Sunteți pe pagina 1din 31

1. Istoria gândirii economice, obiectul de studiu.

Teorii, doctrine, şcoli, curente de gândire economică şi


factorii determinanţi ai evoluţiei acestora.
2. Mercantilismul ca teorie și politică economică. Particularitățile naționale ale mercantilismului.
3. Fiziocratismul ca teorie și politică economică ,,Tabloul Economic" de Fr. Quesnay.
4. Caracteristicile doctrinei liberalismului economic clasic. Concepţia liberalismului optimist de J.B. Say
și sinteza realizată de G.S. Mill.
5. Sistemul de gândire economică elaborat de Adam Smith.
6. Teoriile economice ale liberaliştilor pesimiști D. Ricardo și T. Malthus.
7. Doctrina naționalismului economic. Protecționismul economic, viziunea lui F.R. List, varianta nord-
americană.
8. Curentul socialismului economic: evoluție și reprezentanți. Sistemul de gândire economică elaborat de
K. Marx .
9. Şcolile marxiste: caracteristicile și reprezentanți. Specificul și consecințele leninismului.
10. Caracteristica generală a liberalismului economic neoclasic. Şcolile marginaliste, contribuția școlii
psihologice austriece (K.Menger, E.Bohm-Bawerk).
11. Liberalismul economic neoclasic: contribuţia şcolii matematice elveţiene (L. Walras) şi a şcolii
sintetizatoare britanice (A. Marshall).
12. Curentul de gândire economică keynesist. Modelul keynesist, politica economică dirijistă preconizată
de J.M. Keynes .
13. Etapele keynesismlui. Neokeynesismul ca teorie și politică economică . Postkeynesismul.
14. Şcoala istorică germană. Instituţionalismul economic: caracteristicile și etapele dezvoltării.
15. Evoluția instituționalismului negativist (Th. Veblen) și a instituționalismului pozitivist.
Instituționalismul anilor 1960 - 1970 (J.K. Galbaralth).
16. Neoinstituționalismul economic ,,imperalismul'' ştiinței economice. Teoria costurilor de tranzacție și
teoria drepturilor de proprietate de R. Coase. Teoria alegerii publice de J. Bouchanan.
17. Neoliberalismul economic și deosebirile lui de liberalismul economic clasic , școlile neoliberaliste.
Şcoala de la Freiburg: modelul economiei de piață socială .
18. Şcoală ultraliberalistă austriacă (F. von Hayek). Şcoala monetaristă nord –americană (M. Friedman)
19. Particularitățile gândirii economice contemporane. Teoria capitalului uman de G. Becker și teoria
anticipărilor raționale de R. Lucas. Economia imaginației creative.
20. Caracteristicile evoluției gândirii economice românești. Ideile economice promovate de Dimitrie
Cantemir, P. Aurelian și M. Manoilescu.
1. Istoria gândirii economice, obiectul de studiu. Teorii, doctrine, şcoli, curente de
gândire economică şi factorii determinanţi ai evoluţiei acestora.
Bazele științei economice au fost puse la sfârșitul secolului XVIII, de către englezul Adam Smith, în
lucrarea sa “Avuția națiunilor”. Din acel moment și până în prezent au apărut și afirmat o multitudine de
idei și teorii economice, unele din ele fiind valabile până în prezent. Astfel, putem spune că se modifică
tehnologiile, se schimbă viața materială a oamenilor, dar problemele economice cu care se confruntă țările
lumii rămân cam aceleași.
Teoriile economice formulate cu sute de ani în urmă, puțin modificate, reapar din nou pe prim-plan. O
bună parte din cele mai moderne teorii reprezintă niște variante ale unor idei cunsocute din Antichitate și
adaptate la circumstanțele actuale.
Sistemul categorial a istoriei gândirii economice este reprezentat de: Curente economice → Doctrine
economice → Școlile economice → Teoriile economice → Gândirea economică. Iar obiectul de studiu al
istoriei gândirii economice îl reprezintă selecția viziunilor economice privind problema teoriei și practicii
economice.
În literatura de specialitate sunt folosite mai multe noțiuni cum ar fi:
- Gândirea economică - este un proces de reflectare în mintea omului și de interpretare a realităților
economice înconjurătoare. Aici se includ și ideile economice.
- Teoria economică - reprezintă un ansamblu de cunoștințe sau ipoteze organizate într-un sistem logic
coerent, care oferă o descriere și o explicație a unei serii de fapte economice.
- Școala de gândire economică - reprezintă un sistem de convingeri, împărtășite de un grup de adepți
reuniți în jurul unui mentor sau al unei idei definitorii.
- Doctrina economică, constituie un sistem de teorii și de idei economice, compatibile între ele, având
în centru o idee principală, care le consolidează.
- Curentul de gândire economică, este un ansamblu de idei, doctrine, opinii și teorii împărtășite de un
număr mare de specialiști.
Mega tendințele gândirii economice:
Liberalismul: - Școala fiziocrată; -Liberalismul economic clasic; -Neoclasicismul; -Neoliberalismul.
Dirirjismul: -Mercantilismul; -Keynesismul; -Neokeynesismul; -Sinteza neoclasică; -Postkeynesismul.
Socialismul: -Socialsm utopic; -Socialism mic-burghez; -Socialism marxist; -Socialism sovietic.
Instituționalismul: -Naționalism economic; -Școala sociologică franceză; -Instituționalism; -Neoinsitu-
ționalism; -Gândirea economică în orientul antic.
Etapele evoluției cunoașterii economice:
- Faza I: Preștiințifică din antichitate și până în sec. XVIII
Ideile lui Aristotel, Platon, Xenofon, Socrate. Gândirea economică antică a fost ilustrată de Xenofon,
Platon, Aristotel, care au analizat un șir de fenomene economice mai concrete, expunând unele idei
originale, de o valoare netrecătoare. Xenofon a inventat termenul de economie. Platon împarte societatea
în 3 clase: - Clasa conducătorilor (filozofii) - Clasa gardienilor (militarii) -Clasa producătorilor (agricultorii,
meseriașii și comercianții). Susține că amestecul statului trebuie să fie subordonat atingerii unor obiective
de ordin moral, politic, religios și mai puțin economic. Solicită suprimarea proprietății private și înlocuirea
ei cu proprietate colectivă. Aristotel dă în antichitate cea mai mare strălucire științei economice pe care o
definește drept știință a bogăției. El face distincție între “economia domestică” (procesul de producere a
bunurilor necesare autoconsumului) și “hrematistica”, care se întemeiază pe schimb și urmărește
acumularea bogăției sub formă de bani. Formulează ideea după care legea schimbului este egalitatea:
schimbul este imposibil fără egalitate și egalitatea nu este posibilă fără măsurare.
Dezvoltarea ideilor din antichitate și Evul Mediu au dus la apariția mercantilismului. Gândirea
economică antică a apărut și a rămas în buna măsură neautonomă. Așa și cât a fost, ea a reprezentat un

2
vârf al cugetării economice ce nu a fost depășit aproape două mii de ani. În epoca modernă, prima
interpretare a activității economice este reprezentată de teoria economică mercantilistă, care reflecta
politica economică de așezare a comerțului în centrul economiei, identifică bogăția cu metalele pre-
țioase, iar balanța comercială activă reprezintă mijlocul prin care se asigură un aflux crescând de bogăție
spre țările în cauză.
- Faza II: Faza constituirii propriu-zise a științei economice (1750-1879)
A schimbat analiza bogăției din sfera de circulație în cea de producție. La început în agricultură, de către
fiziocrați, și apoi în industrie, de către reprezentanții școlii clasice. Fiziocrații, în special prin Fr. Quesnay,
au contribuit cu câteva idei de mare însemnătate la afirmarea științei economice: existența unei
ordini naturale și a interdependențelor dintre activitățile economice; supremația agriculturii ca singura
ramură producătoare de venit net; concretizarea bogăției și în produse agricole, nu numai în
metale prețioase.
A fost inaugurată de apariția unui nou curent de gândire economică (Curentul Liberal). Școala
clasică, reprezentată prin A.Smith, D.Ricardo, T.R.Malthus, J.S.Mill, J.B.Say, a contribuit decisiv la
formarea economiei politice ca știință și la fundamentarea liberalismului economic. Școala clasică are
o viziune statică asupra prețurilor. A.Smith este considerat fondator al doctrinei liberalismului
economic, conform căreia într-un cadru instituțional caracterizat printr-o intervenție a statului redusă la
maximum, mecanismul impersonal al pieței, mâna invizibilă, permite cea mai bună armonizare
a intereselor individuale. El consideră că ”există o ordine naturală în virtutea căreia dacă indivizii sunt
lăsați să acționeze liber,urmărindu-și propriile interese, se asigură prosperitatea generală, superioară,
tuturor aranjamentelor artificiale care ar putea fi obținută cu ajutorul legilor umane”.
- Faza a III-a: Faza descoperirii și elaborării principiilor sale teoretice
Această perioadă a fost dominată de 3 școli: - Școala de la Viena; - Școala de la Lausanne; - Școala de
la Cambridge. Știința economică este așezată pe fundamente noi prin contribuția “neoclasicilor” sau
“marginalistilor” grupați în cele 3 școli, care reconsidera unele teze clasice și încearcă transformarea
economiei politice într-o știință pozitivă, o știință a raționalității bazată pe utilizarea aparatului matematic.
Școala de la Viena a elaborat, prin Carl Menger, F.Wieser și E.Bohm-Bawerk, teoria subiectivă, marginală,
a valorii bazată pe utilitate și a dezvoltat ideea lui J.B.Say după care veniturile formate în societate
(salariul, profitul, dobânda și renta) reprezintă prețul factorilor de producție folosiți. Școala de la
Lausanne, prin L.Walras și V.Pareto, a formulat teoria echilibrului general și a definit interdependența
piețelor arătând că legătura acestora este asigurată, pe de o parte, prin acțiunea întreprinzătorului care
cumpără factori de producție și vinde bunuri economice, iar pe de altă parte, prin faptul că încasările totale
provenind din vânzarea de factori de producție trebuie să egaleze încasările totale obținute din vânzarea
bunurilor de consum. Școala de la Cambridge s-a format în jurul lui Alfred Marshall și a elaborat teoria
echilibrului parțial, aplicabil în cea mai mare măsură firmelor industriale de dimensiuni medii.
- Faza IV: faza contemporană de adâncire și extindere a teoriei economice (1930-prezent)
Trecerea de la analiză microeconomică la cea macro și mondeoeconomic. Analiza macroeconomică a
primit un impuls esențial din partea lui J.M.Keynes. Aceasta se face în termenii cantităților globale (venit,
consum, economisire, investiții, cerere globală, oferta globală) și folosește un model matematic de
echilibru. Keynes a înlocuit legea piețelor formulată de J.B.Say cu teoria cererii efective asupra căreia
statul acționează direct prin politica bugetară. Teoria despre economia mixtă implică atât împletirea
analizei microeconomice neoclasice a factorilor de producție cu analiza macroeconomica bazată pe
modelul keynesian, cât și îmbinarea mecanismului pieței cu măsuri de intervenție statală. Ulterior, “noii
economiști”, respectiv economiștii ofertei, mută centrul de greutate al analizei economice pe
stimularea ofertei și cer “reducerea drastică a statului”. Ei explică dificultățile din economie nu prin
imperfecțiunile mecanismului pieței și prin liberalismul economic, ci prin insuficiența pieței si a libertății
acesteia prin intervenția excesivă a statului, prin manipularea permanentă a masei monetare a bugetului.

3
2. Mercantilismul ca teorie și politică economică. Particularitățile naționale ale
mercantilismului.
Doctrina mercantilistă apare şi se dezvoltă pe parcursul a cîtorva secole, în perioada anilor 1450-1750,
atunci cînd lumea rurală şi meşteşugărească este înlocuită cu o lume comercială şi manufacturieră.
Termenul de mercantilism provine de la italianul -“mercanto” – piaţă, sau “mercante” - negustor
Premisele apariţiei doctrinei mercantiliste sunt:
- Formarea şi întărirea statelor centralizate şi independente
- Are loc renaşterea filozofiei şi artei antice
- În căutarea aurului şi argintului, se fac marile descoperiri geografice, condiţionate de dezvoltarea
spiritului de aventură şi risc, cîştig şi îmbogăţire
- Creşterea vertiginoasă a cererii la bani, ca urmare a creşterii volumului de tranzacţii comerciale
- Reforma în interiorul bisericii creştine (reforma înfăptuită de Martin Luther şi Jean Calvin) prin
răspîndirea protestantismului, care devine ideologia reuşitei economice şi a spiritului capitalist
- Se instaurează cultul muncii, dorinţa de a îmbunătăţi cu orice preţ performanţele economice
Pricipalele idei comune ale mercantiliştilor:
1. Banii (aurul şi argintul sub formă de monede şi lingouri) erau consideraţi drept esenţă a bogăţiei.
2. Factorii creşterii bogăţiei erau socotiţi: creşterea masei monetare aflate în circulaţie, creşterea
numărului de manufacturi, creşterea numărului populaţiei
3. Domeniile în care se creează bogăţia: comerţul exterior care asigură o balaţă comercială activă,
cucerirea de colonii
4. Politică protecţionistă a statului
5. Ieftinirea banilor care condiţiona micşorarea ratei dobînzii şi stimula investiţiile de capital în
dezvoltarea comerţului şi a manufacturilor.
Particularitatile naţionale ale mercantilismului.
Mercantilismul spaniol (bullionist/timpuriu). Apare în Spania, cel mai puternic stat din Europa
secolului XV-lea. Principala formă de bogăţie este considerat aurul şi argintul. Are loc sporirea bogăţiei
prin cucerirea de colonii, ca urmare se dezvoltă puternic flota maritimă spaniolă, iar cantităţi enorme de
metale preţioase sunt aduse în Spania, ca urmare a descoperirii Lumii Noi. Se interzice scoaterea banilor
din ţară, sub ameninţarea cu moartea, ceea ce promova o politică de atragere și menținere în țară a unei
cantități cât mai importante de metale prețioase. Însă în urma unui pas greșit, cea mai bogată și puternică
țară din Europa, se pomenește a fi ruinată, sărăcită și parțial depopulată. (Principalii susţinători ale ideilor
mercantiliste sunt: Ortiz, Olivares, Juan de Mariana)
Mercantilismul francez (numit și colbertism). Principala formă de bogăţie este considerată aurul şi
argintul. Sporirea bogăţiei se face prin dezvoltarea manufacturilor. Sunt elaborate un şir de programe de
dezvoltare a manufacturilor regale şi private, care beneficiază de privilegii fiscale şi subventii din partea
statului. Pentru asigurarea cu brațe de muncă a acestor manufacturi, se interzice ieşirea din ţară a
muncitorilor francezi. Se interzice importul de mărfuri străine care concurau cu cele franceze și se
stimulează importul de materii prime. Astfel, prin aceste măsuri se doreşte asigurarea unei balanţe
comerciale active. (Principalul reprezentanţi şi promotori ai mercantilismului francez sunt: Antoine de
Montchrestien, Jean Bodin şi Jean Baptiste Colbert)
Mercantilismul englez. Este considerată cea mai evoluată formă a mercantilismului Principala formă a
bogăţiei este considerat aurul şi argintul, iar sporirea bogăţiei se realizează printr-un comerţ exterior cu o
balanţă comercială activă. La fel, bogăţia se sporeşte si prin dezvoltarea producţiei, inclusiv şi a agriculturii.
Prin Legea navigaţiei emise de Oliver Cromwell, flota maritimă britanică obţine dreptul exclusiv de
exportare a mărfurilor engleze şi de importare în Anglia a mărfurilor străine. Aceste măsuri au impulsionat
crearea unei flote maritime mai puternice, care presta servicii şi altor ţări, devenind o sursă importantă de
bani pentru statul englez. (Principalul susţinător a fost Thomas Mun, expus în opera sa principală “Bogăţia
Angliei în comerţul exterior”, afirmînd că pentru a spori cantitatea de bani din țară nu e neapărat nevoie de
a interzice ieșirea banilor din ea)
4
Meritele şi rătăcirile mercantilismului
Merite:
- Mercantilismul înlocuieşte scolastica medievală cu o nouă mentalitate, liberă, întreprinzătoare, activă.
- Este formulată teoria cantitativă a banilor, conceptul de balanță comercială şi noțiunea de politică
comercială protecționistă
- Mercantilismul a contribuit la trecerea societății europene de la modelul economic și politic medieval,
grăbind transformarea economiei naturale la economia de schimb.
- S-au constituit piețele naționale, condiționate de adîncirea diviziunii muncii, susținerea progresului
tehnic și economic.
- Mercanteliștii sunt primii care au declarant cu fermitate că dorința de a acumula bani are un rol pozitiv
și stimulator în activitatea economică.
-
Limite și rătăciri:
- Este supraapreciat rolul circulației mărfurilor în raport cu sfera producției. Chiar dacă producția
atrăgea o parte de bani din circulație, aceasta era considerată un fenomen negativ.
- Identificarea în mod eronat a banilor cu bogăția, deși banii nu reprezintă decît o parte neînsemnată
din bogăția unei țări.
- Aplicarea teoriei mercantiliste a condiționat scăderea nivelului de trai în unele țări europene şi
diferențierea între cei bogați și săraci.

5
3. Fiziocratismul ca teorie și politică economică ,,Tabloul Economic" de Fr. Quesnay
Fiziocrație - “puterea naturii” sau “ordine naturală” Dintre reprezentanții acestei doctrine fiziocrate
remarcăm pe: Francois Quesnay (1694-1774); Victor Riqueti; Marchiz de Mirabeau (1715-1789); Mercier
de la Riviere; Dupont de Nemours (1739-1817); Anne Robert Jacques Turgot; Baron de L’Aulne (1727-
1781).
Premisele apariției școlii fiziocrate:
- Instaurarea cultului rațiunii
- Zeificarea naturii și instaurarea ordinii naturale
- Apariția unei clase sociale formată din comercianți, banchiri și proprietari de manufacturi, numită
burghezie dornici de a se îmbogăți
- Triumful ideilor lui Jean Calvin care glorifică munca și crearea de bogății
- Declinul serios al sectorului agricol soldat cu o criza agrară de subproducție și creșterea prețurilor la
produsele agricole
Francois Quesnay (1694-1774) este fondatorul școlii fiziocrate
- Fiziocrații sunt primii economiști
- Introducerea teoriei produsului net și a noțiunii de ”produs net” - diferența dintre producția obținută
și cheltuielile efectuate
- Apărătorii libertăților economice și a intereselor agricultorilor
- Introducerea conceptului de “Laisser faire, laisser passer, le monde va de lui-meme” ceea ce
înseamnă-nu vă amestecați, lăsați lumea să-și urmeze calea ei firească
- Ordinea naturală reprezintă legile naturii care guvernează nu doar fenomenele mecanice, ci și toate
aspectele vieții economice
- Statul trebuie să îndeplinească funcția de gardian de noapte, să nu se amestece în viața economică
- Obiectul bogăției sunt totalitatea bunurilor produse de natură
- Sfera productivă este agricultura și creșterea animalelor
Societatea este divizată în 3 clase:
1. Clasa producătorilor - formată din fermieri și muncitori agricoli care creeaza produsul net
2. Clasa proprietarilor - din care fac parte nobilii și cei care sub o formă sau alta dispun de produsul
net
3. Clasa sterilă - compusă din toate celelalte pături sociale: negustorii, proprietarii manufacturilor,
medicii, profesorii, etc., care nu participă la crearea produsului net
Avansurile (astăzi investițiile) se împart în:
- Avansuri inițiale (astăzi capital fix) - cheltuieli pentru construcții, animale, utilaje
- Avansuri anuale (astăzi capital circulant) – cheltuieli pentru procurarea semințelor, pentru plata
muncii, etc.
- Avansuri financiare – preț, pământ
Meritele și rătăcirile școlii fiziocrate
Meritele
- Fiziocrații au fondat prima școală economică și au elaborat o teorie obiectivă și științifică. Au
transferat obiectul de studiu al economiei din sfera comercială în cea productivă, indicînd direcția în
care trebuie de căutat adevăratul izvor al avuției unei țări.
- Introducerea teoriei, noțiunii și politicii “laisser faire” care rămîne la fel de actuală și astăzi.
- Analiza economică națională ca un tot întreg, prin elaborarea tabloului economic
Rătăciri:
- Agricultura - singura ramură productivă, iar comerțul și industria activități sterile
- produsul net – un dar al naturii
- Caracterul etern și universal al legilor economice
6
Schematic, ”Tabloul economic” a lui Francois Quesnay se poate prezenta astfel:

În ”Tabelul economic” el reprezintă un sistem macroeconomic autoechilibrat care funcționează fără


intervenția statului în condițiile ordinii naturale.

7
4.Caracteristicile doctrinei liberalismului economic clasic. Concepţia libera-
lismului optimist de J.B. Say și sinteza realizată de G.S. Mill.
Liberalismul economic a cunoscut 3 etape principale: 1. Liberalismul economic clasic (a doua jumătate
a sec. XVIII – primele două treimi ale secolului al XIX-lea) 2. Neoclasicii (sfârșitul secolului XIX-lea –
începutul sec. XX) 3. Neoliberalii (a doua jumătate a secolului XX)
Ideile principale ale liberalismului economic clasic
1. Instituirea cultului rațiunii și ”ordinii naturale”
2. Libertatea economică
3. “Hommo economicus” – figura centrală a vieții economice (individ rațional ghidat de dorința de a
se îmbogăți, fapt ce în ultima instanță duce la îmbogățirea întregii națiuni)
4. Autoreglarea economiei
5. “Teoria valoare - muncă” la baza doctrinei
6. Repartizarea veniturilor în fucție de apartenența individului la una din cele 3 clase sociale:
muncitorii, capitaliștii, proprietarii funciari
7. Liberul schimb bazat pe avantajele specializării internaționale
8. Profitul - forța motrice a activității economice
9. Noninterventinismul
Liberalii optimiști. Jean Basptiste Say (1767-1832) “Teoria factorilor de producție” potrivit căreia
pământul este temelia venitului obținut sub formă de rentă, munca este la baza salariului, iar capitalul – a
profitului. El consideră că profitul este o formă de salariu, pe care întreprinzătorul îl obține pentru munca
sa de organizare și gestionare a afacerilor. Întreprinzătorul este pivotul întregului mecanism economic.
“Legea debușeelor” (legea lui Say) - în condițiile generale crizele sunt imposibile, pot avea loc doar
anumite dezechilibrele parțiale și temporare. Oferta își creează propria cerere. Banii sunt neutri, ei nu joacă
nici un rol activ în mecanismele economice.
John Stuart Mill (1806-1873) J.S. Mill a încercat să găsească un compromis acceptabil între liberalii
pesimiști englezi și optimiștii francezi. - Mill reușește să efectueze și a doua sinteză între ideile pesimiștilor
și cele ale optimiștilor. –Mill face tentative de a transforma știința economică într-un instrument eficient de
îmbunătățire permanentă a vieții sociale, în special a situației clasei muncitoare. –A fost un apărător înfocat
al individualismului și al liberei concurențe fiind convins că ”peste tot unde lipsește concurența se impune
monopolul, iar monopolul sub toate formele sale, este o încrucișare a rutinei și a proastei gospodăriri în
detrimentul muncii”
Meritele liberalismului economic clasic:
1. Știința economică devine o știință autonomă, cu obiect propriu de studiu, metode specifice de
cercetare, sistem de legi și categorii.
2. Ei au schimbat direcția de cercetare de la sfera circulației la sfera productivă.
3. Introduc un șir de concepte și legi economice (factori de producție, profit, renta, salariu, bani, preț,
valoare, diviziunea muncii)
4. Formularea teoriei “valoare-muncă”
5. Au formulat principile economiei de piață
Neajunsurile liberalismului economic clasic:
1. Diferențierea de avere
2. Unele teorii s-au dovedit a fi incomplete sau greșite: imposibilitatea crizelor economice, a utilizării
complete a brațelor de muncă, a echilibrului economic ce se stabilește în mod automat
3. Teoria valorii bazate pe muncă consideră în mod greșit drept substanță a prețului numai munca
ignorînd contribuția altor factori: capitalul, natura, cererea și oferta, utilitatea, gusturile, raritatea etc.
4. Legea debuseelor ce presupune existența unui echilibru automat între cerere și oferta și, deci,
imposibilitatea crizelor economice e valabilă doar pentru economia de troc
5. Minimizarea rolului statului și al națiunii
8
5. Sistemul de gândire economică elaborat de Adam Smith.
Adam Smith (1723-1790) – fondatorul științei economice
Adam Smith este numit ”patriarhul” gândirii economice. Lucrarea sa principală “Avuția națiunilor.
Cercetarea asupra naturii și cauzelor ei” - biblia liberalismului economic apărută în anul 1776.
Elaboratul științific a lui Adam Smith tratează:
- Probleme de economie politică;
- Probleme de politică economică;
- Probleme de istorie economică;
- Probleme de istoria gândirii economice;
- Probleme de finanțe.
Concepte fundamentale:
- Bogăția – totalitatea bunurilor marfă de care dispune o națiune la un moment dat.
- Izvorul bogăției este munca
- Sfera productivă sunt totalitatea ramurilor materiale: industria, agricultura, comerțul.
Factorii ce contribuie la sporirea bogăției:
1. Creșterea numărului de muncitori ocupați în sfera productivă
2. Creșterea productivității muncii în aceiași sferă prin diviziunea muncii.
Diviziunea muncii asigură:
- Creșterea îndemânării
- Economisirea timpului
- Inventarea unor noi mașini și unelte
Principiile Smithiene:
1. Homo economicus – indivizii care se străduie să maximizeze bunăstrarea materială cu minim de
efort. Posedă așa calități ca: raționalism, sete de libertate, sete de îmbogățire, spirit de concurență.
2. Mâna invizibilă – mâna creatorului suprem care ghidează întreprinzătorii în direcția menținerii
ordinii naturale. Astfel piața se autoreglează, iar interesul egoist al individului se armonizează cu
interesul general al societății.
3. Nonintervenționismul - statul îndeplinește doar funcția de apărare națională, apărarea concuren-ței,
justiția și finanțarea unor activități publice
“Teoria specializării internaționale” sau “teoria avantajelor absolute”
Teza fundamentală a lui Smith este libertatea economică, cu condiția că există concurență. Aceasta este
singurul mecanism care asigura realizarea interesului personal și cel general, menține ordinea naturală,
justifică progresul social.
Armonizarea interesului personal cu cel social este asigurată de o „mina invizibila” prin intermediul
concurenței. Astfel are loc reglarea prețurilor.
Adam Smith realizează o structură de clasă clară, a societăţii din timpul său: muncitori, capitalişti şi
proprietari funciari. Potrivit structurii de clasă, A. Smith apreciază că valoarea mărfurilor se compune din
salariu, profit şi rentă, adică el confundă valoarea mărfurilor cu veniturile diferitelor clase sociale.
Fiecare țară urmează să se specializeze în domeniile în care posedă din abundență anumiți factori de
producție și care-i permit acesteia să producă și să exporte mărfuri cu cele mai mici cheltuieli de muncă și
capital

9
6.Teoriile economice ale liberaliştilor pesimiști D. Ricardo și T. Malthus.
David Ricardo (1722-1823) Opera „Despre principiile economiei politice şi ale impunerii” (Metoda
de cercetare utilizată este abstractizarea).
Principalele componente ale gîndirii lui sunt:
1. Teoria valoare-muncă – descoperă interdependenţa cauzală între progresul tehnic, productivitatea
muncii şi mărimea valorii. Orice perfecţionare a maşinilor, economiseşte munca şi modifică
valoarea. Principalele forme ale veniturilor sunt: renta (pământ), profit (capital), salariu (munca)
2. Teoria rentei funciare - renta funciară este o parte din produsul creat de muncitor, un excedent de
venit peste profitul normal, un profit suplimentar. Apariția rentei este o consecință a acăpărării
pământului în proprietatea privată și a faptului că suprafețele de pământ, mai ales cele mai fertile,
sunt limitate. Fertilitatea diferită a solurilor dă naștere rentei.
3. Teoria repartitiei veniturilor - deoarecce repartiția contribuie nemijlocit la creșterea sau micșorarea
avuției, ea urmează să constitue obiectul de studiu al economiei politice. Repartiţia valorii se
efectuează în dependenţă de apartenenţa oamenilor la una din cele 3 clase în care e divizată
societatea, sub formă de salariu, rentă şi profit.
4. Teoria costurilor comparative - comerțul internațional este avantajos pentru toate țările dacă fiecare
din ele se specializează în domeniile pentru care au avantaj reletiv; Avantajul reciproc al celor două
ţări se va manifesta prin economia de timp muncă cheltuit pentru producerea cantităţii de mărfuri
obţinute comparativ cu perioada dinainte de specializare, în sensul că, Portugalia economiseşte 10
unităţi de muncă, iar Anglia 20 de unităţi de muncă şi pe total mondial se vor economisi 30 de unităţi
de muncă
5. Teoria cantitativă a banilor
David Ricardo a criticat dogma lui Smith (care excludea din valoarea mărfii capitalul constant, pe motiv
că și el, se compune din venituri - salariu, profit, renta) și a relansat teoria reproducției capitalului social, a
așezat la baza diviziunii și schimbului internațional costurile comparative și nu absolute.
Thomas Maltus (1766-1834) Opera „Eseu asupra principiului populaţiei” „ Principiile economiei
politice” Th. Malthus a fost primul economist care a sesizat importanța economică și caracterul relativ
limitat al resurselor economice și a dezechilibrului dintre acestea și numărul populației
„Legea populației” - folosind exemplul SUA abordează ideea că populația crește mai repede într-o
proporție geometrică decît producerea bunurilor și serviciilor care evoluează în proporție artimetică.
(mijloacele de subzistență cresc în proporție artmetică, adică 1,2,3,etc. iar populația crește în progresie
geometrică – 1,2,4,8) Sărăcia e rezultatul suprapopulației. Pentru lichidarea acestei disproporții sunt
necesare următoarele mijloace: propagarea războaielor, cataclisme, foame, boli infecțioase. În a 2-a lucrare
abordează o serie de probleme a liberalismului, a rentei funciare, motivează crizele de supraproducție prin
subconsum.
Malthus scrie “ poporul trebuie considerat a fi el însuși cauza principală a mizeriei sale. Un om care se
naște într-o lume deja ocupată, dacă familia sa nu poate să-l hrănească sau dacă societatea nu poate utiliza
munca lui, nu are nici un drept să pretindă la o anumită porție de hrană. Prin urmare, el este realmente de
prisos pe pământ. La marele banchet al naturii nu există loc pentru el. Natura îl condamnă să plece, și nu
întirzie să execute chiar ea acest verdict”
A doua teorie lansată de el este „Legea fertilității descrescînde a solului” - o dublare a muncii și a
capitalului pe aceeași suprafață de pământ nu este însoțită de o dublare a producției, randamentul factorilor
de producție scade.

10
7. Doctrina naționalismului economic. Protecționismul economic, viziunea lui F.R.
List, varianta nord-americană.
Doctrina naționalismului economic este un sistem de idei și teorii economice îndreptate împotriva
Liberalismului economiei clasice. Protecționismul este concepția și sistemul de idei în care comerțul și
industria unei națiuni sunt aparate de concurență străină prin măsuri de ordin vamal și nevamal adoptate de
stat.
Conținutul principal al Doctrinei Naţionalismului Economic este teoria forțelor productive ale națiunii
și a protecționismului.
Prin forțe productive se înțelege statul și instituțiile sale. Forța principală productivă este industria.
Puterea unei națiuni nu este avuția pe care o are la un momentul dat, dar este forța productivă
corespunzătoare capabilă să creeze avuție în proporții cît mai mari.
Friedrich List (1789-1846) Opera fundamentală este ”Sistemul național de economie politică” în care
elementul central este națiunea (care este și obiectul de studiu al știintei economice). Astfel are loc
schimbarea accentului de cercetare de la individ la națiune, de la economia politică la politica economică.
Fr. List este împotriva celor 3 postulate ale liberalilor clasici:
- Cosmopolitismul, în sensul caracterului pretins universal al postulatelor sale ştiinţifice;
- Individualismul, în sensul situării agentului economic izolat în centrul demersului său ştiinţific şi al
lipsei de preocupare pentru situaţia economică a colectivităţilor;
- Materialismul, în sensul concentrării asupra problematicii avuţiei şi valorii.
De asemenea, el neagă metoda de cercetare deductivă și argumentează necesitatea folosirii metodei
inducției și metoda istorică.
O națiune trece prin 5 faze de dezvoltare:
- Faza salbatică
- Faza pastorală
- Faza agrară
- Faza agroindustrială
- Faza agroindustrială-comercială
Teoria forțelor productive ale națiunii
Forțele productive ale națiunii sunt un amestec de elemente eterogene cum ar fi: știința și tehnica,
legislația, resursele naturale, cultura, moravurile, unitatea națională, etc.
Principala forță productivă este industria. Industria încurajează știința, arta și organizarea politică,
sporește bunăstarea poporului, veniturile statului și puterea națiunii.
Politica protecționistă
Politica protecționistă presupune apărarea temporară, parțială sau totală a anumitor domenii din țară de
concurența străină. Forme ale protecționismului sunt: tarifar, monetar și administrativ.
Protecționismul listian are 3 caracteristici principale:
1. Caracter selectiv, aplicat doar produselor industriale
2. Temporar, aplicat până în momentul când țara își creează o industrie competitivă
3. Educativ, are misiunea de a educa cetățenii germani în spiritul patriotismului.
Potrivit lui List nu toate țările pot deveni dezvoltate, doar acele națiuni care dispun de anumite condiții
naturale:
- Clima moderată
- Teritoriu întins
- Să dispună de resurse naturale variate

11
- Populație numeroasă
- Nivel înalt de cultură și civilizație politică.
- Specificul protecționismului nord american
Principalii reprezentanţi ai protecţionismului nord-american sunt H.C.Carey şi S.Patten.
Economistul Henry Charles Carey enunță teoria armoniilor economice internaţionale. El consideră
că diviziunea internaţională a muncii rezultată în urma aplicării principiilor liberschimbiste ar duce la
împărţirea ţărilor lumii în două mari categorii: ţări dezvoltate (sau industriale) şi ţări slab dezvoltate (sau
agrare), ceea ce distrugea armonia internaţională şi antrena stări conflictuale permanente.
În schimb, aplicarea unor politici economice protecţioniste ar favoriza dezvoltarea productivă complexă
a fiecărei ţări, în care ramurile producţiei materiale se completau armonios una pe cealaltă. De exemplu,
arăta el, agricultura oferea ramurilor industriei prelucrătoare atât o sursă de aprovizionare cu materii prime,
cât şi o piaţă de desfacere pentru produsele industriale.
Armonia existentă între ramurile fiecărei economii naţionale reprezenta pentru Carey o premisă esenţială
a armoniei din relaţiile economice internaţionale, bazată pe schimburile comerciale echitabile şi pe
progresul continuu al fiecărei naţiuni.
Simon Patten este autorul lucrării de largă circulaţie Bazele economice ale protecţionismului (1890),
în care a sistematizat şi completat contribuţiile în materie ale lui F.List, H.C.Carey şi ale altor teoreticieni.
Obiectivul politicii economice a fiecărei ţări trebuie să îl constituie, arăta Patten, realizarea unui puternic
complex economic naţional, în măsură să asigure dezvoltarea forţelor de producţie şi un nivel de trai ridicat
al populaţiei. Pe termen lung, aceste obiective puteau fi atinse numai printr-o politică comercială
protecţionistă, care să îmbine taxele vamale ridicate cu barierele netarifare

12
8.Curentul socialismului economic: evoluție și reprezentanți. Sistemul de gândire
economică elaborat de K. Marx .
Evoluția ideilor socialiste
Doctrina care a apărat intersele claselor celor mai defavorizate, care a visat să pună baza unei societăți
bazate pe echitatea socială și egalitatea drepturilor este doctrina socialistă.
În antichitate, promotorii ideilor socialiste au fost: -Platon si Aristotel, au condamnat bogăția excesivă,
cerând implicarea statului pentru asigurarea echității sociale.
În epoca Renașterii: - Thomas Morus (1477-1535) Lucrarea Utopia unde critică capitalismul, în curs
de apariție și descrie modelul unei societăți ideale; - Tommaso Campanella (1568-1639) Lucrarea Cetatea
Soarelui, descrie o societate ideală în care oamenii posedă toate bunurile în comun.
Socialismul modern se preocupă de condamnarea proprietății private și a liberei inițiative și înlocuirea
acestora cu proprietatea colectivă și cu implicarea activă a statului în viața economică
Perioada de evolutie a ideilor socialiste cuprinde aproape 2 secole, intre anii 1800-2010.
- Socialismul utopic 1800-1840
- Socialismul mic-burghez 1840-1883
- Marxismul 1840-1883
- Școala marxistă 1883-1917
- Socialismul totalitar de inspirație sovietică 1917-1991
- Socialismul de piață după 1950
Socialismul utopic
Autorii socialismului utopic nu au efectuat o analiza profundă a mecanismului de funcționare a
economiei și nu au elaborat un nou sistem teoretic.
Idei comune petru toți socialistii utopici:
- Capitalismul nu este vesnic și va fi înlocuit cu un alt tip de societate,
- Proprietatea privată se află la temelia exploatării de clasă și trebuie înlocuită cu proprietate colectivă
- Trecerea la noul tip de societate se va face în mod benevol, a reformelor treptate.
- Toți cetățenii sunt egali în drepturi
Henri de Sait-Simon (1760-1825) - conte francez, fondatorul socialismului utopic. Consideră că la
originea tuturor relelor se află proprietatea privată care generează exploatarea omului de către om. Trecerea
la o treaptă superioară de dezvoltare se produce pe măsura acumulării de către oameni a cunoștințelor.
Învățămîntul este forța motrice a dezvoltării societății. Promovează marea industrie care va coopera strâns
cu știința.
Charles Fourier (1772-1837) consideră că la originea inegalităților sociale se află marea proprietate
industrială, care trebuie înlocuită cu proprietatea colectivă. Propunea organizarea societății în falange sau
falanstere, care reuneste 1500-2000 persoane care îmbină armonios munca fizică cu cea intelectuală.
Robert Owen (1760-1825) consideră că omul este bun, altruist, pozitiv de la natură. Printr-o educatie
științifică permanentă, omul este capabil să se autoperfecționeze și astfel să neutralizeze efectele negative
ale mediului social, iar apoi să modifice și societatea în care trăiește. Propune constituirea unei cooperative
de producție și consum.
Socialismul mic-burghez
Simonde de Sismondi (1773-1842) - propune ca obiectul științei economice să fie în mod preferențial
bunăstarea populației. Neagă existența legilor obiective. Idealul lui este mica proprietate. Cere amestecul
statului în viața economică pentru a proteja valorile spirituale și a preîntîmpina ruinarea micilor producători.
Consideră că libera concurență se află la rădăcina “răului absolut” –a îmbogățirii unora pe seama altora.
Respinge legea lui Say, arătînd iminența crizelor economice.

13
Pierre Joseph Proudhon (1809-1865) – întemeietorul anarhismului la început publică o broșură cu
titlul “Proprietatea este un furt”. Mai târziu afirmă contrariul, că “Proprietatea este libertate”. Proprietatea
este un factor al dezvoltării societății, mica proprietate bazată pe munca personală.
Merite și rătăciri ale doctrinei marxiste
Merite:
Desi doctrina socialistă se bazează pe diverse teorii contradictorii, adeseori greșite, ea a lăsat urme adînci
în istoria gîndirii economice, îmbogățind-o cu idei noi, și dînd un impuls deosebit dezvoltării de m departe
a științei economice
1. Socialismul premarxist, (utopic si mic burghez) a pus în centrul societății propuse de ei ideea
înfăptuirii echității și dreptății sociale
2. Marx a oferit știintei economice o mare paradigmă, care a servit drept sursă de inspirație pentru
apariția unor noi teorii economice. Deși multe dintre previziunile lui nu pot fi verificate nici pînă în
prezent, meritul său de cugetator, de inovator este incontestabil. A fost primul care a acordat o
importanță majoră analizei sociale, dovedind influența efectelor schimbărilor sociale și tehnologice
asupra economiei
3. Marx a demonstrat că legile economice poartă un caracter istoric, întrucit societățile se schimbă,
condiționînd astfel și o transformare a modului lor de funcționare
4. Marx are meritul de a fi analizat la cel mai înalt nivel teoretic posibil problema sărăcimii. După el
nimeni din economițtii serioși nu a mai putut ocoli această problemă. A introdus în circuitul științific
fenomenul exploatării economice, atît în cadrul țării, cît și între țări.
Rătăciri:
1. Făcînd exces de materialism și obiectivism, Marx a subapreciat rolul factorului subiectiv în evoluția
fenomenelor economice, nu a ținut cont de caracterul limitat al resurselor economice, a subapreciat
capacitatea proprietății private de a se adapta la noile conditii .
2. În niciuna din țările dezvoltate nu a învins revoluția socialistă și proletariatul nu a venit la putere.
Iar acolo unde au avut loc asemenea revolutii, clasa muncitoare nu constituia mai mult de 2-3% din
nr. Populației
3. Contrar afirmației lui Marx, în agricultură nu sa manifestat legea concentrării producției , micile
gospodării țărănesti dovedindu-și pînă azi viabilitatea
4. Nu s-a adeverit nici așa numită legea generală a acumulării capitaliste în conformitate cu care odată
cu dezvoltarea capitalismului situația clasei muncitoare se înrăutățește
5. S-a dovedit a fi inconsistentă afirmația cu privire la dispariția producției și circulației de mărfuri
odată cu trecerea la socialism.

14
9.Şcolile marxiste: caracteristicile și reprezentanți. Specificul și consecințele
leninismului.
Karl Marx (1818-1883)
Izvoarele gîndirii marxiste:
- Contradicțiile și conflictele crescînde între clasa muncitoare (proletariat) și capitaliști (burghezie)
- Operele socialistilor utopici și mic-burghezi, deja populare în Europa
Metodologia de cercetare marxistă:
Fenomenele economice trebuie supuse unei analize globale a societății, a evoluției ei. Economia politică
este o știință care studiază nu numai fenomenele economice ca atare, dar și unele fenomene sociale și
politice, nu numai mecanismul funcționării economiei capitaliste, ci și evoluția și perspectivele acestei
economii.
Marx anailizează fenomenele economice în dinamică, în mișcare. Folosește o nouă metodă de cerceta-
re care o numește dialectica materialistă, care cuprinde pe lângă abstracțiile științifice și descrierile și datele
statistice.
Principalele teorii a lui Karl Marx
Teoria valorii: mărimea valorii unei mărfi este determinată de timpul de muncă socialmente necesar
producerii ei. Forța de munca (capacitatea fizică și intelectuală a muncitorului de a presta munca) are dublu
caracter: valoare de schimb și valoare de întrebuințare. Munca este activitatea creatoare prestată de
muncitor.
Teoria plus-valorii: Salariul pe care îl primește muncitorul reprezintă numai o parte a valorii create prin
munca sa. Cealaltă parte a valorii, creată de muncitorul salariat, este însușită de către proprietarul
mijloacelor de producție. Această parte a valorii se numește plus-valoare.Astfel, proprietarul mijloacelor
de producție însușește diferența între valoarea muncii și valoarea forței de muncă, iar salariul reprezintă
doar prețul forței de muncă nu și echivalentul valorii muncii prestate de muncitor .
Teoria capitalului: capitalul este o categorie istorică, de natură socială, un raport social între muncitori
și burghezie cu privire la apartenența mijloacelor de producție. Marx distinge între acumularea primitivă
de capital și acumularea ca atare a capitalului. Acumularea primitivă s-a produs prin jaf, violență,
excrocherii la începutul epocii captaliste. Acumularea capitalului este un proces de transformare a unei părți
din plus-valoare in capital.
“Capitalismul este sortit pieiririi”
Leninismul
V.I Lenin a fost primul economist care a argumentat necesitatea aplicării doctrinei economice marxiste
la realitatea țărilor necapitaliste și a țărilor slab dezvoltate.
“Imperialismul este ultima stadie de dezvoltare a capitalismului”
Esența imperialismului este dominația pe toate planurile a monopolurilor.
Potrivit teoriilor leniniste, statul trebuie să dirijeze nu numai procesele politice ci și cele economice.
Imixiunea statului se va efectua prin introducerea planurilor directive și obligatorii. Salariul, prețurile,
dobânda și alte mărimi economice vor fi fixate de către stat. În comunism se presupunea dispariția totală a
statului.
După moartea lui Lenin doctrina marxistă a continuat să fie dezvoltată de pe pozițiile a mai multor școli
socialiste , dar în general în direcția trasată de conducătorul ”primului stat proletar din lume”

15
10.Caracteristica generală a liberalismului economic neoclasic. Şcolile marginaliste,
contribuția școlii psihologice austriece (K.Menger, E.Bohm-Bawerk).
Condițiile apariției și ideile principlace ale școlii istorice germane – 1840-1940
Școala istorică germană apare ca o reacție împotriva liberalismului economic clasic care pretindea ca a
elaborat o doctrină economică universală, valabilă pentru toate țarile și popoarele. Săvârsește o revoluție
metodologică, prin respingerea metodei deductive, folosite de liberali și propunând înlocuirea acesteia cu
metoda inductiva și metoda istorică a comparațiilor.
Trece prin 3 etape de dezvoltate:
a. Vechea scoală istorică (1840-1894) – Wilhelm Roscher
b. Noua școală germană (1870-1890) – Gustav von Schmoller
c. Tânăra școală (1864-1941) – Max Weber
Ideile principale:
- Respinge universalitatea și eternitatea legilor economice, contrapunându-i ideea relativismului. Ei
afirmă că legile economice poartă un caracter istoric și deci trecător depinzând de istoria țării,
nivelul de dezvoltare, tradiții , legislație, etc.
- Obiectul de studiu al economiei politice este studierea istoriei și trăsăturile specifice ale economiei
naționale.
- Înlocuiesc noțiunea de Homo economicus cu homo socialis.
Schimbările în societate se vor face pe calea reformelor, nici într-un caz revoluționare.
Vechea și noua școală istorică
Vechea scoală istorică: lansează ideea potrivit căreea economia politică trebuie să fie o știință despre
economia națională, care are misiunea de a studia particularitățile fiecărui popor la diferite etape istorice.
Este negată universalitatea , obiectivitatea și eternitatea legilor economice. Consideră că nu există soluții
generale pentru problemele economice din toate timpurile și la toate popoarele.
Noua și tânăra școală germană: introduc un nou concept de homo socialis care are urmatoarele
mobiluri: câștigul material, sentimentul onoarei, plăcerea de a munci, sentimentul datoriei. Geneza doctrinei
neoclasice
- Apare în a doua jumătate a sec XIX.
- Doctrina neoclasică vine în scenă ca o doctrină neutră, care avea capacitatea să asigure atât eficiența
economică, cât și echitatea sociala, dar mai ales să elimine posibiltatea conflictului armat între
muncitori și burghezi.
- Apare în condițiile în care problema centrală a activității economice nu este acumularea capitalului
ci desfacerea mărfurilor.
- Teoreticienii își schimbă preocupările din domeniul producției în cel a circulației.
- Se accentuează lupta de concurență și sa accentuat problema raritații, ca trăsătură distinctivă a
tuturor bunurilor economice.
- Precursorii doctrinei marginaliste sunt: Johann Heirich von Thunen, Heirich herman Gossen,
Antoine Auguste Cournot.
Thunen este fondatorul economiei matematice și al econometriei, elaborează teoria productivității
marginale și analiza costului de oportunitate. Cournot studiază formarea prețului în condiții de monopol,
duopol și concurența perfectă. Gossen este autorul a trei legi psihologice fundamentale de natura
psihologică.
Ideile de baza a doctrinei neoclasice
Trasăturile comune între doctrina liberală clasică și doctrina neoclasică:
1. Recunoașterea ordinii naturale
2. Principiul hedonist
16
3. Proprietatea privată și libera concurență
4. Homo economicus
5. Principiul mâinii invizibile
6. Intervenția minimă a statului în economie
7. Profitul-forță motrice a dezvoltării economice.
Diferențe:
1. Obiectul de studiu- oamenii cu gusturile și preferințele lor
2. Societatea împărțită în consumatori și producători
3. Teoria valoare-utilitate și analiza categoriilor marginale: utilitate marginală, utilitate totală, produs
marginal, cost marginal, etc.
4. Dezideologizarea teoriei economice prin întroducerea termenului de economics
Școala psihologica austrica Carl Menger (1840-1921) și Eugen Bohn-Bowerk(1851-1914) – școala
subiectivă
Carl Menger elaborează următoarele teorii:
- Teoria bunurilor
- Teoria valoare-utilitate
- Teoria schimbului și a prețurilor
Bunurile sunt niște produse care satisfac o anumită nevoie umană. Bunurile sunt economice și libere
(neeconomice).
Teoria valoare utilitate – valoarea unui bun depinde nu de munca incorporată ci de aprecierile subective
ale indivizilor, de gusturile și preferințelor lor reprezentate prin utilitatea marginală. Utilitatea marginală
este utilitatea cea mai mică a ultimei unitați dintr-un stok de bunuri omogene, care satisface cea mai puțin
intensă nevoie.
Teoria schimbului și a prețului spune că prețurile la care se vând bunurile sunt determinate de utilitatea
marginală a acestora.
Eugen Bohm Bowerk – teoria deprecierii viitorului sau teoria dobânzii. Imparte bunurile în bunuri
prezente (salariul) care valorează mai mult ca același și bun în viitor (capitalul). Dobânda este diferența
dintre valoarea mai mare, pe care indivizii o acordă bunurilor actuale, și valorea mai mică, acordată
bunurilor viitoare, deci e o plată “așteptării” capitalistului.

17
11.Liberalismul economic neoclasic: contribuţia şcolii matematice elveţiene (L. Walras)
şi a şcolii sintetizatoare britanice (A. Marshall).
Școala matematică elvețiană (școala de la Lausanne) Leon Walras (1834-1910) si Wilfredo Pareto
(1848-1923)
Leon Walras – împarte economia în 3 compartimente distincte:
1. Economia pură, care folosește metode matematice de cercetare
2. Economia aplicată, care are drept misiune studierea procesului de producție, a circulației monetare
și a formelor de organizare a acestuia
3. Economia socială, se preocupă de găsirea principiilor de echitate socială.
Elaborează modelul “concurenței pure și perfecte”, un model ideal de formare a prețurilor bazat pe 5
premise: - Atomicitatea pieței; - Omogenitatea produselor; -Libera întrare pe piață; - Mobilitatea factorilor
de producție; - Transpartența pieței.
“Teoria echilibrului general” – se stabilește pe 3 piețe principale: piața produselor, piața forței de muncă
și piața capitalului. Echilibrul economic general se stabilește atunci când oferta este egală cu cererea pentru
fiecare produs și pe fiecare piață. Intervenția statului în acest proces este inutilă.
Wilfredo Pareto – consideră că economia are 2 forme: economie pură și economie aplicată. Este autorul
teoriei despre curbele de indiferență. Este autorul teoriei numite optimul lui Pareto care înseamnă o
asemenea distribuție a resurselor, când creșterea bunăstării cel puțin unui individ nu contribuie la reducerea
bunăstării altor indivizi. Poate fi realizat doar în condițiile concurenței pure și perfecte
Alfred Marshall (1842-1924)- ultimul neoclasic
- Susține că economia politică este o stiință care studiază, în același timp, atât bogația națiunilor, cât
și comportamentul uman.
- Studiază formarea prețurilor în condițiile concurenței imperfecte
- Susține înlocuirea termenului de economie politică cu economics
- Elaborează “teoria prețului fără valoare” potrivit căreia prețul se stabilește în funcție de 3 factori:
a) Cheltuieli de producție; b) Utilitatea marginală; c) Cererea și oferta
- Descoperă fenomenul de “perioada lungă” și “ perioada scurtă” de timp. Pe termen scurt prețul este
influențat mai mult de utilitate, iar pe termen lung de costurile de producție.
- Introduce noțiunea de elasticitate a cererii.
- Elaborează o nouă teorie a salariului: salariul depășește nivelul minimului mijloacelor de existență,
ridicându-se la înălțimea unui anumit confort. Pe termen scurt salariile sunt determinate de
productivitatea marginală , iar pe termen lung de costul de producție al forței de muncă.
Merite și rătăciri ale doctrinei neoclasice
Merite:
- Ei au propus o schimbare esențială în ceia ce privește obiectul de studiu al teoriei economice,
imbogățind totodată știința economică cu un șir de noțiuni total noi
- Au reorientat direcția de inestigație de la domeniul producției la domeniul circulației
- Au elaborat un model de piața pură și au studiat mecanismul funcționării lui
- Au folosit pe scară largă procedee matematice, îmbogățind astfel intrumentul analitic al teoriei
economice
Limite:
- Au acordat o atenție exagerată microeconomiei și statisticii, în detrimentul analizei
macroeconomice
- Au scos din câmpul de studiu problemele sociale și politice
- Absolutizând importanța consumului și a cererii, au subapreciat rolul producției și a ofertei.

18
12.Curentul de gândire economică keynesist. Modelul keynesist, politica economică
dirijistă preconizată de J.M. Keynes .
Keynisismul a aparut la inceputul sec XX si ca premise a aparitiei a avut urmatoarele conditii:
1. Piata nu este complet libera, predomina concurenta imperfecta, apar monopolurile, in productie
predomina intreprinderi mari, proprietatea mare si mijlocie, se nimiceste institutul proprietatii mici
private. In asemenea situatii legile economice promovate de clasici se neoclasici nu actioneaza liber.
2. Pe masura cresterii gradului de complexitate a vietii economice statul devine nu un factor economic
efectiv necesar cu urmatoarele functii:
a) organizator al vietii economice
b) subiect active si direct in economie(statul devine un neofactor de productie)
3. Relatiile economice nu se stabilesc la intimplare. Economia capata un caracter mixt. Pe de o parte
exista un sector privat cu proprietate mica mijlocie mare. Pe de alta aprte exista un sector de stat
astfel si politica economica trebuie sa aiba un character mixt.
4. Începutul sec XX este caracterizat prin mari disfunctii economice(somaj, inflatie, crize etc.)
5. Criza economica mondiala 1929-1933 care a demonstrate ca doctrina liberala este depasita istoric si
incapabila sa ofere solutii pt ieisrea din ea.
În asemenea situatii în perioada interbelica se pun bazele unei noi si importante doctrine: doctrina
dirijismului economic. Fondatorul acesteea este John Maynard Keynes profesor de economie politica
Cambridge. Lucrarea de bază: “Teoria generala a dobinzii miinei de munca si a banilor”
Problema principala care l-a preocupat pe Keynes mai ales in lucrareasa de baza a fost somajul. El isi
propune ca scop de a descoperi ce anume determina volumul ocuparii fortei de munca. In cercetarile sale
ajunge la concluzia ca volumul ocuparii e determinat de punctual de intersectie dintre functia cererei si a
ofertei globale. In acest punct se realizeaza starea de echilibru economic.
AD-cererea globala
AS-oferta globala
In viziunea lui ecuatia echilibrului este: Y=C+I (C-consumul; I-investitiile) Y=C+S
S=Y-C S=I
În ecuatia Y=C+I cererea si oferta se echilibreaza. In situatia de echilibru se investesc toate economiile.
Crizele si somajul dispar. Economia functioneaza in regim normal.
În realitate relatia cererea globala-oferta globala nu este mereu in stare de echilibru. In cele mai dese
cazuri economia se caracterizeaza astfel: 1) S>I economii mai mari ca investitiile, inflatie, valoarea banilor
scade. 2) S<I valoarea banilor creste. Somaj.
În situatii de dezechilibru statul trebuie sa intervina pt eliminarea efectelor lui.
Keynes considera ca elemental decisiv al mentinerii echilibrului este stimularea cererii efective de
consum si investitii. El afirma ca procesul de realizare a echilibrului economic se concentreaza in jurul la
3 legi:
1. Legea inclinatiei psihologice spre consum conform careia oamenii sunt predispusi sasi sporeasca
consumul odata cu cresterea venitului dar in aceeasi masura cu care a crescut venitul. In acest context
Keynes introduce inclinatia marginala spre consum.
MPC=DC/DY (arata cum se modifica consumul in rezultatul modificatiei venitului cu o unitatesi
inclinatia marginala spre economie.
MPS=DS/DY (cum se modifica economiile cind venitul se modifica cu o unitate.
Daca Venitul ↑ consum↓cererea globala↓ vol. productiei↓ Somaj
2. Înclinatia spre investitii – Intreprinzatorii sunt predispusi sa investeasca doar in cazul cind se
intrevede perspective obtinerii unui profit care-I satisface, cind eficienta marginala a investitiilor este destul

19
de mare. Cind ef. Marg e egala sau mai mica decit dobinda, intreprinzatorii prefera sa depuna banii la
banca .
3. Înclinatia spre lichiditate – predispunerea oamenilor de a-si pastra economiile sub forma lichida, usor
de transformat in alte bunuri.
Keynes sustine ca investitiile pot fi stimulate prin scaderea ratei dobinzii, adica prin ieftinirea banilor.
Politica economica a statului preconizata de J.M.Keynes.
Keynes afirma ca dezechilibrele ec. nu pot disparea de la sine, fiind necesara interventia statului.
Statul trebuie sa intervina anume atunci cind agentii ec individuali isi micsoraza investitiile, promovind
o politica de cheltuieli., pt stimularea investitiilor si consumului.
Stimularea investitiilor private urma sa se faca prin intermediul micsorarii ratei dobinzii.
Stimularea consumului . Keynes propune promovarea unei politici de stimulare a consumului si de
redistribuire a veniturilor. In scopul asigurarii unei repartitii mai echitabile a veniturilor, Keynes propune
introducerea impozitului progresiv pe venit. El cere introducerea unui sistem eficient de asistenta sociala,
de servicii publice ceea ce indirect ar contribui la sporirea veniturilor celor saraci si ar incuraja inclinatia
spre consum.
Politica monetară. Keynes considera ca banii trebuie folositi ca instrument important de dirijare, de
reglementare a ec. Un scop principal al politicii monetare este mentinerea ratei dobinzii la cel mai scazut
nivel posibil. Reducerea acestea poate fi realizata prin sporirea de bani aflati in circulatie, ceea ce ar duce
in mod inevitabil la inflatie.
El mai propune si inchiderea frontierelor pentru a opri patrunderea marfurilor straine pe piata interna,
ceea ce ar impune confectionarea lor si in mod inevitabil crearea locurilor de munca.
Merite:
- noua doctrina logica, acceptata cu timpul de toti specialistii in domeniu.
- A dovedit de ce nu este posibil automatismul sistemului economic capitalist.
- Aceasta politica a contribuit la reducerea somajului si atenuarea crizelor economice, asigurind o
dezvoltare economica fara precedent.
Rataciri:
- Propunerea de a micsora rata dobinzii in copul stimularii investitiilor private sa dovedit a fi
ineficienta, caci capitalurile private prefera sa plece peste hotare.
- Keynes nu a aratat cum poate fi mentinuta permanent ocuparea completa a miinei de lucru, care
nivel al inflatiei este rau, pina la ce nivel este admisibil deficitul bugetar.
- Keynes a acordat o atentie deosebita consumului si cererii si a subapreciat rolul productiei, cit si al
ofertei.

20
13.Etapele keynesismlui. Neokeynesismul ca teorie și politică economică .
Postkeynesismul.
Geneza neokeynesismului
Neokeynesismul apare în primii ani dupa cel de al II lea Război Mondial, moment în care se punea
problema dinamicii economice și a inflației. Drept consecință razboiului a fost și transformarea economiei
capitaliste bazate pe proprietate privată, într-o economie mixtă, unde apare un puternic sector public.
Neokeynesismul constituie un ansamblu de teorii și politici economice inspirate din opera lui J.M.
Keynes. Cei mai importanți reprezentanți: Roy Harrod, Alvin Hansen, John Hicks, Paul Samuelson, Joan
Robinson, s.a.
Neokeynesistii urmăresc în special, scopul asigurării unor ritmuri stabile de creștere economică. Ei se
preocupă de analiza producției, care asigură creșterea venitului național. În acest scop ei insistă asupra
imixiunii sistemice și directe a statului în economie.
Teoria creșterii economice și teoria ciclurilor economice
“Teoria creșterii economice”, autor Roy Harrod. Este primul care a elaborat conceptul de creștere
economică în calitate de proces de creștere durabilă, reorientând astfel știința economică de la o analiza
statică a vieții economice la una dinamica. Harrod și adepții săi au elaborat un șir de politici de stabilizare
și de stimulare a creșterii economice. Ei au propus elaborarea unor bugete pe termen de 10 ani, astfel încât
excedentele de prosperitate să acopere anii de criză. Au elaborat un șir de modalități de manevrare cu rata
dobâzii.
Între anii 1936-1939 Harrod și Domar elaborează un model de creștere economică pe termen lung bazat
pe:
a. egalitate între economii și investiții;
b. Egalitate între rata creșterii producției naționale și rata creșterii populației active.
“Teoria ciclurilor economice” elaborată de Alvin Hansen. Distinge 4 forme de cicluri:
1. Cicluri mici, se repetă la 2-3 ani
2. Cicluri mari, 6-13 ani
3. Cicluri în construcții, 17-18 ani
4. Cicluri seculare, 50 ani.
La temelia ciclurilor se află neregularitatea cu care se fac investițiile în capital fix și circulant. Principalul
instrument de prevenire a ciclicității este bugetul de stat.
Neokeynesismul francez . Curba lui Phillips: inflație sau somaj. Cu cât somajul e mai mare cu atât cresc
prețurile și invers.
Sinteza neoclasica. Paul Samuelson
Paul Samuelson a efectuat o sinteză a keynesismului și a neoclasicismului, expusă în lucrare sa
Economics.
Ideile principale:
- Economia actuală are un caracter mixt care imbină elemente din ambele sisteme economice și cel
de piață și cel de comandă. Piața se ocupă de stabilirea nivelului prețului, a cererii și ofertei, rata
dobânzii și a profitului. Statul se preocupă de rezolvarea deficiențelor precum crizele economice,
somajul, inflația.
- Se imbină armonios micro și macroeconomia.
- Statul trebuie să intervină direct în așa domenii ca învățământul, ocrotirea sănătății, industria de
prelucrare a deșeurilor, etc.
- Rolul cheie în reglementarea economiei urmează să fie jucat de politica fiscală și monetară.

21
- Principalele obiective ale politicii macroeconomice sunt asigurarea unei creșteri economice cu
ritmuri înalte, menținerea unui nivel scăzut al somajului, stabilitatea prețurilor.
Postkeynesismul. Joan Robinson
Direcțiile principale ale investigațiilor poskeynesiste sunt:
a) Analiza factorilor ce asigură creșterea economică pe termen lung,
b) Determinarea rolului repartiției în fucționarea economiei de piață,
c) Analiza rolului banilor în economia contemporană.
Postkeynesistii se inspiră nu numai din opera lui Keynes ci și din lucrările clasicilor, socialiștilor și
institutionaliștilor. Ei investighează așa fenomene economice cum sunt: rolul marelor corporații,
problemele inflației și ale comerțului exterior, etc. Neagă teoria valoare utilitate și productivitatea marginală
a factorilor de producție, revenind la teoria valoare-munca, expusă de Ricardo.
Postkeynesistii afirmă că ritmurile creșterii economice depind de felul în care se repartizează venitul
național: raportul între salariu și profit.
Joan Robinson demonstrează că salariile mari, facilitând realizarea produselor și a serviciilor, reprezintă
unul din principalii factori stimulenți ai creșterii economice. În opinia ei, factorii care asigură creșterea
economică pe termen lung sunt:
a. Raportul dintre profit și salariu
b. Volumul capitalului investit
c. Progresul tehnic
d. Gradul de monopolizare a economiei
e. Masura în care concurența se poate manifesta în mod liber
f. Rata cresterii populației.
g. Teoria echilibrului general a lui Wassily Leontieff(1906-1999)
Contribuția principală a lui W.Leontieff este elaborarea “teoriei balanței interramurale” cunoscute sub
denumirea de metoda imput-output. Ea permite calcularea consecințelor directe și indirecte ale modificării
unor mărimi economice, cum ar fi nivelul impozitelor, cererii, masei monetare, salariului, profitului, asupra
altor mărimi precum și a dezvoltării economice în ansamblu.
Punând în centrul modelului său matricea interramurală, ca reflectare a interdependenței dintre toate
mărimile economice, Leontieff elaborează modelul echilibrului economic general în dinamică, adică al
unui echilibru ce asigura creșterea economică. Prin aceasta se realizează o punte între teoria marginalistă a
echilibrului economic general și teoria neokeynesistă a creșterii economice.

22
14.Şcoala istorică germană. Instituţionalismul economic: caracteristicile și
etapele dezvoltării.
Condițiile apariției și ideile principale ale școlii istorice germane – 1840-1940
Școala istorică germană apare ca o reacție împotriva liberalismului economic clasic care pretindea ca a
elaborat o doctrină economică universală, valabilă pentru toate țarile și popoarele. Săvârsește o revoluție
metodologică, prin respingerea metodei deductive, folosite de liberali și propunând înlocuirea acesteia cu
metoda inductiva și metoda istorică a comparațiilor.
Trece prin 3 etape de dezvoltare: 1. Vechea scoală istorică (1840-1894) – Wilhelm Roscher 2. Noua
școală germană (1870-1890) – Gustav von Schmoller 3. Tânăra școală (1864-1941) – Max Weber
Vechea și noua școală istorică
Vechea scoală istorică: lansează ideea potrivit căreea economia politică trebuie să fie o știință despre
economia națională, care are misiunea de a studia particularitățile fiecărui popor la diferite etape istorice.
Este negată universalitatea , obiectivitatea și eternitatea legilor economice. Consideră că nu există soluții
generale pentru problemele economice din toate timpurile și la toate popoarele.
Noua și tânăra școală germană: introduc un nou concept de homo socialis care are urmatoarele
mobiluri: câștigul material, sentimentul onoarei, plăcerea de a munci, sentimentul datoriei. Geneza doctrinei
neoclasice. - Apare în a doua jumătate a sec XIX. - Doctrina neoclasică vine în scenă ca o doctrină neutră,
care avea capacitatea să asigure atât eficiența economică, cât și echitatea sociala, dar mai ales să elimine
posibiltatea conflictului armat între muncitori și burghezi. -Apare în condițiile în care problema centrală a
activității economice nu este acumularea capitalului ci desfacerea mărfurilor. -Teoreticienii își schimbă
preocupările din domeniul producției în cel a circulației. -Se accentuează lupta de concurență și sa accentuat
problema raritații, ca trăsătură distinctivă a tuturor bunurilor economice. -Precursorii doctrinei marginaliste
sunt: Johann Heirich von Thunen, Heirich herman Gossen, Antoine Auguste Cournot.
Conceptele fundamentale ale instituționalismului apare la începutul sec. XX. în SUA.
Precursorii sunt: - Simode de Sismondi, care argumentează necesitatea de a studia instituțiile publice; --
- Friedrich List, propune analiza economiei naționale.
Apare ca o reacție impotriva monopolizării excesive a economiei și se dezvoltă în 3 etape:
1. Instituționalismul negativist sau protestatar (începutul sec.XX) repr. Thorstein Veblen
2. Instituționalismul pozitivist (anii 30 sec.XX) , repr. J.M. Clark, A.A.Berle
3. Neoinstituționalismul (anii 60 a sec.20) repr. J.K. Galbraith
Aripa europeană a instituţionalismului este reprezentată de Şcoala sociologică franceză, (sec. XX), repr.
Francois Perroux
Principalele concepte ale instituţionalismului:
- Instituţiile - forţa motrice a dezvoltării economice. Instituţia - fenomen cu caracter stabil, care
impune oamenilor un oarecare comportament obligatoriu, stabilesc o ordine în activitatea lor. Există
instituţii formale şi neformale. EX: biserica, statul, proprietatea, sindicatele, piaţa, învătămîntul,
obiceiuri, legislaţie, etc.
- Viaţa economică este guvernată de instituţii şi nu de anumite legi obiective, veşnice şi universale.
- Statul este obligat să intervină în viaţa economică pentru a evita crizele economice şi şomajul, pentru
a asigura echitatea socială.
- Ştiinţa economică trebuie să efectueze o analiză de ansamblu a economiei.
- Socialul are prioritate în raport cu economicul, iar dezvoltarea economică nu trebuie considerată
drept un scop în sine, ci un mijloc de rezolvare a problemelor sociale.
“Homo economicus” este înlocuit cu “Homo socialis”. Activitatea agenților economici urmează a fi
studiată în strînsă legătură cu mediul în care aceștia activează. Anume factorii sociali și psihologici sunt
determinanți.
23
15.Evoluția instituționalismului negativist (Th. Veblen) și a instituționalismului
pozitivist. Instituționalismul anilor 1960 - 1970 (J.K. Galbaralth).
Instituționalismul negativist sau protestatar THORSTEIN VEBLEN (1857-1929) – fondatorul
instituţionalismului
Principala instituţie sunt tradiţiile și obiceiurile dar un rol deosebit le au instinctele:
a) instinctul paternității,
b) instinctul curiozităţii,
c) instinctul jefuitor,
d) instinctul de a produce, etc.
Respinge noţiunea de legi eterne.
“Teoria clasei fără ocupaţii” Clasa fără ocupaţie duce un mod de viaţă parazitar, reducând randamentul
industrializării societăţii. Aceasta este reprezentată de speculanţi, escroci, rentieri, pseudo businessmani,
care fără a produce ceva, obţin, pe căi necinstite, prin fraudă, câştiguri enorme.
“Teoria suveranității consumatorului” Consumatorul nu este suveran în alegerea sa, ci este supus unor
puternice presiuni, care îi impun, atunci cand alege mărfuri și servicii, un comportament irațional,
neindependent. Consumatorul devine un sclav al modei, al publicităţii, al ambiţiilor.
Instituţionalismul pozitivist John Maurice Clak (1884-1963) şi Adolf Augustus Berle (1895-1971)
“Teoria difuziunii proprietăţii” Începînd cu anii 50 ai secolului XX, în cele mai dezvoltate ţări capitaliste
are loc o schimbare radicală în structura proprietăţii. Pe lîngă proprietatea individuală, care cedează, treptat,
poziţiile dominante, devin tot mai răspândite proprietatea acţionară, proprietatea cooperatistă şi proprietatea
publică. Însă principala formă a întreprinderii devine societatea pe acţiuni.
Statul promovează tot mai activ o politică de justiţie socială.
Neoinstituţonalismul John Kenneth Galbraith (1908-2006)
În economiiile dezvoltate, un rol important în reglementarea fenomenelor economice şi sociale aparţine,
alături de piaţă, statului.
Economiile contemporane se bazează pe:
- Pe sectorul economiei de piaţă, care funcţionează în conformitate cu principiile economiei de piaţă
- Pe sectorul economiei planificate, al marilor întreprinderi, care este un sector al producţiei
neconcurenţiale.
Marile întreprinderi, deţinînd poziţii de monopol sau oligopol, au distrus mecanismele pieței
concurenţiale, reglementând piaţa după bunul lor plac.
“Teoria determinismului tehnologic” - cauza principală a transformărilor din societate o constituie
schimbările din ştiinţa tehnică.
Procesul de producţiei se concentrează în cadrul întreprinderilor gigantice, care nu se supun legilor pieţii.
Gestiunea acestor întreprinderi se află în mâinile managerilor marilor corporații, numiți – tehnostructura.
Acest grup este format din manageri influenți, “gulerele albe”, care posedând cunostințele și experiența
necesare, conduc toate afacerile întreprinderii.
Odată cu apariţia tehnostructurii, motorul activităţii economice nu mai este doar profitul. Concomitent
dispare conflictul dintre muncă (salariaţi) şi capital (acţionari).

24
16.Neoinstituționalismul economic ,,imperalismul'' ştiinței economice. Teoria
costurilor de tranzacție și teoria drepturilor de proprietate de R. Coase. Teoria alegerii
publice de J. Bouchanan.
Neoisntituționalismul, sub presiunea keynesismului și neoliberalismului, pe la mijlocul sec.XX, își
pierde influența. Însă între anii 70-80, prin lansarea unor noi concepte și teorii, doctrina neoinstituționalistă
revine iarași pe prim-plan. Principalii reprezentanți ai neoinstituționalismului revigorat sunt: Ronald Coase,
Douglass North, James Buchanan, Armen Alchian, Gordon Tullock.
Particularitățile neoinstituționalismului:
1. Întreprind o cercetare a realităților ce țin de obiectul de studiu al politologiei, al istoriei, al dreptului,
cu folosirea metodelor și instrumentelor economice.
2. Pun accentul pe studierea relațiilor dintre indivizi din cadrul uneia și aceleiași instituții, cum ar fi
statul, familia, forma, etc.
3. Folosesc pe larg metoda deductivă de cercetare economică, insoțită de analiza cantitativă și
calitativă.
4. Acorda o importanță deosebită noțiunilor costul tranzacțiilor și drepturile de proprietate
Costul tranzacțiilor și drepturile de proprietate
Ronald Coase (n.1910) este autorul teoriilor costului tranzacțiilor și drepturilor de proprietate.
Costul tranzacțiilor este costul efectuării unui schimb sau a unei tranzacții economice, adică cheltuielile
legate de studierea pieței, de desfășurarea negocierilior, încheierea și respectarea unor contracte între
partenerii economici. Firma are scopul de a reduce costurile de tranzacție.
Drepturile de proprietate reprezintă un set de împuterniciri care permit individului să ia anumite decizii
în privința unor sau altor resurse.
Drepturile de proprietate sunt:
1. 1.Dreptul de dispoziție, sau de control
2. Drept de posesiune
3. Drept de utilizarea a bunului
4. Drept de uzufruct, adică de însușire a rezultatelor, care devin, și ele, obiect de proprietate
5. Drept de administrare
6. Drept de transmitere prin moștenire
7. Drept la o posesiune fără termen a bunurilor
Ideea principală a teoriei drepturilor de proprietate constă în faptul că identificarea clară și respectarea
strictă a acestor drepturi reduc costul tranzacțiilor
Teoria alegerii publice Autorii teoriei alegerii publice sunt James Buchanan și Gordon Tullock.
În centru atenției teoriei alegerii publice se află analiza comportamentului economic al individului în
procesul de administarare a treburilor publice, de luare a deciziilor publice, cercetarea raportului dintre
funcționarea instituțiilor publice și rezultatele economice ale hotărârilor adoptate de acestea.
Politica funcționează după principiile pieței. Vânzătorii sunt politicienii care oferă programe electorale,
iar consumatorii sunt alegătorii, care achită bunurile promise cu votul de care dispun.
Oamenii politici, când adopta o decizie politică, va ține cont nu atât de promisiunile făcute în campania
electorală, cât, mai ales, de propriul interes. Astfel, deciziile instituțiilor publice, sunt în linii mari, puțin
eficiente. Soluția este ca societatea civilă și organele de drept, să fie cu ochii pe activitatea instituțiilor
publice.
În opinia lui Buchanan, eșecurile economiei de piață sunt, de fapt, consecința comportamentului egoist al
oamenilor politici.

25
17.Neoliberalismul economic și deosebirile lui de liberalismul economic clasic , școlile
neoliberaliste. Şcoala de la Freiburg: modelul economiei de piață socială .
Ideile de bază ale neoliberalismului
Doctrina neoliberală apare către mijlocul anilor 70 ai secolului 20, ca contrarevoluție împotriva doctrinei
dirijiste keynesiste. Este aplicată la început în SUA și Marea Britanie, apoi răspândinsu-se în lumea
întreagă.
Principiile de bază ale doctrinei neoliberale sunt:
1. Activitatea economică este reglementată de niște legi economice obiective și ordine naturală.
2. Temelia libertații individuale este proprietatea privată, care trebuie să fie înviolabilă.
3. Relațiile între agenții economici se desfășoară în cadrul liberei concurențe. Apărarea concurenței
constituie una din principalele funcții ale statului.
4. Prețurile se stabilesc liber.
Statul trebuie să creeze un cadru instituțional necesar pentru buna funcționare a mecanismelor pieței.
Rolul statului în concepția neoliberalilor:
- Statul are rolul de apărare a concurenței, lupta împotriva proceselor de monopolizare precum și
asigura solidaritatea socială.
- Libertatea economică trebuie controlată și protejată
- Statul trebuie să creieze cadrul legislativ corespunzător, menținut de statul de drept
- Neoliberalii neagă principiul “laisser faire”
Școala de la Freiburg Neoliberalismul german este numit și ordoliberalism (ordo-oranduire).
Principalii reprezentanți sunt: Walter Eucken, Ludwig Wilhelm Erhard, Wilhelm Ropke, etc. Walter Euken
elaborează teoria tipurilor ideale de economie și fondează modelul economiei sociale de piață.
Teoria tipurilor ideale, spune că există 2 tipuri de orânduiri:
a. Economia liberă de piață
b. Economia centralizată.
În cadrul economiei libere legăturile între agenții economici se efectuează prin intermediul pieței.
În cadrul economiei centralizate, întreprinderile sunt subordonate unui centru unic, care coordoneaza
activitatea acestora prin ordine și dispozitii obligatorii.
Tipurile ideale există numai în teorie, în relitate existând niște modele mixte care îmbină în diferite
proporții elementele celor 2 tipuri ideale.
Economia socială de piață imbină armonios ideile liberalismului cu cele ale creștinismului. Și este aplicat
în Germania, Olanda, Suedia, Elveția, Danemarca.
Trăsăturile de bază ale economiei sociale de piață
- Elaborarea și controlul îndeplinirii regulilor de joc
- Apărarea concurenței
- Stabilirea unui raport optimal între proprietatea privată și cea publică
- Asigurarea protecției păturilor social-vulnerabile.
- Asigurarea creșterii economice
- Menținerea stabilității monetare, prevenirea inflației și deflației.
Erhard și Ropke lansează conceptul echipei de fotbal. Potrivit acestuia economia poate fi comparată cu
un teren de fotbal, în care agenții economici sunt jucătorii iar statul este arbitrul.

26
18.Şcoală ultraliberalistă austriacă (F. von Hayek). Şcoala monetaristă nord -
americană (M. Friedman )
Școala ultraliberală de la Viena
Această școală este un fel de moștenitoare a celebrei școli austriece psihologice. Cei mai celebri
reprezentanți ai acestei școli sunt: Friedrich A. von Hayek, Ludwig von Mises și Joseph Schumpeter.
Reprezentanții acestei școli sunt cei mai inverșunați adepți ai liberalismului în economie, a unei
economii de piață “pure”, respingând ideea economiei mixte.
Freidrich A. von Hayek se preocupă de următoarele aspecte și probleme economice: probleme
comportamentului omului în condițiile economiei de piață, statul de drept, formarea prețurilor, ciclurile
economice.
Susține:
- Principiul “mâinii invizibile”
- Înlocuire termenului de economie politică cu “catalaxia” care este un sistem economic care se
autoreglează spontan, prin intermediul prețurilor.
- Ordinea spontană se află la baza sistemului economiei de piață, iar ordinea dirijată la temelia
economiei de comandă.
- Economia de piață este regularizată de un șir de “reguli de joc” instituite de statul de drept.
- Valoarea umană supremă este libertatea, care este mult mai importantă decât prosperitatea
economică.
- Școala monetaristă de la Chicago.
Este o contra-revoluție împotriva keynesismului și în special impotriva răspândirii și agravării
fenomenului inflației.
Milton Friedman, fondatorul școlii monetariste. Principalele idei:
- Adept înflăcărat al economiei de piață. Numai economia de piață liberă și rațională este capabilă să
asigure oamenilor și libertatea și bunăstarea precum și securitatea.
- Inflația este un fenomen pur monetar ce are la temelia sa o creștere anormală a cantității de bani în
raport cu volumul producției.
- Politica monetară- forma principală de intervenție a statului în economie. Statul trebuie să regleze
mărimea masei monetare astfel încât să țină sub control rata inflației.
- Este autorul teoriei cantitative a banilor potrivit căreia mărirea cantității de monedă în circulație,
produce o creștere proporțională a nivelului general al prețurilor și o scădere a valorii monedei.
- Propune utilizarea noțiunii de cerere de monedă, care depinde nu de venitul curent, real, ci de așa-
numit venit permanent, pe care individul așteaptă să îl obțină pe viitor și care îl servește drept
temelie pentru ași determina nivelul de consum.
Elaborează teoria ratei naturale a somajului. Somajul natural, condiționat de trecerea angajaților la un
alt loc de lucru, alt loc de trai, este un fenomen firesc natural inevitabil și chiar necesar. Reflectă acel nivel
relativ al somajului care corespunde cu o rata stabilă a inflației.
Teoria economiei ofertei.
Apare în anii 70-80 ai secolului XX, care avea menirea să reabiliteze rolul decisiv al ofertei și al
producției, în crearea avuției. Potrivit acestei teorii, factorul principal ce asigură dezvoltarea economică
este oferta, nu cererea efectivă după cum spunea J.M. Keynes.
Principalii reprezentanți: Robert Mundell și Arthur Laffer.
Laffer expune sub forma grafică următoarea idee: până la un punct oarecare, odată cu creșterea ratei
impozitelor, cresc și veniturile fiscale. De la un punct, încolo, creșterea în continuare a presiunii fiscale
are ca urmare o reducere substanțială a veniturilor statului. Astfel el se pronunță pentru o reducere a
cheltuielilor publice și a impozitelor, măsura care, potrivit opiniei lui, stimulează creșterea economică.

27
19.Particularitățile gândirii economice contemporane. Teoria capitalului uman de G.
Becker și teoria anticipărilor raționale de R. Lucas. Economia imaginației creative.
Reprezentanți ai gândirii economice contemporane:
- Robert Lucas (n.1937)
- Gray Beaker (n.1930)
- Nicolas Georgescu-Rogen (1906-1994)
- Mihail Manoilescu (1891-1950)
Grey Becker ste liderul mondial al cercetărilor în domeniul capitalului uman.
În 1992 devine laureat al Premiului Nobel pentru folosirea ”Teoriei economice la analiza
comportamentului uman și a relațiilor între oameni”
Teoria capitalului uman
Esența teoriei capitalului uman constă în examinarea individului nu doar în calitate de simplu
consumator de bunuri și servicii, ci ca pe o formă specifică a capitalului, investițiile în individ fiind
asemănătoare cu investițiile în capitalul fix.
Studiind comportamentul uman, Becker ajunge la concluzia că orice activitate umană, orice efort al
individului pot fi analizate în termen de cost-beneficiu.
Capitalul uman și investiția în capitalul uman
1. Capitalul uman – este definit drept un stoc de cunoștințe profesionale, de aptitudini și abilități pe
care le posedă individual. Acestea contribuind la sporirea capacităților creative ale individului și în
viitor la creșterea veniturilor lui.
2. Capitalul uman se constituie din anumite calități native, cu care omul este înzestrat, de la natură
precum și din aptitudinile dobândite de-a lungul vieții prin educație și alte eforturi intelectuale și
fizice
Factorii care contribuie la creșterea capitalului uman
1. Starea de sănătate și satisfacția oamenilor (circumstanță care influiențează în mod nemijlocit nivelul
productivității forței de muncă)
2. Gradul de educație (nivelul mediu al anilor de studiu ce revine unei persoane)
3. Nivelul de calificare
4. Nivelul de informare
5. Calitățile antreprenoriale
Robert Lucas – liderul noilor clasici
În anul În anul 1995, pentru lucrarea Analiza consecințelor anticipărilor raționale asupra politicilor
economice, savantul este distins cu Premiul Nobel
Susține că banii sunt supraneutri, astfel încît încercarea statului de a influența activitatea economică
prin modificara masei monetare este nu numai neeficientă dar și greșită
Este și autorul unei teorii despre ciclul economic real.
În opinia lui caracterul ciclic al dezvoltării economice este influențat de mai mulți factori:
- Șocurile productivității
- Cheltuielile imprevizibile ale statului
- Evoluția comerțului internațional
- Evoluția șomajului
Noii clasici îi iau în derîdere pe toți opredecesorii lor și declară că,,intervenția statului în viața economică
nu-i altceva decît o iluzie asemănătoare cușiretlicul unui scamator, care în realitate nu poate schimba
nimic’’

28
20.Caracteristicile evoluției gândirii economice românești. Ideile economice promovate
de Dimitrie Cantemir, P. Aurelian și M. Manoilescu.
Particularităţile formării şi dezvoltării gândirii economice la români. Care idei predomină.
Înţelepţii din Antichitate afirmau că suprema misiune a omului pe pământ este de a se cunoaşte pe sine
însuşi. Specificul gândirii economice româneşti este condiţionat de un şir de împrejurări, cum ar fi aşezarea
geografică, psihologia naţională, dar mai ales destinul istoric, care ne-a «oferit» ca ideal suprem nu
prosperitatea economicăși sporirea avuției, ci lupta de eliberare naţională. Istoricul român A.Xenopol
subliniază în această ordine de idei că «nu este popor pe lume care să fi avut atâtea primejdii de înfruntat,
atâtea lupte necurmate de susţinut pentru apărarea fiinţei şi traiului».
Această regretabilă circumstanţă a reţinut dezvoltarea social-economică a poporului, imprimând şi
gândirii economice un caracter specific. De aici şi prima particularitate a gândirii noastre - îmbinarea
problemelor pur economice cu idealurile luptei de eliberare naţională.
Astfel, în centrul gândirii economice la români s-a aflat ideea independenţei, ideea naţiunii, fapt ce
permite de a plasa întreaga gândire românească în cadrul unei variante a doctrinei naţionalismului
economic, cu justificarea unui însemnat amestec al statului în problemele economice, fără de aportul căruia
ar fi fost imposibilă atingerea scopului suprem.
O altă problemă specifică, care încă de pe timpurile lui Burebista şi Deceneu a preocupat întruna minţile
cele mai luminate ale românilor, a fost cea a Unirii. Până în prezent această problemă a predominat mereu
gândirea economică, şi anume din această perspectivă, erau analizate şi chestiunile economice.
În consecinţă, gândirea economică românească s-a văzut nevoită de la bun început să se concentreze nu
atât asupra unor probleme pur economice, cât mai ales asupra chestiunilor legate de existenţa românilor ca
neam, de apărarea roadelor muncii, de închegarea unui întreg din nişte părţi componente, care erau mereu
schimbătoare. Chiar după unirile din 1600, 1859, 1918, 1941 problema Unirii rămânea să le predomine pe
toate celelalte,deoarece se impunea necesitatea întregirii economiilor fărămiţate, a constituirii unui complex
naţional economic unic, în cadrul unor noi frontiere.
Astăzi unii astrologi şi vizionari celebri (P.Globa, de exemplu), au ajuns la convingerea, că de faptul
Unirii tuturor românilor într-un stat unic depinde nu numai îndeplinirea misiunii lor pe pământ, ci şi
prosperitatea şi liniştea întregii Europe.
Până în prezent gândirea economică românească n-a avut posibilitatea să se manifeste din plin. Şi nu
numai la românii din Basarabia, ci la toţi românii. Fiind plasaţi geografic «în calea tuturor răutăţilor», cum
zic cronicarii, adică aflându-ne învecinaţi cu nişte popoare puse mereu pe jaf şi prădăciune, cum fuseseră
cândva tătarii, turcii, hunii, goţii şi cazacii, ne-am deprins să punem acceptul pe consum şi nu pe acumulare.
Această vecinătate distrugea din temelie dorinţa strămoşilor noştri de a construi palate, case frumoase,
monumente de artă. În condiţiile lipsei unei stabilităţi politice şi economice psihologia populară înclina în
direcţia cheltuirii banilor în petreceri şi nu pentru a înfiripa manufacturi, a ridica edificii măreţe.
Noi avem o gândire mai mult emotivă, decât raţională, iar la temelia acţiunilor noastre se află de obicei
sentimentele, instinctele, emoţiile, şi mai puţin calculul, agerimea, duritatea, judecata la rece. De-a lungul
secolelor am avut mai mulţi poeţi şi muzicanţi şi foarte puţini economişti. Nu este întâmplător faptul că un
şir de oameni de geniu, cum ar fi M.Eminescu, B.P.Hasdeu, N.Iorga, A.Xenopol, etc., văzând enorma
vulnerabilitate a gândirii noastre economice şi simţind necesitatea apărării intereselor naţionale ale acestui
popor ,au părăsit adeseori ocupaţiile îndrăgite, pentru a se apleca asupra problemelor economice.
Ideile mercantiliste ale lui D.Cantemir
29
Cărturar de talie europeană, născut în 1673 la Iaşi, Dimitrie Cantemir a fost cea mai marcantă
personalitate din cultura românească medievală. În anul 1714 D.Cantemir devine membru al Academiei
din Berlin. Cu acest prilej, în anul 1716, editează „Descrierea Moldovei”, operă în care sunt expuse şi un
şir de idei economice.
Caracterul ideilor economice ale lui D. Cantemir. Preocupările economice ale lui D.Cantemir
gravitează în temei în jurul doctrinei mercantiliste. (Deşi a împărtăşit şi unele concepte proprii liberalismu-
lui clasic, cum ar fi recunoaşterea existenţei unei ordini naturale în societate, inclusiv în viaţa economică).
Principalele probleme economice asupra cărora a meditat aproape în toate scrierile sale, dar în mod
special în «Descrierea Moldovei» sunt: a) Problema comerţului exterior şi asigurării unei balanţe
comerciale active: b) Consecinţele nefaste ale dominaţiei otomane pentru economia Moldovei; c) Originea
proprietăţii funciare boiereşti şl a relaţiilor economice dintre boieri şi ţărani; d) Politica fiscală promovată
de stat şi impactul ei.
Consecinţele dominaţiei turceşti asupra economiei Moldovei. Una din preocupările ştiinţifice şi practice
permanente ale lui Cantemir a fost analiza factorilor care reţineau dezvoltarea economică a Moldovei.
Convins că nu poate fi bogat un popor care este dominat de alte popoare, el ajunge uşor la concluzia că
principala piedică în calea prosperităţii economice a Moldovei este jugul otoman care nu numai că sărăceşte
ţara, dar îi răpeşte şi viitorul. El scrie că pe parcursul anilor turcii au găsit noi şi noi prilejuri de a mări
tributul. Apoi, pe lângă acest tribut, plătit anual Porţii, „Moldova este obligată să dea sultanului un dar
numit peşcheş.
Prezenţa jugului otoman impunea anumite limite şi în calea folosirii raţionale şi complete a resurselor
naturale. El consideră că munților nu le lipsește bogăția, dar potențialul nu este valorificat din cauza
lăcomiei turcilor.Cantemir consideră că unul din factorii care reţin dezvoltarea economică a Moldovei era
şi lăcomia boierilor şi a domnitorilor care îi ruinează până la sărăcie lucie pe ţăranii lor, silindu-i să plătească
«atâtea dări, câte voieşte domnia să-i pună».
Ideile naţionalismului şi protecţioniusmului economic în operele lui P.Aurelian şi M.Eminescu
P.Aurelian (1833-1909). Omul şi opera. Petre S.Aurelian este cel mai de seamă economist român din
a doua jumătate a secolului XIX. A făcut şi o carieră politică, ajungând deputat, ministru şi un timp - chiar
prim-ministru. A fost Preşedinte al Academiei Române. Cele mai importante lucrări economice ale lui
P.S.Aurelian sunt: «Catehizmul economiei politice» (1871), «Cum se poate fonda industria în România»
(1881), «Politica noastră vamală» (1890), „Viitorul nostru economic” (1890).
Caracteristica de ansamblu a operei economice a lui P.S.Aurelian. El a fost primul economist român
care a fondat o doctrină proprie în sensul unui sistem de concepte cimentate în jurul ideii naţiunii şi a
industrializării. Spre deosebire de mai mulţi economişti, Aurelian analizează fenomenele economice,
plasând în centrul doctrinei sale problema formării complexului naţional unic, ale industrializării, viitorului
economic al României. În condiţiile când în cercurile politice din ţară dominau partizanii liberschimbis-
mului, el a promovat consecvent ideea că fără o industrie dezvoltată, fără o politică protecţionistă România
este lipsită de viitor.
Problema industrializării şi a protecfionismului. Deşi a desfăşurat o activitate teoretică multilaterală,
P.Aurelian avea să intre în istorie, în primul rând, ca unul dintre cei mai de vază promotori ai
protecţionismului românesc. Trăind într-o perioadă când România pe măsură ce se elibera de sub dominaţia
politică a celor trei imperii vecine (Turcia, Rusia şi Austro-Ungaria), era ameninţată cu un nou jug, de data
aceasta pur economic, el punea accentul în activitatea sa teoretică şi practică pe ideea apărării independenţei
economice a ţării printr-o politică protecţionistă şi prin dezvoltarea industriei naţionale. Pornind de la
30
convingerea că protecţia temporară şi diferenţiată a industriei este singura condiţie a obţinerii unei adevărate
independenţe economice, P.Aurelian critică cu asprime ideile liberalismului clasic, mai cu seamă teoria şi
politica liberului schimb, care, susţine dânsul,este avantajoasă numai pentru ţările avansate, dar păgubitoare
şi periculoasă pentru tinerele state în curs de dezvoltare.
P.Aurelian demonstrează că singura garanţie a independenţei ţării este industrializarea ei, că numai
având o industrie dezvoltată ar deveni posibilă întreţinerea de relaţii economice echitabile cu alte state ale
lumii.
Discuţii aprinse a suscitat la acea epocă şi problema alegerii căilor concrete de înfăptuire a industrializă-
rii. Aurelian considera că crearea unei industrii,fie mari sau mici, era imposibilă fără promovarea de către
stat a unei politici protecţioniste.
Astfel, P.Aurelian s-a pronunţat categoric contra convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, cerând
promovarea unei politici economice protecţioniste, el sublinia că ea nu trebuie să se soldeze cu scoaterea
României din circuitul economic internaţional, de aceea «Tariful nos tru vamal trebuie să fie protector, nu
prohibitiv». Totodată, asemeni fondatorului doctrinei naţionalismului economic, F.List, opera căruia a fost
publicată sub îngrijirea sa, P.Aurelian considera că politica protecţionistă a României trebuie să fie
provizorie şi diferenţiată.
Doctrina economică a lui Mihail Manoilescu – o teorie a învingerii subdezvoltării
M.Manoilescu. Viaţa şi opera. Cel mai mare economist al românilor. În economie este un autodidact,
studiind de sine stătător, şi pe parcursul întregii vieţi, operele celor mai mari economişti ai lumii. M.
Manoilescu a lăsat o operă ştiinţifică cunoscută în întreaga lume. Principala sa lucrare, publicată în 1929 la
Paris în franceză, apoi tradusă în cele mai răspândite limbi europene (engleză,germană,italiană, portugheză)
este intitulată „Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional”. În limba română această carte a
apărut în 1986 cu titlul „Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria prot.și a schimbului int.”
Cartea cu care ştiinţa economică românească a ieşit în lume, impunându-se în gândirea economică
mondială, a fost citată şi comentată de cei mai mari economişti ai timpului, cum ar fi: P.A Samuelson,
G.Mirdal, W.Ropke, M.Kalecki, R.Barre. Laureatul Premiului Nobel pentru economie (1977), suedezul
B.Ohlin. Succesul nemaipomenit al cărţii se explică şi prin faptul că Manoilescu analizează în ea probleme
şi situaţii proprii şi altor ţări din lume, care se aflau în condiţii similare României. Ea devine o armă teoretică
a lumii subdezvoltate în lupta cu ţările industriale.
Trăsăturile definitorii ale gândirii economice ale lui M.Manoilescu. Doctrina economică a lui
Manoilescu poartă un caracter eclectic, situându-se la hotarul între liberalismul economic şi naţionalismul
economic. Ca teoretician principal al neoliberalismului românesc,el a apărat interesele elitei naţionale: «Am
crezut totdeauna în elită şi în dreptul ei natural la conducere». Marele economist român considera burghezia
industrială drept forţa cea mai importantă a progresului economic. Apărător al iniţiativei individuale, ca toţi
liberalii, el respinge totodată pretenţiile de universalitate ale adepţilor liberalismului economic. El susţine
că economia politică trebuie să studieze nu comportamentul agenţilor economici individuali, ci „economia
naţională”, mai concret „forţele naţionale productive, în primul rând „munca” şi «capitalul».
Neoliberal, dar care respinge cel puţin trei din principule de bază ale liberalismului economic şi anume
- teoria schimburilor internaţionale, importanţa acordată individului, nonintervenţionismul, - Manoilescu
acceptă, recunoscându-le ca juste, un şir de concepte ale lui K.Marx (ca, de exemplu, cel de «plusvaloare»),
ale şcolii istorice germane, dar mai ales ideile formulate de F.List, pe care îl glorifica, considerându-l autor
al «primei mari spărturi în solida structură a teoriei liberale» şi «deschizător de drum al căii propriei noastre
independenţe economice».
31

S-ar putea să vă placă și