Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
06 Cap. 4 Teorii Etice Standard
06 Cap. 4 Teorii Etice Standard
4
TEORII ETICE STANDARD
Etica virtuţilor
Una dintre teoriile etice standard la care se raportează argumentele
specialiştilor de astăzi în business ethics este aşa-numita virtue theory
– etica virtuţilor, o variantă actualizată a ideilor expuse cu multe secole
în urmă de către Aristotel în Etica nicomachică.
Aristotel distinge valorile-scop, preţuite şi urmărite pentru ele
însele, şi valorile-mijloc, preţuite şi urmărite în vederea atingerii altor
scopuri mai înalte. Spune el, chiar la începutul cărţii: „Apare însă o
deosebire în ceea ce priveşte scopurile urmărite: uneori ele constau în
activitatea însăşi; alteori, dincolo de activitate, sunt vizate opere finite“
(Aristotel, 1988, p. 7) Numind valoarea „bine“, Aristotel consideră că
binele suprem, deci valoarea-scop prin excelenţă, este fericirea, întru-
TEORII ETICE STANDARD 123
cât toţi oamenii vor în mod natural să fie fericiţi şi nimeni nu urmă-
reşte să dobândească fericirea ca mijloc pentru altceva, ci numai ca
scop în sine. „Desăvârşit în mod absolut este scopul urmărit întot-
deauna pentru sine şi niciodată pentru altceva. Un asemenea scop pare
să fie fericirea: pe ea o dorim totdeauna pentru sine şi niciodată pentru
altceva ...“ (ibidem, p. 16) Acest eudaimonism1 aristotelic pare foarte
atractiv pentru toată lumea, de vreme ce puţini ar fi dispuşi să nege că
doresc să fie cât mai fericiţi cu putinţă.
Şi totuşi, calea către fericire pe care o descrie Aristotel nu este
câtuşi de puţin uşor de parcurs şi la îndemâna oricui. În primul rând,
Aristotel ne spune ce nu este adevărata fericire. Nu este căutarea plă-
cerii şi evitarea suferinţei – aşa cum susţin diferite variante de hedo-
nism2, propuse de către filosofii cinici, cirenaici, epicurieni sau stoici
– căci plăcerea este insaţiabilă, discontinuă, capricioasă, ne consumă
timpuriu puterile vitale şi ne înrobeşte. Fericirea nu înseamnă nici
acumularea de avuţie, goana după faimă sau putere. Aristotel nu pre-
dică asceza; dimpotrivă, el spune apăsat că, pentru a fi fericit, omul
are absolută nevoie de sănătate şi de plăcerile fireşti ale vieţii, de
bunăstare şi de siguranţa materială a zilei de mâine, precum şi de inde-
pendenţa unui cetăţean liber, stăpân pe propria voinţă şi bucurându-se
de anumite drepturi garantate. Aristotel susţine însă că fericirea nu
poate fi atinsă de către oamenii unilaterali şi mărginiţi, care urmăresc
cu obstinaţie o singură formă de satisfacţie în viaţă, întrucât aceştia iau
drept valoare-scop (plăcerea, faima, avuţia sau puterea) ceea ce nu
poate fi decât un mijloc în vederea fericirii.
Ce este fericirea în viziunea lui Aristotel? În primul rând, el
precizează faptul că fericirea nu este o stare momentană, o clipă tre-
cătoare de mulţumire, ci o condiţie durabilă şi stabilă, dobândită de
către individ pe termen lung, până la sfârşitul zilelor sale; „pentru că –
spune Aristotel – aşa cum cu o rândunică nu se face primăvară, la fel o
singură zi sau un scurt răstimp nu fac pe nimeni absolut fericit“ (ibid.,
p. 18). (Vom vedea că etica în afaceri face deseori referire la această
distincţie fundamentală între profitul rapid, însă datorat hazardului şi
câteodată obţinut pe căi nu tocmai onorabile, pe de o parte, şi profitul
consolidat pe termen lung, datorită unor decizii manageriale chibzuite
şi de înaltă probitate morală.)
În Metafizica lui, Aristotel face o distincţie fundamentală între
potenţă şi act. Totul apare pe lume ca o sumă de puteri virtuale, iar
124 ETICA ÎN AFACERI
Dimpotrivă, cel pe care propria fire îl face să îşi asume riscuri nebu-
neşti, e mai degrabă sfătuit să încerce a fi mai cât temperat şi mai
chibzuit în felul de a se comporta în situaţii riscante.
După cum se poate vedea, în pofida vechimii lor, ideile lui Aris-
totel sunt pe cât se poate de rezonabile şi, de aceea, încă întrutotul
actuale. Şi totuşi, există şi destule limite sau anacronisme în etica aris-
totelică, pe care teoreticienii de astăzi – aşa-numiţii neo-aristotelieni –
trebuie să le depăşească. De unde ştim că virtuţile cardinale chiar sunt
cele predicate de către Aristotel? Lista virtuţilor pe care le recomandă
urmaşii săi de astăzi e cu mult mai lungă, incluzând valori precum
loialitatea, respectarea promisiunilor, altruismul, responsabilitatea so-
cială etc.
Dar limita principală a eticii virtuţilor în varianta ei originală nu îi
aparţine, de fapt, lui Aristotel, ci lumii în care trăia, lume de mult apu-
să şi de neregăsit astăzi. Aristotel se raporta la democraţia ateniană,
cultivând idealurile etice ale aristocraţiei ateniene. 3 Lumea în care
trăia Aristotel era încă o lume relativ omogenă, bine fixată în nişte
tipare tradiţionale, cu o cultură fără conflicte majore, generate de o
prea mare diversitate. La întrebarea – chinuitoare pentru noi – „Ce
este curajul?“, vechii greci nu aveau nevoie de o definiţie savantă, ci
se puteau raporta la nişte modele exemplare, preţuite sau chiar vene-
rate de toată lumea, fie acestea personaje mitice, din poemele home-
rice, precum Agamemnon sau Ahile, fie personalităţi glorioase din
istoria grecilor, precum Epaminonda sau Solon. Ce însemna pentru
greci să fii drept? Să acţionezi precum Priam sau Pericle. Ce însemna
isteţimea? Să fii descurcăreţ ca Ulysse. (În treacăt fie spus, noi am
avea multe ezitări în a lua viclenia lui Ulysse drept o virtute majoră.)
Elementul esenţial în educaţia morală la Aristotel nu este studiul
erudit, pur intelectual, ci imitaţia modelelor exemplare, care arată prin
faptele şi modul lor de a fi ce înseamnă să fii un om virtuos. „Spusul
poveştilor e mijlocul principal de a face educaţie morală“ (MacIntyre,
1998, p. 139).
Din păcate pentru certitudinile noastre morale, noi trăim astăzi
într-o lume cu totul diferită, extrem de diversă, având de ales între
nişte modele exemplare foarte diferite, chiar incompatibile şi, prea
adesea, nevrednice de urmat. Mass media ne intoxică fără preget cu
fastul fără măsură şi cu strălucirea goală a unor staruri din sport,
muzică de consum, vedete din lumea filmului sau a modei, cu opiniile
TEORII ETICE STANDARD 127
Utilitarismul
Note