativ, ca norme de drept
comun
Temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii aduse
mediului înconjurător este art. 95 din OUG nr. 195/2005
privind protecţia mediului care prevede:
(1)Răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are
caracter obiectiv, independent de culpă. în cazul pluralităţii
autorilor, răspunderea este solidară.
(2)În mod excepţional, răspunderea poate fi şi subiectivă
pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi habitatelor
naturale, conform reglementărilor specifice.
(3)Prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului se
realizează conform prevederilor prezentei ordonanţe de
urgenţă şi a reglementărilor specifice.
Într-un proces civil care are ca obiect o cauză de despăgubire
ca urmare a unei daune de mediu, posibilitatea de a diminua
prin negocieri sau de a opera exonerarea de la răspundere
pentru dauna de mediu este exclusă, întrucât legislaţia de
mediu instituie principiul „poluatorul plăteşte” şi principiul
„despăgubirii integrale a daunei cauzate mediului
Condiţiile răspunderii civile pentru daunele ecologice
sunt:
 persoana faţă de care se aplică răspunderea să aibă
capacitatea de a răspunde sau, cu alte cuvinte să aibă
calitatea de subiect al răspunderii;
 să existe o faptă ilicită;
 să existe un prejudiciu;
 să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu;

Răspunderea civilă în raporturile de dreptul mediului are


caracter obiectiv,aplicându-se indiferent de vinovăţie;
• - Răspunderea civilă în raporturile de dreptul mediului
are loc doar sub formă de răspundere patrimonială,
fiind exclusă o răspundere pentru daunele morale;
• - Răspunderea civilă în dreptul mediului se aplică doar
pentru fapte poluante:
• - Răspunderea civilă în raporturile de dreptul mediului
apare atât sub formă delictuală cât şi contractuală;
• - Răspunderea civilă în raporturile de dreptul mediului
se aplică pentru două categorii de daune:
daune de mediu, care se exprimă în degradările aduse
factorilorde mediu sau schimbările în mediu ce pot avea sau
au consecinţă dăunătoare;
daune civile, care sunt exprimate în consecinţe de ordin
patrimonial suportate decătre persoanele fizice şi juridice
drept rezultat al degradării mediului sau acelor schimbări în
mediu ce au consecinţe dăunătoare.
Aceste categorii de daune formează dauna ecologică.
• principiul reparării integrale prejudiciului;
• principiul reparării în natură prejudiciului,
• principiul răspunderii fără considerarea vinovăţiei;
• principiul poluatorul plăteşte.
Subiectele raportului juridic al răspunderii civile în
dreptul mediului
• Victima daunei ecologice
• Victima daunei ecologice este mediul. Deşi daunele
ecologice se răsfrâng în cele din urmă asupra omului,
raportul de cauzalitate este cel dintre fapta ilicită şi
modificarea adusa mediului, indiferent dacă aceasta a
condus sau nu la prejudicierea unor persoane.
Persoana responsabilă
• Poluatorul mediului poate fi, în termeni generali, orice
persoană fizică sau juridică, precum şi natura. În
termeni juridici, poluator al mediului este acea
persoană care a cauzat un prejudiciu mediului şi care
răspunde juridic pentru consecinţele negative ale
faptelor sale (acţiuni-inacţiuni) produse mediului. Ca
subiect al raportului juridic de mediu, poluatorul este
acea persoană care răspunde atât pentru pagubele
cauzate prin poluare (în calitate de poluator) cât şi
pentru faptele de încălcare a normelor juridice de
mediu fără consecinţa poluării (în calitate de subiect
de drept).
• În principiu, potrivit doctrinei clasice, pentru stabilirea
răspunderii persoanei fizice, trebuie ca aceasta să fi
avut deplină cunoştinţă de actele sale
• Răspunderea persoanei juridice
• Numai persoana (fizică sau juridică) este
răspunzătoare. În acest sens, răspunderea civilă a
persoanei juridice alături de cea a persoanei fizice,
este larg recunoscută. Ea funcţionează prin
intermediul organului său de conducere. Considerăm
că acesta nu este un prepus al persoanei juridice, ci
este chiar expresia persoanei juridice, dat fiind că nu
se poate face detaşarea lor.

Subiectele raportului juridic al răspunderii civile în


dreptul mediului
Pentru a interveni răspunderea civilă în dreptul mediului,
dauna trebuie să întrunească următoarele condiţii:
 - să fie patrimonială;
 - să fie certă;
 - să fie directă;
 - să fie personală;
 - să fie determinată ca întindere, ca valoare;
 - să rezulte din lezarea unui drept sau interes legitim.
Structura daunei patrimoniale cuprinde două elemente:
 dauna efectivă, adică pierderea suferită;
 beneficiul nerealizat sau câştigul care a încetat sau nu
s-a produs

Evaluarea daunelor ecologice


Determinarea certă a prejudiciului ecologic poate avea în
vedere:
• - realitatea şi actualitatea lui, care consistă în
distrugerea unei specii rare a faunei sau florei,
poluarea masivă cronică sau accidentală a mărilor, a
lacurilor, cursurilor de apă, contribuind la distrugerea
constantă a peştilor, păsărilor; sunt exemple de
prejudicii deja constatate
• - constatarea realităţii prejudiciului poate pune şi
problema unui prejudiciu viitor sau prin pierdea sursei
(lipsa de câştig). Determinarea unui prejudiciu viitor
în acest domeniu poate avea ca obstacol nivelul
cunoştinţelor ştiinţifice actuale, care pot fi lacunare
sau insuficiente, ori posibilitatea unor circumstanţe
viitoare aleatorii.

• Răspunderea contravenţională, care apare în cazul


comiterii unei contravenţii, ce este o faptă care
prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea
şi este prevăzută explicit prin lege sau alt act
normativ, fiind săvârşită cu vinovăţie.
• Regimul juridic al contravenţiilor este legat şi
de activitatea organelor din administraţia publică
centrală şi locală, deoarece organizarea impunerii şi
impunerea legilor şi a altor acte normative necesită şi
existenţa unor sancţiuni pe care le pot institui şi aplica
aceste organe din administraţia publică în activitatea
lor executivă. Răspunderea contravenţională nu
trebuie confundată cu răspunderea administrativă,
deoarece sancţiunile contravenţionale se aplică atât de
către organele administraţiei publice, cât şi de către
organele judecătoreşti. Mai mult răspunderea
contravenţională în dreptul mediului are un rol
economic, fiind un mijloc de prevenire a poluării,
deoarece contravenţia reprezintă o încălcare a legii
săvârşită cu vinovăţie, bazată pe culpă nefiind vorba
de o răspundere obiectivă
• Subiectul activ al contravenţiei este persoana fizică
sau juridică care comite fapta contravenţională.
• Fapta ilicită se constituie când subiectul
(agentul uman) a avut în mod obiectiv libertatea de a
alege o conduită (acţiune socială) negativă în raport cu
ordinea de drept (normele dreptului mediului ) şi poate
consta dintr-o: acţiune sau inacţiune, fiind legată de o
anumită atitudine psihică a autorului faptei faţă de
consecinţele sale negative de natură să pună în pericol
viaţa sau sănătatea umană, animală sau vegetală.
• În ceea ce priveşte atitudinea psihică a
persoanei contravenientului faţă de fapta săvârşită şi
urmările sale, trebuie avută în vedere vinovăţia.
• Legea protecţiei mediului instituie mai multe categorii
de contravenţii pentru: protecţia atmosferei; protecţia
apelor şi a ecosistemelor acvatice; protecţia solului, a
subsolului şi a ecosistemelor terestre, stabilind de
asemenea autorităţile abilitate cu constatarea şi
aplicarea contravenţiilor.
• Răspunderea disciplinară constă într-un ansamblu
de norme legale, care privesc sancţionarea faptelor de
încălcare cu vinovăţie de către orice persoană
încadrată, indiferent de funcţie sau locul pe care îl
ocupă, a obligaţiilor asumate prin contractul de
muncă.
• Aceste fapte constituie abateri disciplinare şi pot
atrage sancţiuni cum sunt: mustrarea, avertismentul,
reducerea salariului, desfacerea contractului de
muncă, precum şi răspunderea materială a salariatului
care constă în obligaţia oricărui salariat de a repara, în
limitele prevăzute de lege, prejudiciul pe care l-a
cauzat unităţii din vina sa şi în legătură cu munca sa,
fiind o instituţie proprie dreptului muncii.
• Cauzele care înlătură răspunderea civilă pentru
daunele ecologice
• În ceea ce priveşte cauzele care duc la înlăturarea
caracterului ilicit al faptei din dreptul civil şi anume:
starea de legitimă apărare, starea de necesitate,
îndeplinirea unei îndatoriri de serviciu,
consimţământul victimei şi într-o oarecare măsură
exercitarea unui drept, atunci când fapta este în
legătură sau are drept consecinţă prejudicierea unor
componente ale mediului sau mediul în ansamblul său,
pot fi luate în consideraţie starea de necesitate,
consimţământul dat în mod valabil de către victimă,
culpa gravă a victimei care a acţionat greşit sau a omis
să acţioneze, forţa majoră şi, în domeniul pagubelor
nucleare actele de conflict armat, război civil sau
insurecţie armată
• O.U.G. nr. 68/2007 are menirea de a stabili cadrul de
reglementare al răspunderii de mediu, bazată pe
principiul "poluatorul plăteşte", în scopul prevenirii şi
reparării prejudiciului asupra mediului.
• Conform acestui principiu "poluatorul plăteşte",
consacrat în art 3. lit. e. din O.U.G. nr. 195/2005
privind protecţia mediului, aprobată cu modificări şi
completări de Legea nr.265/2006], un operator a cărui
activitate a cauzat prejudicii mediului sau constituie o
ameninţare iminentă cu un astfel de prejudiciu,
trebuie să răspundă din punct de vedere financiar. În
virtutea acestui principiu operatorii trebuie să adopte
măsuri şi să pună în aplicare practici pentru a minimiza
riscurile de daune asupra mediului, astfel încât
expunerea lor la răspunderea financiară să fie redusă.
Aşadar, persoana care desfăşoară o activitate care
cauzează prejudicii asupra mediului are obligaţia de a
repara prejudiciul cauzat, însă, spre deosebire de
răspunderea civilă delictuală, răspunderea pentru
prejudicii cauzate mediului se bazează pe risc şi anume
riscul pe care activitatea respectivă îl reprezintă pentru
mediu. Măsurile reparatorii trebuie să fie proporţionale
cu prejudiciul cauzat şi să conducă la îndepărtarea
efectelor prejudiciului, luând în considerare principiul
precauţiei în luarea deciziilor.
• Precizăm că nu în toate situaţiile în care se produce un
prejudiciu asupra mediului se declanşează regimul
răspunderii de mediu. Astfel, prevederile O.U.G. nr.
68/2007 nu se aplică atunci când prejudiciul asupra
mediului sau ameninţarea iminentă cu un astfel de
prejudiciu este produs de:
• acţiuni cu caracter de conflict armat, ostilităţi, război
civil sau insurecţie;
• un fenomen natural având caracter excepţional,
inevitabil şi insurmontabil;
• activităţilor al căror scop principal îl reprezintă
apărarea naţională sau securitatea internaţională;
• ori celor al căror unic scop îl reprezintă apărarea
împotriva dezastrelor naturale.
Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului este autoritatea
competentă pentru stabilirea şi luarea măsurilor preventive şi
reparatorii, precum şi pentru evaluarea caracterului
semnificativ al prejudiciului asupra mediului. La stabilirea
măsurilor preventive Agenţia judeţeană pentru protecţia
mediului se consultă cu comisariatele judeţene ale Gărzii
Naţionale de Mediu.
Operatorul suportă costurile acţiunilor preventive şi reparatorii,
inclusiv în situaţia în care aceste costuri au fost efectuate de
agenţia judeţeană pentru protecţia mediului.
Operatorul nu este obligat să suporte costul acţiunilor
preventive sau reparatorii luate, când poate dovedi că
prejudiciul adus mediului sau ameninţarea iminentă cu un
asemenea prejudiciu:
• fost cauzat de o terţă parte şi s-a produs chiar dacă au
fost luate măsurile de siguranţă corespunzătoare;
• s-a produs ca urmare a conformării cu o dispoziţie sau
instrucţiune obligatorie emisă de o autoritate publică,
alta decât un ordin sau instrucţiune eliberate ca urmare
a unei emisii sau incident cauzat de activităţile
operatorului.
Operatorul va putea să-şi recupereze costurile suportate în
aceste situaţii având concursul statului, care prin reprezentanţii
săi legali, este obligat ia măsurile corespunzătoare pentru ai
facilita
Dreptul agenţiei judeţene pentru protecţia mediului de a
acţiona împotriva operatorului pentru recuperarea costurilor se
prescrie în termen de 5 ani de la data când acele măsuri au fost
realizate sau de la data când operatorul responsabil sau terţa
persoană a fost identificată.

14.4. Îndrumar pentru autoverificare

Cuvinte cheie
daună ecologică, prejudiciul adus mediului, independent de culpă, răspunderea
civilă

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt subiectele raportului juridic al răspunderii civile în dreptul mediului ?


2. Care sunt condiţiile daunei ecologice?
3. Cum se face evaluarea daunelor ecologice?

Teste de evaluare/autoevaluare
1.Răspunderea pentru prejudicii cauzate mediului are la baza
a. ideea de risc şi anume riscul pe care activitatea respectivă îl reprezintă pentru
mediu
b. un studiu de risc, care să permită evitarea pagubelor şi o acţiune bazată pe
cunoaştere
c. ideea de cupla, greseala sau vinovatie
2. Temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii aduse mediului
înconjurător este OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
a. răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv,
b. in cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară.
c. intotdeauna răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter subiectiv

Bibliografie obligatorie

1. Ernest LUPAN, Tratat de dreptul protectiei medilui, Editura C.H. Beek,


Bucuresti, 2009.
2. Mircea DUTU, Dreptul mediului, Editura C.H. BECK Bucuresti, 2007.
3. Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul
Juridic, Bucuresti, 2007.
4. Anca Ileana Duşcă Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009.
5. Andrada Truşcă Trandafir Dreptul mediului, Caiet de Seminar.Editura Pro
Universitaria, 2009.
6. Doina Anghel răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2007.
7. Mircea Duţu, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul I. Formarea
istorică a dreptului mediului, Editura C.H. Back, Bucureşti, 2010.
8. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2010.
9. Valentin-Stelian Bădescu, Dreptul mediului, Sisteme de management de
mediu, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
10. Legislatie.