Sunteți pe pagina 1din 11

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
Program de studii universitare de master
Drept internațional și dreptul Uniunii Europene

REFERAT
RELAȚII ȘI ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE

STUDENT: JULEA SORIN IONUŢ

1
UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană (UE) ESTE unică. Ea nu este un stat federal, ca Statele Unite ale
Americii, pentru că țările membre ale sale rămân națiuni suverane independente. Uniunea
Europeană nu se încadrează nici în tiparul de organizație interguvernamentală, cum sunt Națiunile
Unite, deoarece țările membre își reunesc o parte a suveranității și obțin astfel o influență și o
putere colectivă mult mai mare decât în cazul în care ar acționa pe cont propriu.

Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi intelectuali
deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituţionalizat
forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi: Organizaţia
pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO)2, Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii au pus bazele unei solidarităţi
mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor
şi ale cooperării interguvernamentale.

După Al Doilea Război Mondial, integrarea europeană a fost văzută ca un antidot al


naționalismului extremist care a devastat continental. Într-un discurs ținut la 19 septembrie 1946
la Universitatea din Zürich, Elveția, Winston Churchill a mers mai departe și a promovat apariția
Statelor Unite ale Europei. Congresul de la Haga din 1948 a reprezentat un moment esențial în
istoria federală europeană, deoarece a dus la crearea Mișcării Europene și a Colegiului Europei,
unde viitorii lideri ai Europei vor trăi și vor studia împreună.

De asemenea, a condus direct la înființarea Consiliului Europei în 1949, primul mare efort
de a aduce împreună națiunile Europei, inițial zece dintre ele. Consiliul s-a concentrat în primul
rând pe valori - drepturile omului și democrația - mai degrabă decât pe probleme economice sau
comerciale și a fost întotdeauna considerat un forum în care guvernele suverane ar putea alege să
colaboreze fără autoritate supranațională. Aceasta a generat mari speranțe de integrare europeană
și au existat dezbateri aprinse în cei doi ani care au urmat în privința modului în care acest lucru
ar putea fi atins.

2
Dar în 1952, dezamăgit de ceea ce au văzut ca lipsă de progres în cadrul Consiliului
Europei, șase națiuni au decis să meargă mai departe și au creat Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului, care a fost declarată a fi "un prim pas către o Europă federală". Oameni
vizionari precum Alcide De Gasperi din Italia, Jean Monnet și Robert Schuman din Franța și Paul-
Henri Spaak din Belgia au înțeles că oțelul și cărbunele erau cele două industrii esențiale pentru
ducerea unui război și că prin legarea industriilor naționale, un viitor război între națiunile lor ar fi
fost imposibil. Acești bărbați și alții sunt oficial creditați ca părinți fondatori ai Uniunii Europene.

TRATATUL DE LA ROMA (1957–1992)

În 1957, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Țările de Jos și Germania de Vest au semnat
Tratatul de la Roma, care a creat Comunitatea Economică Europeană (CEE) și a stabilit o uniune
vamală. De asemenea, au semnat un alt pact de creare a Comunității Europene a Energiei Atomice
(Euratom) pentru cooperarea în dezvoltarea energiei nucleare. Ambele tratate au intrat în vigoare
în 1958. CEE și Euratom au fost create separat de CECO. CEE a fost condusă de Walter Hallstein
(Comisia Hallstein), iar Euratom a fost condusă de Louis Armand (Comisia Armand) și apoi de
Étienne Hirsch.

Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în
calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală); piaţa
comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor,serviciilor
şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură,comerţ, transport
şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii performanţei activităţilor
economice.

Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.

Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de
vedere geografic, prin aderări successive, cât şi din punctul de vedere al dezvoltării de politici
şistructuri instituţionale comune.

TRATATUL DE LA MAASTRICHT (1992–2007)


Schimbarea peisajului politic european după căderea regimurilor comuniste din Europa
Centrală şi de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunităţii Europene, în direcţia
creării unei uniuni politice şi a uniunii economice şi monetare. Baza legală a noii Uniuni Europene

3
este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi ratificat la 1 noiembrie
1993. Odată cu extinderea planificată pentru a include fostele state comuniste din Europa Centrală
și de Est, precum și Cipru și Malta, criteriile de la Copenhaga pentru aderarea la UE au fost
convenite în iunie 1993. Extinderea UE a introdus un nou nivel de complexitate și dezacorduri. În
1995, Austria, Finlanda și Suedia au aderat la UE.

În 2002, bancnotele și monedele euro au înlocuit monedele naționale în 12 state membre.


De atunci, zona euro a crescut și cuprinde 19 țări. În 2004, UE a înregistrat cea mai mare extindere
când Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și
Slovenia au aderat la Uniune.

TRATATUL DE LA LISABONA (2007–PREZENT)


Noul Tratat a fost semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007 de cele 27 de state membre ale
Uniunii Europene (UE). Este primul tratat al Uniunii semnat de România în calitate de stat membru
UE. Documentul amendează tratatele actuale în vigoare, fără a le înlocui. Numele său oficial este
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene.

Tratatul de la Lisabona va oferi Uniunii instrumentele adecvate pentru a face faţ


provocărilor complexe ale secolului 21, precum globalizarea, schimbările climatice, securitatea
energetică, mediul şi dezvoltarea durabilă, criminalitatea organizată sau imigraţia.

Tratatul de la Lisabona confirm cele trei principia care stau la baza guvernanței
democratice în Europa:

 Egalitatea democratică;
 Democrația reprezentativă;
 Democrația participativă.

SISTEMUL PRINCIPALELOR INSTITUTII ALE UNIUNII EUROPENE

Comisia Europeană

Comisia Europeană este cea de-a doua instituție comunitara, care in sistemul Tratatului
C.E.C.A. s-a numit ”inaltă Autoritate”.

4
Comisia are drept scop principal pe acela de a asigura fiecărei comunități identitatea sa
proprie, punând în valoare interesele comunitare, mai presus de interesele statelor membre,
ățexprimând, astfel, interesele fiecărei Comunități în parte.

Principalele competenţe ale Comisiei sunt:

• de control: supraveghează respectarea Tratatului UE şi implementarea legislaţiei

comunitare;

• de iniţiativă: are monopolul iniţiativei în chestiuni de competenţă comunitară (politici

comunitare);

• de execuţie: joacă rolul unui guvern la nivel comunitar, având responsabilitatea

implementării şi coordonării politicilor, precum şi a gestionării Fondurilor Structurale şi

a bugetului anual al Uniunii;

• de reprezentare: primeşte scrisorile de acreditare ale ambasadorilor ţărilor din afara

spaţiului comunitar în UE şi are Delegaţii – cu rang de ambasade - în statele candidate

sau în alte state din afara Uniunii, precum şi birouri de reprezentare în SM.

Consiliul European

În conformitate cu articolul 3 din TUE, Consiliul European face parte din „cadrul
instituţional unic” al Uniunii. Dar este sursa unei politici globale de viitor, nu un organ decizional,
în sensul juridic al termenului. Nu ia decizii cu consecinţe juridice pentru Uniune, doar în cazuri
excepţionale. În esenţă, este un organ interguvernamental, care ia decizii în unanimitate.Nu este
încă o instituţie comunitară. În situaţia în care Tratatul de instituire al Comunităţii Europene le este
încredinţată o decizie şefilor de stat sau de guvern, ei acţionează ca un Consiliu în sens comunitar
al cuvântului, iar nu ca un Consiliu European. Aceasta se aplică în cazul:

 deciziilor, ca ultima autoritate pentru permiterea unei cooperări mai strânse în


domeniul comunitar, conform articolului 121 alineatul (2) CE;
 alegerii statelor membre care îndeplinesc condiţiile de aderare la moneda unică ,
conform articolului 121 alineatul (4) CE.

Consiliul Uniunii Europene (CONSILIUL DE MINISTRI)

5
Consiliul de Miniștri a apărut pe cale convențională prin Tratate institutive având la
început, denumiri diferite: Consiliul Special al Miniștrilor (Tratatul instituind C.E.C.A.) și
Consiliul (Tratatele de la Roma instituind C.E.E. și EURATOM)

După unificarea institutiilor, prin Tratatul de la Bruxelles din 1965, dobândește denumirea
de Consiliul de Miniștri.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJEU) este ramura judiciară a UE. Acesta este
responsabilă pentru interpretarea dreptului european și a tratatelor UE. Este alcătuită din camerele:
Curtea de Justiție, Tribunalul și Tribunalul Funcției Publice. Sediul CJEU este la Luxembourg.

Necesitatea înfiițării unei astfel de instituții s-a resimțit încă din perioada lucrărilor
pregătitoare elaborării Tratatului de la Paris, instituind C.E.C.A. Partenerii prezenți vedeau în
Curtea de Justiție un organism de control al legalității actelor emise de Inalta Autoritate si Consiliul
Special de Miniștri (organe ale C.E.C.A.).

In cadrul negocierilor s-au propus mai multe soluții (înființarea unei comisii de arbitraj sau
recurgerea la serviciile unui organ de jurisdicție deja existent – Curtea Internationala de Justiție),
dar nici una nu a fost adoptată. În cele din urmă s-a optat pentru o soluție propusă înca din anul
1950, de a infiinta o Curte de Justitie proprie.

Curtea de Justiție a fost concepută ca un organism comun al C.E.C.A., C.E.E. si C.E.E.A.


atat pentru rațiuni de ordin practic, cât, mai ales pentru facilitarea unității de aplicare și interpretare
a tratatelor și pentru a favoriza rezolvarea eventualelor conflicte de competență dintre Comunități.

Curtea este formată din 16 judecători asistați de 9 avocati generali. Si unii si ceilalti sunt
numiți de comun acord de către guvernele statelor membre.

În ceea ce privește pe judecătorii, deși nicio dispoziție a tratatelor nu prevede ca judecătorii


să aibă naționalitatea statelor membre, în practică s-a urmarit, ca, întotodeauna, Curtea sa cuprinda
cel puțin câte un judecător din fiecare din statele membre.

Judecătorii sunt numiti pe o perioadă de 6 ani, fiind reînnoiniți fără limitări. Nu este
prevăzută nici o limită de vârstă pentru judecători. Guvernele statelor membre nu pote revoca un

6
judecător al Curții în timpul exrcitării mandatului său, Curtea fiind singura în măsură să asigure
controlul asupra activității și disciplinei membrilor săi.

Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe președintele Curții de justiție, pentru
un mandat de 3 ani care poate fi reînnoit.

Avocații generali sunt numiti cu acordul statelor membre pe o perioadă de 6 ani, cu


posibilitatea de a li se prelungi mandatul. Rolul esențial al avocaților generali se materializează în
momentul punerii concluziillor

Din structura Curții de Justiție, pe langa judecător și avocați generali, mai fac parte și
grefieri, raportrori adjuncți și referenți.

Parlamentul European

Parlamentul European a fost înfiinţat prin Tratatul de la Roma (1957) pentru a reprezenta
„popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene"2, fiind singura instituţie a cărei
componenţă este stabilită prin alegeri libere, la nivel european şi ale cărei şedinţe şi deliberări sunt
publice. Iniţial, PE a fost organizat ca un ansamblu deliberativ, cu funcţie consultativă şi constituit
din membri ai parlamentelor naţionale. Tratatele de la Maastricht şi de la Amsterdam au adus
schimbări majore ale rolului PE, acesta devenind un organ cu funcţii politice şi cu puteri legislative
şi bugetare.

Din punct de vedere al organizării, PE are următoarele structuri:

- Preşedinte – reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial şi în relaţiile

internaţionale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului şi sedinţele interne;

- Birou parlamentar - organul de reglementare responsabil cu bugetul Parlamentului, cu

problemele administrative, organizatorice şi de personal;

- Conferinţa preşedinţilor – organ politic al Parlamentului, constituit din Preşedintele

Parlamentului şi preşedinţii grupărilor politice, responsabil cu stabilirea ordinii de zi a

şedinţelor plenare, fixarea calendarului activităţilor desfăşurate de organismele

parlamentare şi stabilirea competenţei comisiilor si delegatiilor parlamentare, precum şi a

numărul membrilor acestora;

7
Comitete – organizează activitatea PE pe domenii de activitate şi sunt împărţite în

comitete permanente (17), comitete temporare (6) – vezi Anexa 2 - şi comitete

parlamentare mixte – ce menţin relaţiile cu parlamentele ţărilor candidate;

Secretariat – 3 500 de funcţionari ce lucrează în serviciul PE.

Rolul Parlamentului în cadrul Uniunii Europene are în vedere:

- examinarea şi adoptarea legislaţiei comunitare, alături de Consiliul UE (Consiliul de

Miniştri), prin procedura de co-decizie;

- aprobarea (şi monitorizarea) bugetului UE;


- exercitarea funcţiei de control asupra altor instituţii UE, cu posibilitatea de a înfiinţa

comisii de anchetă;

- aprobarea acordurilor internaţionale majore, cum ar fi acordurile privind aderarea de


noi

SM şi acordurile comerciale sau de asociere între UE şi alte ţări.

Banca Centrală Europeană este responsabilă pentru stabilitatea monetară în statele


membre. Banca Central Europeană a înlocuit Institutul Monetar European.

Însemnele Uniunii Europene

Simbolurile Uniunii Europene sunt specificate în proiectul de constituție a Uniunii


Europene, în Partea IV, Dispoziții Generale și Finale, articolul 1. Majoritatea acestor simboluri au
fost create de Consiliul Europei între anii 1950 - 1960 fiind adoptate de Uniunea Europeană.

Drapelul european

Cercul celor 12 stele aurii pe fond albastru. Această emblemă a fost adoptată în 1955 de
către Comitetul Miniștrilor în urma propunerii Adunării Parlamentare. Prin dispoziția acestora,
cele 12 stele simbolizează unitatea popoarelor Europei. Numărul lor este invariabil, douăsprezece
fiind simbolul perfecțiunii și plenitudinii.

Imnul european

8
În ianuarie 1972, Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei a adoptat un imn european
iar în 1985, Șefii de Stat și de Guvern din țările membre reuniți în cadrul Consiliului European, la
Milano l-au adoptat ca imn oficial. Imnul este interpretat cu prilejul ceremoniilor europene.
Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspirația spre valorile comune, unitatea în diversitate
și idealurile de libertate, pace și solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.

Moneda unică europeană - Euro - a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999 si a început să fie
distribuită, în bancnote si monede, în toate statele membre UE, începând cu 1 ianuarie 2002.

Sigla monedei este litera inspirată din litera grecească epsilon si de prima literă a cuvântului
Europa, iar cele două linii paralele simbolizează stabilitatea.

Din luna mai a anului 2000, Europa are si o deviză - "Unitate în diversitate"

Aderarea României la Uniunea Europeana reprezintă pentru întreaga societate romaneasca


un obiectiv strategic de maxima importanta, fiind susţinut in mod constant de toate instituţiile
statului, precum si de forţele politice parlamentare, de societatea civila in general.

Viitorul UE şi procesul de decizie

După cum am arătat anterior, relaţia care există între instituţiile Uniunii Europene şi
procesul de decizie este direct afectată de procesul de extindere şi de creşterea numărului SM.
Reforma instituţională care are loc în momentul de faţă nu este însă numai rezultatul acestei
extinderi, ci şi a deficitului democratic cu care Uniunea s-a confruntat în anii trecuţi, a participării
şi interesului insuficiente din partea societăţii civile şi a sectorului privat.

Revenind la procesul de decizie, s-a spus adesea că acesta nu este destul de apropiat de
cetăţeni, că nu reflectă suficient interesele locale şi sectoriale. Tocmai de aceea, considerăm utilă
o scurtă trecere în revistă a ceea ce înseamnă procesul de decizie la nivel comunitar şi ce va aduce
nou reforma în acest sens.

Astfel, am văzut că UE este structurată pe trei piloni: dimensiunea comunitară (primul


pilon) politici externe şi de securitate comune (al doilea pilon) şi cooperarea judiciară şi a poliţiei
în domeniul criminalităţii (al treilea pilon). În domeniul ultimilor doi piloni, metoda de decizie
este cea inter-guvernamentală, caracterizată prin:

• drept de iniţiativă împărţit de către Comisie şi S/M;

• consensul ca regulă generală de vot în Consiliu (unanimitate);

9
• rol consultativ pentru Parlamentul European;

• rol minor pentru Curtea de Justiţie.

Spre deosebire de acestea, dimensiunea comunitară,care reprezintă însăşi esenţa Uniunii,


este caracterizată, la nivelul deciziei, prin:

• dreptul de iniţiativă ca monopol al Comisiei;

• largă utilizare a votului majoritar în Consiliu (majoritate calificată);

• rol activ pentru Parlamentul European;

• interpretare uniformă a legislaţiei comunitare de către Curtea de Justiţie.

În ceea ce priveşte procesul de decizie, metodele utilizate în acest scop sunt: co-decizia,
avizul conform, cooperarea şi consultarea (ultimele trei fiind prezentate în cadrul descrierii
atribuţiilor Parlamentului European).

10
BIBLIOGRAFIE
- Augustin Fuerea - “Drept comunitar. Partea generala”, Editura Allbeck,
Bucuresti, 2004;
- Jean Paul Jacque - “Droit institutionnel de l’Union Europeenne”, Dalloz, Paris,
2004;
- Octavian Manolache – “Drept comunitar”, Editura Allbeck, Bucureşti, 2003;
- Roxana Mariana Popescu, Mihaela Augustina Dumitrascu, Augustin Fuerea
(coordonator) – “Drept comunitar european – caiet de seminar”, Editura
PROUNIVERSALIS, Bucureşti, 2005;
- Laura Lazar – Dreptul UE. Selectie de jurisprudenta relevanta, Editura Universul
Juridic, Bucuresti, 2017;
- Laura-Cristiana Spataru-Negura – Dreptul UE, o noua tipologie juridica, Editura
Hamangiu, Bucuresti, 2016;
- Anamaria Groza – Probleme de Drept european, Editura CH Beck, Bucuresti,
2015;
- Dragos Chilea – Dreptul UE: 300 de intrebari si raspunsuri, Editura Hamangiu,
Bucuresti, 2014;
- Tratatul de Reformă a Uniunii Europene, Lisabona, 2009;
- www.eur-lex.europa.eu

11