UNIVERSITATEA DE STAT „BOGDAN PETRICEICU HASDEU” DIN CAHUL

CATEDRA DE ECONOMIE și MANAGEMENT în AFACERI și SERVICII

CONSPECT
la disciplina

TEORIE ECONOMICĂ ​
Elaborat de: ​GÎRNEȚ SLAVIC
lector super. univ.
 1
CUPRINS ​Paj. ​Partea I „Microeconomie” 1​ ​Obiectul de studiu al economiei politice.
2 ​Fundamentele activităţii economice.

3 ​Forme de organizare şi funcţionare a economiei.

4 ​Teoria consumatorului: - utilitate, alegere şi echilibru.

5 ​Teoria consumatorului: - cererea de bunuri de consum.

6 ​Teoria producătorului: - întreprinderea şi analiza factorilor de

producţie.

7 ​Teoria producătorului: - costul de producţie.

8 ​Teoria producătorului: - oferta de bunuri de consum.

9 ​Piaţa şi preţul: elemente cheie ale economiei de

piaţă.

10 ​Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă.

11 ​Piaţa cu concurenţă imperfectă. Monopolul şi concurenţa

monopolistică.

12 ​Piaţa cu concurenţă imperfectă. Oligopolul.

13 ​Piaţa factorilor de producţie. Piaţa funciară şi renta.

14 ​Piaţa factorilor de producţie. Piaţa muncii şi salariul.

15 ​Piaţa factorilor de producţie. Piaţa capitalului real şi

dobânda.

Partea II „Macroeconomie”
16 ​Rolul economic al statului şi finanţele publice.

17 ​Piaţa financiară. Piaţa monetară şi sistemul

bancar

18 ​Piaţa financiară. Piaţa titlurilor de valoare şi piaţa

valutară.

19 ​Măsurarea rezultatelor macroeconomice de

ansamblu

20 ​Consumul şi economiile naţionale.

21 ​Investiţiile şi comportamentul investiţional în economia de

piaţă.

22 ​Creşterea economică şi caracterul său ciclic.

23 ​Fluctuaţiile economice: - Şomajul.

24 ​Fluctuaţiile economice: - Inflaţia.

25 ​Teoria comportamentelor economice agregate.

26 ​Modelul AD-AS şi echilibrul macroeconomic de ansamblu.

27 ​Modelul IS-LM şi echilibrul macroeconomic de ansamblu.

28 ​Economia mondială şi comerţul exterior.

29 ​Integrarea economică. Conţinut şi cauze.

2
Tema 1: Obiectul de studiu al economiei politice
1.1 Sistemul ştiinţei economice
1.2 Obiectul de studiu al economie politice
1.3 Metode şi tehnici de cercetare şi analiza economica
1.1 Sistemul ştiinţei economice
Ştiinţa economică s-a născut în cadrul filosofiei şi are o istorie relativ îndelungată, idei şi
chiar teorii
economice au apărut încă în antichitate, dar care erau formulate şi integrate în alte
sisteme de gîndire, ca:
filosofia, arta, politica, religia. Prima dată termenul de economie a fost dat de către
filosoful grec Xenofon,
în anul 400 î.e.n. şi provenea de la 2 cuvinte greceşti „oikos” – gospodărie sau
gospodărire şi „nomos” –
lege/regulă. În 1615 economistul francez ​Antoine de Montchrestein ​defineşte
termenul de economie
politică ca titlu al lucrării sale „Tratat de economie politică”, termen ce provine de la trei
cuvinte de
greceşti: oikos, nomos şi polis – gospodărie, lege, cetate (oraş).
Cu toate că problemele economice au atras gîndirea antică (Aristotel, Platon, Xenofon)
şi a evului
mediu (Sf. Toma D’Aquino), despre un sistem complex de cunoştinţe economice nu se
poate vorbi decît
în secolul al VIII-lea, odată cu apariţia şcolii fiziocrate.
O sistematizare a etapelor parcurse de ştiinţa economică se poate observa în manualul
profesorului
francez Abraham Frois, care îmbină criteriul cronologic cu elementele comune ce
creează creaţia mai
multor autori.
Tabelul. ​Reprezentanţii şcolilor economice şi aportul lor la dezvoltarea ştiinţei
economice.
Nr. Reprezentanţii şcolilor Aportul la dezvoltarea ştiinţei economice 1. Fiziocraţii (sec. )
Fransua Quesnay P. Baisquilbert A. Turgot
Au elaborat o concepţie de ansamblu asupra economiei, considerată a fi un organism
viu, cu propriile legi, dar dominată de o ordine naturala. Tot ei au elaborat şi primul
model macroeconomic (Tabloul economic), ce a pus condiţiile de echilibru, ca economia
să funcţioneze normal. 2. Şcoala clasică (sf. secolului XVIII – deceniul VIII al secolului
XIX): Adam Smith David Ricardo John S. Milb J. B. Say
Considerau ca economia este guvernată de legi pe baza cărora se autoreglează, rolul
de mecanism de reglare revenindu-i pieţii. În centrul activităţii economice se află „omul
economic”, care se conduce după principiul ​hedonistic ​(maxim de avantaj – minim de
efort).
3. Şcoala neoclasică/marginalismul (secolul XIX – începutul secolului XX): Karl Menger
Leon Walaras Alfred Marshall
Menţin elementele de bază ale şcolii clasice, recunoscînd rolul pieţii în reglarea
activităţii economice, dar în centrul atenţiei se află individul cu înclinaţiile sale
psihologice. Reprezentanţii acestei şcoli au pus bazele „marginalismului”
4. Keynisismul, după anul 1930:
J. M. Keynes
Pune bazele unei noi teorii cu privire la evoluţia economiei, care nu mai este un
mecanism de autoreglare prin elementele pieţii, dar ea face necesară intervenţia
statului pentru a realiza
3
echilibru în economie. În acest caz dezvoltarea economiei depinzînd de consumul
populaţiei şi de preferinţele lor. 5. Neoliberalii (deceniul VIII al
secolului XX): Paul Samuilson Milcon Friedman
Recunosc rolul pieţii în dezvoltarea economică, dar optează şi pentru intervenţia statului
în economie prin diverse instrumente de înlăturare a dezechilibrelor economice apărute,
ca: şomajul, inflaţia, recesiunea ş.a.
Gîndirea economică în românia are rădăcini adînci, care încep încă de la Deceneu şi
continuă cu Dm.
Cantemir. În perioada interbelică cercetarea economiei a atras un număr însemnat de
economişti ca:
Virgil Magiaro, Mihai Mainolescu, Petre Aurelian, Anghel Rugină, care au cercetat
diverse aspecte ale
problemelor economice în corelaţie cu mediul natural şi specificul naţional ca: problema
comerţului,
problema agriculturii, problema industrializării şi problema proprietăţii.
1.2 Obiectul de studiu al economie politice
Economia politică are ca obiect de studiu viaţa economică în ansamblul ei ca un tot
întreg. Părerile
cu privire la această problemă au evoluat şi s-au diversificat în dependenţă de
caracteristicile şcolelor
cărora le aparţin.
Tabelul. ​Obiectul de studiu al economiei politice în viziunea diferitor şcoli ale gîndirii
economice
Nr. Şcoala Obiectul de studiu 1. Mercantilismul Fiziocraţii
Avuţia naţională şi metodele ei de creştere.
2. Liberalii clasici
 Marksismul
Relaţiile de producţie capitaliste.
3. Şcoala istorică-
germanică Naţionalismul
Economia naţională în ansamblu.
4. Neoclasicii
(microeconomia)
Comportamentul subiecţilor economici, căile şi mijloacele atingerii scopurilor urmărite.
5. Keynisismul
(macroeconomia)
Mecanismul funcţionării economiei, ca un sistem complex şi integru.
6. Instituţionalismul Instituţiile şi schimbările instituţionale (biserica, statul, universităţile).
Dincolo de aceste afirmaţii particulare majoritatea economiştilor au ca element comun
situarea
obiectului economiei politice pe terenul activităţii umane, destinată obţinerii bunurilor
economice, care
asigură existenţa oamenilor şi a societăţii. Astfel economia politică poate fi definita după
cum urmează:
1. ​Economia politică ​studiază raporturile dintre oameni referitoare la utilizarea
resurselor pentru
dobîndirea bunurilor necesare existenţei lor.
2. ​Economia politică ​reprezintă cercetarea modalităţilor de optimizare a relaţiei
„resurse limitate –
nevoi nelimitate”, relaţie care studiază în prim plan problemele alegerii resurselor şi ale
eficienţei lor.
3. ​Economia politică ​studiază comportamentul uman în condiţiile de raritate a
resurselor.
4
Din punct de vedere al cadrului de cercetare economia politică contemporană cuprinde 4

compartimente (nivele) de
bază:

- ​microeconomia ​– a fost cercetată şi analizată de A. Smith şi reprezintă o ramură a

economiei

politice ce studiază faptele, procesul şi comportamentul unităţilor economice individuale

(consumatorul,

conducătorul întreprinderii, lucrătorul, ş.a.) la activitatea economică. Domeniile de cercetare ale

microeconomiei sînt: formarea preţurilor, determinarea a ceea ce va fi produs şi distribuirea
veniturilor la

nivelul întreprinderii în cadrul teoriei remuneraţiei

marginale.

- ​mezoeconomia –
​ constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele, care se referă la

sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar, cuarternar), la ramurile activităţii

economice

(siderurgie, chimie, transport, educaţie, sănătate, ş.a.), în aşa fel mezoeconomia reprezintă o
punte de

trecere între microeconomie şi

macroeconomie.

- ​macroeconomia –
​ o parte a economiei politice, care se ocupă cu studierea proceselor,
faptelor,

actelor şi comportamentelor economice referitoare la grupuri de subiecţi economici reuniţi în

categorii

omogene şi degajate de comportamentele lor individuale, precum şi întreaga economie privită ca

agregat.

- ​mondoeconomia ​– cuprinde procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor

economici şi

ale comunităţii internaţionale privite atît prin prisma legăturilor economice dintre economiile
naţionale,

cît şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal

internaţională.

1.3 Metode şi tehnici de cercetare şi analiza

economica

Metoda reprezintă mijlocul sau calea ce trebuie de urmat pentru a ajunge la adevăr, avînd
un rol

decisiv în realizarea obiectivelor propuse de către cercetători. Metoda reese din specificul
obiectului de

studiu al fiecărei ştiinţe. Ca orice altă ştiinţă economia politică dispune de o metodă de cercetare,
dar fiind

o ştiinţă relativ tînără ştiinţa economică a împrumutat unele instrumente şi tehnici de analiză de la
ştiinţe

anterior constituite pe baza unui proces complex îndelungat. Ca urmare a unor dezbateri
furtunoase, s-a

impus ideea, conform căreia “​metoda unei ştiinţe depinde de natura

acesteia​”.

Astfel, metodele şi tehnicile de cercetare utilizare de ştiinţa economică

sînt:

a. ​Unitatea inducţiei-deducţiei ​este o cale de cercetare economică şi de expunere a

rezultatelor

cercetării, care implică multe din celelalte tehnici şi

instrumente.

- ​inducţia ​– modul de a reacţiona de la general la particular, de la fapte la generalizări

economice. Este

operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a principiilor plecînd de la formarea atentă a

fenomenelor, faptelor şi actelor

economice.

- ​deducţia ​– realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau fenomene,

plecînd

de la principiul sau esenţa acestora. Este modul de a cerceta economia de la general la

particular.

5
b. Principiul „ceteris paribus”- ​pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei
economice

sînt stabile, în timp ce altele sînt variabile. Este o metodă bazată pe principiul logicii, anume prin

stabilirea unui punct stabil pentru a explica fenomenul complex. (ex: cererea la paltoane, unde
numărul

consumatorilor este un element stabil, iar moda

variabilă).

c. Abstracţia ştiinţifică​, se explică prin faptul că cercetătorul îşi ea ca bază pentru analiză un

fenomen necunoscut, imitînd faptul că celelalte sînt cunoscute, astfel făcînd

abstracţie.

d. Unitatea dintre analiză şi sinteză​. Analiza presupune descompunerea fenomenului

complex în

elemente sale componente şi cercetarea fiecăreia dintre acestea ca părţi necesare ale întregului.
Sinteza

presupune unirea elementelor analizate într-o unitate

integră.

e. Unitatea dintre metoda istorică şi logică​. Cercetarea istorică – reflectă, descrie şi

fixează

faptele şi evenimentele, aşa cum s-au petrecut ele în timp. Cercetarea logică – metoda care
presupune

trecerea de la abstract la concret, preluînd din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi
constituie

verigi necesare.

f. Unitatea analizei cantitative şi calitative​. Pornindu-se de la premisa că se caracterizează

printr-o

asemenea unitate, cercetarea trebuie să ţină seama de conexiunile dintre actele şi faptele, de
aspectul

calitativ al lor, dar şi de măsura şi intensitatea acestora, de aspectul lor

cantitativ.

g. Modelarea matematică ​(model economic), reproducerea economică a unui proces

economic sub

forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi

fenomenului real, constituie o treaptă importantă în ridicarea de la abstract la concret, în realizarea

efectivă a unităţii analizei calitative şi

cantitative.

6
Tema 2. Fundamentele activităţii economice
2.1. Activitatea economică – formă principală a acţiunii sociale
2.2. Tensiunea dintre nevoi şi resurse. Raritate şi alegere
2.3. Statica şi dinamica economică. Legile economice
2.1. Activitatea economică – formă principală a acţiunii sociale
Societatea omenească constituie un sistem alcătuit dintr-un ansamblu de activităţi şi
raporturi
structurate pe nivele şi subsisteme, care condiţionează traiul oamenilor. Privită ca un
sistem, societatea
are ca axă centrală activitatea economică, care formează principalul subsistem al
sistemului social.
Mediul social
E - economia ​S ​
P - politica

Ep
​ ​I - instituţiile

​ N ​C
SI n M
Sn - sanatatea
C - cultura S – ştiinţa (şcoala)
Mediul natural
Scopul activităţii economice este crearea bunurilor bunurilor necesare satisfacerii
nevoilor umane,
deoarece resursele existente în natură sînt întotdeauna insuficiente în comparaţie cu
nevoile nelimitate.
Prin activitatea economică oamenii se străduie să reducă decalajul dintre ele, astfel se
poate afirma
că activitatea economică este:
1. Procesul de transformare a resurselor în bunuri economice pentru a satisface nevoile
umane.
2. Activitatea economică reprezintă ansamblul acţiunilor, actelor, faptelor,
comportamentelor agenţilor
economici pentru obţinerea şi utilizarea bunurilor economice necesare existenţei
umane.
Odată cu dezvoltarea societăţii activitatea economică devine tot mai complexă
multiplicîndu-şi
formele ei de manifestare. Polii activităţii economice sînt: ​producţia şi consumul, a​ stfel
consumul dă sens
şi scop activităţii economice, iar producţia este un mijloc de realizare a scopului. Între
aceşti doi poli se
dezvoltă o serie de activităţi, care se extind sau se restrîng în funcţie de loc, timp sau
alte variabile ca:
resurse materiale, umane, financiare, informaţionale, ş.a. În secolul al XX-lea sfera
activităţii economice
s-a îmbogăţit cu noi activităţi necunoscute în trecut (servicii de management şi
marketing,
prelucrarea/furnizarea informaţiei). Prin natura sa activitatea economică este dinamică
şi istorică
modificîndu-şi în permanenţă structura şi dimensiunile sub influenţa progresului
tehnico-ştiinţific şi
diviziunii muncii. Astfel activitatea economică a evoluat de la timpul pastoral –
meşteşugăresc – agricol –
industrial – informaţional.
Activitatea economică are următoarele caracteristici:
7
- este principala forma de activitate practică a omului, care prin intermediul producţiei de
bunuri şi
servicii susţine întreaga viaţă a societăţii umane formînd temelia pe care se dezvoltă
societatea;

- este guvernată de principiul raţionalităţii

economice/hedonistic;

- are ca motivaţii nevoile economice ale membrilor

societăţii;

- este o activitate transformatoare atît a mediului natural, cît şi a celui social precum şi a
subiecţilor

economici însăşi;

- îndeplineşte o funcţie de întreţinere conservare şi dezvoltare a celorlalte activităţi din

societate.

Prin rezultatele ei asigură satisfacerea nevoilor vitale ale oamenilor şi creează premise pentru
apariţia de

noi nevoi, care odată satisfăcute generează alte categorii de nevoi pentru a căror satisfacere apar
şi se

dezvoltă noi forme de activităţi

economice;

- este dependentă de mediul natural, deoarece el constituie cadrul şi sursa primară de

obţinere a

bunurilor economice.

Fiind o activitate complexa activitatea economica se clasifică după următoarele

criterii:

a. după forma materială a rezultatului:

- primară – agricultura, industria extractivă;

- secundară – industria;

- terţiară – serviciile;

- cuarternară –informaţiile.

b. după ramura de activitate:

 - comerţul,transportul;
- industria;
- telecomunicaţiile
- agricultura;

c. ​după nivelele activităţii: ​microeconomia; mezoeconomia; macroeconomia;

mondoeconomia.

d. după modul de organizare: ​asociaţii cooperatiste, unităţi de diferite dimensiuni,

întreprinderi

individuale, ş.a.

2.2. Tensiunea dintre nevoi şi resurse. Raritate şi

alegere

Conceptul de nevoi este unul dintre cele mai des folosite, însa nu există un consens asupra

conţinutului său fiind definit divers:

1. ​Nevoile ​– cerinţe ale existenţei oamenilor ca membri ai societăţii, a căror satisfacere

presupune

consum de bunuri economice.

2. ​Nevoile ​– preferinţe, dorinţe, aşteptări ale oamenilor de a fi şi de a însuşi bunuri, toate

acestea

fiind condiţionate şi devenind efective în funcţie de nivelul dezvoltării economico-sociale şi de

nivelul de

dezvoltare al individului.

3. ​Nevoile ​– dorinţele ce pot fi satisfăcute în societatea în care

trăim.

8
În mişcarea şi satisfacerea nevoilor economice un rol esenţial revine consumului şi producţiei.

Consumul satisface nevoile şi în acelaşi timp generează noi nevoi, dînd mereu imbold producţiei
pentru

crearea de noi bunuri. Avînd rol de impuls primar al activităţii umane, nevoile economice au un
puternic

impact asupra întregii vieţi

economico-sociale.

Nevoile au următoarele caracteristici:

- au un caracter subiectiv şi sînt foarte

diferite;

- sînt imboldul principal al activităţii economice şi totodată scopul

lor;

- sînt nelimitate ca număr din cauza următorilor factori: dezvoltarea societăţii (comuna
primitivă –

societatea contemporană); publicitatea (reducerea timpului de informare); procesul de

imitare.

Ţinînd cont de aceste caracteristici a apărut ​legea nevoilor crescînde, ​care afirmă: ​cantitatea
şi

calitatea nevoilor umane cresc în

permanenţă.

- sînt limitate în volum, astfel nevoile primare (hrana) descresc în intensitate pe măsură ce
sînt

satisfăcute, iar nevoile secundare (a învăţa) cresc în intensitate pe măsură ce sînt

satisfăcute;

- sînt foarte dinamice, adică îşi modifică structura în funcţie de nivelul dezvoltării societăţii şi a

indivizilor;

- sînt complementare între ele şi substituibile unele cu

altele.

Clasificarea nevoilor:

a. după domeniul de manifestare:

- naturale sau materiale;

- sociale (apărarea statului-serviciul militar);

- spirituale (de a vizita muzee, expoziţii de artă, de a merge la cinema, ş.a);

b. după importanţa lor pentru om:

- primare (hrană);

- secundare (învăţătură);

- terţiare (cultură, ridicarea intelectului uman);

c. după natura bunului cu care se

satisfac:

- nevoi satisfăcute cu bunuri materiale;

- nevoi satisfăcute cu bunuri nemateriale;

d. după durata manifestărilor:

- nevoi curente; - nevoi singulare;

- nevoi periodice; e. după relaţia dintre ele:

- nevoi rare;

- nevoi complementare; - nevoi substituibile;

f. după posibilitatea de satisfacere:

- nevoi reale/nevoi nereale; - nevoi solvabile/nevoi nesolvabile;

9
g. după urgenţa satisfacerii lor:
- nevoi urgente/presante;
- nevoi mai puţin presante (amînate).
Cunoaşterea ierarhizării nevoilor are un rol important în luarea deciziilor strategice de
management
şi marketing. Satisfacerea nevoilor se realizează prin consumul de bunuri obţinute în
urma activităţii
economice din resurse economice.
1. ​Resurse economice – ​ totalitatea elementelor necesare producerii bunurilor
economice.
2. R​ esurse economice – ​ ansamblu de mijloace naturale, materiale sau umane utilizate
în activitatea
de consum pentru satisfacerea nevoilor umane.
Resursele economice au următoarea structură:
- resurse umane (omul), pot fi caracterizate cantitativ (număr), calitativ (instruire) şi
 structural (vîrstă, sex, provenienţă socială).
Totalitatea populaţiei se împarte în 2 categorii:
a. populaţia activă (aptă de muncă): - populaţia ocupată în cîmpul muncii;
b. şomerii, persoane apte de muncă, dar nu au un loc de muncă, înregistrată la oficiul
forţei de muncă
şi care se află în permanentă căutare a unui loc de muncă​.
- resurse naturale, care pot fi regenerabile şi neregenerabile;
- resurse financiare – banii;
- resurse informaţionale.
Totalitatea resurselor economice au aceeaşi caracteristică, ele sînt limitate faţă de
nevoile umane.
Legea rarităţii resurselor ​– volumul, calitatea şi structura unei resurse economice se
modifică
mult mai lent decît volumul, calitatea şi structura nevoilor umane.
Preocuparea din totdeauna a oamenilor de a alege resursele şi de a ierarhiza folosirea
lor pentru
satisfacerea cît mai eficientă a nevoilor reprezintă problema fundamentală a economiei,
care poate fi

redusă la 3 întrebări vitale: ​Tabelul. ​Problemele fundamentale ale economiei mondiale

Nr. Întrebarea Răspunsul 1. Ce să producă? Ce bun şi în ce cantitate să se producă cu resursele
disponibile, deoarece utilizînd resursele într-un anumit mod pierdem posibilitatea de ale folosi într-un alt
mod. 2. Cum să producă? Cu tehnici şi tehnologii să se producă astfel ca bunurile să se obţină într-un
mod cît mai eficient. E = Rezultat obţinut/ Resurse cheltuite = Venit/Cheltuieli = (Efect/Efort)*100% E -
eficienţa 3. Pentru cine să producă?
Determinarea modului şi criteriilor de distribuire a bunurilor către membrii societăţii.
Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile impune subiecţilor economici 2 variante
alternative de
alegere:
10
- să folosească aceeaşi resursă pentru satisfacerea mai multor nevoi stabilind o anumită
ordine de

prioritate a acestora (suma de bani pentru alimente şi

îmbrăcăminte);

- să înlocuiască o resursă cu alta pentru satisfacerea nevoii, dacă aceasta este posibil
(maşina -

trenul - avionul).

Decizia agentului economic are la bază un anumit scop: ​atingerea unei satisfacţii maxime cu
 un

minim de cheltuieli. ​Acceptînd să folosească o resursă în locul alteia pentru satisfacerea unei nevoi

agentul economic trebuie să fie convins că decizia luată este cea mai bună şi îi asigură o
satisfacţie cel

puţin egală cu resursa

înlocuită.

În cercetarea posibilităţilor alternative de producţie şi luarea deciziilor se foloseşte curba

posibilităţilor alternative de producţie.

1.) A, B, C, D, E – cu un volum dat de

resurse

pot fi produse 2 bunuri în combinaţii diferite.

Situaţie de utilizare deplină a resurselor

disponibile.

2.) L, K – cantitatea de bunuri dorită a fi

produsă,

în condiţii de raritate a resurselor.

3.) F – cantitatea de bunuri dorită de a fi

produsă

în condiţii de neutilizare totală a

resurselor.

Exemplu:

A (milioane) B (milioane) C (milioane) D (milioane) E (milioane)

Utilaje 0 1 2 3 4

Încălţăminte 10 9 7 4 0

Legea costurilor crescînde – ​pentru obţinerea unei cantităţi suplimentare a unui bun, societatea
trebuie să

sacrifice cantităţi continuu crescînde din celălalt

bun.
Producţia ambelor bunuri Producţia bunului x

creşte pe baza utilizării creşte pe baza

unei tehnologii mai perfecţionării tehnol.

performante ce consumă bunului x.

mai puţine resurse

economice.

Din mai multe variante agentul economic alege una pe care o consideră cea mai avantajoasă,
şi

renunţă la celelalte. pierderea pe care o suportă, în cazul renunţării la anumite variante poate fi

determinată cu ajutorul ​costului alternativ.

Costul alternativ – ​costul sau valoarea alternativelor la care renunţă şi pe care le sacrifică
agentul

economic, atunci cînd alege una din două sau mai multe
alternative.

Costul alternativ –
​ valoarea celei mai bune variante la care se
renunţă.

11
Cu cît alternativele sacrificate prezintă o mai mare importanţă pentru agentul economic, cu atît
costul

alternativ este mai ridicat şi invers.

2.3. Statica şi dinamica economică. Legile

economice

Activitatea economică se desfăşoară în condiţiile şi pe baza unor multiple legături de

intercondiţionare, ce se află într-o continuă modificare în timp. Unele dintre aceste legături se
manifestă

la suprafaţa economiei, fiind uşor observate, altele se derulează în profunzime şi trebuie studiate
sistematic.

Fenomen economic ​– forma exterioară a activităţii economice, sau acele elemente care pot fi

cunoscute de către oameni direct, pe bază de experienţă (oferta, cererea, preţul, profitul,
impozitele, ş.a.).

Privite în mişcare, dinamică, fenomenele economice devin ​procese economice ​–

transformările sau

dezvoltarea în timp şi spaţiu a activităţii

economice.

Fenomenele economice se leagă între ele, iar procesele economice se desfăşoară în timp pe baza
unor

relaţii de dependenţă cauzală sau

mutuală.

Relaţie cauzală –
​ o cauză care determină mai multe efecte, fie mai multe cauze care
determină un

singur efect.

Relaţie mutuală –
​ relaţiile de dependenţă reciprocă dintre fenomenele şi procesele
economice.

Legi economice ​– totalitatea relaţiilor cauzale sau mutuale, repetabile între fenomenele şi
procesele

economice.

Principalele trăsături ale legilor economice

sînt:

- raporturile dintre procese, fapte, acte devin devin necesare numai dacă sînt îndeplinite
anumite

condiţii în prealabil ( ex: agenţii economici realizează actul de vînzare-cumpărare numai dacă
există piaţă,

dar ei nu sînt forţaţi sa vîndă sau să cumpere; legile pieţii vor acţiona numai atunci cînd agenţii
economici

realizează actul de
vînzare-cumpărare).
 - Formularea legilor economice se face pe baza comportamentului
uman.

- Deşi au un caracter general, legile economice au totodată şi un caracter specific, cu unele

excepţii.

- Legile economice sînt compatibile cu iniţiativa şi activitatea

individului.

- Legile economice oferă şi unele previziuni pe viitor, dar ele nu sînt suficient de sigure şi
clare.

Cînd oamenii le vor cunoaşte îndeajuns, previziunea economică se va face tot cu atîta siguranţă ca
şi cea

privind mişcarea corpurilor cereşti.

Prin esenţa lor legile economice nu limitează libertatea de acţiune şi iniţiativă, dar raportarea

acţiunilor oamenilor la cerinţele legilor economice reprezintă condiţia unei activităţi economice utile
şi

eficiente. Cunoaşterea lor permite formularea unor decizii corecte pentru asigurarea raţionalităţii

activităţii economice.

12
Tema 3: Forme de organizare şi funcţionare a
economiei

3.1. Forme fundamentale de organizare şi funcţionare a

economiei

3.2. Sistemul economic şi modelele sale

principale

3.3. Economiile contemporane: economii

mixte

3.4. Esenţa şi rolul instituţiilor în dezvoltarea

economică.

3.1. Forme fundamentale de organizare şi funcţionare a

economiei

În societatea contemporană pot fi identificate 2 forme de satisfacere a

nevoilor:

- din producţia proprie – direct prin

autoconsum;

- consumînd bunurile economice produse de alţii obţinute indirect prin

schimb.

Ţînînd cont de aceste 2 forme se pot identifica 2 forme fundamentale de organizare şi

funcţionare a

economiei: economia naturală şi economia de

schimb.

1. ​Economia naturală ​- reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii

economice

în care nevoile de consum sînt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi fără a apela la
schimb.

Economiei naturale îi sunt proprii următoarele

trăsături:

13
- a fost dominată în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare economică, o gamă restrînsă de

necesităţi sau trebuinţe, cele biologice sunt

preponderente;

- fiecare producător avea o activitate diversificată producînd o gamă bună de bunuri de calitate
mică;

- economia era izolată de celelalte activităţi avînd un nivel scăzut al

eficienţei;

- principala sursă pentru activitatea economică era culesul, vînătoarea şi cultivarea

pămîntului.

De-a lungul timpului economia naturală a cunoscut o tendinţă continuă de reducere, în

prezent

elemente ale economiei naturale mai sunt prezente doar în gospodăriile agrare tradiţionale
prezente în

ţările slab dezvoltate din punct de vedere

economic.

2. ​Economia de schimb ​– acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în

care

agenţii economici produc bunuri în scopul vînzării lor, obţinînd în schimbul lor altele necesare
satisfacerii

nevoilor proprii.

Economia de schimb se manifestă sub 2

forme:

a. economia de schimb naturală/marfară

(trocul);

b. economia de schimb monetară.

Iniţial schimbul era accidental/întîmplător şi avea loc, de regulă, la hotarele comunităţilor,

cetăţilor

sau oraşelor. Schimbul cuprindea un număr redus de produse şi se realiza sub forma trocului. M​1 ​=

M 2​ ​ca

V​(M1) ​= V​(M2).

Trocul ca formă de schimb a devenit incomod, iar dificultăţile sale au determinat apariţia unei
mărfi

cu funcţie de intermediar al schimbului, care să fie acceptată de toţi agenţii economici şi în

schimbul

căreia aceştia să poată obţine produsele dorite. Recunoaşterea generală a unei mărfi cu rol de
intermediar

a schimbului a constituit un prim pas pe drumul îndelungat al apariţiei banilor. Odată cu apariţia
banilor

economia de schimb a căpătat denumirea de ​economie de schimb monetară d

​ ată de relaţia M​1 ​=

B = M​2.
 Economia de schimb poate fi caracterizată de următoarele
particularităţi:

- specializarea agenţilor economici pe criterii economice, ce are la bază diviziunea socială a

muncii,

ceea ce duce la apariţia agenţilor economici specializaţi pe: ramuri, profesii,

teritorii.

Specializarea agenţilor economici oferă următoarele

avantaje:

a. duce la creşterea rezultatelor utilizînd acelaşi

efort;

b. duce la creşterea calităţii bunurilor

;

c. creşterea productivităţii muncii;

d. impune cooperarea şi conlucrarea agenţilor

economici.

- activitatea economică are loc în jurul pieţei, care devine instituţia centrală şi locul de întîlnire
al

cererii şi ofertei.

- prezenţa fluxurilor dintre agenţii economici.

Fluxul economic este mişcarea bunurilor economice şi a banilor de la un grup de agenţi la

altul în

decursul unei perioade de timp determinate. Există 2 categorii de

fluxuri:

14
a. fluxuri monetare, unde circulă banii;
b. fluxuri reale, unde circulă bunurile, factorii de producţie.
Totalitatea fluxurilor prezente în societate într-o perioadă de timp dată, existente între
diverse
grupuri de agenţi economici poartă denumirea de ​circuit economic​.
Pe parcursul evoluţiei ştiinţei economice au fost diferite idei cu privire la formarea
circuitului
economic (John Batisay, Keynes).
În prezent circuitul economic poate fi reprezentat sub formă simplă (cu 2-3 agenţi
economici) şi
compusă (cu mai mulţi agenţi economici).
Menaje L​ucru, muncă, resurse
Venituri, rentă, dobîndă Bunuri şi servicii Cheltuieli de consum ​
Menaje
Întreprinderi ​
Bunuri şi servicii
Cheltuieli de consum Impozite Impozite ​
Figura. C
​ ircuitul economic cu 2 agenţi Burse, Salarii Premii
Statul
Ajutoare
Figura. ​Circuitul economic cu 3 agenţi
Ajutoare ​Factori de producţie
Venituri, bunuri, servicii
Impozite Cheltuieli Bunuri şi Economii,
Capital dobîndă
Econ., Bunuri şi Cheltuieli Împrumuturi, dobînzi Capital dobîndă
Export Pensii, Salarii, Import Bursa Bunuri Bunuri si
Capital Capital
Cheltuieli Cheltuieli
Economii, dobînzi Împrumuturi, impozite,

dobîndă Împrumuturi, dobînzi, economii Economii, dobînzi ​Figura. ​Circuitul economic cu mai mulţi

agenţi
- bunurile în economia de schimb îmbracă forma de marfă. ​Bunul este o totalitate de
elemente
necesare pentru satisfacerea nevoilor umane.
Bunurile economice se pot clasifica astfel:
Întreprinderi
Menaje
Întreprinderi
Piaţa de bunuri
Restul ​şi capital
lumii
Statul Instituţiile
​ financiare

15
Bunuri
Bunuri Bunuri libere (​bunurile
economice (​bunurile libere în natură ca: apa, aerul​)
)
obţinute în urma activităţii economice​
Bunuri nemateriale (​serviciile​)
 Bunuri materiale
Bunuri materiale nondurabile (​hrana​)
semidurabile(​îmbră cămintea​)
Bunuri materiale (​bunurile care au conţinut material ​)
Bunuri materiale durabile (​clădirile​)
- după destinaţia bunurilor:
a) bunuri de consum (pîinea, haina);
b) bunuri de producţie (materia primă).
- după sectorul de provenienţă al producătorului:
a) bunuri publice;
b) bunuri private.
- dupa modul de utilizare:
a) bunuri complementare – sînt bunurile care satisfac aceeaşi nevoie şi se completează
reciproc unul pe
altul (maşina - benzina);
b) bunuri substituibile – acele bunuri ce satisfac aceeaşi nevoie şi se substituie unul pe
altul (apa şi
sucul).
Astfel, într-o societate în care economia se află la un anumit nivel de dezvoltare forma
de
organizare se află sub influenţa sistemului economic de schimb monetar, şi doar în
unele state
subdezvoltate mai există sistemul economic de schimb natural.
3.2. Sistemul economic şi modelele sale principale
Pe parcursul istoriei formele concrete de organizare a activităţii economice au evoluat
fără încetare,
însă oricum elementele de bază rămîneau într-o interdependenţă mai mult sau mai
puţin stabilă.
Astfel sistemul economic constituie o anumită modalitate de organizare a vieţii
economice şi
sociale al unei ţări. El vizează felul de utilizare a resurselor economice, de organizare şi
funcţionare a
procesului de producţie şi trecere a bunurilor create de le producător la consumator.
16
Pornind de la problema fundamentală a economiei, aceea a raportului dintre resurse limitate
şi

nevoile în continuă creştere şi diversificare, nelimitate, orice societate, după cum am menţionat
anterior,
trebuie să răspundă la trei întrebări esenţiale şi interdependente: ce, cum şi pentru cine. Modul de

soluţionare a acestor întrebări diferă în timp şi spaţiu, iar delimitarea tipurilor fundamentale ale
sistemelor

economice poate fi realizată prin modul cum se răspunde la trei întrebări de

bază:

- cine decide?

- care sînt motivaţiile dominante ale deciziei?

- care sînt instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile?

Răspunzând la aceste întrebări se pot distinge trei sisteme economice

principale:

ă (economie centralizată).

Sistemul economiei naturale reprezintă acel sistem economic prin care fiecare comunitate îşi

satisface necesităţile din rezultatele propriei activităţi fără a apela la schimb. În cadrul economiei
naturale

activitatea economică se realiza în principal la nivelul gospodăriilor individuale, care erau

independente

una faţă de alta. Motivaţia principală a deciziilor acestora era crearea bunurilor destinate
autoconsumului.

Fiecare comunitate producea aproape tot de ce avea nevoie, folosind numai resursele
proprii.

Sistemul economiei de piaţă reprezintă acel mod de organizare a economiei care se

întemeiază pe

mecanisme obiective ce pun în valoare forţele pieţei şi în care raportul dintre cerere şi ofertă
determină

principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile.

Motivaţia dominantă a oricărei decizii este urmărirea obţinerii celui mai mare câştig monetar
individual,
iar resortul principal al activităţii economice este
concurenţa.

Sistemul economiei de comandă. Iniţiativa decizie economice aparţine unei autorităţi centrale
(statul

decide ce, cum de produs). Motivaţia dominantă a oricărei decizii economice este interesul general
al

colectivităţii naţionale, preocuparea pentru bunăstarea socială, de realizarea cărora depinde şi

satisfacerea

intereselor personale. Profitul este doar un indicator a unei bune gestiuni, dar niciodată un
stimulent al

activităţii economice.

În realitate, nici într-o societate contemporană economia nu se reprezintă într-o formă pură a

vreuneia dintre modelele de mai sus. Economiile contemporane sunt economii

mixte.

Indiferent de sistemul economic existent, reeşind din raportul resurse limitate şi nevoi
crescînde,

orice societate îşi pune trei întrebări esenţiale: ce, cum şi pentru cine de
produs.

Ce bunuri producem, în ce cantităţi, de ce calitate şi

când​?

Producem azi mai multe bunuri necesare consumului curent, sau mai multe bunuri necesare

investiţiilor, pentru a creşte potenţialul producţiei viitoare. Producem mult dar de calitate proastă,
sau

producem puţin dar de calitate

superioară?

17
Cum trebuie să producem?

Variantele sunt în dependenţă de resursele disponibile, tehnologiile existente, de sistemul

economic
existent. Astfel de exemplu energia poate fi obţinută din cărbune, hidrocentrale, hidrocarburi sau
centrale

nucleare. Vom utiliza una sau mai multe resurse, în funcţie de disponibilitate, de gradul de
poluare etc.

Pentru cine sunt produse

bunurile?

De altfel ne referim la repartizarea rezultatului economic. Optăm pentru o polarizare a

societăţii, sau

pentru o repartizare
echitabilă?

Această problemă nu poate fi întrutotul abordată prin prisma gîndirilor antice. Deoarece
pentru

această problemă forţa motrică o constituie raportul resurse limitate şi nevoi crescânde, putem
analiza

fenomenul în teoriile economice recent. Chiar vorbind despre mercantilişti, aceştea nu recunoşteau

bunurile economice ca sursă de îmbogăţire, ci numai aurul care era destul de disponibil. La aceste

întrebări antichitatea încă nu căta răspunsuri. Această problemă este analizată mult de liberalii
clasici.

A.Smith era primul care vorbea despre specializarea ţărilor în producerea unui tip de produs,
reeşind din

economia factorilor. Tot el consideră repatiţia veniturilor între clase sociale ca fenomen raţional.
Totuşi se

produceau bunuri menite consumului curent, investiţiile fiind puţin

tratate.

F.List deopotrivă consideră raţional pentru o ţară să aplice o politică de protecţionism, punând

accentul pe forţele productive proprii. În centru el plasează industria, aceasta asigurând utilizarea
deplină

a factorilor de producţie. El nu raţionează asupra economisirii resurselor, vorbind despre o

industrializare

şi producere maximă. Creşterea valorii adăugate este un fenomen pozitiv, dar pentru sunt produse
atâtea

bunuri? ​Socialiştii nu pun accent deosebit pe calitatea şi varietatea bunurilor. Ei plasează în centrul

atenţiei
socialul, ignorând divizarea pe clase a societăţii. Rezultatul activităţii economice trebuie repartizat
în mod

egal. Totuşi problema ​limtă de resurse ​încă nu era acută, cu atît mai mult că în special socialismul
era

dezvoltat în Rusia, cu un potenţial economic

mare.

Printre primii economişti care serios tratează probleme date a fost Keynes. El consideră
producerea

bunurilor doar pentru consumul curent o politică greşită. El pledează pentru investiţii masive,
pentru o

creştere economică pe termen lung. Totuşi consumul curent nu poate fi exclus, acesta fiind sursa

principală de formare a veniturilor.

3.3. Economiile contemporane: economii

mixte

Sistemul economic ​reprezintă o modalitate specifică de utilizare a resurselor economice

rare, de

organizare a procesului de producție și de trecere a bunurilor create de la producator la

consumator.

Trăsaturile definitorii ale sistemului economic de

piață:

✓ Preponderența proprietății private

✓ Economia este descentralizată

18
✓ Centrul activității economice și principalul regulator al acesteia este piața
 concurențială.

✓ Scopul nemijlocit este profitul, mai bine spus maximizarea

acestuia

✓ Prețul la marea majoritate a bunurilor materiale și serviciilor se formează

liber

✓ Agenții economici se află într-o stare de concurență

permanentă

Cu toate aceste trasături în economia mondială apare necesitatea unui model de sistem a

economiei contemporane unic, dar putem spune cu certitudine că așa ceva nu e posibil, deoarece
fiecare

țară sau mai bine spus stat are o mulțime de modele concrete a economiei de piață și oricare
economie

națională poate fi încadrată într-un model sau

altul.

Economiile contemporane sunt economii mixte în care se îmbină elementele definitorii ale

economiei de piață cu implicarea statului în economie , aceasta datorîndu-se necesității

implimentării de

către stat a unor legi ce îl va

favoriza.

Deci, prin ​economia mixtă ​(sau sistemul economic mixt) înțelegem o îmbinare organic , în

proporții diferite a elementelor sistemului economiei de piață cu implicarea statului în economie, o

îmbinare a sectorului privat cu sectorul de stat, a mecanismelor pieței cu reglementare public, a

micilor

întreprinderi cu marile corporații, o îmbinare a mecanismelor de diferențiere de avere cu asigurarea

anumitor garanții sociale.

Criteriile de diferențiere a economiei

mixte:

✓ Masura intervenției statului în viața

economic
 ✓ Ponderea sectorului public în structura proprietății și a
PIB

✓ Instrumentele predominante ale implicării statului în activitatea economică (prin monedă, prin

planificare, prin bugetul de stat

etc)

✓ Locul pieței în societate

În literatura de specialitate se întîlnesc și se cunosc mai multe modele a economiei mixte

contemporane, dar pînă la urmă cele mai cunoscute

sunt:

✓ Modelul neoamerican sau i se mai spune american, sau

anglo-saxon

✓ Modelul renan, sau de tip european care la rîndul său se divizează în modelul german și
modelul

francez

✓ Modelul chinezesc si japonez

✓ Modelul nordic care mai este numit modelul suedez, el se refera la statele nordice ca
Suedia,

Norvegia, Finlanda,
Danemarca.

Modelul neoamerican sau i se mai spune american, sau anglo-saxon ​se întîlnește în
principal

în SUA, Marea Britanie, Belgia, Canada și alte țări. Modelul american este un model liberal,cu un
nivel

înalt al diferenţierii sociale şi cu o pondere redusa a sectorului de stat în economie. El se

caracterizează

prin crearea de către stat a condiţiilor optimale de dezvoltare a antreprenoriatului,de stimulare a

iniţiativei

private. Modelul american se defineşte de asemenea , printr-un amestec minimal al statului în

activitatea
 19
economică. În politica economică statul acordă prioritate susţinerii sectorului privat, încurajării

concurenţei, reglementării proceselor economice prin mecanismul pieţei.O trăsătură specifică a

acestui

model este o diferenţiere enormă a salariilor.Un conducător de firmă poate avea un salariu de 110
ori mai

mare decît un simplu funcţionar al acesteia. Acest model este foarte eficient din punct de vedere

economic , dar generează o diferențiere socială fără

precedent.

Modelul renan, sau de tip european care la rîndul său se divizează în modelul german
și

modelul francez.

Modelul german ​se întîlnește în Germania , Austria și Olanda. Modelul german,intitulat de obicei

“economia socială de piaţă”, se caracterizează printr-o îmbinare reuşită între exigenţele pieţei cu
protecţia

socială a populaţiei, politica economică fiind plasată în spaţiu între un liberalism tradiţional şi un
dirijism

statal forţat. Sectorul de stat în economie se ridică pînă la 30 % .Totodată în modelul german ,spre

deosebire de cel american ,asistenţa medicală şi învăţămîntul sînt gratuite. Un rol deosebit este
acordat

sistemului bancar, banca centrală beneficiind de o autonomie deplină şi servind drept mecanism
de

reglementare a activităţii economice. În fine, în modelul german între salariul unui şef de firmă şi

funcţionarii acesteia diferenţa de salariu este relativ mică , doar pînă la 24 ori. Deasemenea trebuie
de

menționat ca aici pensiile și alte alocații sociale sunt înalte, aici și clasa mijlocie este numeroasă ,

constituind 75 % din numarul total al

populației.
Modelul francez ​sau i se mai spune etatist , se întîlnește în Franța și Italia și se distinge printr-o

pronunțată tentă dirijistă, deasemenea putem menționa că el este intermediar între modelul
american și cel

german. Sectorul privat se îmbină cu un puternic sector public,rezultat în cea mai mare parte din
mai

multe naţionalizări a întreprindelor de stat. O altă trasătură a acestui model este îmbinarea
mecanismelor

pieţei cu un sistem special de planificare indicativă. În sectorul public se creează circa 30 -35 % din

volumul producției industriale.

Modelul chinezesc și japonez ​mai este numit si patrenist s-a format după cel de-al doilea

război mondial,în condiţiile cînd statul nipon ,avind nişte cheltuieli militare neînsemnate,în
căuatarea

căilor de valorificare a avantajelor sale corporative, a purces la procurarea masivă a patentelor şi

licenţelor noilor descoperiri şi tehnologii americane şi europene.Acest model se caracterizează

printr-un

rol important jucat în viaţa economică de marile coorporaţii susţinute de către stat şi aflate într-o

competiţie puternică între ele şi un rol activ jucat de stat în programarea economică.O trăsătură
deosebită

a modelului japonez constă în faptul că nivelul salariului rămîne mereu în urma creşterii
productivităţii

muncii.Acest fapt permite reducerea permanentă a costurilor şi ca urmare o competitivitate sporită

a

mărfurilor japoneze pe pieţele internaţionale.Salariile şefilor de corporaţii japoneze sint doar de 17

ori

mai înalte decît salariile funcţionarilor simpli.

Modelul nordic care mai este numit modelul suedez, ​el se refera la statele nordice ca
Suedia,

Norvegia, Finlanda, Danemarca se defineşte prin accentul pus pe politica sociala care urmăreşte
scopul
 20
reducerii inegalităţii de avere. Acest obiectiv se realizează printr-un mecanism special de
redistribuire a

veniturilor în favoarea păturilor nevoiaşe.Stabilind o rată înaltă a impozitelor,statul acumulează în

mîinele

sale pînă la 60-70 % din PIB,mai bine din jumătate care este folosit apoi în scopuri sociale.Sectorul
de

stat joacă un rol important.Cea mai mare parte a serviciilor (medicină,învăţămînt..) sunt
gratuite.

3.4. Esenţa şi rolul instituţiilor în dezvoltarea

economică.

În activitatea umană a oricărei societăţi o importanţă primordială are "instituţionalizarea",

datorită

căreia se menţine ordinea stabilită. Termenul ​"instituţie" ​are un conţinut multilateral, această
noţiune

este reflectată în sens larg "cumulativ" ca: ​totalitatea normelor, regulilor, procedurilor şi
mecanismelor

de realizare, care structurează (ordonează) relaţiile dintre oameni. D

​ upă esenţa lor, ​instituţiile

reprezintă "regulile jocului" în societate. Ele reglementează normele şi structurile relaţiilor sociale,

funcţiile şi prerogativele structurilor de stat, diapazonul drepturilor şi obligaţiunilor individului,

mecanismul interacţiunii producţiei şi consumului, direcţiile de dezvoltare şi tipul de coordonare a

proceselor sociale.

Instituţii formale şi informale

Sub influenţa factorilor "cu caracter natural" (condiţii climaterice, aşezare geografică,

particularităţi regionale de organizare în vederea asigurării necesităţilor umane), au apărut şi s-au

afirmat

instituţiile informale: tradiţii şi stereotipuri de gospodărire, obiceiuri şi norme religioase, etica şi

principiile morale ale popoarelor. Pe parcursul istoriei, s-au produs acumularea empirică şi
selectarea

naturală a instituţiilor informale: "legi nescrise, respectate de oameni fără a fi puse la îndoială,
deseori,

chiar şi fără a fi înţelese, care s-au transmis din generaţie în generaţie ca ceva firesc şi obligatoriu
pentru

membrii comunităţii" (E. Feuraş. Mediul instituţional: formare, funcţionare, reformare. Chişinău,
2001,

p.91). Aceste norme se păstrează şi se transmit, asigurând succesiunea istorică în dezvoltarea

social-

economică şi specificul naţional. În procesul evoluţiei sociale, instituţiile informale se completează

cu

instituţii formale – reguli "scrise", care prevăd drepturile şi obligaţiile ce reglementează activitatea

economică. Din acestea fac parte: normele legislative (reguliledreptului de proprietate,

reglementări

privind susţinerea concurenţei etc.) şi, de asemenea, mecanisme, organizaţii formate pentru
asigurarea

controlului respectării regulilor "scrise". Instituţiile şi institutele formale se prezintă ca un rezultat al

activităţii subiective a oamenilor. Dacă instituţiile determină "regulile de joc" pe teritoriul dat, atunci

institutele reprezintă jucătorii – "organizaţiile" în spaţiul respectiv. Organizaţiile includ: 1) grupuri

politice (partide, guvern, parlament); 2) grupuri economice (firme, sindicate, patronate); 3) grupuri

sociale (familia, biserica). Instituţiile se modifică în timp şi spaţiu. Eficienţa lor, după cum
demonstrează

experienţa empirică, în mare măsură depinde de gradul corespunderii instituţiilor

informale.

Diversitatea funcţională a
instituţiilor

21
 Activitatea economică multilaterală se reflectă în particularităţile funcţionale ale instituţiilor.

Astfel, sfera economică este "pusă în ordine" de sistemul instituţiilor, care reglementează
adoptarea şi

implementarea deciziilor legate de reproducerea bunurilor economice, de formarea şi utilizarea

veniturilor

şi economiilor (institutul proprietăţii, institutul pieţei). Instituţiile "pur" politice determină forma

organizării puterii de stat. Propagarea şi aprobarea valorilor indicate, consolidarea societăţii

reprezintă

funcţiile instituţiilor ideologice. Totodată, delimitarea instituţiilor după principiul funcţional este
destul de

relativă – ele, fiind elementecomponente ale unui sistem, sunt îmbinate prin interdependenţe
complexe.

Mai mult, una şi aceeaşi instituţie (de exemplu, statul) poate influenţa, într-un fel sau altul, diferite
sfere

ale activităţii umane. În marea lor majoritate, instituţiile determină comportamentul concret-istoric al

subiecţilor, inclusiv motivarea şi eficienţa activităţii lor în sfera economică. Din aceste considerente,

"calitatea" sistemului instituţional – stabilirea proporţiilor şi completarea reciprocă a instituţiilor –

reprezintă condiţia inalienabilă a dezvoltării stabile a

societăţii.

"Pivotul instituţional" şi importanţa lui.

În ansamblul său, diversitatea instituţiilor determină sistemul intern – "carcasa" societăţii.

Schematic, sistemul social, în integritatea subsistemelor principale (economic, politic, ideologic),

poate fi

reprezentat în forma de piramidă specifică, al cărei spaţiu intern e reprezentat de instituţii, laturile -
de

domeniile (sferele) de bază ale activităţii umane, iar baza – de mediul (material-tehnologic)
de trai.

"Carcasei" instituţionale îi este specifică renumita inerţie, care, alături de limitarea resurselor
şi
tehnologiilor, limitează scara şi ritmurile transformărilor social-economice. Mai întâi de toate este
vorba

de conservatismul înrădăcinat în conştiinţa individuală şi socială a instituţiilor informale (a normelor

"nescrise") şi stereotipurilor de comportament. De regulă, subiecţii sociali (cetăţenii, firmele,

organele de

conducere), aspirând la un comportament previzibil, "normal", preferă să urmeze stereotipurile de

"rutină" stabilite anterior. O dinamică (în timp şi spaţiu) mult mai mare posedă instituţiile formale.
Dar,

totodată, atunci când legile, structurile există mult timp şi populaţia se adaptează la ele, de
asemenea,

poate fi urmărit efectul inerţiei. Perfecţionarea sistemului instituţional are loc prin intermediul
evoluţiei

spontane a normelor informale de comportament (a instituţiilor informale) şi a constituirii conştiente

(deseori, cu întârziere şi greşeli) a regulilor şi structurilor formale, aprobate la nivel legislativ

(instituţii

formale). În dinamica istorică, normele şi regulile "convieţuirii" se schimbă neliniar şi destul de

inconsecvent. Cu ajutorul structurilor instituţionale, după afirmaţia lui D. North, "oamenii, pe

parcursul

întregii istorii, au obţinut ordinea şi astfel au diminuat gradul neâncrederii lor". (D. North.
Институты,

институциональные изменения и функционирование экономики. М., 1998,

с.7).

Concretizăm – doar parţial. Actualmente, la nivelul majorităţii ţărilor şi a planetei în

întregime,

este o ordine de convieţuire ineficientă, antiumană, ce duce la apariţia sentimentului lipsei de

securitate şi

a neîncrederii populaţiei în viitorul său. În condiţiile în care mediul de trai devine tot mai complicat,
sub
 22
povara problemelor globale acute, societatea contemporană este nevoită să activizeze procesul de
căutare

a instituţiilor „perfecte” atât la nivel naţional, cât şi la nivel

mondial.

Tema 4: Teoria consumatorului: - utilitate, alegere şi

echilibru.

4.1. Utilitatea economică – delimitări

conceptuale

4.2. Surplusul consumatorului și preferințele

consumatorului

4.3.Constrîgerea bugetară și linia

bugetului

4.4. Alegerea şi echilibrul consumatorului. Abordarea statică şi

dinamică

4.1. Utilitatea economică – delimitări

conceptuale

Obiectul principal al oricărui individ raţional este satisfacerea maximă posibilă a nevoilor, în
cazul
consumatorului acesta se realizează prin maximizarea satisfacţiei totale pe care oamenii speră să
o obţină

prin consumul diverselor bunuri sau servicii. În economie satisfacţia aşteptată a se obţine prin
consum

este caracterizată prin termenul de

utilitate.

Utilitatea este satisfacţia sau plăcerea pe care un consumator anticipează să o obţină prin
consum​.

Utilitatea are un caracter subiectiv şi din acest motiv ea este nu numai dificilă a fi definită, ci şi
de

măsurat. În teoria economică există 2 concepte cu privire la măsurarea

utilităţii:

1. ​Conceptul cardinal ​– afirmă că fiecărei doze consumate i se poate atribui un număr ca măsură a

utilităţii. Această teorie a fost dezvoltată de reprezentanţii şcolii neoclasice L. Walaras şi K.

Manager.

2. ​Conceptul ordinal ​– conform căruia utilitatea nu poate fi măsurată cu precizie, ci ne permite să

ierarhizăm preferinţele în raport cu nivelul satisfacţiei totale aşteptate a se

obţine.

Din acest motiv, în prezent, utilitatea este măsurată prin unitatea de utilitate numită
„util”.

Pentru existenţa unei utilităţi economice trebuie să existe simultant mai multe
condiţii:

1. Să existe o concordanţă între caracteristicile bunului şi nevoile cărora li se adresează,

deoarece

capacitatea de a satisface nevoile generată de calităţile bunului îi oferă utilitate. În lipsa

caracteristicilor

nu există utilitate, deoarece bunul nu are

folosinţă.

23
 2. Cunoaşterea proprietăţilor bunului de către indivizi. Aceştia trebuie să fie convinşi că bunul
cumpărat

le poate asigura serviciul dorit, preferat sau pur şi simplu să le ofere satisfacţia de al
avea.

3. Existenţa posibilităţilor reale de procurare a bunului. Astfel, cu cît bunul este mai rar şi se
obţine mai

greu de către indivizi, cu atît utilitatea lui este mult mai

resimţită.

4. Durata şi intensitatea nevoii de a avea şi folosi un anumit bun. Bunul prezintă utilitate pentru
individ

atît timp cît are nevoie şi nu dispune de

el.

În teoria şi practica economică se operează cu 3 concepte de

utilitate:

a. ​Utilitate individuală, ​prezintă plăcerea sau satisfacţia primită în urma consumului unui unităţi
de

bun „U​i​”.

b. ​Utilitate totală,​ satisfacţia totală pe care o persoană anticipează să o obţină în urma

consumului

unei anumite cantităţi dintr-un bun şi se determină ca sumă dintre utilităţile individuale UT = ∑U​i , ​=>

UT

= U​i1 ​+ Ui​2 ​+...+ U​in

Utilitatea totală creşte odată cu cantitatea consumată, dar cu fiecare unitate suplimentară
consumată

utilitatea individuală este tot mai redusă, deoarece scade intensitatea nevoii şi satisfacţia resimţită
de

consumator. Acest fenomen are loc în baza ​legii saturaţiei​, care afirmă că: pe măsura creşterii
cantităţii
consumate dintr-un bun oarecare nevoia subiectului pentru acel bun scade în intensitate pînă
se stinge.

c. ​Utilitatea marginală „​UM” reprezintă satisfacţia suplimentară pe care speră să o poată obţine
un

consumator prin consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun ceilalţi factori fiind presupuşi
constanţi.

Se determină ca raport dintre variaţia utilităţii totale ∆UT la variaţia cantităţii consumate
∆Q.

UM = ∆ UT/∆Q = (UT​1 ​–UT​0​)/(Q​1 ​– Q​

0​) =dUT/dQ Conceptul
​ de utilitate marginală, elaborat de
fondatorii şcolii neoclasice (marginaliştii), ne arată

importanţa ce o are pentru o persoană creşterea consumului unui bun cu o unitate. Ei au afirmat că

utilitatea fiecărei unităţi suplimentare consumate dintr-un bun scade pe măsura satisfacerii
nevoii.

Relaţiile dintre cantitatea consumată şi utilitatea unui bun existent este exprimată prin ​legea
utilităţii

marginale descrescînde: intensitatea unei plăceri se reduce pe măsură ce bunul este

consumat.

Reprezentarea grafică a utilităţii totale şi marginale este

următoare:

24
 Pentru maximizarea satisfacţiei pe care un consumator crede că o va putea reţine prin
consumul

diverselor bunuri, trebuie ca venitul disponibil al consumatorului să fie alocat astfel încît ultima
unitate

monetară cheltuită pentru procurarea fiecărui bun cumpărat să aducă o aceeaşi satisfacţie
suplimentară.

În literatura de specialitate aceste afirmaţii se bazează pe ​regula de maximizare a utilităţii ​–

alegerile

consumatorilor sînt legate de cantitatea de monedă la care o persoană este dispusă să renunţe
pentru a

obţine unităţi suplimentare dintr-un anumit bun​. Din punct de vedere analitic regula de maximizare
a

utilităţii se exprimă prin relaţia:

UM​(A) ​= P​(A) ​P - preţul UM​

​ (B) ​P(​B) ​UM –

utilitatea marginală

Adică consumatorul trebuie să compare utilitatea suplimentară obţinută cu costuri suplimentare

efectuate

pentru obţinerea bunului dat. teoria utilităţii marginale are unele aplicaţii practice în cercetarea

comportamentului consumatorului ca: analiza surplusului

consumatorului.

4.2. Surplusul consumatorului și preferințele

consumatorului

În timpul schimbului comercial oamenii sunt satisfăcuţi, atunci cînd preţul real practicat
pentru un

bun este mai mic decît suma pe care erau dispuşi să o plătească. Aceasta are loc, deoarece noi
atribuim o

valoare totală mai mare lucrurilor pe care le cumpărăm decît valoarea pe care o plătim propriu-zis
pe piaţă.

Teoria utilităţii marginale ne oferă în acest caz o cale de evaluare a cîştigului potenţial, care
se

poate obţine prin schimb, cîştig numit în teoria economică ​surplusul consumatorului,​ ​care este
diferenţa

dintre valoarea bunului (cît de mult suntem dispuşi să plătim pentru al procura) şi preţul aferent
acelui

bun pe piaţă la un moment dat.

25
Diversitatea nevoilor de consum existente în societate duce la diversificarea preferinţelor

oamenilor şi a modelelor de consum. Pentru a asigura o eficienţă ridicată în analiza

comportamentului

consumatorului şi a preferinţelor lui în literatura de specialitate se utilizează ​modelul hărţii curbelor

de

indiferenţă.​

Curba de indiferenţă (numită şi curbă de izoutilitate), arată ansamblul combinaţiilor de bunuri şi

servicii
de la care consumatorul speră să obţină acelaşi nivel de satisfacţie (UT este aceeaşi sau
constantă).

Preferinţele consumatorului sunt diferite atît de la individ la individ cît şi pentru unul şi
acelaşi

individ în condiţii spaţio-temporale diferite. Preferinţele sunt diferite nu numai în raport cu

caracteristicile

individului ci şi în dependenţă de obiectul acestuia. Astfel în dependenţă de categoria de bunuri

preferinţele pot fi: preferinţe pentru bunuri substituibile şi bunuri

complementare.

Preferinţe pentru bunuri substituibile Preferinţe pentru bunuri complementare.

Preferinţe pentru bunuri reale Preferinţe pentru bunuri neutre

În realitate, dacă un individ este interesat atît de dobîndirea bunului x, cît şi de cea a bunului y,
atunci

aceste preferinţe se demonstrează grafic prin intermediul curbelor de indiferenţă convexe la

origine, care

se reprezintă astfel:
 Totalitatea curbelor de indiferenţă care
caracterizează

preferinţele unui consumator pentru anumite bunuri

poartă

denumirea de harta curbelor de

indiferenţă.

La baza acestui model se află următoarele

proprietăţi:

1. se pot descrie o infinitate de curbe de indiferenţă, care

ne

26
arată că preferinţele unui individ sunt nelimitate. Între acestea însă
se

poate stabili o anumit ierarhie în raport cu utilitatea totală. Astfel combinaţia de pe curba de
indiferenţă

U​1 ​se află într-o relaţie de indiferenţă cu combinaţia C de pe curba de indiferenţă U​1, ​deoarece

utilitatea totală
​ a lui A este egală cu utilitatea totală a lui B.

A​(U1) ​~ C​(U1) ​=> UT​(A) ​= UT​(C)​, dar se află într-o situaţie de inferioritate faţă de combinaţia B de pe

curba de
​ indiferenţă U​2​, deoarece UT​(A) ​< UT​(B). 2.
​ curbele de indiferenţă nu se pot intersecta

niciodată.

3. Panta curbei de indiferenţă (pantă – unghiul de înclinaţie) se numeşte ​rata marginală de

substituţie a

bunurilor ​şi se determină după

relaţia:

RMS​(B) ​= - ∆ Y UT = constantă sau se calculează după relaţia RMS​(B) ​= UM​(x) ​∆ X UM​ Din punct
(y). ​

de vedere economic, rata marginală de substituţie caracterizează pragul pînă la care se

justifică substituirea unui bun cu altul.

4.3.Constrîgerea bugetară și linia

bugetului

Constrîngerea bugetară arată care este ansamblul combinaţiilor pentru un consumator pe

care

poate să şi le permită să le consume în limita venitului de care dispune (V) şi în raport cu preţurile

practicate la un moment dat pe piaţă. Adică sunt ansamblul combinaţiilor ce îndeplinesc condiţia:

P​(x) ​+ P​
​ (y) ​≤ V, unde P​(x)​, P​(y) ​sunt preţul bunurilor x şi y. Atunci, cînd consumatorul foloseşte întreg

venitul disponibil
​ pentru procurarea bunurilor, linia bugetului se descrie astfel:

X*P​(x) ​+ Y*P​(y) ​= V, y,x – cantitatea de bun cumpărată.

LB – linia bugetului

CB – costul bunului

X*P​(x) ​+ Y*P​(y) =
​ V

LB – linie de interferenţă restricţionată de mărimea venitului, panta LB este raportul dintre preţurile
celor

2 bunuri. RMS = - P​(x)​/P​(y).

Constrîngerea bugetară şi linia bugetului sunt influenţate de un şir de factori, dintre care cei
mai

importanţi sunt: modificarea venitului disponibil şi modificarea preţului unui

bun.

1. ​Creşterea venitului disponibil.​ În urma creşterii venitului disponibil linia bugetului se va deplasa
la

dreapta în sus paralelă cu prima linie a bugetului, panta liniei bugetului rămînînd
aceeaşi.
 2. ​Reducerea venitului disponibil.​ Dacă venitul disponibil se reduce linia bugetului se va deplasa
la

stînga în jos, paralel cu linia bugetului iniţială. Panta liniei bugetului rămînînd
constantă.

27

Creşterea venitului disponibil Reducerea venitului disponibil

3. ​Creşterea preţului bunului x​. În cazul modificării preţului are loc doar modificarea pantei liniei

bugetului . În cazul creşterii preţului, panta liniei bugetului devine mai mare decît panta liniei
bugetului

iniţială. În cazul ​reducerii preţului bunului x p

​ anta liniei bugetului este mai mică decît panta liniei

bugetului iniţială.

Creşterea preţului bunului x Reducerii preţului bunului x

4.4. Alegerea şi echilibrul consumatorului. Abordarea statică şi

dinamică

În general oamenii au multiple şi variate preferinţe, pentru satisfacerea cărora nu dispun

 însă decît

de cantităţi limitate de resurse. Pentru maximizarea utilităţii totale consumatorii vor alege, la un
moment

dat acea combinaţie optimă care le va satisface simulant preferinţele şi posibilităţile. Grafic acest
lucru se

poate produce acolo unde preferinţele (redate prin curbele de indiferenţă) vor întîlni posibilităţile
(redate

de linia bugetului). Punctul în care această unire se va produce este denumită în literatura de
specialitate

„punctul de echilibru al consumatorului”, şi el se atinge acolo, unde cel puţin una din curbele de

indiferenţă este tangentă la linia

bugetului.

Grafic se reprezintă astfel:

Din punct de vedere analitic condiţia de echilibru este ca raportul

utilităţilor marginale ale celor 2 bunuri, care reflectă preferinţele

consumatorului să fie egal cu raportul preţurilor celor 2

bunuri.

UM​(x) = ​P​(x) ​regula de maximizare a utilităţii.

UM​(y) ​P(​y)

Echilibrul consumatorului, de asemenea este influenţat de un şir de

28
factori, dintre care:

a. Creşterea venitului disponibil. În cazul dat echilibrul consumatorului se va deplasa la dreapta

în sus.

La descreşterea venitului disponibil, echilibrul consumatorului se va deplasa la stînga

în jos.

Dreapta care ne arată cum variază alegerile consumatorului în raport cu

 schimbările apărute în venitul său, poartă denumirea de curba
„venit-consum”

(curba lui Engel) şi care reuneşte toate punctele de echilibru, E​1​, E​2​, E​3​,

.. E​n.

b. Modificarea preţului. Astfel, dacă preţul bunului creşte, atunci linia

bugetului capătă o pantă de înclinaţie mai mare, echilibrul consumatorului

deplasîndu-se la stînga în jos, iar dacă preţul bunului descreşte, panta liniei bugetului devine mai
mică, iar

iar echilibrul consumatorului se deplasează la dreapta în sus. Grafic acest lucru se

reprezintă astfel:

Modificarea echilibrului consumatorului.

 29
Tema 5: Teoria consumatorului: cererea de bunuri de
consum

5.1. Cererea de bunuri: noțiune, factori de

influenţă

5.2. Elasticitatea cererii şi factori de

influenţă

5.1. Cererea de bunuri: noțiune, factori de

influenţă

Cererea (D) este cantitatea de bunuri pe care consumatorul este dispus să o cumpere într-o
anumită

perioadă de timp la un anumit nivel de

preţ.

Datorită diversificării nevoilor de consum în economia contemporană se observă o multiplicare a

formelor de manifestare a cererii, care poate fi clasificată după următoarele
criterii :

1. după natura bunului:

- cerere destinată consumului (măr);

- cerere destinată producţiei (echipamente);

- cerere de forţă de muncă;

- cerere de capital bănesc sau cerere pentru bunuri superioare, care creşte odată cu creşterea
venitului;

- cerere pentru bunuri normale;

- cerere pentru bunuri inferioare (de tip gifell), unde odată cu creşterea venitului cererea se reduce

(cartoful).

2. după relaţia dintre bunuri:

- cerere de bunuri substituibile;

- cerere de bunuri complementare.

3. după purtătorul cererii:

- cerere individuală – cererea unei persoane, care depinde de preferinţele

lui;

- cerere colectivă, proprie unui grup sau unei întreprinderi;

- cerere gromală (agregată), la nivel naţional.

4. după modul de manifestare:

- cerere potenţială, cererea totală ce poate să

existe;

- cerere reală sau efectivă, cererea existentă real pe piaţă într-un anumit moment de
timp;

- cerere amînată, cererea amînată la moment din diverse motive, dar care în viitor urmează a fi

satisfăcută.

Evoluţia cererii de bunuri se află sub influenţa unor diversităţi de factori, care acţionează în
 mod

diferit asupra ei. Unii dintre ei sunt de natură obiectivă (preţ, venit, calitate, cantitate) şi alţii de
natură

subiectivă (dorinţe, preferinţe).

Din multitudinea de factori ce influenţează cererea de bunuri cei mai importanţi

sunt:

1. ​Preţul ​– există o relaţie indirectă între evoluţia preţului şi a cererii de bunuri. Raporturile dintre

modificarea preţului unitar şi modificarea cantităţii cerute constituie sau formează ​legea
cererii:

30
Reducerea preţului unitar al unui bun determină creşterea cantităţii cerute pentru
bunul

respectiv.

Modificarea preţului unitar în sensul reducerii sale determină procesul

de

extindere al cererii, ceea ce duce la creşterea cantităţii de bunuri

cerute.

Creşterea preţului unitar determină contracţia cererii, respectiv

reducerea

cererii de bunuri cerute pe piaţă. Există cazuri cînd cererea de bunuri

are

un comportament anormal, adică nu se supune acţiunii legii, şi

anume:

a. În ​cazul bunurilor inferioare –

​ poartă denumirea de paradoxul
gifell,

unde odată cu creşterea preţului cererea de bunuri creşte şi invers, deoarece consumatorul alocă
o parte

din bugetul lui procurării altor bunuri, care pînă acum nu erau
inaccesibile.
 b.În ​cazul bunurilor de calitate înaltă (paradoxul Vebler), u
​ nde odată cu creşterea preţului creşte
şi

cererea pentru bunuri.

c. În ​cazul inflaţiei,​ unde odată cu creşterea preţului cererea rămîne

neschimbată.

2.​Venitu​l . există o relaţie directă, cu excepţia bunurilor de calitate inferioară (venitul creşte, iar
cererea

scade). ​Studiind raportul dintre venituri şi comportamentul în mediu al consumatorului, economistul

german Engel a formulat o lege care în prezent îi poartă numele, ​legea lui Engel​, care afirmă 3
ipostaze:

► cînd venitul creşte cheltuielile pentru bunurile de strictă necesitate cresc, dar mai lend decît
creşterea

venitului, astfel reducîndu-se ponderea lor în totalul cheltuielilor de

consum.

► cheltuielile pentru îmbrăcăminte şi locuinţă cresc proporţional cu creşterea veniturilor, astfel

ponderea

lor rămînînd constantă în totalul

cheltuielilor.

► cheltuielile pentru odihnă, sănătate, cultură cresc mai repede decît creşterea venitului, astfel
ponderea

lui în totalul cheltuielilor are o tendinţă de

creştere.

În dependenţă de relaţie venit-cerere în teoria economică apare fenomenul de efectului de

venit, care

reprezintă modificarea puterii de cumpărare a bugetului consumatorului sub influenţa reducerii sau

creşterii preţului la bunurile ce intră în consumaţia acestora. El redistribuie puterea de cumpărare a

consumatorului pe diferite categorii de cumpărături, deoarece reducerea preţului la unele bunuri

oferă

posibilitatea ca banii economisiţi să fie folosiţi pentru alte cumpărături şi invers creşterea preţului
deplasează cererea de bunuri către bunurile de tip Gifell pentru a echilibra puterea de cumpărare a

bugetului familiei.

3. ​Preţul bunurilor substituibile şi complementare​. Pentru bunurile substituibile există o

relaţie

directă între preţul unui bun substituibil şi cantitatea de cerută de celălalt bun substituibil. Astfel,
dacă

creşte preţului pentru bunul A (suc), atunci cererea pentru bunul B (apa gazată) v-a creşte de
asemenea.

Pentru bunurile complementare există o relaţie indirectă, astfel dacă preţul pentru bunul A
(automobil)

creşte, atunci cererea pentru bunul B (benzină) se va reduce. În cazul dat apare fenomenul
efectului de

31
substituţie, care afirmă: situaţia cînd variaţia preţului unui bun modifică cererea pentru produsul

înlocuitor sau substituibil.

4. ​Numărul de consumatori​. Relaţie dintre cererea de bunuri de consum şi numărul de

consumatori

este o relaţie directă. Odată cu creşterea numărului de consumatori creşte şi cererea pe piaţă,
şi invers.

5. ​Previziunile privind preţul. ​Există o relaţie directă între modificarea nivelului preţului în viitor
şi

nivelul cererii prezente. Dacă individul ar cunoaşte din timp că i viitor preţul la bunuri va creşte el
va crea

stocuri de astfel de bunuri, ceea ce va determina creşterea cereii prezente la bunurile şi serviciile
de

consum.

Dacă preţul deplasează doar punctele de pe curba cererii provocînd contracţia sau extinderea ei,
atunci

modificarea pentru ceilalţi factori deplasează curba cererii la dreapta în sus, dacă cererea creşte şi
la

stînga în jos dacă cererea

scade.

5.2. Elasticitatea cererii şi factori de

influenţă

Pentru observa cum are loc variaţia cererii şi a ofertei pe piaţa de bunuri de consum se
calculează

coeficientul de elasticitate al cererii şi

oferte.

1. ​Elasticitatea cererii –
​ reprezintă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau la
modificarea

altui factor şi arată gradul de modificare a cererii în funcţie de modificarea unui anumit
factor.

Coeficientul de elasticitatea la cererii la variaţia

preţului:

∆D ∆P C​1 ​– C​0 ​P1​ ​– P​0 ​E(​D/p) ​= - : = - : , C, D – cererea;

 D​0 ​P C​0 ​P0​ ​P - preţul

În teoria economică se cunosc 5 cazuri principale de elasticitate a cererii prin

preţ:

32
Tipul Coeficientul

cererii Modificarea de cererii ​elasticitate al

​ cererii ​E​(D/p)
Reprezentarea grafică

E​(D/p) ​> 1 ​Cerere elastică (schimbătoare)

​
Q​D ↑ ​> 1 %

E​(D/p) ​< 1 ​Cerere

inelastică

Q​D ↑ ​< 1%

E​(D/p) ​= 1 ​Cerere unitară Q​D ↑ ​= 1%

E​(D/p) ​= 0 ​Cerere perfect

inelastică

Q​D ​= constantă

E​(D/p) ​→ ∞ ​
Cerere perfect
elastică

Q​D ↑ ​>>>>> (foarte

​ repede)
Cunoaşterea elasticităţii cererii are următoarea importanţă practică pentru agenţii
economici. Astfel,
dacă agentul economic produce şi comercializează bunuri cu cerere elastică şi dac v-a
mări un pic preţul,
atunci cantitatea cerută se reduce într-o măsură mult mai mare decît variaţia preţului, în
acest caz se va
reduce şi profitul agentului economic. Dacă agentul economic v-a micşora preţul, atunci
cantitatea cerută
v-a creşte într-o măsură mai mare decît variaţia preţului şi v-a duce la creşterea
 profitului. Pentru bunurile
cu cerere inelastică v-a creşte preţul, atunci cantitatea cerută se v-a reduce, dar într-o
măsură mult mai
mică decît variaţia preţului, ceea ce v-a determina creşterea profitului întreprinderii, şi
invers.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ este determinată de următorii factori:
a. ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun, în bugetul total al unei familii;
b. gradul de substituire a bunurilor;
c. gradul necesităţii în consum;
d. durata perioadei de timp de la modificarea preţului.
Tema 6: Teoria producătorului: întreprinderea şi analizafactorilor de producţie
33
6.1. Întreprinderea – unitate economică
principală

6.2. Factorii de producţie și trăsăturile lor

fundamentale

6.3. Combinarea și substituirea factorilor de

producție

6.1. Întreprinderea – unitate economică

principală

Întreprinderea este o unitate economică ce combină factorii de producţie în scopul

obţinerii unor

bunuri şi servicii, care fiind realizate aduc venit, fiind şi centru de decizie a cărui obiectiv
este

maximizarea profitului.

În jurul acestei unităţi polarizează subunităţile şi marile unităţi, motiv pentru care ea este
considerată

unitate de bază. ​Întreprinderea e

​ ste un mini-sistem de coordonare şi de cooperare, care răspunde

principiului de coordonare ierarhică. Fiind o unitate multifuncţională şi desfăşurându-şi activitatea

într-un

mediu foarte complex, întreprinderea asigură coerenţa deciziilor privitoare la tranzacţiile sale
comerciale,

ca şi coerenţa acestora în organizarea şi funcţionare ei internă, astfel îndeplinind următoarele

funcţii:

1. ​funcţia de gestiune sau managerială –

​ constă în organizarea, coordonarea şi controlul
activităţii

întreprinderii;

2. ​funcţia de aprovizionare –
​ prin intermediul căreia se procură resursele materiale necesare
activităţii

economice a întreprinderii;

3. ​funcţia financiară ​– adunarea, gestionarea şi utilizarea capitalului de care întreprinderea

dispune;

4. ​funcţia socială ​– gestionarea resurselor

umane;

5. ​funcţia de producţie şi cercetare ​– dezvoltarea şi producerea de bunuri şi servicii necesare

pieţii,

precum şi, efectuarea cercetărilor pentru dezvoltarea produsului

respectiv;

6. funcţia comercială sau de

marketing.

În procesul activităţii sale întreprinderea intră în diverse relaţii, care pot fi interne – stabilite
între

patronat şi salariaţi sau patronat şi acţionari; externe, care pot fi cu alte întreprinderi, cu
administraţia

publică locală, agenţii financiari sau agenţi străini (în relaţii de import -
export).

Fiind o categorie economică complexă, întreprinderile pot fi clasificate după mai multe
criterii: 1. În ​funcţie de forma de proprietate ​se pot delimita mai multe tipuri de firme:

- Întreprinderi private – pot fi de familie si

asociative;

- Întreprinderi de stat – naţionale sau

municipale;

- Mixte.
2. În ​funcţie de dimensiunea firmei ​se deosibesc (clasificare Uniunii
Europene):

- microîntreprinderi – 1-9 salariaţi

- întreprinderi mici – 10 – 49 salariaţi

- întreprinderi mijlocii – 50 –249

- întreprinderi mari – peste 250

3. În ​funcţie de forma de activitate ​se

deosibesc:

34
- întreprinderi industriale;

- întreprinderi agricole;

- întreprinderi de transport;

- întreprinderi prestatoare de
servicii.

4. În ​funcţie de obiectivul urmărit

avem:

- întreprinderi lucrative – obiectiv principal este obţinerea de

profit;

- întreprinderi nonlucrative – obiectiv principal este satisfacerea unor necesităţi colective sau
publice şi nu

obţinerea veniturilor (asigurarea transportului

urban).

5. În ​funcţie de forma
organizatorico-juridică:

a) întreprindere individuală;

b) societate în nume colectiv;

c) societate în comandită;
d) societate pe acţiuni;

e) societate cu răspundere
limitată;

f) cooperativă de producţie;

g) întreprindere de arendă;

h) întreprindere de stat şi întreprindere

municipală

Întreprinderile îşi cresc dimensiunile lor datorită procesului de concentrare, în urma căruia

întreprinderile devin mai puternice şi produc o cantitate mai mare de bunuri şi servicii, astfel

evidenţiindu-se următoarele
avantaje:

- obţinerea economiilor pe baza creşterii volumului producţiei şi reducerii

costurilor;

- obţinerea avantajelor pe piaţa de desfacere şi aprovizionare (cantităţi mari la preţuri

minime);

- menţinerea şi cucerirea de noi pieţe de

desfacere;

- ele pot aborda cu succes domeniile de vârf ale ştiinţei, tehnicii, şi tehnologiei, domenii care
necesită

cheltuieli iniţiale ridicate şi care aduc profituri pe măsura cheltuielilor făcute după intervale lunge
de

timp;

- ele au posibilitatea de a se aproviziona cu factori de producţie deficitari în condiţii

avantajoase;

- dispun de resurse financiare proprii şi atrase, pe care le folosesc alternativ în diferite sectoare de

activitate, ceea ce le asigură o mare mobilitate

economică;

- dispun de resurse băneşti importante cu care pot organiza acţiuni sociale de interes major pentru
 salariaţi;

- rezistă procesului concurenţial, beneficiind de sprijin din partea

statului.

Deci, orice întreprindere ia deciziile sale în contextul unor multiple restricţii concurenţiale
egale.

Pentru a evita o parte a restricţiilor impuse de piaţă şi din afara pieţei, întreprinderile caută să
devină din

ce în ce mai puternice, să-şi adapteze activitatea la schimbările ce survin în tehnică şi în

tehnologie, în

35
economie şi în legislaţie. Ca urmare ​a avut loc un proces general de concentrare economică ​–

diminuarea numărului întreprinderilor şi sporirea puterii economice a fiecăreia dintre ele.

Concentrarea

economică –
​ se realizează fie prin autofinanţare, fie prin fuziune. Această tendinţă generală nu
poate fi

însă absolutizată.

În teoria economică se pot evidenţia 2 forme de concentrare: concentrarea internă – procesul de

creştere a

dimensiunilor întreprinderii în baza forţelor proprii; şi concentrarea externă – procesul de creştere a

dimensiunilor întreprinderii sub influenţa factorilor externi (ex: export sau

import).

Principalele forme de concentrare – fuziune a întreprinderilor

sînt:

- ​concentrarea orizontală ​– gruparea unor stabilimente, întreprinderi ce produc acelaşi produs şi

vizează

o specializare pe plan
tehnologic;

- ​concentrarea verticală ​– reuneşte întreprinderile complementare, unitatea nouă respectivă

cuprinzând
un întreg circuit economic;

- ​concentrarea prin conglomerat ​– regrupare de unităţi independente din punct de vedere tehnic,

economic şi juridic, ce se leagă între ele doar prin interesul financiar şi de difuzare a riscurilor
asupra

tuturor unităţilor ce fac parte din

conglomerat;

- ​absorbţia – ​procesul de absorbire a unei întreprinderi mici de una mai

mare;

- ​participarea ​– situaţia, cînd o întreprindere deţine un anumit număr de acţiuni ale unui alte

întreprinderi.

Apărute sub influenţa unor factori tehnico-economici, ​marile întreprinderi au unele şi unele

dezavantaje, comparativ cu cele mici şi mijlocii, cum

sînt:

- adaptabilitatea mai mică la schimbările pieţei;

- dificultatea sistemului de gestiune sau administrare;

- reorientarea mult mai dificilă a activităţii practicate.

În acelaşi timp, ​o mare unitate economică înseamnă restrângerea unor libertăţi şi

drepturi ​pe

care producătorii individuali – mici şi mijlocii – le exercită. În marile întreprinderi aceste libertăţi şi

drepturi sînt cedate (preluate) întreprinzătorilor şi managerilor. De regulă, exercitarea libertăţilor

individuale se asigură de către conducerile democratice ale unităţilor prin perfecţionarea conlucrării
dintre

patronate şi sindicate.

Ţinînd cont de aceste caracteristici, în perioada de tranziţie un loc aparte le revine

întreprinderilor

mici şi mijlocii, care pot să reziste într-o măsură mult mai mare schimbărilor apărute pe piaţă,
deoarece au

un grad de adaptabilitate mai mare, sistemul de gestiune este simplificat, şi îşi reorientează rapid
forma de

activitate.

Odată cu obţinerea independenţei şi cu trecerea de la sistemul centralizat la sistemul

descentralizat,

R. Moldova a adoptat să dezvolte întreprinderile mici şi mijlocii. Astfel, în prezent pentru susţinerea

întreprinderilor mici şi mijlocii sînt utilizate următoarele

metode:

36
- Metode ale politicii monetar - creditare – are loc reducerea ratei dobînzii ceea ce duce la
creşterea

investiţiilor;

- Metode ale bugetar – fiscale – creşterea cheltuielilor publice, creşterea ajutorului, reducerea
impozitelor;

- Metode ale politicii vamale – scutirea de taxe vamale la import sau export, acordarea diverselor

facilităţi la plasarea mărfurilor şi produselor întreprinderii sub unul din regimurile vamale
existente;

- Formarea de cadre în
societate;

- Prestarea serviciilor de informaţie.

6.2. Factorii de producţie și trăsăturile lor

fundamentale

Punctul de plecare în analiza factorilor de producţie îl constituie ​resursele naturale​, care

formează

ansamblul mijloacelor disponibile de a fi valorificate în producerea de bunuri şi în prestarea de

servicii.

Ele pot fi prezentate sub două forme: stocuri şi fluxuri, în dependenţă de nivelul de utilizare.
Legătura

permanentă între aceste două stări se realizează prin procesul economic. Privite în cadrul unei ţări
resursele stoc, se prezintă sub formă de ​avuţie naţională​, care prezintă totalitatea resurselor
disponibile

într-un stat, la un moment de timp determinat. Prin ea se poate caracteriza starea şi puterea
economică a

unei ţări..

Principalele elemente ale avuţiei naţionale sunt: ​resursele naturale​, ​de muncă​, ​spirituale​, şi
aparatul

tehnic de producţie​.

Potenţialul economic ​al unei ţări constă din totalitatea elementelor avuţiei naţionale, intrate sau
care pot

fi atrase în circuitul economic. În dependenţă de eficienţa utilizării acestor elemente, el se prezintă

în trei

ipostaze:

- ​maxim​, toate elementele susceptibile a fi utilizate.

- ​valorificabil​, acele resurse pentru care există necesitatea punerii în valoare, la un

moment dat.

- ​atras​, resursele a căror atragere nu mai întâmpină restricţii tehnice, economice sau
sociale.

Factorii de producţie ​constau din potenţialul de resurse atrase în circuitul economic. Iniţial existau
doi

factori, aceştia au fost denumiţi ​primari​: munca şi natura, apoi a apărut factorul ​derivat tradiţional
–

capitalul, urmat de spiritul de antreprenoriat şi

neofactorii.

1. ​Factorul muncă​, pentru posedarea căruia se obţine un venit numit salariu. Munca este
activitatea

fizică şi intelectuală a omului, ei îi sunt caracteristice următoarele

trăsături:

- este cel mai costisitor factor;

- cantitatea de muncă este determinată de relaţie: populaţia activă înmulţit la durata timpului de
muncă;

- calitatea muncii este determinată de productivitatea muncii (prezintă cantitatea de bunuri produse
într-o

anumită perioadă de timp sau de un anumit număr de persoane), care depinde de următorii factori:

tehnicile şi tehnologiile utilizate; nivelul educării şi pregătirii profesionale; nivelul remunerării sau
nivelul

salariului; condiţiile de muncă; nivelul de

organizare.

37
În activitatea economică funcţionează ​legea ​diviziunii muncii –
​ cu cît diviziunea muncii este mai

profundă, cu atît şi productivitatea muncii este mai

înaltă.

2. ​Factorul pămînt​, pentru posedarea căruia se obţine un venit numit rentă funciară – reprezintă

capacitatea productivă a mediului înconjurător, avînd următoarele

caracteristici:

a. ​este cel mai limitat factor,​ dar cu un caracter relativ, motiv pentru care este necesară
cunoaşterea

mijloacelor de protecţiei a lui, care pot fi:

- utilizarea tehnologiilor ce consumă un volum limitat de resurse

materiale;

- substituirea totală sau parţială a resurselor naturale cu cele

artificiale;

- utilizarea instalaţiilor de purificare;

- utilizarea deşeurilor reciclabile;

- alocarea resurselor financiare pentru protecţia mediului

înconjurător.

b. ​extracţia prezentă de resurse materiale determină extracţia viitoare de resurse materiale​. Ţinînd
cont
de această caracteristică a apărut un concept nou de dezvoltare economico – socială, numit
dezvoltare

durabilă;

c. ​pămîntul are o valoare de schimb determinată de 2

elemente:

- cheltuielile pentru cultivare, producere şi

ameliorare;

- costul alternativ al producţiei agricole.

d. ​suprafeţele agricole sînt supuse ​legii fertilităţii descrescînde a terenului –

​ ​fiecare a capitalului
şi

muncii utilizată la cultivarea unei suprafeţe de teren agricol fix, provoacă începînd de la un anumit
punct

o creştere descrescătoare a producţiei agricole, dacă tehnicile şi tehnologiile rămîn neschimbate.

Lege

care a fost formulată pentru prima dată de fiziocratul R. J.

Turgot.

3. ​Capitalul (K), ​pentru posedarea căruia se obţine dobînda (D) – reprezintă ansamblul de bunuri
şi

elemente indirect utilizate în producerea de bunuri sau servicii. În componenţa sa se află 2

elemente:

a. ​capitalul fix –
​ acea parte a capitalului, care se utilizează în mai multe procese de producţie şi
care îşi

transmit valoarea sa treptat asupra bunurilor produse (maşini, utilaje,

clădiri);

b​. capitalul circulant –

​ parte a capitalului care participă într-un singur proces de producţie şi care se

consumă integral, transferîndu-şi valoarea sa în valoarea bunului (resursele materiale,

financiare).

Pe parcursul activităţii capitalul se uzează, uzura reprezintă pierderea capacităţilor de

producţie sub

influenţa factorilor naturali şi de producere. Uzura poate fi de 2

tipuri:

- uzură fizică –
​ reprezintă deprecierea treptată a capitalului în urma activităţii economice şi a
factorilor

naturali;

- uzura morală –
​ deprecierea capitalului existent în raport cu unul mai nou, mai
performant.

Expresia monetară a uzurii fizice şi morale poartă de numirea de amortizare. La baza

evaluării

capitalului unei întreprinderi se află 2

indicatori:

38

- suma anuală a amortizării (∑A), care se calculează ca raport dintre valoarea capitalului (V​K​) şi

durata
lui de exploataţie (T):

V ∑A = ;

T - rata amortizării (r​A​), care se determin ca raportul dintre suma anual a amortizării şi

valoarea
capitalului:

∑A ​r​
A ​= * 100%.

V 4. ​Spiritul de antreprenoriat (S​antr​), ​posedarea lui permite obţinerea unui venit numit

profit (P). pentru prima

​ dată antreprenorul a fost analizat de liberalul clasic J. B. Say, care spunea
că antreprenorul este

forţa motrică de dezvoltare a societăţii, afirmînd că el este acea persoană care caută factorii de
producţie,

intră în posesia lor, îi combină şi substituie cît mai eficient, obţine bunul, caută pieţe de desfacere,
realizează produsul şi obţine venit pe care îl redistribuie mai apoi în societate sub formă de salarii,
rentă

sau profit.

În prezent antreprenoriatului îi sînt proprii următoarele

caracteristici:

- caută şi combină factorii cît mai eficient cu scopul de a obţine

profit;

- este un inovator;

- posedă libertatea economică şi poartă o responsabilitate

economică;

- activează în condiţii de incertitudine şi de risc.

În prezent antreprenorul se poate întîlni cu următoarele forme de risc: risc admisibil (pierde
profitul), risc

critic (pierde şi suma investită) şi risc catastrofal (pierde şi banii

proprii).

5. ​Neofactorii ​– o categorie nouă de factori de producţie, care a apărut odată cu dezvoltarea

societăţii

umane şi cuprinde: progresul tehnico – ştiinţific, inovaţia şi resursele inovaţionale. Ei nu pot fi

separaţi de

factorii de producţie clasici întrucît acţionează prin intermediul şi împreună cu aceştia

îmbunătăţindu-le

permanent performanţele. În prezent se observă o tendinţă de permanentă de creştere a rolului

neofactorilor în activitatea economică în comparaţie cu factorii clasici, deoarece procesul

concurenţial

rezistă acel agent economic, care este mai bine

informat.

6.3. Combinarea și substituirea factorilor de

producție
 Utilizarea raţională şi eficientă a factorilor de producţie este competenţa şi abilitatea

întreprinzătorului. Oricum activitatea de producţie presupune utilizarea factorilor, pentru

producerea altui

bun. Astfel pentru a produce se ţine cont de decizia de a alege optimal setul de factori pentru a fi
utilizat,

de aceea în teoria economică factorii de producţie au următoarele

proprietăţi:

- ​divizibilitatea​, posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi simple şi omogene fără

a

afecta calitatea sa;

39
- ​adaptabilitatea, ​capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe
unităţi

din alt factor de producţie;

- ​complementaritatea​, procesul prin care se stabilesc anumite raporturi cantitative ale factorilor de

producţie care participă la producerea unui anumit bun

economic;

- ​substituibilitatea, p
​ osibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie printr-o
cantitate

determinată dintr-un alt factor în condiţiile în care se menţine acelaşi nivel al

producţiei.

Strategia de management a oricărei întreprinderi are ca obiectiv esenţial minimizarea

consumului de

factori de producţie, utilizînd în acest scop combinarea factorilor de producţie: mod specific de
unire a

factorilor de producţie atît sub aspect tehnic, cît şi economic. Combinarea tehnică, este de
exemplu unirea

factorului muncă de o anumită structură şi calitate cu elemente de capital specifice activităţii

respective.
Combinarea economică reprezintă unirea factorilor de producţie în scopul minimizării costului de

producţie, urmat de maximizarea

profitului.

Legătura dintre factorii de producţie ce se combină şi rezultatele ce se obţin poate fi

exprimată

matematic prin ​funcţia de producţie​, care este ​legătura tehnică între volumul de activitate şi
cantitatea

de factori de producţie necesară realizării unui volum respectiv de activitate, ​Y = f(x, y). Ea ne
arată în

expresie matematică comportamentul întreprinzătorului în vederea alegerii tehnologiilor de

fabricaţie,

care asigură un maximum de bunuri la fiecare unitate de factori

consumată.

După modul de asociere a factorilor de producţie

există:

- ​Funcţie de producţie cu un factor variabil.​ Corespunde situaţiei, cînd agentul economic trebuie
să-şi

crească rapid producţia neavînd timpul necesar ca să îşi mărească dimensiunile întreprinderii.
Aceasta

este proprie perioadei scurte de timp, intervalul de timp în care cel puţin un factor de producţie nu
se

modifică, deci în această perioadă volumul producţiei este o funcţie dependentă doar de
modificarea

factorului variabil (munca, natura), a cărui creştere sau descreştere influenţează volumul activităţii

întreprinderii.

- ​Funcţia de producţie cu mai mulţi factori variabili. C

​ orespunde unui perioade lungi de activitate,
care

este intervalul de timp în care toţi factorii de producţie sunt consideraţi variabili. Pe termen lung

modificarea tuturor factorilor de producţie nu numai posibilă, ci şi necesară, deoarece presupune

apariţia
de noi construcţii, restructurări, schimbarea tehnologiilor şi creşterea dimensiunilor
întreprinderii.

În analiza comportamentului producătorului se foloseşte de regulă ​funcţia de producţie

omogenă, ​o

funcţie de producţie omogenă este funcţia lui COBB – DOUGLAS, care are următoarea
formă: Y[Q] = A* K​α ​* L​β ​, A – constantă specifică fiecărei economii naţionale,

α,β – ​coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din

factorii

de producţie utilizaţi.

Analiza combinării factorilor de producţie ne arată că acelaşi volum de producţie se poate

obţine

printr-un număr mare de combinări, dar în realitate agentul economic nu dispune decît de un
număr

40
limitat de posibilităţi. În procesul de combinare a factorilor de producţie, cantitatea unui factor nu
poate fi

constant sporită, deoarece duce la reducerea volumului de producţie suplimentar obţinut, din
motivul că

un număr cît mai mare de unităţi din factorul variabil se combină cu o parte din ce în ce mai mică
din

factorul constant.

Influenţa factorului variabil se măsoară cu ajutorul următorilor indicatori

microeconomici:

1. Producţia totală – ​volumul de producţie obţinut în urma utilizării unei anumite cantităţi de
factor

de producţie.

2. Productivitatea medie – ​se obţine ca raport dintre producţia totală şi factorul de producţie

variabil utilizat, ne arată cîte unităţi de produs corespund unei unităţi de factor de producţie
utilizat.
 Y[Q] Y[Q] ​W ​ WM
M ​= , ​ ​ (L) ​=
FP​(V) ​L

3. Productivitatea marginală ​(​W​

mg​), ​
reprezintă producţia suplimentar obţinută ca urmare a

folosirii
unei unităţi suplimentare din factorul de producţie variabil
utilizat.

∆Q Q​1 ​– Q​0 ​dQ W

​ ​
mg ​= , W​ = , ​W m
mg ​(L) ​ ​ g ​=
∆FP L​1 ​– L​0 ​dL Evoluţia
​ acestor indicatori şi dependenţa dintre ei este caracterizată de
legea randamentelor

neproporţionale ​– ​dacă vom mări regulat utilizarea unui factor (muncă, natură, capital), în timp ce
alţii

vor rămîne constanţi, productivitatea marginală a factorului de producţie variabil creşte pînă la un
punct

de la care productivitatea marginală descreşte, dacă vom creşte în continuare cantitatea factorului

variabil producţia totală continuă să crească, dar cu cote din ce în ce mai

mici.

Relaţia dintre aceste forme de productivitate poate fi analizată cu ajutorul curbelor producţiei totale,
medii

şi marginale.

Curba producţiei totale ne arată evoluţia producţiei cînd un

factor este fix (capitalul) şi altul este variabil (munca), se observă

o

creştere rapidă a volumului producţiei pe segmentul OA, unde

curba

este înclinată în sus. Punctul A desparte etapa de creştere rapidă

a
 producţiei totale, de aceea are loc încetinirea creşterii volumului

producţiei (segmentul AD), dincolo de punctul D volumul producţiei

scade.

Curba productivităţii marginale este crescătoare pînă în punctul A​I​, unde atinge nivelul
maxim, punct ce corespunde punctului A de pe curba producţiei
totale. După punctul A​I ​curba productivităţii

marginale descreşte devenind tangentă la curba productivităţii

medii

41

în punctul C​I​, care este nivelul maxim al producţiei medii, în punctul D​I ​W​mg ​= 0, ca dincolo de acest
punct să fie negativă.

Curba productivităţii medii din punctul iniţial creşte pînă în punctul C​I​, unde atinge un nivel
maxim

datorită că proporţia dintre factorul variabil şi cel fix este cea mai optimă, după care producţia
medie

descreşte sub presiunea supraabundenţei factorului variabil în raport cu

cel fix.

Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili, din acest motiv agentul economic
urmăreşte

să înlocuiască factorii de producţie deficitari sau costisitori, cu alţii care sunt mai accesibili din
punct de

vedere tehnic sau economic în scopul realizării obiectivelor

propuse.

Substituirea factorilor de producţie este un proces de înlocuire totală sau parţială a unui factor
cu

altul în scopul asigurării condiţiilor pentru menţinerea la acelaşi nivel a rezultatelor activităţii.

Substituirea factorilor de producţie are la bază următoarele

principii:
1.tehnice, se referă la compatibilitatea şi adaptabilitatea factorilor de
producţie.

2.economice, cuprinde:

Productivitatea
-​ marginală. ​Agentul economic v-a decide înlocuirea unui factor Y, dac
productivitatea marginală a factorului cu care v-a fi înlocuit X, este mai mare sau cel puţin egală cu
cea a factorului pe

care îl înlocuieşte. W​mg (y) ​≤ W​mg (x). -​ ​Rata marginală de substituţie. C

​ antitatea suplimentară dintr-un
factor necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încît producţia
să se menţină constantă. Se determină ca

raport dintre variaţia factorilor ce urmează a fi

substituiţi.

dK ​W​
mg (L) RMS
​ ​=
=
dL ​W​
mg (K)

Astfel, cu cît productivitatea marginală a factorului substituit este mai mare cu atît şi cantitatea
factorului

dat necesară pentru înlocuirea unui factor va fi mai mai mică şi invers. În funcţie de productivitatea

marginală a factorilor care se înlocuiesc reciproc RMS se poate manifesta în 2

moduri:

- RMS descrescătoare;

- RMS constantă curba.

În analiza comportamentului producătorului RMS reprezintă panta izocuantei (curba de

izoproducţie).

Izocuanta este reprezentarea a diferitor combinaţii (A, B, C) între factorii de producţie (K, L), care

permite realizarea aceluiaşi volum de

producţie.

Ansamblul de izocuante ce pot fi scrise într-un sistem formează harta izocuantelor, ce reflectă

posibilităţile de producţie ale agentului

economic.
 Izocuantele au următoarele
particularităţi:

- nu se pot intersecta;

- sunt convexe la origine;

42
- înclinaţia curbelor este dată de RMS.

Pe termen lung posibilitatea de a utiliza simultan cantităţi mai mari din factorii de producţie
face ca

întreprinderea să îşi modifice scara de producţie. Astfel pe termen scurt creşterea producţiei se
datorează

exclusiv creşterii factorului variabil, pe cînd pe termen lung creşterea se datorează variaţiei tuturor

factorilor.

Cu un factor variabil Cu mai mulţi factori variabili

Analiza combinării şi substituirii factorilor de producţie pe termen lung ne obligă să luăm în

calcul

şi randamentele de scară obţinute ca rezultat al modificării taliei întreprinderii. Randamentele de

scară pot

fi :

- constante, dacă factorii de producţie se dublează, se dublează şi

producţia;

- crescătoare, dacă factorii factorii de producţie se dublează producţia se

triplează;

- descrescătoare, dacă factorii de producţie se dublează, creşte dar într-o proporţie mult mai
mică.

Obţinerea unor randamente de scară crescătoare sau descrescătoare duc la apariţia unor
economii

sau pierderi ale întreprinderii. Economiile în acest caz apar din cauza creşterii dimensiunilor
întreprinderii,

specializării lucrătorilor, utilizarea unui capital tehnic mai eficient, ş.a. pierderile (dezeconomii) se
obţin

pe măsură ce întreprinderea îşi creşte în continuare dimensiunile întreprinderii din cauza apariţiei
unei

rigidităţi în activitate, imobilitate în adaptare, risipă,

ş.a.

43
Tema 7: Teoria producătorului: costul de
producţie

7.1. Costul de producție: delimitări conceptuale, indicatori și

relații.

7.2. Comportamentul și echilibrul

producătorului
7.1. Costul de producție: delimitări conceptuale, indicatori și
relații.

Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor pe care producătorul le efectuează

pentru

producerea şi comercializarea bunurilor

economice.

Consumul de factori de producţie exprimat în preţul de procurare al acestora se regăseşte în

funcţia de

cost, care exprimă legătura dintre consumul de factori (natură, muncă, capital) şi preţul lor de
procurare

sub forma:

C = K * P​ + L * P​(L) ​+ N * P​(N) ​– funcţia costului de producţie. În

(K) ​ ​ funcţie de elementele care fac
parte din componenţa sa costul de producţie se manifestă printr-un şir de

alte noţiuni, ca:

1. ​Cost explicit ​– cheltuielile făcute pentru procurarea factorilor de producţie din afara
întreprinderii;

2. ​Cost implicit –
​ cheltuielile de resurse proprii ale proprietarului
întreprinderii;

3. ​Cost contabil –
​ cuprinde costurile explicite, precum şi amortizarea, şi ele sînt reflectate în
evidenţa

contabilă a întreprinderii;

4. ​Cost economic –
​ un concept mai larg decît costul contabil, deoarece pe lîngă costul explicit,
el mai

cuprinde şi costul implicit, şi care nu sunt reflectate în evidenţa

contabilă.

Structura costului de producţie cuprinde o varietate mare de cheltuieli, care se grupează în 3

grupe:

1. ​Cheltuieli materiale –
​ determinate de consumul următoarelor elemente ca: materia
primă,

combustibilul, energie, semifabricate;

2. ​Cheltuieli de muncă –
​ cuprind salariile angajaţilor, cotizaţiile sociale şi contribuţiile la fondul de
şomaj;

3. ​Cheltuieli generale şi administrative ​– cuprind elemente ca: chiria, dobînzi, impozite pe

clădiri,

cheltuieli cu aparatul administrativ.

În prezent costului de producţie îi sunt atribuite următoarele

funcţii:

a. determină limita inferioară a preţului;

b. ne arată volumul raţional al

producţiei;

c. ne arată nivelul eficienţei economice, adică în cazul cînd preţul pe piaţă este stabil, mărimea
profitului

obţinut depinde de mărimea costului de producţie, din acest motiv întreprinderile sunt
încurajate să

introducă tehnologii noi pentru reducerea costului de producţie şi creşterea

profitului.

În raport cu componenţa sa şi reacţia lor la volumul de activitate, costul de producţie

poate fi:

1. ​Cost total (CT), c​e se determină ca sumă dintre costul total fix şi costul total variabil, şi ne
arată

totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea unui anumit volum al

producţiei.

CT = CTF + CTV

44
2. ​Cost total fix (CTF) ​– cheltuielile înregistrate de agentul economic, indiferent de volumul
producţiei

obţinute (cheltuieli cu aparatul administrativ, arendă, dobinzi, plata paznicului, cheltuieli de

papetărie,

ş.a.).

3. ​Cost total variabil (CTV) –

​ cheltuielile efectuate de agentul economic, care depind de
volumul

producţiei. Odată cu creşterea volumului producţiei, cresc şi cheltuielile respective (salariul

personalului

productiv, cheltuielile cu materii prime, lumina în secţiile de producţie,

ş.a.).

4. ​Costul mediu/unitar (CM) ​– se determină ca raport dintre costul total şi cantitatea producţiei
obţinută,

şi ne arată ce parte din costurile totale revin unei unităţi de

produs:

CM = CT/Q. costurile medii totale pot fi fixe şi

variabile.

5. ​Costul mediu fix (CMF) ​– se determină ca raport dintre costurile totale fixe şi cantitatea
producţiei

obţinute, şi ne arată ce parte din costurile totale fixe revine unei unităţi de produs fabricat: CMF =
CTF/Q

6. ​Costul mediu variabil (CMV) ​– se determină ca raport dintre costul total mediu şi
cantitatea de

produse fabricate, şi ne arată ce parte din costurile medii variabile revin unei unităţi de produs
fabricate:

CMV = CTV/Q.

7. ​Costul marginal (C​mg)​ ​– se determină ca raport dintre variaţia costului total la variaţia

cantităţii producţiei
​ fabricate, şi ne arată cheltuielile suplimentare obţinute la producerea unei
unităţi de bun

suplimentare.

Relaţia dintre costurile totale, medii şi marginale poate fi analizată în baza graficelor de
mai jos.
 Astfel, curbele costurilor totale generează curbele
costurilor

medii şi marginale. Costul mediu fix se reduce odată cu

creşterea

producţiei, pe cînd costurile variabil mediu şi costurile totale

medii

se reduc, după care cresc odată cu creşterea producţiei.

Costurile

marginale similar intersectînd curbele costului variabil mediu

şi

total mediu în punctele de minim ale acestora. Deoarece

costurile

fixe reprezintă diferenţa dintre costul total şi costul mediu,

atunci

evoluţia costului total este dată de cea a costului variabil

va fi

decalată. Punctul de minim al costului variabil mediu se va

atinge

pentru nivelurile de producţie mai mici decît cele pentru care

costul

total mediu este minim. Costul marginal îşi atinge primul punct
de

minim, după care este în permanentă

creştere.

Atunci cînd curba

costurilor marginale se află sub curba costurilor medii, acestea din

urmă scad. Dacă curba costurilor marginale se află de asupra

curbelor costurilor totale medii şi a costurilor variabile medii,

atunci acestea din urmă cresc. Atunci, cînd curba costurilor

 45
marginale intersectează curbele costurilor medii, acestea din urmă înregistrează o valoare de
minim.

Pentru creşterea eficienţei a activităţii economice, agentul economic poate utiliza

următoarele

direcţii de reducere a costului de

producţie:

a. reducerea consumului de materie primă, care se poate realiza

prin:

- perfecţionarea tehnologiilor de producţie;

- reducerea şi eliminarea rebuturilor;

- economisirea materiei prime.

b. utilizarea tehnicilor mai performante;

c. folosirea de înlocuitori pentru materii prime scumpe sau

deficitare;

d. folosirea completă a capacităţilor de

producţie;

e. procurarea materiei prime de pe pieţe alternative şi la preţuri mai

avantajoase;

f. utilizarea eficientă a forţei de muncă;

g. realizarea unui dimensiuni optime ale

întreprinderii.

Reducerea costului de producţie are ca

efect:

- creşterea profitului;

- creşterea volumului producţiei;

- reducerea nivelului preţului.

7.2. Comportamentul și echilibrul
producătorului

Dacă curbele de indiferenţă ne furnizează informaţii despre modul cum pot fi combinate
bunurile

pentru obţinerea unei anumite utilităţi, atunci curbele de izoproducţie ne furnizează informaţii
despre

modul cum pot fi combinaţi factorii de producţie, adică cu ce cantitate de factori de producţie
pot fi

obţinute diferite niveluri ale producţiei, şi cum poate fi realizată înlocuirea lor reciprocă. Întru-cît,
agentul

economic acţionează de fiecare dată în cadrul unor constrîngeri financiare (caracterizată de

bugetul

agentului economic ce este dat pentru procurarea factorilor de producţie), el trebuie să

aleagă dintre

diverse combinaţii posibile şi să decidă asupra celei care asigură obţinerea rezultatelor dorite cu
cheltuieli

minime. Presupunînd că agentul economic utilizează 2 factori de producţie (capital şi

muncă),

comportamentul raţional al agentului economic este să găsească pentru fiecare nivel al

producţiei o

combinaţie între factorii de producţie, care să minimizeze funcţia

costului.

min C = K * P​(K) ​+ L * P​(L) cu

​ respectarea

următoarei restricţii bugetare:

K * P​(K) ​+ L * P​(L) ​≤ R (resurse disponibile) În

​ cazul cînd agentul economic utilizează totalitatea
resurselor de care dispune pentru obţinerea unui

anumit volum de producţie se obţine ecuaţia liniei bugetului, de

forma:
 46

K * P​(K) ​+ L * P​(L) ​= R, ceea ce reprezintă linia bugetului.

În cazul dat echilibrul întreprinzătorului se obţine în acel caz în care cel puţin o
izocuantă este

tangentă la linia bugetului a agentului economic, şi ea se reprezint grafic

astfel:

Din punct de vedere analitic echilibrul întreprinzătorului este atunci,

cînd

raportul dintre productivităţile marginale a factorilor de producţie ce

se

combină este egal cu raportul dintre preţurile lor de

procurare.

U​mg (K) ​= P ​
(K) ​, unde P - preţul

U​mg (L) ​P ​(L) ​U​mg ​– utilitatea marginală

​
Egalitatea acestor rapoarte este dată de punctul T de pe curba de izoproducţie, care este
tangentă la

linia bugetului. Punctele A şi B reprezintă obţinerea aceluiaşi volum de producţie, dar cu

cheltuieli mai

mari, deoarece se află pe o altă linie a bugetului

producătorului.

În căutarea nivelului de producţie, care maximizează profitul agentului economic este utilă
cunoaşterea

pragului de rentabilitate, care este acel punct de la care producătorul poate să obţin profit . în
acest punct

încasările totale sunt egale cu costurile înregistrate . pragul de rentabilitate nu se poate menţine
pe termen

lung, deoarece întreprinderea poate să iasă din afacere. Pentru determinarea pragului de
rentabilitate se

utilizează următoarele ecuaţii:

1. y = a * x 2. y​I ​= b * x
+ CF 3. y​II ​= b * x + CF
+P

unde: y - venitul realizat sau obţinut; y​I

– costul de producţie; y​II ​– costul de
producţie + profitul;

x – volumul producţiei;

a – adaosul sau comisionul;

b – cota cheltuielilor variabile;

CF – costurile fixe;

P – profitul previzionat a se obţine.

47
Pragul de rentabilitate se va obţine în acel caz cînd veniturile vor fi egale cu cheltuielile,
adică

atunci cînd: PR => y = y​I ​=> a * x = b * x + CF => PR​(x) ​=

CF/(a -b)
La stînga de PR – zona de
pierdere,

La dreapta de PR – zona de
profit
48
Tema 8: Teoria producătorului: oferta de bunuri de
consum.
1. Oferta de bunuri: noţiune, factori de
influenţă. 2. Elasticitatea ofertei şi factorii de
influenţă.

8.1. Oferta – noţiune, factori de

influenţă

Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care un vînzător intenţionează să o
vîndă într-

o perioadă de timp la un anumit nivel al preţului. În teoria economică se evidenţiază 2 categorii de

ofertă:

a. oferta individuală – proprie unui singur producător sau

vînzător;

b. oferta totală sau globală – obţinută prin însumarea ofertelor

individuale.

Oferta de bunuride consum este influenţată de următorii

factori:

1.​Preţul bunurilor de consum ​– între preţ şi nivelul oferte există o relaţie directă. În cazul dat se

manifestă ​legea ofertei​, care

afirmă:

creşterea preţului unui bun determină creşterea cantităţii oferite în timp ce reducerea acestuia
determină

reducerea cantităţii oferite, dacă ceilalţi factori rămîn

constanţi.

Modificarea preţului de pe piaţă a unui bun determină

extinderea

ofertei, adică cantitatea de creşte şi contracţia oferte, adică cantitatea

oferită se reduce. Ca şi în cazul cererii de bunuri de consum există

cazuri

de comportamente anormale ale

 oferte:

b. În cazul în care ​concurenţa de pe piaţă este limitată ​apare o

situaţie de deficit bugetar, în cazul dat preţul creşte , iar oferta are

tendinţe de reducere.

c. În ​cazul crizei de supraproducţie ​preţul are o tendinţă de scădere, iar oferta de

creştere.

2. ​Costul de producţie.​ Între cantitatea oferită de bunuri şi costurile de producţie există o

relaţie

indirectă, datorită faptului că cu cît costul va fi mai mare cu atît oferta se va

reduce.

3. ​Preţul bunurilor substituibile şi complementare.​ Pentru bunurile substituibile există o

relaţie

indirectă între preţul unui bun substituibil şi oferta celuilalt bun substituibil. Pentru bunurile

complementare există o relaţie

directă.

4. ​Numărul producătorilor prezenţi pe piaţă ​– relaţie directă. Cu cît creşte numărul de

producători

pe piaţa bunurilor cu atît se va înregistra o ofertă mai mare la bunurile de consum şi

invers.

5. ​Taxele şi subvenţiile​. Între taxă şi oferta de bunuri există o relaţie indirectă, iar între
subvenţii şi

ofertă există o relaţie directă.

6. ​Previziunile privind evoluţia preţurilor.​ Dacă agentul economic va anticipa că în viitor

preţul

pentru produs va creşte, atunci el îşi va reduce oferta curentă pentru a vinde bunurile date la un
nivel al

preţului mai ridicat.

7. ​Nivelul productivităţii factorilor de producţie.​ Există o relaţie directă, deoarece cu cît

productivitatea factorului de producţie va fi mai mare, cu atît şi oferta va

 creşte.

49
8. ​Evenimentele social-politice şi naturale.​ Dacă se menţine un climat social-economic şi
natural

favorabil, atunci oferta are tendinţa de creştere şi

invers.

Dacă preţul modifică doar punctele de pe curba cererii, atunci variaţia celorlalţi factori vor
deplasa

curba oferte la dreapta în jos dacă oferta creşte şi la stînga în sus dacă oferta
scade.

8.2. Elasticitatea ofertei şi factorii de

influenţă

2. Elasticitatea ofertei r​eprezintă sensibilitatea sau modificarea ofertei la variaţia unuia dintre
factori.

Elasticitatea ofertei este determinată cu ajutorul coeficientului de elasticitate, care se calculează

conform

relaţiei:

∆S ∆P S​1 ​– S​0 ​P​1 ​– P​0 ​E​(S/p) ​= - : = - : , S - oferta;

S​0 ​P S​0 ​P​0 ​P - preţul În

​ dependenţă de variaţia
preţului oferta are următoarele tipuri de elasticitate:

Coeficientul

de ​elasticitate
al ofertei ​E​(S/p) E​(S/p) ​> 1 ​Oferta elastică
a (schimbătoare)

Reprezentarea grafică
Reprezentarea grafică
 inelastică

E​(S/p) ​< 1 ​Oferta

E​(S/p) ​= 1 ​Oferta unitară Q​S ↑ ​= 1%

elastică

E​(S/p) ​= 0 ​Oferta perfect

inelastică

onstantă

E​(S/p) ​→ ∞ ​Oferta perfect

Elasticitatea ofertei pentru un anumit bun este influenţată de următorii

factori:

a. costul de producţie;

50
b. posibilităţile de stocare a bunurilor;

c. costul stocării;

d. perioada de timp de la modificarea preţului.

Dacă preţul de pe piaţa unui bun se majorează, iar ceilalţi factori rămîn constanţi, atunci
elasticitatea

ofertei depinde de durata ofertei de timp, care a trecut de la modificarea preţului. Astfel se
deosebesc 3

perioade de timp:

- ​Perioada pieţei –
​ maxim 1 săptămînă. Oferta este perfect rigidă, deoarece agenţii economici nu
au

posibilitatea de a modifica volumul

producţiei.

- ​Perioada scurt de timp –

​ pînă la un an. În această perioadă oferta de bunuri are un caracter
inelastic,

deoarece în această perioadă întreprinderea poate să îşi modifice volumul de producţie, în urma

modificării volumului de resurse disponibile.

- ​Perioada lungă de timp ​– oferta are un caracter elastic, deoarece agentul economic poate să îşi

modifice toţi factorii de producţie şi să-şi volumul

ofertei.
 51
Tema 9: Piaţa şi preţul. Elemente cheie ale economiei de
piaţă

9.1. Conţinutul și funcţiile pieţei

9.2. Preţul: teorii, funcţii, tipuri

9.1. Conţinutul și funcţiile pieţei

Piaţa reprezintă totalitatea relaţiilor dintre vînzători şi cumpărători, interacţiunea cărora

determină

volumul bunurilor tranzacţionate, precum şi, nivelul preţului bunului

respectiv.

Piaţa reprezintă locul unde se întîlneşte cererea şi oferta de bunuri de

consum.

În prezent piaţa are următoarele

principii:

1. fiecare este liber în alegerea sa;

2. fiecare caută să-şi satisfacă propriul

interes;

3. prezenţa pe piaţă a concurenţei.

Pieţei îi sunt atribuite următoarele funcţii:

a. reprezintă un mijloc de informare a producătorului şi consumatorului asupra: ce, cît şi

cum se

intenţionează să se produc, să vîndă şi să

consume;

b. piaţa realizează legătura dintre producţie şi

consum;

c. este un element de reglare a vieţei economice în ansamblu, dar reprezintă şi o forţă

care prin

intermediul variabilelor ei îi orientează pe producători şi consumatori, pentru a lua cele mai bune
decizii;

d. prin intermediul pieţii se determină preţurile şi cantităţile de echilibru din

societate.

Fiind o categorie economică complexă piaţa se clasifică după mai multe

criterii:

a. după persoane:

- ​piaţa consumatorului ​– acea piaţă unde există un surplus de

bunuri;

- ​piaţa producătorului –
​ piaţa unde există un deficit de bunuri.
b. după gradul de legalitate:

- ​piaţă legală –
​ unde este respectată legislaţia în
vigoare;

- ​piaţă tenebră ​– unde se observă anumite schimbări de la legislaţia în

vigoare;

- ​piaţa neagră –
​ locul unde se comercializează bunuri interzise (arme,
droguri).

c. după natura bunului:

- ​piaţa bunurilor de consum;​

- ​piaţa factorilor de producţie –

​ piaţa muncii, piaţa funciară, piaţa capitalului real sau fizic,
piaţa

resurselor informaţionale;

- ​piaţa financiară ​– piaţa monetară, piaţa titlurilor de valoare, piaţa

valutară.

d. după ramuri:

- ​piaţa automobilelor;​

- ​piaţa calculatoarelor;​

52
- ​piaţa bumbacului.

e. după forma de vindere:

- ​piaţa cu amănuntul/detailistă –
​ piaţa unde se comercializează bunurile în cantităţi mici, la
preţuri

specifice, destinate consumului;

- ​piaţa cu ridicata/angrosistă –
​ piaţa unde bunurile de consun sunt comercializate în cantităţi
mari

la preţuri specifice destinate consumului

intermediar.

f. după teritoriu:
 - ​piaţă locală;

- ​piaţă regională;

- ​piaţă naţională;

- ​piaţă internaţională .

g. după gradul de libertate:

- ​piaţă liberă ​– proprie sistemului descentralizat, dezvoltată de reprezentanţii şcolilor

liberale

clasice, conform cărora „piaţa se autoreglează de la sine prin intermediul jocului liber al
cererii şi

ofertei, fără intervenţia statului in

economie”;

- ​piaţă reglementată ​– proprie sistemului centralizat dezvoltată de reprezentanţii şcolii

Marksiste,

conform cărora piaţa nu se poate autoregla de la sine, motiv pentru care este necesară
intervenţia

statului în economie.

h. după modul de funcţionare:

- ​piaţă cu concurenţă pură şi perfectă;

- ​piaţă cu concurenţă imperfectă.

i. în raport cu factorul timp:

- ​piaţă la vedere;

- ​piaţă la termen​.

Piaţa funcţionează şi se dezvoltă datorită prezenţei infrastructurii, care este totalitatea

elementelor

materiale, organizaţionale şi informaţionale, care asigură dezvoltarea şi legătura dintre diverse

ramuri şi

regiuni.
 Infrastructura este compusă din următoarele elemente
infrastructurale:

- sistemul comercial;

- sistemul financiar bancar;

- sistemul social;

- sistemul de transport şi comunicaţii;

- sistemul de marketing şi servicii informaţionale.

Pe piaţa bunurilor de consum infrastructura este alcătuită din totalitatea elementelor ce

asigură

desfăşurarea cu succes a tranzacţiilor

comerciale.

53
Pe piaţa bunurilor de consum, bunul nu ajunge direct de la producător la consumator,
ci prin

intermediul intermediarilor comerciali. Astfel se pot evidenţia 2 categorii de intermediari

comerciali:

1. intermediari comerciali cu amănuntul;

2. intermediari comerciali cu ridicata.

Intermediarii comerciali îndeplinesc următoarele

funcţii:

a. de sortare şi ambalare a
produselor;

b. de stocare;

c. de informare a producătorului şi consumatorului;

d. de publicitate a bunurilor vîndute.

Pentru funcţiile îndeplinite intermediarii comerciali primesc un venit sub formă de comision (un
anumit

procent din suma bunurilor vîndute) sau profit comercial (diferenţa dintre preţul de vindere şi
preţul de

cumpărare a bunurilor).

Pentru ca bunurile de consum sa ajungă de la producător la consumator, agenţii economici

apelează la

următoarele categorii de lanţuri (canale) de

distribuţie:

a. direct: producător → consumator;

b. indirect:

- producător → comerciant cu amănuntul → consumator;

- producător → comerciant cu ridicata → comerciant cu amănuntul →

consumator;

- producător → agent comercial → comerciant cu ridicata → comerciant cu amănuntul →

consumator.

Astfel cu cît lanţul de distribuţie va fi mai mare cu atît şi valoarea/preţul bunurilor

comercializate va

fi mai mare.

Un element central pe piaţa bunurilor de consum este bursa de mărfuri sau bursa
comercială, care

este acel loc unde se comercializează bunurile în cantităţi mari la preţuri specifice şi
îndeplinesc

următoarele condiţii:

- să fie omogene;

- să fie stocabile (s se depoziteze);

- să fie strategice, adică să deţină o cerere mare pe piaţă şi relativ

constantă.

Din aceste motive la bursa comercială se tranzacţionează aşa bunuri ca: produse cerealiere,
boabe de

cafea, tutunul.
 La bursa de mărfuri, totalitatea de tranzacţii comerciale sunt realizate cu ajutorul
brokerilor​, ​care

este un intermediar comercial ce asigură legătura dintre vînzător şi cumpărător la ordinul şi

condiţiile

prezentate de vînzător, nu intră în posesia efectivă a mărfurilor şi pentru funcţiile îndeplinite el

primeşte

un comision.

9.2. Preţul: teorii, funcţii, tipuri

54
Preţul este cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate oferi
producătorului, în

schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe

piaţă.

Natura, semnificaţia şi rolul preţului au fost interpretate în mod diferit de diferite şcoli
economice,

cele mai importante fiind:

1. ​Teoria clasică (valoare-muncă), ​

conform căreia preţul (valoare-schimb) este determinat de
cantitatea

de muncă depusă pentru a se obţine bunul

respectiv.

2. ​Teoria neoclasică (valoare-utilitate) ​conform căreia preţul bunului este determinat de

utilitatea pe

care o are bunul respectiv în faţa

consumatorului.

3. ​Teoria mixtă, ​elaborată de neoclasicul A. Marshall, care afirmă că valoarea bunului este
determinată

atît de cantitatea de muncă depusă pentru producerea bunului, cît şi de utilitatea pe care o
are bunul
respectiv în faţa consumatorului.

4. ​Teoria contemporană​, care afirmă că mărimea şi dinamica preţului sunt determinate de

un şir de

factori, atît interni cît şi externi ca:

- legea cererii şi a ofertei;

- utilitatea şi raritatea bunului;

- dinamica costurilor;

- puterea de cumpărare a
monedei;

- politica marilor firme;

- intervenţia directă sau indirectă a statului în

economie.

În prezent preţului îi sînt atribuite următoarele

funcţii:

- funcţia de calcul, evaluare, măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii

economice.

- funcţia de informare a participanţilor la viaţa economică despre raportul cererii şi al

ofertei,

activităţile profitabile la moment, abundenţa sau raritatea factorilor de

producţie;

- funcţia de stimulare a producătorului, deoarece veniturile lui depind de mărimea preţului, ei

sunt

motivaţi să-şi reducă costurile şi să se orienteze către acele bunuri cu preţuri mai
ridicate;

- de distribuire şi redistribuire a veniturilor în

societate.

În teoria economică se cunosc următoarele categorii de

preţuri:

a. ​preţuri libere ​– formate în urma jocului liber al cererii şi ofertei pe

 piaţă;

b.​preţuri administrative/reglementate ​– rezultatul deciziilor statului sau a altor centre de

forţă

economică (monopolul);

c. ​preţuri mixte ​– preţurile formate liber pe piaţă, însă pentru care există o anumită
reglementare din

partea statului, astfel de preţuri

sunt:

- ​preţurile minime ​– acele preţuri sub care agentul economic nu poate să-şi reducă preţul
pentru bunul

respectiv, el este de obicei mai mare decît preţul de echilibru şi se practică pentru produsele
agricole;

55
- ​preţuri maxime ​– se practică, de obicei, pentru astfel de bunuri ca: pîinea, laptele,
preparatele

medicale şi se află sub nivelul preţului de

echilibru;

- ​preţuri diferenţiate –
​ acele preţuri ce variază în dependenţă de categoriile de cumpărători, de
timp şi

de cantitatea cumpărată;

- ​preţuri de bursă ​– preţurile practicate pentru pentru produse omogene, care sunt
tranzacţionate la

bursă;

- ​preţ de licitaţie –
​ preţurile practicate pentru bunurile cu ofertă rigidă sau rare precum şi
pentru

bunurile din proprietatea publică;

- ​preţ de dumping –
​ preţurile practicate de întreprinderi pentru penetrarea pe noi pieţe de
desfacere. Ele
de obicei sunt mai mici decît costul de producţie sau egale cu ele, şi sunt practicate de
întreprinderile mari.

Preţul de dumping nu poate fi practicat pentru o perioadă mare de

timp;

- ​preţul de echilibru –
​ preţul pe piaţă într-o anumită perioadă de timp, căreia îi corespunde o
anumită

cantitate de bunuri cerută şi oferită pe

piaţă.

Preţul de echilibru pe piaţă într-o anumită perioadă de timp se

modifică în

funcţie de variaţia cererii şi a ofertei pe

piaţă.

Modificarea cererii şi a ofertei.

1. Cînd cererea (D) este constantă, oferta (S) creşte, preţul de echilibru scade, iar cantitatea de
echilibru

creşte.

2. Cînd cererea creşte (D), şi oferta (S)

este

constantă, preţul de echilibru creşte, creşte

şi

cantitatea de echilibru.
Tema 10: Piaţa cu concurenţă pură şi
perfectă

10.1. Concurenţa şi tipurile ei. Metode de

desfăşurare

10.2. Piaţa cu concurenţă pură şi

perfectă

10.1. Concurenţa şi tipurile ei. Metode de

desfăşurare

56
Concurenţa este una din trăsăturile esenţiale ale economiei de piaţă şi constituie un mod de

comportament al agenţilor economici în economia de

piaţă.

În prezent concurenţa este definită ca o confruntare dintre producătorii privaţi pentru

asigurarea

unor condiţii cît mai avantajoase de producere şi vînzare a mărfurilor în scopul obţinerii unui profit
cît

mai mare posibil.

Prezenţa concurenţei sau gradul de intensitate al ei în societate este determinată de următorii

factori:

a. numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ai

ofertei;

b. gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţele

consumatorilor;

c. gradul de transparenţă al pieţei – alegerea liberă al participanţilor la

 informaţiei;

d. măsura în care societatea este capabilă să stimuleze iniţiativa, creativitatea şi spiritul de

competitivitate;

e. gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor

economice;

f. nivelul de dezvoltare economică, culturală şi morală a membrilor

societăţii.

Fiind un fenomen complex, concurenţa exercită atît o influenţă pozitivă cît şi negativă asupra

dezvoltării economice.

Astfel, prezenţa concurenţei în societate oferă următoarele

avantaje:

1. ​stimulează progresul general ducînd la apariţia inovaţiilor, care odată implementate

favorizează

creşterea eficienţei economice, economia resurselor şi satisfacerea mai bună a

nevoilor;

2. ​diferenţiază agenţii economici favorizîndu-i pe cei mai creativi şi abili întreprinzători

eleminîndu-i

pe cei mai slabi care frînează dezvoltarea activităţii

economice;

3. ​duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei precum şi reducerea costului de producţie şi a

preţului

pentru bunul respectiv;

4. ​permite consumatorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai bună şi mai

ieftină.

În cazul cînd concurenţa pe piaţă nu este reglementată, atunci ea duce la următoarele efecte
negative:

1. risipa de resurse economice;

2. reducerea calităţii bunurilor;

3. defavorizează consumatorul;
 4. apariţia conflictelor în societate;

5. distrugerea bunurilor materiale importante (explozia, incendierea unei

clădiri);

6. divizarea societăţii în oameni bogaţi şi

săraci;

7. apariţia unor externalităţi negative asupra

mediului.

În dependenţă de metodele folosite în lupta cu rivalii concurenţa

poate fi:

1. ​loială –
​ este atunci cînd sînt folosite metode economice de realizare a concurenţei. În cadrul
metodei

economice se evidenţiază:

57
- concurenţa prin preţ – micşorarea de întreprinzători a preţului de vînzare pe baza reducerii

costului de producţie pentru ca clienţii să prefere produsele

sale;

- concurenţa prin produs – este o metodă nouă şi mai complicată a concurenţei ce se

realizează prin

diversificarea sortimentului de produse, creşterea calităţii, desig-nul, crearea de noi produse

şi

promovare.

2. ​neloială –
​ unde sunt utilizate metode ne economice sau extra-economice, aici
atribuindu-se:

- obţinerea de informaţii pe căi necinstite;

- spionajul economic;

- şantajul;

- corupţia;
 - înlăturarea fizică a persoanei.

În dependenţă de numărul de participanţi la tranzacţiile pe piaţă şi condiţiilor de realizare

concurenţa

mai poate fi:

- concurenţa pură şi perfectă;

- concurenţa imperfectă, care apare atunci cînd nu este prevăzută cel puţin o condiţie a
concurenţei

pure şi perfecte.

10.2. Piaţa cu concurenţă pură şi

perfectă

Piaţa cu concurenţa pură şi perfectă reprezintă un model teoretic, o situaţie ideală a

economiei de

piaţă elaborată de către reprezentanţii doctrinei neoclasice, model spre care tind în permanenţă
economiile

real existente.

Pentru existenţa unei concurenţe pure şi perfecte trebuie să existe simultan 5

condiţii:

1. atomicitatea pieţei, adică prezenţa pe piaţă a unui număr mare de producători şi consumatori

care să nu poată influenţa preţul şi cantitatea pentru bunurile

tranzacţionate;

2. omogenitatea bunurilor şi serviciilor pe piaţă;

3. fluiditatea pieţei, adică intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă a agenţilor

economici;

4. transparenţa pieţei;

5. mobilitatea perfectă a factorilor de producţie, schimbul liber de pe o piaţă pe

alta.

În concurenţa pură şi perfectă preţul se formează ca rezultat a interacţiunii cererii şi ofertei de

bunuri. În acest caz agentul economic nu are nici o influenţă asupra mărimii preţului motiv pentru
care el

trebuie în continuu să se adapteze la modificarea lui. Din acest motiv echilibrul dintre cererea şi
oferta de

bunuri se realizează numai la un anumit preţ şi cantitate de

echilibru.

Realizarea preţului de echilibru în condiţii de concurenţă pură şi perfectă se reprezintă

astfel:

58

Pentru realizarea echilibrului pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă este necesar să fie
respectate 3

reguli principale:

1. ​Regula unicităţii​, adică la un moment dat un bun se vinde şi se cumpără la un

singur preţ.

2. ​Regula echilibrului​, care afirmă că dacă preţul se îndepărtează de la nivelul de echilibru

forţele

spontane îl readuc la poziţia nouă de

echilibru.

3. ​Regula egalităţii, ​adică egalitatea dintre cerere şi ofertă se poate realiza doar într-un singur
punct,

numit punct de echilibru.

În cadrul acestui tip de piaţă preţul de echilibru se află în strînsă legătură cu factorul timp.
Astfel, pe
perioadă foarte scurtă preţul de echilibru numit şi preţ instantaneu se formează prin interacţiunea
cererii şi

ofertei şi reflectă reacţiile ofertanţilor la preţul pieţei. Pe perioadă lungă de timp preţul de echilibru
este

un preţ normal, relativ stabil şi reflectă adaptarea ofertei la cerinţele pieţei acţionîndu-se numai
asupra

factorilor de producţie ce pot fi modificaţi ca: munca, resursele materiale ş.a. şi el se situează la
nivelul

costurilor marginale înregistrate de agenţii

economici.

Piaţa cu concurenţa pură şi perfectă are o serie de avantaje dintre care este şi reducerea în
permanenţă

a preţului şi creşterea calităţii mărfii oferite consumatorului. Din acest motiv ele sunt pretutindeni în
lume,

sunt apărate de stat, dar în pofida acestui fapt în realitate predomină concurenţa
imperfectă.

59
Tema 11: Piaţa cu concurenţă imperfectă. Monopolul și concurența
monopolistică

11.1. Monopolul: o modalitate de manifestare a concurenţei

imperfecte

11.2. Concurenţa monopolistică

11.1. Monopolul: o modalitate de manifestare a concurenţei

imperfecte

Modelul concurenţei perfecte, deşi asigură funcţionarea cea mai bună a economiei de piaţă,
rămîne

totuşi un model teoretic spre implementarea căruia statul tinde în permanenţă prin intermediul
politicilor

sale economice. În realitate domină concurenţa imperfectă, care apare atunci, cînd lipseşte cel
puţin una

din condiţiile concurenţei pure şi perfecte. Astfel concurenţei imperfecte îi sunt caracteristici
existenţa

unui număr mai mic de întreprinderi, ceea ce determină ca un agent economic să influenţeze
cererea,

oferta, nivelul preţului şi să obţină un profit mai mare. Cele mai răspîndite situaţii ale concurenţei

imperfecte, sunt: monopolul, concurenţa monopolistică şi

oligopolul.

Monopolul, este o situaţie a concurenţei imperfecte, care are următoarele

particularităţi:

- existenţa unui singur vînzător;

- lipsa produselor substituibile;

- imposibilitatea intrării altor firme pe piaţă.

Monopolul nu poate să fie permanent, avînd un caracter provizoriu. Aceasta se explică prin
faptul că

pe piaţă în permanenţă pot apărea şi fenomene de discriminare prin preţ a consumatorului, care
este acea
situaţie în care consumatorul plăteşte un preţ mult mai ridicat pentru produsul existent, datorită
unor

condiţii specifice.

Astfel, deosebim următoarele tipuri de

monopol:

1. ​Monopson ​– situaţie cînd există un singur cumpărător şi mai mulţi

vînzători.

2. ​Monopol bilateral –
​ situaţie cînd se întîlneşte un singur cumpărător cu un singur vînzător,
de

obicei se întîlnesc în domeniul producerii armamentului sau pe piaţa muncii (sindicatul,

organizaţiile

patronatului).

3. ​Monopol natural –
​ raritatea resurselor creează unele situaţii cînd exploatarea acestora se
face

doar de către o întreprindere pentru a evita risipa nejustificată de resurse. El este acceptat de
societate şi

controlat de stat, aici se referă: serviciul de furnizare a energiei electrice, salubritatea teritoriului,

canalizarea şi aprovizionarea cu
apă.

4. ​Monopolul tehnic, ​deţinut de întreprinderile care au posibilitatea să folosească tehnici şi

tehnologii performante inaccesibile

concurenţei.

5. ​Monopolul de marcă,​ apare la întreprinderile ce posedă o imagine şi un bun

renume.

6. ​Monopolul artificial,​ promovat prin reclamă şi publicitate ofensivă, menit să reţină clientela
sau

să elimine concurenţa.

60
 7. ​Monopol public​, are la bază proprietatea publică şi este protejat prin lege, subvenţii, este
durabil

în timp şi nu se supune concurenţei, el apare în ramurile strategice ale

societăţii.

8. ​Monopolul temporar,​ poziţia de unic vînzător al unei firme pe o durată limitată. Este cazul
unei

firme care vinde un produs nou, ca singur ofertant pînă cînd produsul respectiv este asimilat de
alte firme.

Obiectivul principal al monopolistului este acela de aşi maximiza profitul. În condiţiile în care
firma

urmăreşte maximizarea profitului, producţia optimă va fi aceea la care încasarea marginală (venit

marginal) este egală cu costul marginal. Altfel spus, profitul profitul maxim se obţine la acel volum
al

producţiei, la care sporul sau creşterea încasărilor totale realizate prin vînzarea unei unităţi
suplimentare

este egal cu sporul sau creşterea de cost, generat de producerea respectivei

unităţi.

Această situaţie grafic se poate reprezenta

astfel:

Suprafaţa ABCD reprezintă profitul obţinut de monopolist în cazul realizării cantităţii optime
Q​o ​şi se obţine prin diminuarea sau reducerea încasărilor totale
OQ​o​AB cu OQ​o​CD, mărimea costurilor înregistrate.

Monopolistul îşi ajustează în permanenţă producţia pînă la nivelul

optim,

astfel obţinînd profit maxim, situaţie ce este dată de intersecţia

curbelor

încasării marginale şi costului

marginal.

Deciziile luate de monopol în legătură cu nivelul producţiei şi cu

preţul de vînzare trebuie să ia în consideraţie şi factorul timp, astfel pe perioadă scurtă producţia
este

optimă în acel punct în care V​mg ​= C​mg​, cu condiţia că P (profit) ≥ CMV, cu condiţia ca Pr (preţ) >

CTM.
În anumite circumstanţe monopolistul poate urmări şi alte obiective decît cel de maximizare a

profitului, ca:

- ​Maximizarea cifrei de afaceri​. Intrarea de noi producători în ramură duce la împărţirea pieţei
şi la

reducerea profitului monopolistului, ca urmare monopolistul încearcă ă-şi maximizeze cifra de

afaceri,

preferînd profituri mici, chiar pierderi, cu scopul de aşi proteja situaţia de unic
producător.

- ​Gestiunea în stare de echilibru​. Creşterea producţiei dincolo de un anumit nivel, poate fi

însoţit de

pierderi. Monopolistul interesat să-şi păstreze poziţia privilegiată pe piaţă este cointeresat să
preîntîmpine

pierderile, respectiv el în acest caz el sacrifică cel puţin temporal obiectivul de maximizare a
profitului în

favoarea celui de creştere a vînzărilor asociat cu un profit

nou.

Din perspectiva consumatorului, situaţia de monopol este nefavorabilă, deoarece aceştia

achiziţionează mai puţine bunuri, plătind pentru fiecare unitate consumat un preţ mult mai ridicat.

Determinarea costului social impus de prezenţa monopolului în societate se efectuează pe baza

teoriei

concurenţei imperfecte, a cărei bază a fost pusă în anii 1930. Pentru determinarea acestor costuri
se

foloseşte indicele LERNER, care se determină ca diferenţă procentuală dintre preţul de monopol şi
costul

marginal.
 Z = (P - C​mg​) / P

61
Costurile sociale suportate se prezintă
astfel:
Suprafaţa ABCE – pierderea
consumatorului

ABCD – profitul monopolistului;

∆ CDE – pierderile sau costurile

sociale.

11.2. Concurenţa
monopolistică

Concurenţa monopolistică este o formă a concurenţei în care se confruntă un număr destul

de mare

de firme, dar care şi-au diferenţiat produsele din punct de vedere al calităţii, astfel în cît fiecare

producător reuşeşte să-şi facă fidelă o clientelă predispusă să accepte o anumită creştere a
preţului (piaţa

automobilelor).

Concurenţei monopolistice îi sunt proprii următoarele

caracteristice:

- ​atomicitatea producătorului ​– existenţa unui număr mare de

producători;

- ​produse similare, dar neomogene​. În acest caz producătorul ofertant de bunuri

diferenţiate poate

influenţa preţul, preferinţele consumatorului şi cantitatea

produsă;
 - ​fidelitatea clientelei ​– deosebirile calitative ale produsului, dar şi preferinţele de prezentare,
de

creditare sau cele legate de serviciile post vînzare tind să consolideze fidelitatea clientelei,
prevenind

astfel situaţiile în care acesta părăseşte vînzătorul ca urmare a modificării nesemnificative a

preţului.

Drept urmare cererea va reacţiona mai puţin la modificările de preţ, iar ofertantul poate schimba
nivelul

preţului în scopul maximizării profitului.

- ​influenţa nesemnificativ a deciziilor de producţie ​ale unui producător asupra celorlalţi

producători existenţi.

- ​accesul relativ liber ​într-o ramură dată a nevoilor producătorilor, deoarece nu exist anumite

restricţii.

Ca şi în cazul monopolului obiectivul producătorului de pe o piaţă cu concurenţă

monopolistică este

de a-şi maximiza profitul. În acest caz producţia corespunzătoare maximizării profitului ca şi în

cazul

monopolului este determinată de intersecţia curbelor costului marginal şi veniturilor

marginale.

62
12. Piaţa cu concurenţă imperfectă.
Oligopolul.
12.1. Oligopolul: caracteristică, indicatori.

12.2. Principalele situaţii de oligopol

12.3. Cartelul: situaţii de

manifestare

12.1. Oligopolul: caracteristică,

indicatori.

Oligopolul ​este o structură de piaţă cînd un număr mic de firme mari asigură cea mai mare
parte a

ofertei unui anumit bun, acesta fiind solicitat de un număr mari de

consumatori.

Oligopolul provine de la 2 cuvinte greceşti: - „oligo” – puţini, cîţiva şi „polete” – a

vinde.

În prezent oligopolului îi sunt caracteristice următoarele trăsături

definitorii:

- Existenţa unui produs omogen (petrol, oţel) sau diferenţiat (calculatoare) oferit de un număr
mic

de firme.

- Numărul mic de producători, astfel un producător poate deţine o cotă semnificativă din oferta

totală prezentă pe piaţă.

- Interdependenţa dintre producători, astfel acţiunile unei firme au o influenţă mare asupra
acţiunilor

şi deciziilor celorlalte firme pe piaţă.

- Accesul dificil în ramură, pătrunderea pe o piaţă oligopolistică este practic imposibilă,

deoarece

oligopolul îşi protejează piaţa prin aplicarea diferitor bariere

economice.

- Se realizează economii de scară de către un număr restrîns de firme, de obicei de către cele
 ce pot

susţine financiar cheltuielile mari de investiţii.

- Întreprinderile nu concurează prin preţ, dar utilizează alte elemente pentru realizarea
concurenţei

ca: calitatea, diferenţierea produsului, publicitate, servicii post

vînzare.

- Existenţa înţelegerilor cu privire la preţ, deoarece cîştigul imediat al firmei obţinut prin
reducerea

preţului poate fi anulat printr-o reacţie de imitaţie din partea

concurenţilor.

- Existenţa fuziunii între firme cu scopul de acaparare a unei cote mai mari de piaţă şi
creşterea

forţei competitive.

Oligopolul se clasifică după următoarele

criterii:

1. după produsele fabricate:

- ​oligopol pur, c​are produc produse

omogene;

- ​oligopol diferenţiat, ​prezent pentru întreprinderile ce produc acelaşi bun, dar diferenţiat:
maşini,

aparate electrice.

2. după tipul de comportament al firmelor:

- ​oligopol cu comportament cooperant:

a. cu coordonare perfectă (cartelul), obiectivul principal este maximizarea

profitului;

63
b. cu coordonare limitată, aici are loc împărţirea pieţelor de
influenţă;

- oligopol cu comportament necooperant, aici se

 atribuie:

a. oligopolul asimetric (cu o firmă

dominantă);

b. oligopolul cu cerere specifică.

12.2. Principalele situaţii de

oligopol

Oligopolul cu firmă dominantă/asimetrică are următoarele

particularităţi:

- ca obiectiv principal este maximizarea profitului individual. Întreprinderea acţionează independent

neluînd în considerare reacţia întreprinderilor

rivale;

- existenţa pe piaţă a unei întreprinderi lider şi a mai multor întreprinderi

mici;

- întreprinderea lider este cea care ia decizii cu privire la preţ, celelalte fiind obligate să se
adapteze la el;

- dominantă este întreprinderea care este mai informată, organizată sau situată mai bine cu
puterea

publică;

- întreprinderii dominante îi revin o parte relativ mare din vînzările totale de pe piaţa. Diferenţa
dintre

vînzările totale şi cele ale firmei dominante formează: vînzările întreprinderii

concurente.

Echilibrul pieţei cu oligopol cu firmă dominantă se prezintă

astfel:
 Oligopolul cu cerere specific, are următoarele
proprietăţi:

- obiectivul principal este maximizarea profitului individual;

- întreprinderile acţionează în condiţii de dependenţă

reciprocă;

- echilibru pe piaţă depinde de strategia aleasă de întreprindere, şi care

poate fi:

a. ​strategia cantităţii ​– se determină oferta concurenţilor şi mai apoi se stabileşte cantitatea de

produse, care îi va maximiza profitul;

b. ​strategia preţului ​– se determină preţul concurenţilor şi se optează pentru cel care-i

maximizează

profitul.

- curba cererii şi venitului marginal au o formă frîntă, schimbîndu-şi sensul de la un anumit

nivel al

preţului. ​Una din tendinţele reale ale dezvoltării economice este concentrarea producţiei şi

formarea marilor
întreprinderi, care la un anumit moment dat prin semnarea a diferitor tipuri de înţelegeri de
monopol

64
încep să domine anumite segmente ale pieţei, astfel concurenţa ca una din forţele motrice ale
progresului
economic dispare.

Pentru menţinerea ei statul intervine prin diverse instrumente pentru a o proteja. Pentru prima
dat

protejarea concurenţei s-a făcut în SUA în 1890 prin elaborarea unei legislaţii în domeniul
protecţiei

concurenţei.

Legislaţia antimonopol din R. Moldova apare odată cu adaptarea în 1992 a „Legii cu privire la

limitarea activităţii monopolistice şi dezvoltarea concurenţei”, perfecţionată în 2000 sub denumirea

„Legea cu privire la protecţia concurenţei”. Organul de stat care reglementează activitatea

antimonopol

este Ministerul economiei şi Reformelor. În R. Moldova monopolist este acea întreprindere care are
o

cotă de piaţă mai mare de 35%. Întreprinderile date sunt incluse în registru de stat al agenţilor
economici

monopolişti din R. Moldova, ei sunt obligaţi să declare orice modificare de preţ ce intenţionează să
o

realizeze. În prezent, astfel de întreprinderi sunt „Moldtelecom”, „Cricova”, I. M. „Vitanta”, „Intra-

Invest”, S. A. „Bucuria”.

12.3. Cartelul: situaţii de

manifestare

Cartelul este un tip de oligopol cooperant cu coordonarea perfectă, ce are următoarele

caracteristici:

- fixarea anticipată de către un organism coordonator a nivelului preţului şi producţiei pe care

trebuie să le respecte firmele aderante la cartel cu scopul maximizării profitului

total;

- fiecare firmă trebuie să lucreze la costul mediu minim ce asigură un nivel optim al producţiei

pentru întregul grup şi obţinerea unui profit

maxim.

Punctul M prezintă situaţia optimă ce oferă un astfel de nivel al preţului şi o cantitate totală,
care

fiind realizată permite întreprinderilor din cadrul cartelului să

înregistreze un profit maxim.

- apariţia unor dificultăţi în realizarea rezultatelor financiare planificate,

deoarece:

a. nu se respectă cotele de producţie de fiecare

firmă,

b. există cel puţin tendinţa de a reduce preţul pentru a vinde mai mult, ca rezultat celelalte
firme

imită comportamentul respectiv, ceea ce duce la reducerea preţului şi înregistrarea unor pierderi
pentru

65
întreprinderile din cadrul cartelului. Pe moment profitul firmei care a redus preţul creşte, dar pe
termen

lung devine o situaţie periculoasă ce duce la pierderea profitului. Din acest motiv pentru a asigura
profit

maxim pe termen lung trebuie respectată înţelegerea din cadrul cartelului cu privire la
preţ.
66
Tema 13: Piaţa factorilor de producţie. Piața
funciară

13.1. Piaţa factorilor de producţie: piaţă

funciară.

13.2. Renta. Teoriile rentei funciare.

13.1. Piaţa factorilor de producţie: piaţă

funciară.

Piaţa funciară prezintă totalitatea relaţiilor dintre proprietarii funciari şi fermieri, interacţiunea

cărora determină nivelul rentei şi suprafaţa de teren

utilizată.

Piața funciară este o componentă obiectivă a pieței libere și ca oricare altă piața a factorilor
de

producție, presupune relații juridice și economice în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta
asupra

terenurilor ce urmeaza a fi transmise spre o nouă proprietate și / sau

exploatare.

Relațiile economice circumscrise pieței funciare îmbracă forma unor acțiuni în baza cărora
se

negociază transmiterea proprietății sau numai a

folosinței.

Pământul în general, cel agricol în special, devine obiect al tranzacțiilor de piață,

numai dacă

este element al proprietății private; politica agrară, prin componentele sale proprii
(sistemul

legislativ și cadrul instituțional) normează piața funciară în ansamblul

său.

REGULI DE FUNCȚIONARE

Regulile de funcționare ale pieței funciare sunt în linii generale asemănatoare cu cele
de pe

piața oricărui alt bun economic, dar există și anumite elemente specifice,
deoarece:

✓ Are un caracter național, caracter determinat de prezența factorilor economici (al

cărorconținut se

bazează pe faptul că pământul ca bun material, este o marfă specială, întrucât nu poate fi
dislocat

teritorial, înmulțit, fabricat, el trebuie folosit acolo unde s-a format) și politici (în virtutea
cărora

pământul este considerat ca element vital în existența unei

națiuni);

✓ Oferta de pămînt este limitat ca întindere și

fertilitate

✓ Cererea, în raport cu oferta poate fi mai mare sau mai mică, cauza principală fiind dată de
starea

de fapt a economiei în ansamblul ei. Astfel, dacă economia este in normalitate, cererea de
pământ

depășește oferta, determinând prețuri mai mari pe piața funciară; dacă economia este în
regres,

cererea de pământ este sub nivelul ofertei, iar prețurile terenurilor agricole
scad;

✓ Cererea de terenuri este influențată și de nivelul ratei de dezvoltare economică a unei țări,
regiune

sau zona și de structura spațială (se poate evalua prin distribuția populației agricole, natura

activităților economice din zonă, intensitatea folosirii terenului, nivelul de comunicare și

transport,

etc.);

✓ În sfera acțiunilor practice nu există un preț al pământului în general, așa cum există de
exemplu

pe tona de grâu sau pe un tractor, ci fiecare teren sau parcelă în parte, își are prețul său.
 Acest preț

67
este în funcție de locul și timpul efectuării tranzacției comerciale, astfel că terenuri cu putere

productivă identică pot avea prețuri diferite pe unitatea de

suprafață;

✓ Prețul pământului evoluează în funcție de intensitatea cererii, celor care sunt dispuși să

investească pământ.

Exponenții ofertei sunt proprietarii terenurilor (persoane fizice sau juridice care aparțin domeniului
privat

al statului sau particular și care fac dovada proprietății), iar ai cererii sunt cumpărătorii și / sau
utilizatorii

acestora (persoane fizice sau juridice, încadrați fie domeniului public, fie domeniului
privat).

FUNCȚIILE PIEȚEI FUNCIARE:

Ca oricare altă piață, piața funciară oferă informații agenților economice participanți la
tranzacțiile

funciare, verifică, în ultimă instanță, concordanța dintre dimensiunea, structura și calitatea ofertei
cu

nivelul, structura și calitatea cererii de pămant, iar prin instrumente și pârghii proprii – preț, rentă,
arendă,

etc. acționează în direcția reglării cererii și ofertei de pământ pe total, cât și pe

segmentele sale.

Dintre funcțiile specifice, amintim

următoarele:

✓ Contribuția pieței funciare la ajustarea structurală, la creșterea dimensiunii proprietății

funciare și

a exploatațiilor agricole, condiție esențială pentru dezvoltarea unei activități eficiente și

performante.
 ✓ Funcționarea pieței funciare favorizează accesul producătorilor agricoli la instituții de credit;

pământul ar putea deveni cea mai sigură garanție pentru creditul

agricol.

✓ Piața funciară favorizează tranziția treptată a muncii agricole in sectoarele neagricole,

întrucât cei

care urmăresc să părăsească agricultura își transferă drepturile de propritate asupra celor
care

rămân să lucreze în acest

domeniu.

✓ Piața pământului contribuie la realizarea unor schimbări în procesul de producție agricol în

sensul

înlocuirii muncii prin capital, care se produce în mod inevitabil odată cu sporirea dimensiunii

exploatațiilor agricole și orientarea lor către producția pentru

piață.

FACTORI

În procesul de negociere, asupra intensității acțiunilor de pe piața funciară, acționează două

categorii de

factori favorizanți, cu efect asupra cereii, ofertei și categoriilor economice specifice acestei piețe
(preț,

arendă, dividend):

a) Factori cu aplicabilitate directă:

➢ Categoria de folosință agricolă

➢ Gradul de fetilitate naturală

➢ Dimsiunea parcelei și poziția acesteea în

relief

➢ Accesibilitate față de mijloacele de

transport

➢ Distanța față de piețele de aprovizionare și

desfacere
 ➢ Volumul investițiilor

68
➢ Utilități agricole existente (magazii, depozite, platforme,
birouri)

➢ Împrejurimi exterioare și amenăjări interioare

➢ Posibilitățile folosirii alternative ale terenurilor

➢ Regimul de cadastru și publicitate funciară

➢ Evaluatea economică determinată după metode

matematice

b) Factori cu aplicabilitate generală:

➢ Mediul economic normal (pozitiv) cu trend crescător pe indicatori

macroeconomici

➢ Politicile economice, cu referire la sistemul legislativ, instituțional și de susținere a agriculturii,

focusate pe stimularea investițiilor în achiziția de

terenuri.

➢ Sistemul financiar și de creditare, cu referire specială la achiziționarea de terenuri dar și

susținerea

producătorilor.

➢ Rata dobânzii bancare (când rata dobânzii este mare, intensitatea tranzacțiilor funciare se

diminuează, ca urmare a gradului scăzut de stimulare a

ofertei).

➢ Sistemul de taxe și impozite, formulate și aplicate într-o manieră

stimulativă

pentru investitori

➢ Rata rentabilității producției agricole, atractivă, comparativ cu cea din sectoarele

neagricol.

➢ Gradul de competitivitate, în domeniul cererii, manifestat între cumpăratorii

de
terenuri agricole

➢ Scaderea naturală a populației agricole, creșterea gradului de îmbatrânire și feminizarea a

acesteia,

precum și diminuarea potențialului economic al gospodăriilor țaranesti sunt factori care

contrubuie

la creșterea ofertei de terenuri

agricole.

Cererea funciară ​este suprafaţa de teren pe care fermierii sînt dispuşi să o arendeze sau să
o

cumpere într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel al preţului. Cererea funciară este
influenţată

de următorii factori:

1. ​nivelul rentei funciare –

​ relaţie indirectă, deoarece dacă renta va fi mai mare cu atît şi cererea

funciară va fi mai mică.

2. ​cererea de produse alimentare -​ relaţie directă. Cu cît cererea de

produse alimentare cu atît şi cererea funciară va fi mai

mare.

3. cererea pentru construcţii –

​ relaţie
indirectă.

1. ​nivelul inflaţiei –
​ relaţie directă. Cu cît inflaţia va fi mai mare cu atît

oamenii sunt interesaţi pentru

terenuri.

Oferta funciară ​este suprafaţa de teren pe care proprietarii

funciari

sunt dispuşi să o dea în arendă sau să o vîndă într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel
al

preţului. Oferta funciar are o elasticitate perfect rigidă, deoarece suprafeţele de teren sunt relativ
limitate.
 69
Totuşi într-o anumită perioadă de timp, oferta funciară depinde de nivelul
rentei

funciare.

13.2. Renta. Teoriile rentei

funciare.

Atît pe plan istoric cît şi în prezent s-au formulat, există şi se confruntă mai multe concepte cu

privire la abordarea şi explicarea venitului

rentă:

1. ​Fiziocratul William Petty​. Renta e surplusul obţinut pe un teren oarecare după ce s-au scăzut

cheltuielile de întreţinere a lucrătorului şi celelalte cheltuieli legate de exploatarea

terenului.

2. ​Fiziocratul Froise Qesnay. ​Renta e un dar al naturii reprezentată de produsul net, obţinută
numai din

munca agricolă (Produs net = Venituri -

Cheltuieli).

3. ​Liberalul clasic Adam Smith.​ Renta este preţul plătit pentru obţinerea dreptului de folosire a

pămîntului ca factor de producţie.

În prezent renta este acel venit care îi revine posesorului oricărui factor de producţie a cărui
ofertă

este rigidă. Astfel se deosebesc 3 categorii de rentă funciară, mecanismul formării lor fiind analizat
de

David Ricardo, care afirmă:

a. suprafeţele de teren agricol fertile sunt limitate;

b. pentru a satisface nevoile continuu crescînde ale populaţiei statul este nevoit să prelucreze şi

terenurile nefertile;

c. cheltuielile pe suprafeţele de teren nefertile sunt mai mari decît cheltuielile pe suprafeţele de
teren

fertile;

d. pentru a cointeresa fermierii să prelucreze şi terenurile nefertile, statul fixează preţul de vînzare-

cumpărare în dependenţă de cheltuielile suportate pe suprafeţele de teren cle mai

nefertile;

e. proprietarii de teren agricol mai fertil sau mai bine plasate, primesc un venit suplimentar peste
venitul

normal, numit rentă.

Reieşind din aceste caracteristici, D. Ricardo defineşte 3 categorii de rentă

funciară:

1. ​rentă funciară diferenţiată ​– renta obţinut de proprietarii de teren mai fertil sau mai bine
plasat.

2. ​rentă funciară absolută ​– renta primită de toţi proprietarii de teren din cauza proprietăţii private

asupra terenului şi caracterul său

limitat.

3. ​rentă funciară de monopol ​– renta obţinută de către proprietarii de teren cu caracteristici

unicale

specifice de monopol.

Odată cu trecerea la economia de piaţă pămîntul în R. Moldova a devenit un bun supus

comercializării. Preţul loturilor private reprezintă un preţ liber ce se formează în urma cererii şi
ofertei

70
existente pe piaţă. Preţul de vînzare-cumpărare a suprafeţelor de teren se determină după
următoarea

relaţie (raportul dintre rentă şi rata

dobînzii):

P​v-c ​= * 100%, R - renta

d​I ​d​I ​– rata dobînzii.

În acest caz preţul suprafeţelor de teren va fi influenţat de următorii

factori:

- nivelul rentei – relaţie directă;

- nivelul inflaţiei – relaţie directă;

- nivelul ratei dobînzii – relaţie indirectă;

- oferta şi cererea de teren – pentru ofertă relaţie indirectă, pentru cerere relaţie
directă;

- cererea şi oferta de produse agricole – relaţie

directă;

- amplasarea terenului agricol – relaţie directă.

Pentru terenurile în proprietate publică se utilizează preţul normativ şi preţul de licitaţie. Preţul

normativ reprezintă limita inferioară a preţului pămîntului din proprietate publică şi care se
determină

după relaţia:

P​(N) ​= P​1b/ha ​* bal bonotate * K​ît​, ​Kî​t ​– coeficientul înzestrării tehnice bal

bonotate.
După determinarea preţului normativ al terenului el este supus licitaţiei unde are loc formarea
unui

nou preţ de vînzare-cumpărare ce nu poate fi mai mic decît preţul

normativ.
 71
Tema 14: Piaţa factorilor de producţie. Piaţa muncii şi
salariul.

14.1. Cererea și oferta de forță de

muncă

14.2. Salariul. Tipologia salariului

14.3. Formele de salarizare

14.1. Cererea și oferta de forță de

muncă

Piaţa factorilor de producţie prezintă totalitatea relaţiilor dintre posesorii de factori de producţie
şi
utilizatori, interacţiunea cărora determină preţul şi cantitatea factorilor de producţie
tranzacţionată.

Astfel, piaţa factorilor de producţie în cadrul economiei de piaţă au următoarele trăsături

definitorii:

- cererea factorilor de producţie este o cerere derivată, deoarece depinde de cererea de bunuri şi
servicii

dintr-o societate;

- cererea factorilor de producţie se formează prin compararea productivităţii marginale cu costurile

suportate pentru achiziţia factorilor

respectivi;

- oferta factorilor de producţie se formează prin compararea venitului obţinut în urma vinderii
factorului

de producţie cu avantajul propriei utilizări;

- pe piaţa factorilor de producţie posesorii de factori primesc venituri, iar utilizatorii suportă
cheltuieli.

Reieşind din aceste caracteristici în cadrul economiei de piaţă se întîlnesc piaţa tuturor
formelor de

factori de producţie, şi anume: piaţa muncii, piaţa capitalului, piaţa funciară, piaţa
informaţională.

Piaţa muncii​, fiind o modalitate de organizare a muncii în cadrul unei societăţi, reprezintă

ansamblul relaţiilor dintre cererea şi oferta de forţă de muncă, interacţiunea cărora determină
nivelul

salariului şi nivelul ocupării forţei de muncă.

Piaţa muncii are următoarele

caracteristici:

1. este o piaţă derivată, deoarece se formează în urma combinării factorului muncă cu

timpul;

2. are un caracter eterogen şi este segmentată pe genuri de activitate, pe zone economice, pe

profesii,
nivel de calificare;

3. existenţa unei negocieri permanente dintre oferta şi cererea de forţă de muncă sub aspect
calitativ,

structural şi cantitativ;

4. agenţii economici ce activează pe această piaţă sînt posesori ai factorilor de

producţie.

Piaţa factorului de producţie, munca este o piaţă imperfectă,

deoarece:

- atomicitatea este înlocuită cu existenţa unor organizaţii (patronat-sindicat), care influenţează

cererea,

oferta şi mărimea salariului din

societate;

- omogenitatea – forţa de muncă prin natura sa are un caracter eterogen ce depinde de calificare,

abilitate, experienţă, motivaţii, aspiraţii,

ş.a.

- mobilitatea este limitată datorită unor restricţii de ordin subiectiv şi obiectiv

ca:

72
a. deosebiri ale locului de muncă;

b. existenţa unor reglementări cu privire la

angajare;

c. existenţa unor reglementări cu privire la

salarizare;

d. existenţa preţurilor psihologice şi sociale;

- transparenţa este înlocuită cu o puternică situaţie de

necunoaştere.

În societate piaţa muncii poate fi de 2

tipuri:
1. piaţa primară – unde există condiţii favorabile pentru angajare, cererea este mare, salarii mari,
deficit

de forţă de muncă;

2. piaţa secundară – există condiţii nefavorabile pentru angajare, adică cerere mică salarii mari,
deficit

de forţă de muncă.

Oferta de forţă de muncă ​este o cantitate de braţe de muncă pe care menajele sînt dispuse
să le

ofere într-o anumită perioadă de timp, la un anumit nivel de preţ al

salariului.

Curba ofertei de forţă de muncă respectă ansamblul deciziilor alternative privind cantitatea de

muncă pe care omul este dispus să o presteze în funcţie de salariu, şi se

prezintă astfel:

Spre deosebire de celelalte bunuri oferta de forţă de muncă are unele

caracteristici ce influenţează volumul, calitatea şi dinamica

ofertei:

1. forţa de muncă este o resursă neconservabilă/nestocabilă,

deoarece nu

poate fi păstrată în aşteptarea unor condiţii mai bune de

vînzare;

2. forţa de muncă este direct legată de personalitatea omului, ceea ce

şi

determină angajarea pentru a-şi asigura veniturile necesare

existenţei lor;

3. formarea forţei de muncă necesită un timp îndelungat ce depinde de cerinţele de

calificare;

4. folosirea forţei de muncă necesită şi existenţa unui timp de odihnă şi

refacere.

Pe termen scurt oferta de forţă de muncă este inelastică, deoarece nu se pot forma rapid noi
braţe
de muncă. Pe termen lung oferta de forţă de muncă este influenţată de o serie de factori, avînd un
caracter

elastic:

- nivelul salariului – relaţie directă;

- sistemul de educaţie şi formare profesională – relaţie

directă;

- conţinutul şi durata muncii – pentru conţinut relaţie directă, pentru durată relaţie
indirectă;

- securitatea locului de muncă – relaţie

directă;

- dimensiunile populaţiei active autohtone – relaţie

directă;

- numărul imigranţilor – relaţie directă;

- statutul femeilor – relaţie directă;

- tradiţii şi norme morale.

Datorită influenţei acestor factori, oferta de forţă de muncă

primeşte o formă anormală.

73
Pentru lucrătorul individual munca prestată este urmată de 2 efecte negative
(dezutilităţi):

1. sacrificarea timpului liber;

2. apariţia unor neplăceri aduse de

muncă.

Ca urmare fiecare oră de muncă de muncă prestată în plus înseamnă pentru lucrător nişte
neplăceri

sau dezutilităţi. Pentru ca salariatul să fie motivat să lucreze mai multe ore trebuie ca salariul
marginal pe

oră (Sl​mg​/h) să fie mai mare decît dezutilitatea marginală pe ora respectivă
(D​mg​/h).
Modificarea ofertei de muncă sub influenţa timpului de muncă şi a salariului sînt cunoscute
sub

denumirea de „efect de substituţie ” şi „efect de

venit”.

Efectul de venit ​este o situaţie în care o persoană salariată are tendinţa de a înlocui timpul
de muncă

cu timpul liber, în condiţiile în care salariul atinge un nivel care îi permite să aibă condiţii de viaţă

apropiate de dorinţele sale.

Efectul de substituţie, ​o situaţie în care o persoană salariată are tendinţa de a înlocui o

parte din

timpul său liber cu timpul de muncă suplimentar pentru a primi un venit mai
mare.

Cererea de forţă de muncă ​este cantitatea de braţe de muncă pe care întreprinderile doresc
să o

angajeze într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel al

salariului.

Pe termen scurt cererea de forţă de muncă are un caracter inelastic, dar totuşi ea poate fi
modificată

în anumite limite de următorii factori:

- nivelul salariului – relaţie indirectă.

Decizia întreprinderii de a angaja noi salariaţi este

bazată pe compararea a 2 mărimi

marginale:

a. costul marginal al muncii;

b. venitul marginal al muncii.

Decizia optimă va fi în cazul cînd costul marginal al

muncii va fi egal cu venitul marginal al muncii, adică curba

 venitului marginal, care este şi curba cererii de muncă
este

tangentă la cea a costului marginal al muncii (curba salariului), asigurîndu-i firmei obţinerea
maximului

de profit.

- preţul capitalului – relaţie directă. Pentru a produce o cantitate

de

bunuri putem folosi utilaj sau un anumit număr de

persoane.

- cererea pentru bunuri şi servicii – relaţie

directă.

Pe termen lung cererea de forţă de muncă are

caracter

elastic, fiind influenţată de următorii

factori:

- ​expansiunea sau recesiunea producţiei şi modificarea cererii

de

consum;

- evoluţia productivităţii muncii;

74
- dinamica dintre importuri şi exporturi. Astfel creşterea exportului duce la crearea de noi locuri de

muncă şi creşterea cererii de forţă de

muncă.

14.2. Salariul. Tipologia salariului

Pentru deţinerea factorului muncă se obţine un venit numit salariu, care pe parcursul
dezvoltării

ştiinţei economice salariu a fost definit în mod diferit, evidenţiindu-se cîteva teorii cu privire la
definirea
acestui terme.

1. ​Clasicii economiei politice. ​Salariul este un venit ce recompensează munca muncitorului şi

depinde

de preţul produselor alimentare, situându-se la un nivel minim de existenţă al muncitorului şi familiei

sale.

2. ​Marksiştii. ​Salariul este forma transformată a valorii forţei de muncă şi rezultă din confruntarea

dintre clasa capitalista şi clasa

muncitorilor.

3. ​Neoclasicii. ​Salariul depinde de modul de confruntare dintre cerere şi ofertă, el situîndu-se la

acel

nivel ce i-ar permite muncitorului un mod de viaţă decent, o pregătire cultural şi profesională
adecvată

perioadei în care trăieşte.

În prezent ​salariul ​este remunerarea factorului muncă pentru participarea sa la activitatea

economică, plătit după efectuarea muncii, dar nu în dependenţă de rezultatele economice ale

întreprinderii, ci în conformitate cu modalităţile determinate din

timp.

Astfel, în teoria şi practica economică se deosebesc următoarele categorii de

salarii:

- ​salariu brut (nominal) ​– suma de bani primită conform contractului de angajare şi compus din 3
părţi: -

salariu de bază (timpul de muncă, cantitatea de bunuri produsă); - suplimentele pentru lucru
adăugător;

- premiile (de sărbători);

- salariul net ​– suma efectivă de bani ce o primeşte angajatul. Se determină ca diferenţă dintre
salariu

brut şi cotizaţiile sociale;

- salariu real ​- ne arată puterea de cumpărare a salariului brut, şi se determină ca raport dintre
salariu
brut şi indicele de preţ;

Sl​(b) Sl​
​ (R) ​= , Ip – indicele

de preţ.
I​p -​ ​salariul social, ​diverse forme de ajutoare şi compensaţii primite de păturile
social-vulnerabile;

- ​salariul colectiv ​(salariul al 13-lea), este forma a salariului - cost, care se acordă tuturor
salariaţilor

unor întreprinderi, ca sume ce semnifică participarea lor la rezultatele financiare ale acesteia sau
ca

facilităţi făcute salariaţilor la unele servicii (creşe de copii, cantine, tabere de

vară);

- ​Salariul minim ​(de creştere, garantat) - salariul fixat pe cale legală pentru a garanta salariaţilor
din

categoriile defavorizate un venit care să corespundă minimului de subzistenţă, minim determinat în

raport

cu mediul social dat.

75
- ​salariul mediu (de căutat).

14.3. Formele de salarizare

În dependenţă de forma de organizare a întreprinderii există 3 forme de salarizare (modalităţi

cu

ajutorul cărora se stabileşte mărimea şi dinamica salariilor

individuale).

2. ​Salarizare în regie ​(pe o unitate de timp) – salariul se determină în dependenţă de durata

muncii fără

precizarea cantităţii de muncă ce trebuie depusă pe unitate de timp. Se utilizează la un lucru

neomogen,
complex şi greu de normat, ca: medici, funcţionari, profesori,
ş.a.

3. ​Salarizarea în acord. ​Salariul se determină în dependenţă de cantitatea de bunuri produse, de

activitatea şi operaţiunile efectuate. Contribuie la creşterea productivităţii muncii şi permite

evidenţierea

efortului fiecărui salariat, dar reduce calitatea muncii. Salarizarea în acord poate avea 3 forme:
acord

individual, acord colectiv, acord global în cadrul unei întregi unităţi

economice.

4. ​Salarizarea mixtă ​– este o îmbinare a celorlalte 2 forme de salarizare, presupunînd realizarea

unor

cantităţi precise de muncă într-o unitate de timp

determinată.

Totalitatea veniturilor obţinute în urma utilizării factorului muncă pot fi divizate în 2

categorii:

a. ​venituri de transfer. C
​ îştigul necesar pentru al preveni pe factorul muncă să emigreze către o
altă

activitate, adică este salariul ce se plăteşte pentru a motiva persoana să desfăşoare în continuare

activitatea.

b. ​Renta economică ​– tot ceea ce cîştigă un individ în plus faţă de veniturile de

transfer.

Mărimea acestor 2 categorii de venituri depind de elasticitatea ofertei de forţă de muncă.

Astfe, cu

cît oferta de forţa de muncă este mai inelastică, cu atît renta economică deţine o pondere mai
mare în

salariu şi invers. Renta economică se determină ca diferenţă dintre salariul actual şi punctul de pe
curba

ofertei la care persoana intră pe piaţa

muncii.
 La nivelul salariului Sl​e ​renta economică (RE) a tuturor lucrătorilor va fi suprafaţa
​ Sl​e​ba, iar

venitul de transfer (VT) va fi suprafaţa abQ​e​O. Pe măsură

​ ce salariul
creşte mai multe persoane sunt atrase de serviciu, în

acest caz noii angajaţi vor primi exact cît e necesar pentru a fi motivaţi

(VT), iar vechii angajaţi pe lîngă venitul de transfer vor primi şi o rentă

economică.

Fixarea salariului în condiţiile unei concurenţe pure şi perfecte se realizează în urma jocului
liber al

cererii şi ofertei de forţă de

muncă.

Fixarea salariului pe pieţele imperfecte pe lîngă jocul cererii şi al

ofertei de forţă de muncă mai este influenţată şi de următorii factori:

statul,

sindicatele, organizaţiile
patronatelor.

76
Sindicatele sunt nişte organizaţii care încheie şi negociază contracte colective de muncă, mărimea

salariului, condiţiile de muncă, de obicei în folosul persoanelor

angajate.

Un instrument util de presiune exercitat de sindicate asupra întreprinderilor sunt grevele,

anume prin

intermediul lor se exercită o presiune de monopol, obligînd întreprinderile să ofere avantaje, salarii
şi

condiţii peste nivelul mediu existent. Stabilirea nivelului salariilor în condiţii de grevă se determină
astfel:

S​1 ​– nivelul salariului revendicat de greevişti, B

​ – nivelul
salariului inadmisibil pentru patroni sau
întreprinderi;

A – nivelul salariului în momentul începerii grevei;

C – nivelul salariului determinat în urma

negocierilor.

77
Tema 15: Piaţa capitalului real şi dobânda
15.1. Cererea şi oferta de capital
15.2. Dobânda şi metode de determinare.
15.1. Piaţa capitalului reala şi dobînda
Pentru desfăşurarea activităţii sale agenţii economici au nevoie de capital, care pe
parcursul timpului
se uzează. Pentru înlocuirea capitalului uzat sau pentru cumpărarea unui capital nou
suplimentar agenţii
economici apelează la piaţa capitalului, care prezintă totalitatea relaţiilor dintre
întreprinderi şi menaje sau
dintre întreprinderile înseşi interacţiunea cărora determină transformarea resurselor
monetare în investiţii,
adică în capital fizic.
Piaţa capitalului poate fi reprezentată schematic astfel:
Oferta sunt resursele monetare pe care deţinătorii de venit sunt dispuşi să le ofere într-o
anumită
perioadă de timp. Deţinătorii de venit vor fi dispuşi să ofere partea de venit
neconsumată doar în acel caz,
cînd venitul obţinut împrumutului respectiv va fi mai mare decît avantajul propriei
utilizări.
Graficul ofertei de capital se prezintă astfel:
Ea este influenţată de 2 factori principali:
a. ​nivelul ratei dobînzii –
​ relaţie directă;
Piaţa capitalului
Oferta de capital
Sumele de
Economiile
Bancherii
Economiile
Întreprin
Instituţiil
Menajel bani
menajelor
şi Guvernului
derile
e e temporar

capitaliştii disponibile
​
rentieri
pentr​u i​nvestiţi​
i

administr aţiilor
​ publice
Fondul de
Banii destinaţi
Profitul întreprinderii amortizare
pentru plata
destinat modernizării, salariilor
dar păstrat temporar la bancă
78
Cererea de capital
b. ​numărul persoanelor ce economisesc ​– relaţie directă.
Cererea prezintă resursele monetare pe care întreprinderile doresc să le investească
într-o anumită
perioadă de timp.
Este influenţată de 2 factori:
a. ​nivelul ratei dobînzii –
​ relaţie indirectă;
b. ​volumul de activitate al întreprinderii –​ întreprinderea va investi doar în
acea măsură în care există piaţă de desfacere pentru produsele suplimentar
obţinute în urma investiţiei efectuate.
Astfel, ​echilibru pe piaţa capitalului s​e prezintă grafic după cum urmează:
15.2. Dobânda şi metode de determinare.
Pentru posedarea factorului capital se primeşte un venit numit dobîndă (D), care este
un venit ce
revine proprietarului oricărui tip de capital antrenat în activitatea economică indiferent
dacă acesta este
împrumutat sau aparţine întreprinzătorului respectiv.
Dacă dobînda ar remunera doar capitalul împrumutat, atunci agenţii economici nu vor fi
cointeresaţi în
folosirea propriului capital în activitatea economică. Deci, dacă îl investesc ei aşteaptă
un venit nu mai
mic decît în cazul în care ar da cu împrumut banii respectivi.
Există 2 metode de calcul a dobînzii:​

1. Metoda simplă ​D​S ​= K * d​I ​* n * 100%, k – suma împrumutată,

360 d​I ​– rata dobînzii,
n – perioada de împrumut
2. Metoda compusă

D​c ​= S​n ​– K S​
​ n ​= k *(1+ d​I​)​n​, S​n ​- valoarea achitată.
În prezent în practica şi teoria economică cunoaştem următoarele tipuri de dobîndă:
1. Fixă – se stabileşte de comun acord şi pe parcursul anului rămîne neschimbată.
Debitorul riscă să
 plătească o rată a dobînzii mai mare în caz de micşorare a ratei dobînzii aferentă
creditelor pe piaţa
financiară.
79
2. Flotantă – se stabileşte de comun acord şi pe parcursul anului poate fi modificată. Dacă
debitorul ne e

de acord cu modificările, atunci el este obligat să ramburseze suma creditelor cu toate plăţile
aferente.

Dacă debitorul e de acord, atunci se semnează un acord adiţional şi rata nouă a dobînzii negociată
întră în

vigoare.

3. Reală – rata dobînzii real existentă pe piaţă la un moment

dat.

4. Nominală – se determină ca sumă dintre rata dobînzii reale şi rata

inflaţiei.

Deci, în practică rata dobînzii are următoarele implicaţii

practice:

a. determină nivelul economiilor în ţară – dacă rata creşte economiile cresc – relaţie
directă;

b. poate încuraja sau descuraja activitatea economică – dacă rata dobînzii se reduce, atunci
activitatea

economică se încurajează şi invers – relaţie

indirectă;

c. influenţează rata de schimb a monedei

naţionale;

d. este preţul capitalului împrumutat, îndeplinind funcţia de redistribuire a capitalului către diverse

ramuri ale economiei naţionale.

80