1.

Date privind istoria posesivului românesc și a cazurilor în exprimarea posesiei

1.1. Pronumele posesiv în limba latină

În ceea ce privește apariția posesivelor, de remarcat este faptul că acestea s-au format mai
târziu decât restul pronumelor, fapt demonstrat de folosirea diferitelor mijloace de exprimare a
raportului de posesie în indoeuropeană, cum ar fi: prin pronumele personal în cazul genitiv, prin
forme pronominale (postupse: „hit.-mes” [..], fie antepuse și primi termeni ai compuselor, ca în
sanscrită compusele cu mad-”1). Însă între clasa posesivelor și cea a genitivelor pronumelui
personal au avut lor permanente suprapuneri, înlocuiri, transferuri dintr-o clasă la alta. De exemplu,
formele nostrum, vestrum fac parte din paradigma genitivelor latinești, fiind obținute de la
posesivele noster, vester, iar formele de genitiv mis, tis au devenit meus, tuus, suus: mei, tui, sui2.
În evoluția limbii române, posesivul a reprezentat o clasă gramaticală controversată
având numeroase explicații în ceea ce privește exprimarea acestuia. Prin posibilitatea acestuia
de a exprima atât posesorul, cât și obiectul posedat, dar și prin completarea paradigmei cu
formele de genitiv ale pronumelui personal, s-a ajuns la o îmbinare a formelor acestora. Astfel,
s-a ajuns ca, la persoana a III-a, formele pronumelui posesiv să se îmbine cu cele ale pronumelui
personal în genitiv la singular. Acest fenomen a adus chiar și la înlocuirea formelor de posesiv
prin genitivul pronumelui personal, la plural. Împletirea acestor forme a reprezentat obiectul
principal al preocupărilor cercetătorilor, totodată explicația fiind raportată pe seama evoluției
istorice a posesivelor.
În limba latină, pronumele posesiv este folosit aproape în totalitate ca adjectiv.
Paradigma pronumelui posesiv s-a creat din forme diferite la persoana I și a II-a, singular și
plural (meus, tuus, noster, vester). La persoana a III-a întâlnim posesivul reflexiv suus.
Posesivul latinesc suus are la bază pronumele reflexiv, atât formal, cât și semantic. Funcția pe
care o îndeplinea reflexivul latinesc era aceea de a preciza persoana importantă dintr-o
comunicare, așadar această funcție a fost transferată posesivului reflexiv.
Așa cum am precizat mai sus, raportul de posesie se exprima prin diverse mijloace; vom
discuta și despre utilizarea demonstrativului is, ille.

1.1.1. Demonstartivul ille – valoare posesivă

1
A. Vaillant, Grammaire comparée des langues slaves, vol. al II-lea, partea a II-a, p. 464; apud Gheorghe C.
Moldoveanu, Evoluția posesivelor în limba română, în vol. Crâmpeie de limba română, Suceava, Bucovina
Viitoare, 1999, p. 66.
2
Alexandru Rosetti, et alii, Istoria limbii române. Volumul I: Limba latină, București, Editura Academia
Republicii Populare Române, 1965, p. 153.
 Demonstrativul ille reprezintă o „inovație” în ceea ce privește paradigma pronumelui
personal, devenind treptat parte și din paradigma pronumelui posesiv. În latina dunăreană,
forma de persoana a III-a is este înlocuită de demonstrativele ille și ipse, cu formele de genitiv
singular și plural. Această întrebuințare posesivă a pronumelui demonstrativ se va impune
pentru a îndepărta sincretismul determinat de forma suus.
Pentru a fi clară diferența dintre pronumele posesiv și pronumele în genitiv de persoana a
III-a, latina clasică dezvoltă o regulă, precum: „atunci când posesia se referă la subiectul propoziției
principale, să se folosească reflexivul suus, iar când se referă la o altă parte de propoziție sau la
subiectul unei subordonate să se folosească genitivul demonstrativelor is sau ille”3.
Nerespectarea acestei reguli a produs confuzii mari, în sensul că suus era folosit pentru
a face trimitere și la un complement al propoziției în care apare. Tot în această perioadă, cauza
fiind această încălcare a regulii, are loc și situația în care is se folosește pentru suus.
În privința perioadei latinei târzii, suus este concurat de forme precum eius și proprius.
Însă de remarcat este faptul că formele suus și eius prezintă o continuă variație pentru a evita
repetițiile, uniformitatea. Astfel, putem observa acest aspect important într-o construcție
precum: „Ascendit autem uir eius Elcana” și „Et ait ei Elcana, uir suus.”4
Alături de forma eius, forma proprius tinde să concureze în semnificații cu forma suus.
Proprius ca în exemplul: calamitatem... propriam suam5.
În ceea ce privește româna comună, aceasta este caracterizată printr-o serie de posesive
accentuate și o serie de posesive neaccentuate. Este un sistem construit pe baza informațiilor
transmise de-a lungul evoluției limbii latine, dar și de existența celor patru dialecte ale limbii
române. Așadar, vom prezenta în continuare imaginea posesivelor în cele patru dialecte, acestea
probând gradul de influență a latinei populare și latinei târzii asupra limbii actuale.
Dialectul aromân este un „dialect succesor” românei comune în partea de sud-est a
Dunării. Pronumele și adjectivul pronominal posesiv este caracterizat în dialectul aromân prin
folosirea lui a proclitic, fără să-și schimbe forma. Această caracteristică este întâlnită în
majoritatea graiurilor dacoromâne, dar și în flexiunea unor substantive în aromână.
Paradigma pronumelui posesiv în aromână este formată astfel: când se exprimă un
posesor de persoana I, masculin, singular, întâlnim forme precum: a meṷ, a ńeṷ, a mel, iar
pentru feminin, singular: a mḙa, a mḙáṷî. La plural găsim formele a meḭ, a ńeḭ, a meľ pentru

3
Gheorghe C. Moldoveanu, Evoluția posesivelor în limba română, în vol Crâmpeie de limba română, Suceava,
Editura Bucovina Viitoare, 1999, p. 67.
4
Alexandru Rosetti, et alii, Istoria limbii române. Volumul I: Limba latină, București, Editura Academia
Republicii Populare Române, 1965, p. 157.
5
Ibidem.
masculin și a mḙáli pentru feminin. Persoana a II singular este reprezentată de formele a tăṷ, a
tăl pentru masculin, iar a ta, a táṷî pentru feminin; a tăi, a tăľ, a táli, la plural. Pentru persoana
a III a, masculin, singular a lui, iar pentru feminin a ľei; forma a lor este întâlnită pentru
masculin și feminin, plural. Atunci când exprimă mai mulți posesori, pronumele se înfățișează
astfel: pentru persoana I, masculin, singular: a nóst(r)u, feminin: a noást(r)î, iar la plural: a
nóșt(r)i, a nóșțî, a noĉ, a noást(r)i; persoana a II a a vóst(r)u, a voást(r)î pentru singular și a
vóșt(r)i, a vóșî, a voĉ, a voást(r)i. Forma a lor apare la persoana a III a atât pentru număr, cât
și pentru gen.
Adjectivul posesiv însoțește substantive care denumesc grade de rudenie și cunosc
flexiunea și distincția N.Ac. de G.D. Astfel spus pentru N.Ac. avem formele -ńu, -mḙa, -tu, -ta,
-su, -sa, iar pentru G.D. -ńui, -mḙai, -tui, -tai, -sui, -sai.
În Tratat de dialectologie românească, Valeriu Rusu oferă exemplele: N.Ac. fráti-ńu,
sor-mḙa, fráti-tu, sór-ta, fráti-su, sor-sa și G.D. (a) fráti-ńui, (a) sor-mḙai, (a) fráti-tui, (a) sor-
tai, (a) frati-sui, (a) sor-sai pentru a ilustra această distincție.
Precizăm faptul că formele din latină suus, sua s-au păstrat ca forme conjuncte în acest
dialect, în special însoțind numele de rudenie, ca în exemplele: tátî-su, mî-sa6. Formele
neaccentuate ale pronumelui personal în poziție enclitică formează așa-numitul dativ posesiv,
precum: cáľ i-ț „caii-ț (caii tăi)”7 /unde se deschid ghilimelele?/. Dativul posesiv exprimă un
raport de posesie, alăturându-se posesivului pronumelui personal: Cîndu z-dispărtsă di aluĭ-li
de-acasă „când se despărți de-ai lui de-acasă”8.
În ceea ce privește pronumele posesiv în dialectul meglenoromân, acesta se diferențiază
de celelalte dialecte prin faptul că articolul posesiv lipsește. Așadar, întâlnim formele: meu,
mea, tǫu, ta.
Adjectivul posesiv este localizat întotdeauna înaintea substantivului, însușire specifică
topicii meglenoromâne: meu̯ fiĉór/ ar. fiĉórlu améu̯/ dr. feciorul meu9.
Atunci când adjectivele posesive apar după substantive, în cazul celor care denumesc
nume de rudenie, întâlnim și variantele: „ńu tu (în Țărnareca, ta), su (în Țărnareca, sa)”10.
Istroromâna poate fi privită printr-un „conservatorism remarcabil”11. Acest dialect
respectă formele paralele cu posesiv reflexiv și nereflexiv, fiind însoțite de a „invariabil

6
Matilda Caragiu-Marioțeanu, Dialectologie română, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1977, p. 184.
7
Valeriu Rusu, Tratat de dialectologie românescă, Craiova, Editura „Scrisul Românesc”, 1984, p. 444.
8
Gheorghe C. Moldoveanu, Evoluția posesivelor în limba română, în vol. Crâmpeie de limba română, Suceava,
Editura Bucovina Viitoare, 1999, p. 71.
9
Matilda Caragiu-Marioțeanu, Dialectologie română, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1977, p. 205.
10
Valeriu Rusu, Tratat de dialectologie românescă, Craiova, Editura „ Scrisul Românesc”, 1984, p. 518.
11
Ibidem, p. 572.
facultativ proclitic”12. Astfel, întâlnim formele reflexive: a sev (a se), a sa (a så), a seľ, a sale
(a såle) și nereflexive: a lui, a l’ei, a lor. Cauza exprimării posesivului prin seriile reflexive si
nereflexive este discutată de către Gh. C. Moldoveanu, în Evoluția posesivelor, acesta vorbind
de existența influenței slave asupra acestor forme. Locul adjectivului posesiv devine asemănător
dialectului meglenoromân, fiind situat de cele mai multe ori înaintea substantivelor, întâlnindu-
se de alftel și situații în care acesta apare după substantiv cu funcție afectivă.
Dialectul dacoromân s-a format la nordul Dunării, spre deosebire de celalte dialecte care
au luat naștere la sudul acestui fluviu. Apariția anumitor factori precum: înființarea
formațiunilor statale, dezvoltarea în ceea ce privește viața politică și economico-socială,
prezența influențelor, toate acestea au condus la structurarea dialectului daco-român în cinci
subdialecte (muntean, moldovean, bănățean, crișean și maramureșean). Așadar, pronumele
posesiv apare cu forme pleonastice în construcții: mă-sa lu Stan; ta-su al ei; tatî-miu al meu13,
fiind întâlnit în subdialectul muntenesc.
Formele a méia, a táia, a lúia, a iiia sunt specifice graiurilor moldovenești, într-o arie
mai restrânsă. Însă în ceea ce privește subdialectul crișean sunt evidențiate probleme în ceea ce
constă nivelul fonetic al pronumelor și adjectivelor posesive. Astfel, formele (A) mńo, (a) to,
(a) mę, (a) nost, (a) nǫ́stă, (a) noștʹʹ, (a) nǫ́ste, (a) vost, (a) voștʹʹ, (a) vǫ́stă, (a) vǫ́ste, (a) nóștʹʹĕ,
(a) vóștʹʹĕ14 descriu paradigma pronumelui posesiv.
Clar fiind faptul că latina era considerată limbă cultă sau chiar limbă model, aceasta a
încercat să impună în limba română aspecte de gramatică latinească, chestiune pe care o vom
discuta pe larg la capitolul intitulat Exprimarea posesiei în textele românești vechi; vom avea
în vedere posibilitatea exprimării raportului de posesie prin folosirea formei genitivale a
pronumelui personal de persoana a III-a singular.

1.2. Genitivul în limba latină

Cazurile în limba latină se împart în patru categorii15:
1. Cazuri gramaticale; prima categorie cuprinde nominativul și dativul, acestea indicând
funcția pe care o ocupă cuvântul în propoziție;
2. Cazuri cu valoare concretă; cea de a doua categorie este reprezentată de ablativ și
locativ; cazuri ce prezintă o valoare concretă în propoziție;

12
Matilda Caragiu Marioțeanu, op.cit., p. 222.
13
Valeriu Rusu, op.cit., p. 177.
14
Ibidem, p. 304.
15
Alexandru Rosetti, et alii, Istoria limbii române. Volumul I: Limba latină, București, Editura Academia
Republicii Populare Române, 1965, p. 126.
 3. Cazuri mixte, caracterizate prin dubla funcție (atât caz gramatical, cât și caz cu valoare
concretă) și reprezentate de către genitiv și acuzativ;
4. Vocativul se situează în cea de a patra categorie, având o situație diferită, prezentă și în
limba română.
Genitivul în limba latină este caracterizat prin poziția sa evolutivă. Forma sa inițială
exprima „întregul din care se ia o parte”16, apoi primește anumite aspecte și valori,
precum:„exprimarea întregului asupra căruia se răsfrânge acțiuna unui verb, posesorul unui
lucru, subiectul sau obiectul unei lucrări exprimate printr-un substantiv, calitatea unui lucru,
prețul unui lucru sau lucrul cu privire la care se face o exclamație”17. În funcție de caracteristica
pe care o exprimă, genitivului i se atribuie diferite denumiri: genitivus partitivus, genitivus
possessivus etc.
Genitivul partitiv exprimă, ca în exemplul următor: „Eōrum una pars, quam Gallos
obtinere dictum est” (Comentarii De Bello Gallico) – un întreg din care se ia o parte („eōrum
una pars = o parte dintre ei”18). Genitivul își ocupă locul după substantive care exprimă un
număr precum: manus = grup, grex = turmă, pars = parte, după pronume: quis = cine, nemo =
nimeni, nihil = nimic, numerale, adverbe, adjective. În decursul timpului, genitivul partitiv a
început să fie schimbat în unele întrebuințări ale sale prin construcții preopoziționale ca în
exemplul „dimidum praeda = jumătate din pradă”19 și dimidum de praeda care are același
înțeles. Construcțiile cu prepoziția de s-au dezvoltat în dauna genitivului, ajungând să îl
înlocuiască în limba vorbită și în limbile romanice. Desigur, se poate identifica și prezența
prepoziției ex, dar cu o pondere scăzută de utilizare.
Genitivul explicativ prezintă două informații definitorii și anume: personifică lucrul pe
care îl determină, dar îl și prezintă ca posesor, în structuri precum: „urbs Romae, în loc de urbs
Roma”20. Întâlnit în expresii pleonastice („ira furōris = mânia furiei”21) și în expresii temporale
(„sextum post cladis annum = în al șaselea an de la dezastru”22), genitivul explicativ are valoare
expresivă. Prezența acestui genitiv este remarcată în textele poeților, iar în latina clasică acesta
și-a făcut simțită prezența în construcții ca un „familiarism sau ca un vulgarism” 23. Și în cazul
genitivului explicativ este vorba de o înlocuire prin construcții prepoziționale, dar, în acest caz,

16
N. I. Barbu, Toma I. Vasilescu, Gramatica latină, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1969, p.186.
17
Ibidem.
18
Ibidem, p.187.
19
Ibidem.
20
Ibidem, p. 189.
21
Ibidem.
22
Ibidem.
23
Alexandru Rosetti, et alii, Istoria limbii române. Volumul I: Limba latină, București, Academia Republicii
Populare Române, 1965, p. 230.
înlocuirea nu este înfățișată prin intermediul textelor. Acest fenomen este regăsit într-o ultimă
perioadă în limba vorbită, fiind indicat de situația din limbile romanice apusene. Remarcăm
faptul că romanica răsăriteană a păstrat genitivul sau s-a apelat la construcția cu apoziția: târgul
Bârladului, orașul Bârlad24.
În ceea ce privește genitivul subiectiv, putem spune că acesta exprimă subiectul unei
acțiuni, ca în exemplul ventōrum flemĭna = sufletul vânturilor25, iar atunci când este exprimat
obiectul care suferă efectele unei acțiuni, ca în exemplul faber fortūnae = meșterul soartei (își
făurește soarta)26, putem vorbi despre un genitiv obiectiv. Distincția dintre cele două tipuri de
exprimare se realizează de cele mai multe ori cu ajutorul contextului. Un bun exemplu privind
această realizare ne este oferit de către Claudia Cemârtan, în Gramatica limbii latine, unde
construcția Metus hostium, în lipsa contextului poate fi un genitiv subiectiv (teama dușmanilor)
(<hostes metuunt = dușmanii se tem), sau poate exprima un genitiv obiectiv (teama de dușmani)
(<hostes metuĭmus = ne temem de dușmani).
Construcțiile prepoziționale au înlocuit definitiv genitivul obiectiv, ceea ce a dus și la
slăbirea nivelului de folosire a genitivului subiectiv. În limba română, construcțiile cu genitivul
s-au păstrat, fiind construcții literare.
Exprimarea unei însușiri a unei ființe sau a unui lucru este specifică genitivului
calității. În structuri precum: Genĕris Graeci est = E de neam grec; homĭnes magnae virtūtis
= oameni de mare curaj 27, genitivul poate descriere originea etnică, respectiv însușirea ființei
indicate de substantivul homĭnes. Genitivul măsurii ilustrează o caracteristică conturată
printr-o unitate de măsură, iar genitivul categoriei definește categoria din care face parte
lucurul sau ființa, precizate de numele pe lângă care sunt poziționate. Genitivul prețuirii este
cel care exprimă cât valorează un lucru sau o ființă în raport cu verbul pe care îl însoțește,
cum întâlnim în exemplul: Haec noli putāre parvi = Nu socoti acestea de putință valoare28.
Întâlnim de altfel și genitivul care exprimă un lucru în privința căruia se face o exclamație,
fiind numit și genitivul exclamației sau situații în care apare genitivul relației, acesta indicând,
după cum precizează N. I. Barbu și Toma I. Vasilescu în Gramatica limbii latine: „acea
privință, materie sau abstracție față de care se îndeplinește acțiunea unui verb sau substantiv
sau există calitatea unui adjectiv.”

24
Ibidem.
25
N. I. Barbu, Toma I. Vasilescu, op.cit. p. 190.
26
Ibidem.
27
Ibidem.
28
Ibidem, p. 191.
 1.2.1. Genitivul posesiv
Genitivul posesiv în limba latină indica posesorul unui obiect sau al unei ființe.
Posesivul era folosit și pentru a exprima atât locuitorii unei capitale: Lutetia Parisiōrum =
Lutetia (capitala) parisiilor29, tatăl sau mama unei persoane, cât și magistratul unei provincii:
Gallia Lepĭdi = Galia (provincia) lui Lepidus30. De precizat este faptul că uneori pentru a reda
vorbele sau afirmațiile făcute de cineva se apela la construcțiile cu genitivul posesiv: Haec
Epicūri = aceste afirmații ale lui Epicur31. În concurența acestuia, apare atât ablativul, cât și
dativul. Așadar, în vorbirea cotidiană a luat naștere și s-a dezvoltat așa-numitul atribut
substantival posesiv în cazul dativ. Distincția dintre genitiv și dativ fiind ilustrată în planul
nuanțării acestora.

1.3. Dativul în limba latină

Dativul în limba latină poartă denumirea de dativus casus deoarece caracteristica
specifică acestuia este de a exprima persoana căreia i se atribuie ceva. Dativul poate exprima și
scopul unei acțiuni verbale sau poate arăta ființa în folosul căreia se desfășoară acțiunea
îndeplinită de verb. Valorile dativului diferă de nuanțele pe care acesta le dobândește, având
posibilitatea de a determina atât verbe, adjective, cât și interjecții. Cu privire la acțiunea verbală,
dativul distinge două categorii caracterizate de prezența absolută a unui complement în dativ și
prin posibilitatea de a lipsi acest complement. Este vorba de dativul strâns legat de acțiunea
verbală și de dativul slab legat de acțiunea verbului. În categoria celor strâns legate de acțiunea
verbală, întâlnim:
1. Construcțiile cu verbe care cer complement în dativ, dar în limba română
acesta stă în cazul acuzativ, ca în exemplul: Civitāti persuāsit = A convins cetatea.32,
unde substantivul civitāti este un complement în cazul dativ și nu poate lipsi din
propoziție. La fel ca în situația verbului persuadeo de a cere complement în cazul
dativ, sunt și verbele: studeo, parco, invideo, faveo, medeor etc.
2. Dativul de apropiere caracterizat atât de construcțiile: appropinquāare
urbi = a se apropia de oraș; coniungĕre alicui = a se uni cu cineva, assidēre alicui
= a sta lângă cineva, cât și de verbe precum: miscēre, aequāre, implicāre etc.

29
Ibidem, p.188.
30
Ibidem.
31
Ibidem, p.189.
32
Ibidem, p. 193.
 3. Dativul după substantive verbale, precum: obtemperatio legĭbus = supunere la
legi33.
4. Dativul pe lângă adjective, această categorie fiind alcătuită din
majoritatea adjectivelor care au înrudire semantică cu verbele construite cu dativul:
Flamma fumo est proxima = Flacăra este foarte apropiată de fum34.
5. Dativul cu esse care arată posesorul sau lucrul posesor fiind denumit și dativ posesiv.
În categoria dativului slab legat de acțiunea verbului întâlnim: dativul folosului sau al pagubei
(commodi vel incommodi), dativul simpatiei, dativul punctului de vedere (iudicantis), dativul
de agent (auctoris), dativul etic (ethicus) și dativul de scop (finalis).
Încheiem această prezentare succintă despre dativ în general și discutăm în continuare
despre dativul posesiv.

1.3.1. Dativul posesiv

Pe tot parcursul evoluției limbii latine, dativul posesiv s-a păstrat pentru a exprima
posesorul unui lucru, al unei ființe. Posesorul este menționat de cele mai multe ori ca fiind o
persoană și foarte rar ca fiind un obiect.
În perioada preclasică, posesorul se exprima prin pronume personal (mihi, tibi) sau prin
demonstrativul: huic filia una erat35. De precizat este faptul că în această perioadă subiectul
gramatical era exprimat printr-un substantiv, apoi a fost înlocuit cu un nume de persoană. În
Istoria limbii latine. Volumul I: Limba latină, structura mihi est nomen apare ca un dativ
posesiv deoarece se precizează numele unei ființe. În construcția Nomen Arcturost mihi, dativul
posesiv tinde să fie înlocuit cu nominativul. Evoluția dativului posesiv poate fi surpinsă în
special în limba vorbită. În ceea ce privește evoluția sintactică a dativului posesiv, întâlnim
două situații: dativul cu esse și dativul cu habeo. Atunci când „prin legarea stereotipă a dativului
(persoanei) cu verbul a fi (esse) apare dativul cu esse”36. Dativul cu esse primește o nuanță
stilistică deosebită deoarece exprimă posesorul printr-un caz al interesului, în acest fel devenind
„expresie afectivă a ideii de posesiune”37.

1.3.2. Dativul adnominal

33
Ibidem, p. 194.
34
Ibidem.
35
Alexandru Rosetti, et alii, Istoria limbii române. Volumul I: Limba latină, București, Editura Academiei
Republicii Populare Române, 1965, p. 242.
36
Nicolae Felecan, Complementul posesiv, în „Limba română”, XX, 2010, nr.3-4, p. 158.
37
Ibidem.
 În limba latină, funcțiile și valorile cazului genitiv și dativ au tendința de a se suprapune,
realizându-se astfel un transfer funcțional în care gentivul este defavorizat în fața dativului.
Acest lucru este demonstrat de formele de genitiv a căror răspândire este înlocuită din ce în ce
mai des cu formele de dativ. Transferul este datorat prezenței unei forme de dativ adnominal
care preia semnificațiile specifice genitivului, precum: posesia și apartenența.
Dativul adnomnial este construit pe baza structurilor clasice de dativ posesiv (mihi liber
est (lit.) „mie îmi este cartea” = „am cartea”38), dar și a apropierilor acestuia de dativul commodi
și de dativul sympatheticus. Apariția dativului adnominal, începând cu secolul al V-lea, a dus
la o evidentă suprapunere a formelor acestuia cu formele genitivului. Cauza acestei împletiri
este explicată prin posibilitatea de asociere a valorii de atribuire (specifică dativului) și valoarea
de poseseie (specifică genitivului). Treptat, atât genitivul cu valoare posesivă, dativul posesiv,
cât și dativul adnominal tind să fie înlocuite de construcții prepoziționale cu de și ad + acuzativ.

1.4. Concluzii: de la latină la română

În evoluția pronominală de la latină la română, pronumele posesiv reflectă flexiunea de
tip adjectival, iar formele sale prezintă diferențe ce privesc persoana și raportul cu numărul de
posesori și de obiecte posedate. În exprimarea posesiei pentru persoana a III a, româna păstrează
concurența pronumelui posesiv suus cu cel demonstrativ ille, aducând în plus folosirea regulată
al lui ille nu numai la plural, ci și la singular. Astfel, acest fenomen este cel care a determinat
apariția concurenței lui/ei – său/sa/săi/sale.

38
Marius Sala, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Istoria limbii române, volumul I, București, Univers Encilopedic Gold,
2018, p. 140.