Sunteți pe pagina 1din 7

Trandafirii roșii ar fi ca specie o feerie de tip folcloric, un basm în care personajele poartă nume

simbolice extrase din zona folclorului și onomasticii populare (Zefir, Promoroaca, Pâcla, Rouă,
Saga, Moș Amurg) și sunt proiectate într-un cadru mitic. Țara mitică a împaratului este
amenințată de un dușman foarte puternic. Revine lui Val-Voievod, alesul Lianei, fiica
împaratului, rolul de a apăra țara și a-l înfrânge pe invadator. Cândva un cântăreț a adastat la
palat și a salvat-o pe domnița asupra căreia plana un blestem, anume să dispară din viață dacă nu
i se va aduce în fiecare zi un trandafir roșu. Un poet sau un „drumeț”, „cu fața duioasă, ca de
sfânt”, Zefir, va aduce trandafirul înroșit cu propriul sau sânge.
În momentele de cumpănă, el se avântă în luptă asemeni unui arhanghel și salveaza țara. Floarea
„visului de sânge”, semn al speranței și bucuriei, este mai ales un simbol al iubirii și al jertfei,
Liana îl preferă pe Val, fără să aibă știre de iubirea pe care i-o poarta, cu mari sacrificii, taină ce
o ascunde până în final, când întreaga grădină apare plină de trandafiri roșii, misterul florii.
În ziua cununiei, se asteaptă ca fata să primească ultimul trandafir și să dezlege blestemul.
Drumețul poet, făcător de miracole, i-l oferă și cade mort la picioarele prințesei. Opera a unui
„imaginativ”, a unui „visator”, care adesea evoluează spre miraculos și fantastic, capodopera
Trandafirii roșii reflectă plenar tendința romantică dominantă a poeziei și teatrului lui Zaharia
Bârsan. Un romantism epigonic, desigur, dar proaspăt înca, cu preferințe pentru simbol și mit, un
romantism clasic, în sensul definiției lui Tudor Vianu, iar autorul poemului dramatic un
„romantic echilibrat”
(I. Ceuca).
Basmul simbolic trimite direct la romanticii germani. Ambianța basmologică este sesizabilă în
decor, în onomastică, în evenimente, în vraja-blestem care face din fiica împaratului o prizoniera
a destinului, în salvarea ei miraculoasa (poezia salvatoare a lumii), în frumusetea gestului și
sacrificiului poetului (Zefir).
Un destin asumat, deoarece el accepta jertfa voluntar. „Justificarea se află pe planul afectelor și
al creației. Iubirea apare aici ca un dat, o fatalitate care nu se explică. Zefir ințelege că nu i se
poate sustrage. Dar ea are și o revansă pe planul artistului: e cea care-l inspiră pe poetul Zefir,
dăruindu-i, astfel, nemurirea”
(I. Ceuca).
Critica a pus în valoare coincidența tematic-motivică cu Luceafarul. Zefir-Liana ar repeta
schema conflictului din poemul eminescian între iubirea aspirație spre cunoaștere și comuniune
(Zefir) și iubirea telurică (Liana).
Ar fi vorba și aici de o iubire spiritualizată, cu valoare de destin, platonică. Și aici actul
contemplației implică și pe cel al creației. Trandafirii roșii devin atunci simbolul iubirii și jertfei,
cu cuvintele autorului: „un poem simbolic în care se arată cum un artist este capabil să jertfească
totul, chiar și viața, pentru o idee, în cazul de fața dragostea, fără a cere nimic în schimb”.
În general, trandafirul trece drept simbol al perfecțiunii (artistice), simbol al iubirii care se
dăruiește, o mandală mistică.
În sens creștin, este simbolul rănilor lui Christos, transfigurare a picăturilor de sânge. La greci,
era o floare albă, dar cand Adonis a fost rănit de moarte, sângele lui a colorat trandafirii
consacrați zeiței ocrotitoare, Afrodita.
Roșul și albul „apar cu valoarea lor simbolică tradițională, pe toate planurile, de la cel profan la
cel sacru: în deosebirea ce se face între ofrandele de trandafiri albi și trandafiri roșii, ca și în
diferența dintre noțiunile de pasiune și de puritate, pe de o parte, și cele de iubire transcendentă și
de ințelepciune divină, pe de altă parte”
(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, voi. III, 1995, p. 177).
înroșirea trandafirilor din finalul poemului dramatic al lui Zaharia Bârsan este semn al creației
animate de iubire și al frumuseții în stare pură. Artistul, demiurg creator, trece dincolo de sfera
fenomenală a aparențelor, jertfindu-se, dar dobândind în schimb nemurirea. Geniul romantic
cunoaște prin poezie și iubire, ca experiența unică și absolută, în consecința inadecvării totale la
condiția terestră. Pe poeți, cum spune împaratul din piesa, „Să nu-i hulești! Au daruri de-a
dreptul de la cer.” Versul lung, muzical, baladesc alternează cu versul scurt. Critica a receptat
diferit celebra piesă. Eugen Lovinescu punea la îndoială originalitatea ideii și-l acuza pe autor de
plagiat pentru similitudinile cu unele scrieri ale unor D. Anghel, O. Wilde sau I. Gârleanu,
situându-l în curentul semănătorist („Fără a milita ideologia sămănătoristă, poeziile d-lui Zaharia
Bârsan sunt, totuși, asemănătoare prin banalitate și imitație”).
Poem dramatic in trei acte, in versuri, de Zaharia Barsan. De numele lui Zaharia Bârsan se leaga
mai multe volume de poezii, povestiri, piese de teatru si memorialistica. Slujitor al Thaliei, actor
si director de scena, este ctitor al teatrului romanesc din Transilvania, primul director a! Teatrului
National din Cluj (infiintat in 1919).

Se face ziua (1914), Trandafirii rosii (1915), Domnul de roua (1938) sunt creatiile sale dramatice
cele mai reprezentative.

Doua par sa fie dominantele creatiei sale estetice, romantismul structural al scriitorului si
categoria frumosului care-l apropie de estetismul parnasian si, cel putin conceptual, de formula
„arta pentru arta”.

Nici nu surprinde atractia exercitata asupra sa de Oscar Wilde si Hugo von Ilofmannsthal, mai
apoi de D. Anghel sau E. Garleanu. S-a vorbit de „similitudini” cu Printul fericit, ciclu de
povestiri ale lui Wilde, de o posibila paralela cu Dorian Gray si cu Claudiu, ultimul, eroul lui 1
lofmannsthal din Nebunul si moartea, pe tema relatiei arla-individ-socictate, arta si viata:
„intre Dorian, de pilda, care se sfarseste pentru ca nu cunostea un alt univers decat pe acela al
artei, Claudiu, care moare dandu-si scama de imposibilitatea eludarii existentei, si Zefir, poetul,
care se jertfeste ca artist pe altarul umanitatii, se desfasoara se pare o intreaga gama de posibile
profesii de credinta artistica”
(C. Simionescu).

opera confesiva, invadata de lirism si sentimentalism sufocant, in care apar siluete de poeti, in
ipostaze de calatori si visatori, fiinte perisabile, dar pe care le singularizeaza harul si le sustrage
perceptiei comune. Zefir pare a fi un print-poct venit de departe, care-si misterizeaza originea si
existenta, un peregrin care ajunge la curtea imparatului din povestea Trandafirilor rosii. Ca si
celalalt poem dramatic, Domnul de roua.

Trandafirii rosii ar fi ca specie o feerie de tip folcloric, un basm in care personajele poarta nume
simbolice extrase din zona folclorului si onomasticii populare (Zefir, Promoroaca, Pacla, Roua,
Saga, Mos Amurg) si sunt proiectate intr-un cadru mitic. Tara mitica a imparatului este
amenintata de un dusman foarte puternic. Revine Iui Val-Voicvod, alesul Lianei, fiica
imparatului, rolul de a apara tara si a-l infrange pe invadator. Candva un cantaret a adastat la
palat si a salvat-o pe domnita asupra careia plana un blestem, anume sa dispara din viata daca nu
i se va aduce in fiecare /i un trandafir rosu. Un poet sau un „drumet”, „cu fata duioasa, ca de
slant”, Zefir, va aduce trandafirul inrosit cu propriul sau sange.

In momentele de cumpana, el se avanta in lupta asemeni unui arhanghel si salveaza tara. Floarea
„visului de sange”, semn al sperantei si bucuriei, este mai ales un simbol al iubirii si al Jertfei,
Liana il prefera pe Val, iara sa aiba stire de iubirea pe care i-o poarta, cu mari sacrificii, tananil
ce ascunde pana in final, cand intreaga gradina apare plina de trandafiri rosii, misterul fiorii.

In ziua cununiei, se asteapta ca fata sa primeasca ultimul trandafir si sa dezlege blestemul.

Drumetul poet, facator de miracole, i-l ofera si cade mort la picioarele printesei. Opera a unui
„imaginativ”, a unui „visator”, care adesea evolueaza spre miraculos si fantastic, capodopera
Trandafirii rosii reflecta plenar tendinta romantica dominanta a poeziei si teatrului lui Zaharia
Bârsan Un romantism epigonic, desigur, dar proaspat inca, cu preferinte pentm simbol si mit, un
romantism clasic, in sensul definitiei lui Tudor Vianu, iar autorul poemului dramatic un
„romantic echilibrat”
(I. Ceuca).

Basmul simbolic trimite direct la romanticii germani. Ambianta basmologica este sesizabila in
decor, in onomastica, in evenimente, in vraja-blestem care face din fiica imparatului o prizoniera
a destinului, in salvarea ei miraculoasa (poezia salvatoare a lumii), in frumusetea gestului si
sacrificiului poetului (Zefir).

Un destin asumat, deoarece el accepta jertfa voluntar. „Justificarea se afla pe planul afectelor si
al creatiei. Iubirea apare aici ca un dat, o fatalitate care nu se explica. Zefir intelege ca nu i se
poate sustrage. Dar ea are si o revansa pe planul artistului: e cea care-l inspira pe poetul Zefir,
daruindu-i, astfel, nemurirea”
(i. Ceuca).

Critica a pus in valoare coincidenta tematic-motivica cu Luceafarul. Zefir-Liana ar repeta


schema conflictului din poemul eminescian intre iubirea aspiratie spre cunoastere si comuniune
(Zefir) si iubirea telurica (Liana).

Ar fi vorba si aici de o iubire spiritualizata, cu valoare de destin, platonica. Si aici actul


contemplatiei implica si pe cel al creatiei. Trandafirii rosii devin atunci simbolul iubirii si jertfei,
cu cuvintele autorului:

„un poem simbolic in care se arata cum un artist este capabil sa jertfeasca totul, chiar si viata,
pentru o idee, in cazul de fata dragostea, fara a cerc nimic in schimb”.

in general, trandafirul trece drept simbol al perfectiunii (artistice), simbol al iubirii care se
daruieste, o mandala mistica.

In sens crestin, este simbolul ranilor lui Christos, transfigurare a picaturilor de sange. La greci,
era o floare alba, dar cand Adonis a fost ranit de moarte, sangele lui a colorat trandafirii
consacrati zeitei ocrotitoare, Afrodita.

Rosul si albul „apar cu valoarea lor simbolica traditionala, pe toate planurile, de la cel profan la
cel sacru: in deosebirea ce se face intre ofrandele de trandafiri albi si trandafiri rosii, ca si in
diferenta dintre notiunile de pasiune si de puritate, pe de o parte, si cele de iubire transcendenta si
de intelepciune divina, pe de alta parte”
(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, voi. III, 1995, p. 177).

inrosirea trandafirilor din finalul poemului dramatic al lui Zaharia Bârsan este semn al creatiei
animate de iubire si al frumusetii in stare pura. Artistul, demiurg creator, trece dincolo de sfera
fenomenala a aparentelor, jertfindu-se, dar dobandind in schimb nemurirea. Geniul romantic
cunoaste prin poezie si iubire, ca experienta unica si absoluta, in consecinta inadecvarii totale la
conditia terestra. Pe poeti, cum spune imparatul din piesa, „Sa nu-i hulesti! Au daruri de-a
dreptul de la cer.” Versul lung, muzical, baladesc alterneaza cu versul scurt. Critica a receptat
diferit celebra piesa. Eugen Lovinescu punea la indoiala originalitatea ideii si-l acuza pe autor de
plagiat pentru similitudinile cu unele scrieri ale unor D. Anghel, O. Wilde sau Ii. Garleanu,
situandu-l in curentul semanatorist („Fara a milita ideologia samanatorista, poeziile d-lui Zaharia
Barsan sunt, totusi, asemanatoare prin banalitate si imitatie”).

Al. Ciura l-a numit „cel din urma romantic care a mai ramas in picioare”, Mihail Sorbul numea
piesa in discutie „cea mai buna feerie a noastra”, iar Ioan MassolT afirma ca „Poemul lui Zaharia
Barsan constituie un moment in dezvoltarea dramaturgiei romanesti”.

O. Calinescu trimitea la Iutii” ‘te margarite cu precizarea:

„Tot ce e plin de imaginatie in Victor Eftimiu este coborat aici la chipul sentimental”.

Piesa lui Zaharia Bârsan nu este, insa, dupa Iustin Ccuca, nici pe departe interioara celei a lui
Victor Eftimiu, ci „superioara acesteia prin cateva elemente esentiale: valoarea filosofica a
simbolului, prezenta tragicului (dezvoltarea pe verticala si nu pe orizontala), sinceritatea si
intensitatea lirica, unitatea actiunii”.