Sunteți pe pagina 1din 52

Te iubesc, Maria!

de
Giuseppe Manfridi

Personaje :

Sandro

Maria

Scena:

Un spaţiu divizat într-un bloc de proprietari, la un etaj superior. Ni se înfăţişează două uşi
aşezate faţă-n faţă. În fund, într-o perspectivă forţată, se încadrează alte uşi, lângă lift. E vorba
despre clasicele uşi glisante reglate de celule fotoelectrice.
Lângă stâlpul de la lift e un mic dreptunghi cu semnale luminoase care arată cursele liftului. E
deajuns o lumină verde şi una roşie plus un buton pentru solicitări. În apropierea a două nişe
opuse în perete se percep două scări : una ce vine de jos, alta ce urcă la etajul următor.
Dreptunghiul metalic al liftului constituie elementul înfricoşător al întregii ambianţe.
Ca portiţa în „Las Meninas” de Velazquez.

1
ACTUL ÎNTÂI

Prima scenă

Dincolo de unghiul format de rampa uneia dintre scări se poate intui figura unui bărbat. Stă
ascuns. Din când în când se arată şi spionează palierul, ca şi când ar aştepta pe cineva.
Zgomotul liftului îl sperie. Se aprinde lumina roşie pe panoul de comandă luminoasă. Bărbatul
se ascunde din nou în umbra scării. E greu de înţeles dacă se teme sau aşteaptă ca liftul să se
oprească la etajul său. Acest lucru oricum nu se întâmplă. Semnul de „ocupat” se stinge şi odată
cu acesta şi zumzetul surd al motorului. Bărbatul iese la lumină. O lumină în care se amestecă,
lumina săraca a zilei infiltrată prin vreo crăpătură invizibilă cu albeaţa firavă a unei lumini de
neon.
Bărbatul poartă un pardesiu modest. Nu mai e chiar tânăr. Are expresia îngrijorată a unui fugar.
Se duce aproape de una dintre uşile aşezate faţă-n faţă de la etaj. Ca şi cum ar fi venit până aici
doar ca să ajungă mai aproape de uşa aceea. O priveşte, se aventurează s-o atingă uşor cu o
mână. O cercetează cu atenţie. Apoi, ca şi cum ar fi o oglindă, bărbatul pare că-şi caută
imaginea reflectată în uşa de lemn. Încearcă neîndemânatic să-şi aranjeze cu mâinile părul
zbârlit şi lipsit de culoare. Ceva îl zgâlţâie. Fuge să se ascundă în ungherul unde se găsea cu
câteva momente înainte.
Se reaprinde lumina roşie a liftului; aşa cum s-a întâmplat şi mai înainte auzim punerea în
mişcare a motorului de la lift care a fost chemat la parter. Auzim deschiderea şi închiderea
uşilor liftului care, din adâncuri începe să urce. E destul de clară senzaţia că „ceva se aproprie”.
Zgomotul surd al unei frânări. Pe panoul de comandă lumina roşie se stinge şi se aprinde cea
verde. Apoi imediat, încet şi cu un şuierat subţire se deschid uşile cabinei.
În lumina puternică din cabină apare Maria.
O femeie tânără. N-are mai mult de treizeci de ani. Fără îndoială e drăguţă, putând fi
considerată chiar foarte frumoasă. Însă nu acum. E obosită, vine probabil dintr-un oraş udat şi
haotic. Poate după mai multe ore în trafic. Poate şi de muncă.
Bărbatul stă lipit de perete, iar femeia nu-l poate vedea. Nu îndrăzneşte să privească mai
departe de ascunzătoarea sa; e cu sufletul la gură; cu ochii holbaţi priveşte un punct oarecare
din faţa sa.
Femeia ajunge repede la uşa apartamentului său: aceeaşi uşă care îl atrăsese şi pe el cu puţin
timp mai înainte. Caută în geantă o legătură de chei, o găseşte. Printre chei o caută pe cea care-i
trebuie, o găseşte. Se pregăteşte să deschidă când aude un zgomot în spatele său şi se întoarce.
Percepe prezenţa cuiva. Bărbatul tremură lipit de perete. Până la urmă, ca şi cum s-ar fi simţit
deja demascat, iese din refugiul său păşind brusc şi violent ca un agresor; şi rămâne ca

2
înţepenit aproape de ştergătorul din faţa uşii. Astfel se arată. Beat, cu buzunarele pline de
sticluţe care scot un zăngănit ca de clopoţei.
Maria pare paralizată de această apariţie.

(O lungă pauză.)

SANDRO: Da, ştiu, e o ticăloşie. Scuză-mă.

MARIA: Tu eşti?

(Tăcere)

MARIA: Eşti chiar tu sau glumeşti?

SANDRO: Eu. Din cap până-n picioare. Nume şi prenume. Eu.

MARIA: Doamne Sfinte, dar ce faci aici înăuntru?

(Bărbatul se forţează să înghită şi nu poate răspunde.)

MARIA: Dar cine ţi-a spus? …- Cum… Ce vrei până la urmă?- Cum ai ajuns aici?…

(Fără să scoată un sunet, bărbatul mimează cu degetele o persoană care merge. O pauză foarte
lungă.)

SANDRO: Nostim, eh…

(Maria îl priveşte şi nu reuşeşte să înţeleagă, iar asta aproape că o îngrozeşte. El scoate din
buzunare o sticluţă. Desface dopul de metal. Bea. Uimirea ei pare că s-a transformat într-o
adevărată oroare. În fine…)

SANDRO: Am vrut să mor doar ca să nu te mai iubesc. Are rost să iubeşti aşa? Spune-mi? Are
rost sau nu?
3
Răspunsul meu îl ştiu, acum vreau să-l ştiu pe-al tău. Spune-mi dacă are vreun rost.
( cu putere) Are sau n-are rost?
MARIA: Tu eşti - absolut nebun. Dacă eşti tu.

SANDRO: Ştiu…per-fe-ct ce e: o ticăloşie. Ştiu. Asta o înţeleg. O ticăloşie din alea pe care tu
nu le ierţi nimănui. Mă înşel?
(Nici un răspuns)
Nu, tu nu le ierţi. – Sigur nu mie – Să faci o chestie de genul acesta…mai bine dispari, de
acord! Dar de ce…de ce ar face-o cineva? – E, de ce?
(Se aude lătratul unui câine) Ce e?

MARIA: Ce-ai vrea să fie? Un câine.

SANDRO: O face pentru că înăuntrul său e ca un cumul – adică cum: un cumul?- un cumul de
ticăloşii, de „alte” ticăloşii, pe care apoi unul - ia unul ca mine – dar îţi zic unul oarecare –
urmăreşti ideea?…E ca şi cum… (Inspiră adânc. Nu găseşte expresia pe care o căuta, apoi, ca şi
cum ar interpreta replica altcuiva care vrea să-i scurteze vorba…) „Daţi-mi voie vă rog! Acum e
rândul meu…” – E, asta mi-am spus eu. Că acum e rândul meu. Şi o faci. Chiar am făcut-o. Şi
dai frâu liber tuturor resurselor de care ai nevoie.. În sfârşit, o faci.
Eu am făcut-o.
(Schiţând un zâmbet fals.)
Ceea ce vroiai cel mai puţin s-a întâmplat: iată-mă aici.

MARIA: Alessandro, te rog…

SANDRO: Mă cheamă Sandro.

MARIA: Sandro…

SANDRO: Aici locuieşti?… Aia e casa ta?… E casa ta, nu-i aşa?…

MARIA: Da, aia e. – Pleacă !

SANDRO: Plictisitor trebuie să fie să locuieşti lângă un câine care latră toată ziua. Latră, nu-i
aşa?

MARIA: Doar când simte străini.

SANDRO: Poţi să-mi faci o favoare, te rog : nu-mi spune de ce nu m-ai lăsat să intru la tine.
Eu nici n-aş visa vreodată să intru , dar te omor dacă îmi spui de ce nu mă laşi. Îmi e de ajuns
că taci. Jură că taci!
4
MARIA: (Mai nerăbdătoare ca oricând să scape) Te rog, pleacă, mă sperii.
SANDRO: Iubito..

MARIA: Ce-ţi veni? Termină.

SANDRO: Îţi dau tot ce vrei tu. Tot ce vrei tu.

MARIA: Nebunule! Nebun beţiv.

SANDRO: Nu te las, nu te las…

MARIA: Pleacă!

SANDRO: Ai înţeles sau nu ce te-am întrebat? Trebuie să-mi răspunzi.


Are rost sau n-are rost?

MARIA: Ce?

SANDRO: Să iubeşti aşa. – Nu mă pune s-o repet.

MARIA: Dacă chiar trebuie să fiu agresată – vorbeşte mai încet- prefer s-o facă un necunoscut.

SANDRO: Aş plăti ca să fiu eu necunoscutul: eu. Subsemnatul. Şi să pot veni la tine pentru
prima dată. Eu sunt mai condamnat decât oricare alt necunoscut.

MARIA: Şi vorbeşte mai încet. Nu ţipa. Te aud toţi oricum.

SANDRO: Orice necunoscut ar putea spera mai mult ca mine. Nu e amuzant? Eu care te
cunosc…de peste tot , te cunosc.

MARIA: Dar ai numărat anii care au trecut? E?…-Eu- eu, ca să ştii, nu am pierdut degeaba
aceşti zece ani. E inutil să-ţi acoperi urechile, ascultă-mă! Sau mă asculţi sau pleci. -De fapt
pleci oricum. Nu poţi să apari aşa brusc în faţa cuiva. Unde s-a mai văzut?

SANDRO: M-am gândit. Desigur că m-am gândit…chiar şi acum…mă duc, îmi ziceam, mai
mult ca să-i spun cuvintele astea: îţi dau ce vrei…Dar trebuie să-mi spui de ce m-ai părăsit!

(Maria, cu o mişcare rapidă, încearcă să bage cheia în broască. El, dintr-o săritură reuşeşte să-i
ia cheile din mână)

SANDRO: Doar un minut! Ce te costă?…


Rămâi sau te urmăresc toată viaţa. Toată viaţa.- Atât încât o să-mi doreşti moartea! Aş prefera
măcar asta din partea ta. E scris că trebuie să se termine aşa.

5
(O pauză foarte lungă. Ea îl fixează cu o ură care până acum nu fusese vizibilă. El, vorbind, se
învârte în jurul ei ca şi cum ar fi legată de un stâlp de tortură.)

SANDRO: Mi-am făcut morală de unul singur în ultimii cinci, şase ani. Singur. Şi tot ceea ce
am reuşit să remediez a fost să nu mai fiu aşa nesimţit cu alte femei. Sin-gur.

MARIA: Ar trebui să-ţi mulţumesc?

SANDRO: ( într-un mârâit, strângând-o de încheietură) Singur!

MARIA: Dacă ai învăţat ceva ar trebui să continui!

SANDRO: Singur! Singur! Singur!

MARIA: ( încercând să se elibereze ) Treaba ta! Dă-mi cheile şi pleacă!

SANDRO: Oh, iubito, iubito… dacă mă cunoşti vreun pic, în numele a ceea ce poate îmi
datorezi - te rog…vreau să am încredere în tine, vezi?... Dă-mi un minut, doar un minut din
viaţa ta şi îl plătesc în aur.

MARIA: ( reuşind în sfârşit să se elibereze şi să fugă în capătul opus al palierului). Tot ceea ce
doresc pentru tine e să nu fi rămas beat în tot răstimpul acesta. Te regăsesc cum te-am lăsat. Puţi
ca un animal.

SANDRO: Ai tot ce-ţi doreşti. Fii generoasă încă o dată.

MARIA: Şi ce crezi că-mi doresc eu?

SANDRO: (arătând în direcţia uşii ei ) Ceea ce e dincolo! De unde să ştiu eu ce e dincolo. O fi


tot ce vrei. (Hazardându-se) Copii?…(Tăcere) Nu, copii nu. Sau da? O şleathă de copii. Copii
şi nepoţi. –Un iubit?…Doi?…Un soţ?…Un al doilea soţ?…Măcar unul care a fost după altul
care a fost după altul care a fost după mine…- Nimeni?…Doar ceva trecător?…
Ei? Am ghicit? Doar ceva trecător?…
(Apoi cuprins de o groază bruscă. Pauză. Nu ştie ce să zică. Ea continuă să-l fixeze
implacabilă.)
Ce naiba zic? Doamne, sunt dus cu capul.

MARIA: (dură) Se pare că şi eu.

SANDRO: Te rog să rămâi dacă nu te plictiseşti.


(Ea nu răspunde. Respiră nervoasă. El străduindu-se să zâmbească) Îţi aminteşti cum îţi
spuneam? Dacă nu te plictiseşti, mai rămâi. – Şi tu rămâneai.

MARIA: Un an întreg te-am auzit repetând aceeaşi frază. Fără să-ţi dau nici-o replică.

6
SANDRO: Insistam ca să te fac să cânţi. Şi nici tu nu vroiai mai mult.

MARIA: Cum să nu !În fiecare seară aş fi vrut să te las singur ca pe un fraier; şi bine aş fi
făcut!

SANDRO: Niciodată! Îţi plăcea.

MARIA: Primul lucru insuportabil pe care m-ai obligat să-l fac : să mă expun public. Nu e
nimic pe lume care să mă dezguste mai mult. Dacă avem ceva conturi de reglat, dragă Alessa…
Sandro, ştii ce? E rândul meu s-o fac.

SANDRO: Era din cauza pianului acela de rahat! Nu era bun nici de cântat nici de ascultat. Eu
îţi spuneam, dar tu mureai dacă nu cântai la el. Eu zdrăngăneam la el şi tu acolo cu mine să mă
acompaniezi. Îţi plăcea.

MARIA: Ştii câţi ani aveam?

SANDRO: Nici eu n-aveam mai mulţi.

MARIA: Nu vreau să mai am de-a face cu un bărbat ca tine. Mi-a ajuns. Sunt lucruri care se
întâmplă o dată în viaţă şi e suficient..
Apoi dacă mă întrebi de ce te-am părăsit- nici măcar nu-mi amintesc dacă am fost eu cea care a
făcut-o – nu ştiu.

SANDRO: A, n-ai fost tu?…

MARIA: Zece ani! Zece ani!

SANDRO: Cinci.

MARIA: Şi ce, ai suferit? Şi eu am suferit.

SANDRO: Dar acum? În momentul acesta?

MARIA: Da’ ce crezi că sunt? Un instrument la care să cânţi tu cum îţi place? Dacă e cineva
mai departe de mine – acum, în momentul acesta, -tu eşti. Pleacă! Îmi pare rău, nici nu se pune
problema că ar trebui să-mi pese şi de tine.

SANDRO: Şi dacă m-ai fi întâlnit pe stradă?

MARIA: Îmi ceri prea mult. Nu pot să mă gândesc, e bine?

SANDRO: Încearcă!

MARIA: Îţi scot ochii dacă nu pleci!


7
SANDRO: Chiar nu înţeleg de ce ţi-e frică.

MARIA: (făcând gestul de a suna la uşa de unde latră câinele) Vrei să sun?…Vrei să sun?…

SANDRO: Nu! Nu mă descoperi, te rog.


(O pauză lungă.) Ţi-am cerut un minut.

MARIA: Să-l facem să treacă mai repede. Dacă nu a şi trecut.

SANDRO: Doamna nu are timp de pierdut.

MARIA: Nu prea.

SANDRO: Are cine s-o aştepte.

MARIA: Se poate.

SANDRO: Înseamnă că da?…Are cine?

MARIA: Ne vedem afară. Te trezeşti din beţie şi ne vedem iar.

SANDRO: Ai face asta pentru mine?

MARIA: Pentru cine dacă nu pentru tine?

SANDRO: Poate ar trebui pentru tine! La mine mă gândesc eu. Dacă ai fi puţin mai inteligentă
decât eşti nu ţi-ar trebui prea mult să înţelegi asta.

MARIA: Mi-e bine aşa cum sunt.

SANDRO: Prostii – Ia zi, îţi aminteşti de ghicitor?

MARIA: Nu-mi amintesc de nici un ghicitor.

SANDRO: Ce mincinoasă eşti! Te-am dus pentru că mi-o ceruseşi: vroiai să cunoşti un ghicitor.
Erai într-un moment mai ciudat. Spuneai : sunt într-un moment mai ciudat şi aveai nevoie de un
ghicitor. Eu îl cunoşteam şi te-am dus la el. Deja mă părăsiseşi.

MARIA: Da, bine, îmi amintesc. Ridică-te, lasă-mă să intru…

SANDRO: Era mut. Vorbea scriind şi bătând cu pumnii în masă. Îţi pierdea foiţele pe care scria
ca pe nişte fulgi. Te-am dus pe tine şi o prietenă de-a ta lesbiană.

MARIA: Pentru că te-a trimis la naiba. De-asta îi zici lesbiană.

8
SANDRO: A intrat ea prima, apoi tu. Auzeam cum bătea în masă şi scria. Apoi m-a chemat şi
pe mine. Tu aveai toate bileţele alea scrise în faţa ta…

MARIA: Brodise câte ceva amicul tău!

SANDRO: Aveai toate bileţelele alea grămadă…ca un munte. Doar unul rămăsese deschis şi
nu era prea greu de citit ce scria. Trecuse deja un an…e…de când mă părăsiseşi.- „Tu eşti… a
lui Sandro”, era scris. A mea. - Spune-mi doar dacă-ţi aminteşti…

MARIA: A spus chestia asta pentru că te cunoştea deja.

SANDRO: Ce, mă cunoştea?! Îl mai văzusem doar o singură dată înainte. Şi oricum nu
contează. Spune-mi doar dacă-ţi aminteşti sau nu.

MARIA: Astea sunt nişte chestii de domeniul trecutului!

SANDRO: (categoric) Spune-mi dacă îţi aminteşti!

MARIA: Şi dacă ţi-aş spune că da la ce ţi-ar folosi?

SANDRO: Îţi aminteşti sau nu?

MARIA: Aia cu prietena lesbiană a fost cea mai tare.

SANDRO: Îţi aminteşti sau nu?

MARIA: Îţi spun, numai să nu mă mai insulţi!

SANDRO: Îţi aminteşti sau nu?

( O pauză.)

MARIA: Mi se pare.

SANDRO: Da. Da îţi aminteşti.

( O pauză.)

MARIA: Sandro, te rog…mi-e rău. Nu e prea plăcut să ne întâlnim într-o situaţie ca asta,
crede-mă…-Ai nevoie de ceva? De ce?…De bani? Îţi dau. Acum am început să mă descurc.

9
Dacă ai nevoie pot să te ajut. (Aşteaptă un răspuns care nu mai vine) Serios. Dacă nu-ţi trebuie
prea mult, pot să-ţi dau câte ceva.

SANDRO: Niciodată nu ţi-am părut aşa urât, nu-i aşa? Şi atât de bătrân.

MARIA: Mă duc să ţi-i aduc?

SANDRO: Nu se poate. Voi fi nevoit să-ţi privesc degetele în timp ce mi-i dai. Nu se poate.

(Câinele latră.)

SANDRO: Aş omorî câinele acesta. De fapt mai bine pe stăpân. Ştiu eu cum fac ăştia . Îi lasă
închişi în casă cu provizii. Da, aşa fac, sunt în stare să-i lase chiar şi-o săptămână. De ce nu şi o
lună, nu-i aşa? Iar ei stau şi latră.

MARIA: Te obişnuieşti şi cu asta până la urmă..

SANDRO: E un câine frumos?

MARIA: Sandro, e o tortură. Nu poţi să apari aşa brusc în faţa mea !

SANDRO: Clar. Ţi-am spus primul că e o ticăloşie. Tu crezi mereu că nu-mi dau seama ce fac
şi că o fac intenţionat.

MARIA: Posibil să nu-mi fi dat seama….acum ze-ce a-ni.

SANDRO: Cinci.

MARIA: Câţi or fi. Nu se face să apari aşa brusc în faţa cuiva. Lasă-mă să intru!

SANDRO: Nu te mai las.

MARIA: Cum?

SANDRO: Nu te mai las.

MARIA: Doamne Sfinte, nu prea cred c-o să stau aici să ascult pe unul care îmi spune toate
chestiile astea. Nu cred.
Te rog, dă-mi cheile şi dispari! O să închid ochii şi când îi deschid să nu mai fii aici. Du-te!
(Tăcere.)
Lasă-mă să intru în casă, nu pot sta aici.
10
(Tăcere din nou.)
Am treabă. (O pauză) Am treburi foarte importante de făcut şi tu nu ai dreptul…

SANDRO:(Aruncându-i cheile cu furie) Intră!


Intră intră intră!…
Proastă erai, proastă ai rămas!..
Ei, ce faci? Nu intri?

MARIA: (adunându-şi cheile) Şi tu ce vei face?

SANDRO: Aştept puţin şi plec.

MARIA: Pleacă imediat.

SANDRO: (dând frâu liber unei energii pe care până acum şi-o reprimase) Ţi-am dat cheile, ce
mai vrei?…

MARIA: Vorbeşte mai încet, nu ţipa.

SANDRO: N-am cunoscut o cretină mai mare ca tine!

MARIA: Nu ţipa, ţi-am zis.

SANDRO: (la fel ca înainte) Tu crezi că nu m-a costat nimic să ajung până aici?…Şi nu ţip, nu
ţip…Aşa nu trezesc pe nimeni. – Uite, acum o să ţi le spun pe toate, una câte una: -ce m-a
costat…- în primul rând, să stau să te aştept…nu, de fapt… mai întâi să te găsesc…(confundă)
nu nu nu…de la început, în primul rând : să las să treacă toţi anii ăştia apoi să ajung în punctul
în care să mă hotărăsc să o fac şi apoi s-o fac. Adică, în al doilea rând: să te găsesc. Al treilea :
să ajung până aici. Al patrulea: să stau să te aştept. Apoi asta: să te văd. Să mă vezi. Să-ţi
vorbesc.

MARIA: Cine ţi-a cerut-o?

SANDRO: Nimeni, şi totuşi am făcut-o.

MARIA: Cine ţi-a spus unde stau?

(El dă din umeri, nu răspunde.)

MARIA: M-ai urmărit?

SANDRO: Oraşul acesta pare cine ştie ce dar e mic. Foarte mic.
(Şi strânge picioarele ca să-şi reţină nevoia de a urina)

MARIA: Adică într-o zi m-ai văzut pe stradă şi te-ai gândit să mă urmăreşti?


11
SANDRO: (strângând picioarele, torturat de urgenta nevoie) Mă laşi să merg la tine la baie?…
E ultimul lucru pe care ţi l-aş cere, dar mor, nu mai pot.

(Un zgomot brusc. Uşile liftului se închid şi se aprinde semnalul roşu de „ocupat”. El tresare şi
fuge să se ascundă în ungherul lui obişnuit. Maria profită de asta : bagă repede cheia în
broască, deschide, intră în casă şi închide uşa. Semnalul roşu se stinge. Bărbatul iese la lumină.
Se duce în faţa uşii. O fixează. Strânge coapsele. Se chinuie, ţinând o mână între picioare.
Continuă să fixeze uşa cu privirea. Îşi bagă cealaltă mână în buzunarul care zăngăne al
pardesiului. Câteva secunde, apoi se face întuneric.)

Scena a doua

E noapte. O rază de lună pătrunde slab. Se intuieşte figura furişată a unui bărbat care are ceva
cu el. După câteva clipe în care îl vedem mişcându-se destul de confuz în umbră, se hazardează
să aprindă lumina. Chipul îi este mai puţin congestionat dar mai încercat şi mai obosit.
Îmbrăcămintea e aceeaşi.
Se duce să tragă cu urechea pe lângă uşa Mariei. Se culcă la pământ. Aşteaptă. Obiectul pe care
îl ţine ascuns stângaci între cutele pardesiului e un casetofon.
Scotoceşte cu o mână în buzunarele de la haină şi în cele zornăitoare de la pardesiu. Apare una
din sticluţele obişnuite. O destupă şi bea. Abia o înghiţitură. Îi înşurubează dopul din nou şi
flaconul dispare.
Câinele latră. Bărbatul are o expresie de silă, apoi se întoarce la ocupaţia lui. Dă casetofonul
mai încet. Se aude o melodie tristă şi dureroasă cântată de un saxofon de jazz. Bărbatul
derulează banda înainte şi înapoi până când ajunge la melodia dorită.
Lumina autoreglată se stinge. Trec câteva clipe, apoi bărbatul îşi stinge şi aparatul. Pe
întuneric, târându-se pe jos, îşi striveşte spatele aproape de uşă. Lipeşte urechea. Ascultă.
Linişte. Aşteaptă.
Odată cu zumzetul obişnuit de utilaje se aprinde luminiţa liftului. De data asta el pare să nu se
mai sinchisească prea mult.
Liftul se opreşte cu un etaj mai înainte.
Dar din casa Mariei se aude sunetul unui televizor aprins brusc.
Bărbatul e tulburat. Ascultă mai atent, apăsând uşa închisă cu mâinile. Se distinge cronica unui
meci. Face o mişcare de ciudă. Se ridică brusc, aproape făcând un salt înapoi. Murmură printre
dinţi: „ E un bărbat! Vezi că e un bărbat!… E un bărbat! E un bărbat! Ştiam eu că e ! Ştiam!...”
Reapare sticluţa. Bea.

12
Ascultă mai bine. Se apropie mai mult. Voce reporterului pare să fi dispărut. Se pare că a fost
înlocuită cu o trecere în revistă a canalelor tv. Bărbatul urmăreşte neliniştit, ca un jucător bila la
ruletă. În sfârşit se opreşte la un film. Se distinge, clară, vocea lui Jerry Lewis. Bărbatul are o
reacţie bruscă de bucurie.
Poate ştie că ea îl adoră pe Jerry Lewis.
Se observă oricum că nici o altă preferinţă n-ar fi fost mai satisfăcătoare pentru el
ca aceasta.
Revine lângă uşă, se lungeşte şi ascultă. Dar de data aceasta cu o nemăsurată tandreţe,
ca un părinte care se apleacă asupra leagănului propriului fiu. Apoi brusc, se cutremură. Se duce
să ia casetofonul pe care-l lăsase jos. Îi dă din nou drumul. Îl aşează, nerăbdător, în faţa uşii
Mariei. I se pare că volumul e prea mic şi îl dă mai tare. Se pierde în melodie dar e mereu atent
la orice reacţie ar putea veni dinăuntru. Câinele reîncepe să latre. Destul de furios.
Bărbatul are o reacţie de enervare incontrolabilă şi aruncă sticluţa goală de coniac în uşa
dincolo de care îşi imaginează câinele. Câinele latră şi mai tare. Brusc se aprinde lumina pe
palier. Cineva de jos strigă: o femeie: - E cineva acolo sus?…Ce e tărăboiul acesta? Ce se
întâmplă?…Până la urmă cine e?…
Bărbatul speriat, fuge să se ascundă.
Din nou vocea doamnei: „Să ştiţi că chem poliţia!…M-aţi auzit sau nu? Chem poliţia!…
Giovanni!…Giovanni, cheamă poliţia. A intrat cineva în bloc. – Da, îţi spun că l-am auzit eu. E
deasupra! Repede! Formează 113…e un hoţ! Grăbeşte-te! Cheam-o!”
Bărbatul nu mai ştie ce să facă. Până la urmă, folosindu-şi toate forţele, ia o decizie extremă şi
fuge în jos pe scări.
Se aude ţipătul doamnei care-l vede trecându-i prin faţă. O lovitură. Din nou ţipete de femeie
dar mai atenuate pentru că vin din dosul unei uşi închise. „L-ai văzut?…L-ai văzut dacă era?…
O, Doamne, încă mai tremur! L-ai văzut sau nu dacă era un răufăcător ?..”
Şi apoi nimic. Brusc lumina se stinge.
Câinele mai latră câteva secunde apoi tace de tot.
Din apartamentul Mariei se aude vocea lui Jerry Lewis.
În sfârşit televizorul se stinge.
În întuneric se aude acum doar muzica de saxofon a casetofonului lăsat pe preşul de la uşă.

Scena a treia

E zi. Îndepărtat, pe fundal, se aude zumzăitul unui aspirator.

Maria se pregăteşte să intre în casă. Poartă un impermeabil subţire. Are o umbrelă cu ea.
Arată mai îngrijită. Şi mai frumoasă. Mai puţin obosită. Sub impermeabil poartă o rochie
aproape de vară.
Priveşte cu atenţie în jurul ei. Face câţiva paşi spre centrul palierului pentru a se convinge că nu
o aşteaptă nimeni: acum, că s-a liniştit se duce la uşa apartamentului. Scoate cheile din geantă.
Deschide. Intră. Închide uşa.
13
O scurtă pauză. Uşa se deschide din nou. Femeia iese di cadrul uşă şi se uită. Controlează.
Înaintează puţin. Apoi vorbeşte:

MARIA: Unde eşti?… Ştiu că eşti aici. Ieşi afară, ştiu că te-ai întors.

(Linişte. Femeia aşteptă câteva secunde un răspuns ce nu vine, apoi, făcându-şi curaj, merge
spre ungherul din dreapta şi priveşte sus pe scări. Tresare. Face câţiva paşi înapoi.

MARIA: Prostule!…Prost-cretin-prost!…
Ştiam că eşti aici. Trebuie să termini, ai înţeles?…Ter-mi-ni. Cum trebuie să-ţi spun ca să
înţelegi?- Ţi-ai făcut numărul, ai reuşit. Felicitări - dar acum gata, totul se termină aici!
(O scurtă pauză) A, nu?…poţi să-mi explici la ce ar folosi? Cui?..(Priveşte mai bine) Şi ce ai
acolo?…Ce ţi-ai mai luat cu tine? Altre lucruri?…Nu, te rog, nu mai pot. – Şi să nu cobori! Stai
acolo, nu te mişca!..
Mă întorc dar promite-mi că nu te mişti de-acolo.

(Intră repede în casă fără să închidă uşa. După câteva clipe iese cu o geantă grea plină cu
diverse lucruri.
O lasă la piciorul scării.)

MARIA: Astea sunt lucrurile tale. Fă-mi o mare favoare şi ia-ţi-le cu tine. Eu nu ştiu ce să mai
fac cu ele. Şi nici nu te gândi să mai vii să-mi laşi alte porcării în faţa casei. Nu-ţi dai seama că
poate fi jenant?…Ba da, dar domnişorului nu-i pasă de problemele altora. Dacă lui i-e bine…
Hei, mă auzi?
E inutil să faci mutra asta de cretin şi să-ţi bălăngăni capul…ori vii să-ţi iei valiza ori ţi-o arunc
pe scări! –Tu decizi.
(O pauză.) Bine, am înţeles. Adio!

(Se îndepărtează şi intră în casă. Închide uşa lăsată întredeschisă.


Bărbatul coboară din locul unde stătuse ascuns. Se duce la geantă şi scoate diverse lucruri.
Amintiri. Cărţi, discuri…jucărioare. Un mic saxofon care pare de aur curat.
Apoi se face auzit:

SANDRO: Acum eşti singură. – Aş putea să jur că eşti singură.

14
Dacă eşti singură lasă-mă să intru. Pentru mine nu e nici-o problemă să intru…dacă eşti
singură. (O pauză)
Chiar deloc. Doar o dată. Una. Una şi pe urmă dispar.
(Din nou o pauză. Bărbatul dă cu putere un pumn în uşă.)
Zi…îţi aminteşti când ne jucam cu mingea pe stradă, noaptea?…
Încă mai am mingea aia, să ştii!…

(Zicând asta, fuge sus pe scări şi reapare cu o minge într-o pungă de celofan. O scoate şi o lasă
să cadă pe jos. În timp ce spune următoarele cuvinte bate mingea, lovind-o de câteva ori de uşa
Mariei. Dar având grijă să nu facă prea mult zgomot.)

SANDRO: E chiar aia. Dacă nu crezi deschide şi uită-te. Îţi plăcea mai mult ţie decât mie. Tu ai
vrut s-o cumperi. Şi s-o plăteşti. Erau primii bani pe care începusei să-i câştigi. Măcar asta îţi
aminteşti?…
(Şi se întoarce ca să mai dea un pumn în uşă. Tonul vocii îi devine pe neaşteptate agresiv şi
ameninţător.)
Trebuie să-ţi vorbesc!…te rog, deschide! Vino afară, trebuie să-ţi vorbesc.

(Şi uşa se deschide. Maria iese afară. Nu mai poartă impermeabilul, ci un palton oarecum
elegant. Fără umbrelă. Se intuieşte că e grăbită şi vrea să plece.
Închide uşa.)

SANDRO: Trebuie să-ţi vorbesc.

MARIA: Trebuie să plec.

SANDRO: Ai destul timp să pleci; acum mă asculţi. Stai jos! Pentru numele lui Dumnezeu, stai
jos! Te implor, stai jos! Nu pleca!
Te implor...stai, aşteaptă măcar un moment.
Vorbeşte-mi!…apoi plec şi eu.

MARIA: Unde să stau?

SANDRO: Acolo.

MARIA: O spui de parcă ar fi normal: acolo. Acolo sunt scări.

15
SANDRO: Pentru mine e. Am petrecut nopţi, acolo: nopţi. Şi nu doar stând: dormind.
Întins, bine?…Şi tu nu poţi să stai jos două minute?

MARIA: Să fie clar: începi să mă sperii. Şi asta nu e prima dată când se întâmplă. E amintirea
cea mai neplăcută pe care o am despre tine. Să vedem, poate îmi mai împrospătezi şi altele. Nu
suport să mă sperie cineva. Nu suport să-mi fie teamă şi nu cred că merit chestia asta.

SANDRO: Mie îmi ajunge să-mi spui un singur lucru: că nu m-ai mai dorit pentru cum sunt.
Adică pentru cum arăt. Sau pentru vârsta mea. Spuneai că nu, dar de fapt asta a fost. Nu poate fi
nici un alt motiv. Pentru asta sau pentru alta, dar de aici nu ieşi dacă nu-mi spui de ce. Nu ai
avut curajul s-o faci, acum ţi-o cer eu.

MARIA: Şi dacă ar fi fost aşa?…

SANDRO: Măcar să te aud spunând-o.

MARIA: Ca să te fac să dispari, m-ai face să-ţi spun tot ce vrei.

SANDRO: Atunci spune-o. Aşa poate îmi explici şi de ce ai stat cu mine.

MARIA: (mergând la lift şi chemându-l) Mă aşteaptă cineva.

(Cei doi stau tăcuţi cât aşteaptă liftul. În sfârşit uşile metalice se deschid. Ea intră în cabină.
Apasă pe buton. Uşile se închid.
El se duce la geanta sa. Scotoceşte înăuntru. Scoate casetofonul pe care îl avea în scena
precedentă. Caută, printre atâtea lucruri, o casetă. O găseşte, în final o bagă în aparat şi-l
porneşte.
Muzică. Întuneric.)

Scena a patra

Sandro şi Maria, faţă-n faţă. El are în mână casetofonul.

SANDRO: Ascultă şi vezi dacă-ţi aminteşti. Parcă ar fi fost ieri.

Vocea lui SANDRO: Am două certitudini. Că ochii mei, la sfârşitul lumii vor căuta ochii tăi.
Asta e prima. A doua e că îi vor găsi.
16
Vocea MARIEI: La sfârşitul lumii tale sau a tuturor?

Vocea lui SANDRO: A mea şi-a tuturor.

Vocea MARIEI: În momentul ăla ce crezi, oi fi având şi eu vreo ocupaţie?

Vocea lui SANDRO: Dacă nu vrei să mă înţelegi…


Vocea MARIEI: Nu, te înţeleg chiar foarte bine.

Vocea lui SANDRO: Nu mi se pare.

Vocea MARIEI: Pentru că nu-ţi spun ceea ce-ai vrea să auzi.

(Tăcere)

SANDRO: Ei?

MARIA: Cum, ai înregistrat în timp ce vorbeam?

(Celălalt are drept răspuns un zâmbet prostesc.)

MARIA: Hoţule.

(După dialog reîncepe muzica.)

Scena a cincia

(Nu se poate spune dacă au trecut câteva minute, câteva ore sau chiar zile de la scena
precedentă. Lumina a rămas neschimbată.)

17
SANDRO: Şi apoi oricum e inutil. În oraşul ăsta nu se poate munci.

MARIA: Vechia poveste.

SANDRO: Nu merită nici măcar efortul să încerci.

MARIA: Nu trebuie neapărat s-o faci aici.

SANDRO: Oraşul ăsta parcă e făcut să-ţi rupi picioarele.

MARIA: Atunci pleacă.

SANDRO: Unde să mă duc?

MARIA: Oriunde ai găsi de muncă.

SANDRO: M-am gândit, dar aşa cum sunt ar fi o nebunie. Nebunie după nebunie, am preferat
să te caut pe tine.

MARIA: Pentru că era mai simplu.

SANDRO: Mă întreb dacă o femeie ar face vreodată acelaşi lucru. Cred că vă urăsc pe voi,
femeile. Voi nu existaţi. Am constatat că nu existaţi.

MARIA: Ce te-a determinat- dar răspunde-mi sincer- să apari după zece ani? I-am numărat şi
sunt exact zece ani.

SANDRO: Totul a reînceput cu un vis. Cu un vis care mi-a renăscut dorinţa.

(Lumina se diminuează)

Scena a şasea

(Palierul e în întuneric şi uşile de la lift sunt deschise. Din cabină vine o lumină puternică,
suficientă să lumineze, doar parţial, scena.

18
Sandro şi Maria stau cu spatele sprijinit de cei doi stâlpi metalici ai liftului, aşezaţi în direcţii
opuse.
Pe jos, în faţa lor, casetofonul difuzează un „blues”.
Ea ia de la bărbat o sticlă de coniac. El mai are încă una în mână.
Ciocnesc. Ea bea.)

MARIA: Mi-e ruşine, Sandro. – De mor, mi-e ruşine. Poate că e toată ruşinea pe care o trăieşti
tu. Ştii…mă uit la tine cum eşti copleşit de ruşine şi parcă mă văd pe mine într-o oglindă.
Atunci mă întreb: mă ruşinez pentru acum…pentru chestia asta absurdă pe care ai venit să mi-o
reproşezi , sau mi-e ruşine de ceea ce am trăit împreună?…(Bea) Ar fi într-adevăr un final
reuşit. Eu am înţeles ce efort ai făcut, dar ce pot să fac dacă asta simt? M-ai implorat de mii de
ori: „Sinceritate, surioară…” – uite că sunt sinceră acum. (Bea)
Desigur că am avut ceva mai bun după tine. Şi înainte de tine. Ca femeie, vreau să zic. M-ai
rugat să nu fiu … miloasă. – „Nu face pe sora de caritate…”- Niciodată. Eu ştiu că, în realitate
mă rugai s-o fac şi să nu ţi-o dau de înţeles.(Bea)
Exact ceea ce am şi făcut. De mai multe ori. (O pauză) Pe mine nu mă interesează tot ceea ce
nu m-ai făcut tu să înţeleg.
Nu sunt…(face un gest) margini- care să-mi mai atragă atenţia. Dar dacă pentru tine e altfel…
(Bea)

SANDRO: Adică cum… „margini”?

MARIA: Datorii. Credite.

SANDRO: Fii liniştită, le iau eu pe toate. Toate datoriile astea. Cred că te dezgustă prea mult.
(Bea)

MARIA: Nu m-ai lăsat să termin. Să mă explic mai bine de fapt. Să încerc mă explic mai bine.
(Bea) Eram obosiţi. Foarte obosiţi. Dar e adevărat asta: şi iubirea a obosit tot atât cât am obosit
şi noi. Nici mai mult nici mai puţin.

SANDRO: Totul te oboseşte. Şi să mănânci te oboseşte.

MARIA: Eşti maestru la răspunsuri nepotrivite.

SANDRO: Nu răspund, observ.

MARIA: Şi termină cu tonul ăsta! Foloseşte-l cu prietenii tăi! Să ştii că unele lucruri chiar
contează! Politeţea, respectul: astea contează.

SANDRO: Chiar şi rugby e obositor. Tenisul. Baschetul. Să baţi la maşină.

19
MARIA: Pe scara valorilor contează!

SANDRO: Gândeşte-te la un fotbalist care în timpul meciului, pe un stadion plin de oameni ar


pleca zicând: „Băieţi, am obosit. Îmi schimb meseria.”

MARIA: Face pe superiorul dumnealui! Bravo domnişorule! Îmi dă să beau şi face pe


superiorul. Tot cu trucurile astea vechi! Fiindcă astea sunt trucuri. De vagabond, dragul meu!
Acesta e cuvântul, asta eşti tu. Un vagabond. Vrei s-o ştii? Azi ca şi ieri. (Bea) Zici: ce
înseamnă asta…? Zici: de ce acum…? De ce aici, de ce dincolo…! Pentru că erai un vagabond.
Da! Da! Acest vagabond de azi care erai şi atunci. Această ameninţare ambulantă. Dar abia
acum o văd. Clar şi limpede. (Se clatină) A, ce-ţi place să mă vezi în postura asta! Aşa mi le
plăteşti pe toate, de la prima la ultima. – E inutil să râzi, chiar şi să zâmbeşti. Eşti oribil când
zâmbeşti, vrei să ştii ?O- ri-bil. Eu sunt cea care râde. Eu, subsemnata! tu eşti oribil când
zâmbeşti şi oribil când râzi. Şi mai oribilă decât tine, azi, acum, e umbra ta. (Ca şi cum ar fi
făcut o descoperire) Exact! Exact! Mereu ai fost umbra ta. M-ai sedus pentru că erai o umbră.
M-ai uimit pentru că erai o umbră; m-ai făcut curioasă pentru că erai o umbră; m-ai distrat
pentru că erai o umbră; m-ai înşelat …în-şe-lat pentru că erai o umbră. Asta am descoperit la
tine.- Eşti mereu ascuns după ceva. După un pian prima dată când te-am văzut; după prietenii
tăi prima dată când am ieşit împreună, mereu un pas în urmă, şi ascuns după mine atunci când
rămâneam singuri. Şi acum, aici, după zidul acela. După uşă. Oriunde ai fi cauţi imediat un
ungher, o gaură, o ascunzătoare. Dar ai ieşit din ascunzătoare! Eşti demascat! – Eşti o umbră!
Eşti o umbră! Eşti o umbră!- Şi dacă n-ai fi fost o umbră care n-are nici măcar pudoarea de-a se
ascunde, cum altfel ai fi putut să fii aici- acasă la mine, la ora asta- aici, cu mine care puteam
prevedea orice, în afară de tine…orice! – Orice, în afară de tine. – Da, îţi spun, aş fi putut să
prevăd gripa, tifosul, paratifosul, moartea mea, a surorii mele, a mamei mele, treizeci la
pronosport, schimbări de sex, iubiri între lesbiene, iubiri stupide, sublime, convertiri, decăderi,
catedre universitare, trotuare, menaj în patru, în douăzeci, în o sută, văduvii, operaţii, călătorii
la Frascati şi Madagascar…absolut totul! Numai pe tine nu!- A naibii minciună care te face să
te ţii după mine zi şi noapte şi să-mi spui neîncetat „iubire iubire iubire”….- pentru cine
”iubire”? A cui? Priveşte-mă mai bine apoi pleacă s-o cauţi, dacă vei reuşi, pe fetiţa pe care ai
fraierit-o acum o sută de ani, dar nu pe mine. – M-ai îmbătat, eşti mulţumit acum? – Râde,
dumnealui…m-ai îmbătat, ticălosule! N-ai reuşit până acum, dar în seara asta ţi-a ieşit… putem
fi mai proşti de-atât? Putem fi mai proşti? m-ai făcut să-ţi spun tot ceea ce gândeam, deşi cred
că ce era mai rău am ţinut pentru mine.

(O lungă pauză.)

SANDRO: Ai putea să faci din nou acum ce-ai mai făcut.

MARIA: Nu se mai poate.

SANDRO: E uşor s-o spui.


20
MARIA: Cum adică ”e uşor s-o spun”? Nu există altă alternativă. Şi tu eşti un nebun dacă
afirmi contrariul.

SANDRO: Nu poţi să înţelegi. Eşti o proastă, asta am şi crezut despre tine mereu.

MARIA: Îţi convenea.

SANDRO: Şi cred că ţi-am mulţumit de mii de ori.

MARIA: Acum mă faci să ţi le plătesc pe toate. .

SANDRO: Se va termina.

MARIA: De ce trebuie să decizi tu când?

SANDRO: Pentru că eu am decis când să înceapă. Şi când să reînceapă.

(O pauză. Amândoi beau.)

MARIA: Cretinule!

SANDRO: La dispoziţia dumneavoastră.

MARIA: Du-te naibii!

SANDRO: Tocmai de acolo vin.

MARIA: Foarte bine, du-te înapoi!

SANDRO: La ordinele dvs. (Bea) Dar de data asta vreau să te iau cu mine.

(Un şuierat. Uşile liftului care e chemat se închid.


Scena cade în întuneric. Muzica dispare.)

Scena a şaptea

21
O agitaţie în umbră. Mişcări furioase şi rapide. Două corpuri care se mişcă, se încaieră. Apoi se
desprind. Percepţia unei scurte violenţe.
Apoi se aprinde lumina. A aprins-o Sandro. Ca pe o eliberare. E în genunchi lângă un perete.
Respiră greu, congestionat. Strânge ceva în pumnul care va atârna închis până la sfârşitul
scenei.
Maria e pe jos, departe de el, într-un colţ. Are hainele rupte.

SANDRO: De ce n-ai ţipat?

MARIA: N-aveam de ce.

SANDRO: De ce n-ai ţipat?…Trebuia să ţipi!

(Tăcere.)

SANDRO: Aş fi încetat dacă începeai să ţipi.

MARIA: (rece, ca de piatră)


Ai încetat oricum.

SANDRO: Şi jigodia aia de câine de ce nu a lătrat?…


Ţipă!

MARIA: Nu ţip, continuă.

SANDRO: Chiar vrei s-o fac? Să ştii c-o fac!

MARIA: Fă-o. Ai început, acum fă-o.

SANDRO: O fac! O fac! O fac!

MARIA: Tu ţipi. Eu vorbesc încet.

SANDRO: (Arătând-o cu degetul) Tu!…Tu!…

MARIA: Eu ce?

SANDRO: Tu mi-ai cerut-o. Foarte clar. O dată. Dacă chiar ai vrut sau nu, chiar nu ştiu, dar mi-
ai cerut-o. E adevărat că mi-ai cerut-o?

22
MARIA: Nu ţi-am cerut-o niciodată şi nu ţi-o cer nici acum.

SANDRO: Eu îmi amintesc foarte bine.


(Are un avânt spre ea. Se opreşte) Şi dacă aş fi făcut-o am fi fost încă împreună. E adevărat sau
nu?

MARIA: Eu îmi amintesc doar lucrurile care s-au întâmplat. Intenţiile ţi le las ţie.

(Şi încearcă să-şi aranjeze hainele rupte.)

SANDRO: Şi nu-mi răspunde aşa!


(Maria zâmbeşte) Nu râde!
(Îşi priveşte mâinile) E ca şi cum te-aş fi omorât, pentru dumnezeu! Sunt murdare de sânge.

MARIA: E o zgârietură. Ţi-am făcut-o eu. E sângele tău. Tu nu mi-ai făcut nimic. (Şi îşi
aranjează hainele.)

SANDRO: Nu pune mâna! Rămâi aşa. –Aşa!

MARIA: (imobilizându-se) Ai de gând să continui?

SANDRO: (vorbind fără agitaţie, aproape calmat)


Tu nu vroiai să faci dragoste cu mine.
Zic de a doua oară, nu de prima.
La sfârşitul verii, când am fost din nou împreună. (O pauză) Noiembrie. Când am plecat
împreună. Îţi aminteşti? – Veneţia.
Îţi aminteşti de Veneţia?…a fost mai bună ca moartea pentru mine. M-ai dus într-un hotel unde
mi-ai spus că proprietara e o prietenă de-a părinţilor tăi şi că te cunoştea. Îţi aminteşti?

MARIA: ( ducându-se să-şi recupereze un pantof) Da.

SANDRO: Ţi-aş putea spune cum era îmbrăcată atunci când am ajuns. – Încă din tren
înţelesesem că nu mai vroiai să stai cu mine.

MARIA: (acum în picioare, aranjându-se) Şi acolo erai mereu beat.

SANDRO: Nu era asta, aş fi înţeles. Şi atunci îmi spui: „ Nu putem lua o cameră amândoi.
M-aş simţi jenată.” Era una cu un pat mare şi una cu un pat mic.
M-ai lăsat să iau eu camera cu pat mare. Aşa trebuia să te aştept eu pe tine. Trece o noapte în
care nu se întâmplă nimic şi nu-mi spune că a fost din cauza celor două camere…

MARIA: Vorbeşti ca şi cum ne-am fi despărţit ieri. Şi oricum o vară nu înseamnă zece ani.

23
(întinzând o mână) Dă-mi-l.

(Se stinge lumina. Întuneric. El o reaprinde. O blochează pe ea care deja a făcut un pas spre uşa
ei.)

SANDRO: Stai! Aşteaptă.


Am totul gravat în creier.
Stau în piaţa aia de arme, prima seară şi nimic.
Ieşim. Mergem la un concert de jazz. Mă asculţi?..

MARIA: Îmi amintesc că îi cereai cântăreţului nişte chestii absurde. Asta îmi amintesc foarte
bine.

SANDRO: Eu nu.

MARIA: Îmi amintesc pentru că a ales să cânte la pian şi nu la trompetă.

SANDRO: Ei şi?

MARIA: Cel mai mare pianist negru în viaţă.

SANDRO:A, da?…Putea să fie chiar şi cel mai mare trompetist negru în viaţă. A fost foarte
nepoliticos să-mi răspundă în felul ăla.

MARIA: Te enerva că era mai bun ca tine şi că eu îmi dădusem seama de asta.

SANDRO: Şi de fapt nici n-am zis trompetă, am zis saxofon. Eu ador saxofonul, de-asta i-o
cerusem. Putea măcar să-mi spună: „Tatăl meu cânta la pian şi aşa am început şi eu cu pianul.”
Un motiv ca oricare altul. Numai ca să nu admită „ Nu ştiu să cânt la saxofon.” Pentru mine un
mare cântăreţ de jazz trebuie să cânte neapărat la saxofon. Iar cel mai mare pianist în viaţă ar
trebui să ştie să cânte.

MARIA: Tu cânţi?

SANDRO: Ţi-a plăcut doar pentru că era amicul tău.

MARIA: Nu. Pentru că tu ai făcut o impresie proastă şi la fel şi eu din cauza ta.

SANDRO: Te-ai încurcat cu el?…De-aia m-ai părăsit?…- Era un monstru. Mai rău ca mine.

24
MARIA: Mereu ai avut ideea asta fixă.

SANDRO: Desigur, şi ştii de ce? Pentru că ăla nu era nici pe departe cel mai mare pianist în
viaţă. Pianist da, admit. Şi negru. Atât. Dar dacă mai continui povestea cu cel mai mare pianist
în viaţă trebuie să ai cu siguranţă un motiv.

MARIA: Asta e părerea ta.

SANDRO: A ta nu.

(Întuneric.)

SANDRO: Oricum a fost o idee de rahat să mergem la concertul ăla! – Eu te-am educat să
asculţi muzica aia. E singurul lucru la care mă pricep. Şi muzica mea, cred că are oarece
valoare. Sau nu?…Eu, de exemplu, admit: am ales greşit instrumentul.

(Lumina e reaprinsă. De data asta ea apasă întrerupătorul.)

MARIA: Tu m-ai plagiat, Sandro.


Sau măcar ăsta e singurul lucru pe care ai vrut să-l faci cu mine. Să nu-mi laşi nici o suflare în
corp care să fie doar a mea.
M-ai plagiat şi pot să ţi-o demonstrez.

SANDRO: Aş fi curios să aud cum.

MARIA: Mă mulţumeşte să ştiu că o înţelegi. Sau oricum să înţelegi că eu mi-am dat seama.

SANDRO: Pot să jur asta: nu vreau să-mi spui da sau nu, dar asta îmi miroase a psiholog. Ori e
ori a fost. Poate e acolo înăuntru (în casă).

MARIA: Pentru mine nu e nici o problemă să…

SANDRO: Nu vreau să ştiu! – oricum nu te schimbi.

MARIA: O, doamne, nu mă schimb…

SANDRO: E imposibil să te schimbi tu…

MARIA: Bine. Ipse dixit. Mulţumesc.

SANDRO: E o insultă, nu un compliment.

25
MARIA: Destul de nereuşită.

SANDRO: Cine ţi-a băgat în cap că te-am plagiat?…Ei? Cine?… Ăla care ţi-a spălat creierii,
nu eu.

MARIA: Vrei numele şi prenumele?

SANDRO: „Amicul” tău?

MARIA: Te rog!

SANDRO: Unul dintre „amicii” tăi?

MARIA: Nu vreau să aud vorbindu-se de amici. E un cuvânt care îmi urcă sângele la cap.

SANDRO: Pardon.

MARIA: Îl foloseai ca să te chinuie pe tine şi apoi şi pe mine.

SANDRO: Ţi-am cerut scuze.

MARIA: Şi oricum nu mai suport să fiu târâtă din nou în discuţii de-astea.

SANDRO: Poate pentru că am vrut-o eu, poate pentru că sunt tâmpit, cert e că te-am urmărit şi
te-am ajuns: aici. – Să fie o părere?…Suntem aici. Sunt aici. Ne vedem faţă-n faţă sau nu?

MARIA: Ce să ne spunem?

SANDRO: Că trebuie să suporţi asta fiindcă are un sens, ştii care?


(O scurtă pauză. Dozându-şi agitaţia) Că eu, cu tine în faţa mea nu văd nici măcar uşa din
spatele tău. Nu văd nici unde stai cu picioarele. Nu înţeleg nici ce e cu lumina care te
luminează. Tu, frumoasa mea, n-ai dreptul să fii altfel decât mine. Pentru că tu, blestemato,
reuşeşti să nu mă vezi doar pe mine. Tu vezi unde eşti. Dar ce ai face acum dacă ar dispărea din
nou această javră încălţată şi îmbrăcată care sunt eu, de la picioarele tale?… - Tu ai ştiut mereu
să mă cauţi în toate locurile întunecate în care te-ai ascuns.
Chiar şi în ungherul ăla din scara asta.
Tu nici inima n-o ai înfiptă în tine atât cât mă ai pe mine.
Noi nu ne-am despărţit niciodată! Niciodată !

(Se stinge lumina. El o aprinde imediat. Implacabil.)

26
SANDRO: Şi acum am hotărât. Eu locuiesc aici.
Trebuie să-mi dau seama de tot.

MARIA: (extenuată) Dă-mi lucrurile, vreau să plec.

SANDRO: (împingându-i cu piciorul o legătură de chei de pe jos) Erau pe jos cheile, uite-le!…

MARIA: Nu de chei vorbeam. Dă-mi înapoi.


(O scurtă pauză) Dă-mi înapoi!

SANDRO: L-am rupt!..(Şi ascunde mâna)

MARIA: Dă-mi-l oricum.

SANDRO: Stai să termin despre Veneţia şi pe urmă pleci.

(Maria, resemnată, se lasă să alunece în jos cu spatele sprijinit de zid.)

SANDRO: Era a treia seară. Înainte de plecare.


Stăteam în pat şi desenam. Ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat în momentul acela era să te aud
ciocănind la uşă. – Dar tu ciocăni.
„ Ia uite cine apare! – Cărui fapt datorăm această onoare?…”
Desigur, îmi face plăcere. Şi mai mult mă înfurie.
Mă aşez în partea mea şi desenez. (Bagă o mână în buzunar. Scoate afară nişte foi împăturite)
Încă le am. (Aruncă nişte foi pe jos, lângă ea)
Tu te aşezi pe partea cealaltă. Aveai pantaloni de catifea. Maro. –Zi da sau nu!…
Şi cizme. Ţineai piciorul stâng jos din pat, cu talpa pe podea. Şi eu nimic. Desenam. (Arată)
Alea. Tu stăteai nemişcată şi tăcută. Erai…moale. Mi-ar fi ajuns să te ating cu un deget ca să-ţi
fac o vânătaie. Aşteptai. – Femei de nimic!…Şi mie îmi convenea. Aşa de mult că îmi ardea
creierii. Şi mă gândeam: uite că Maria e din nou Maria. – Mă ridic. Încep să înconjur patul.
Apoi văd că ai un picior pe jos şi mă gândesc că nu aş şti cum să mă aşez- mă întorc la locul
meu. (O pauză) Te mângâi. (O pauză) Niţel. (O pauză) Nu e bine. Te sărut. (O pauză) Apoi îţi
spun ceva. –Îţi aminteşti ce ţi-am spus?
(Maria, pasivă, dă din cap că nu. El aproape ţipând…)
Atunci, blestemato…blestemato…nu-ţi aminteşti nici măcar ce mi-ai răspuns tu.
Ţi-am spus cel mai stupid lucru imaginabil, şi tu mi-ai dat cel mai teribil răspuns. Pentru
Dumnezeu, ce lucruri stupide se pot spune!…

(Se stinge lumina. El n-o reaprinde.


Urcă încet muzica unui saxofon.)

SANDRO: „ Aş vrea să-ţi dau toată fericirea din lume…” Asta ţi-am spus.

27
Şi tu mi-ai răspuns în aşa fel că m-ai făcut să mă ridic în picioare şi să te privesc cu flăcări în
privire. Şi am înţeles care era singurul lucru pe care ar fi trebuit să-l fac: să-ţi rup hainele. – Să
te violez. (O pauză) N-am fost în stare s-o fac.- Te-am privit cum stăteai întinsă, având
răspunsul încă pe buze. Apoi m-am privit pe mine, în oglindă, îmbrăcat într-un caraghios halat
chinezesc.
Mi-ai schimbat viaţa.
Îţi aminteşti ce răspuns mi-ai dat la chestia aia stupidă?…

(O pauză.)

MARIA: (îşi aminteşte, aproape silabisind)


„ Nu e fericirea de care am eu nevoie.”

(Încă o pauză. Amândoi rămân nemişcaţi. Nu se privesc.


Apoi, fără nici-o înştiinţare, se deschid uşile liftului.
În lumina orbitoare a cabinei, un saxofonist, ca un înger, dă viaţă instrumentului său strălucitor.
Muzica se revarsă din plin.
Cântăreţul e invizibil pentru cei doi.
Sandro desface pumnul. Lărgeşte degetele şi printre degete, se ghiceşte lumina palidă a unui
slip feminin sfâşiat.
Pe muzica poetică şi nocturnă a saxofonului se închide primul act.

ACTUL AL DOILEA

Prima scenă

Lumină de zi, sufocantă. Bărbatul stă pe vine, cu capul bălăngănindu-i-se. E o poziţie incomodă
în care încearcă să-şi menţină echilibrul. Pe deasupra a mai şi băut.
Aranjează pe jos, în faţa sa, ca şi cum ar fi soldaţi gata de luptă, diferite sticluţe de lichior pe
care le scoate dintr-o pungă de „celofan”. Gesturile sunt încete, măsurate, ca să nu compromită
stabilitatea şi-aşa fragilă la care se obligă. Şi cu excepţia unor momente de avânt, va vorbi în
acelaşi fel: cu calm şi greu, aproape molfăind cuvintele.
28
Se dă impresia că e foarte cald. O căldură de plină vară fierbinte.

SANDRO: Asta pentru că eu, după tine, sunt genul care tot zic zic şi nu fac, nu-i aşa că asta
gândeşti?

(Se opreşte un moment, plin de satisfacţie, ca să-şi admire plutonul de sticlărie sclipitoare, apoi,
hotărât, începe să toarne conţinutul unei sticluţe pe pragul ei până când se revarsă şi în
apartament. Destupă alta şi udă cu alcool uşa de lemn.
Mai destupă încă una şi repetă acelaşi gest.
Câinele latră sâcâitor.)

SANDRO: Ştii ce-mi trebuie acum? O flacără, mică, mică – şi buf! Asta ar trebui. Crezi că am
nevoie de mai mult? Îmi e de ajuns. – Deschide sau o să vezi dacă n-o fac!…(Tăcere)
Hai, lasă-mă să intru, oricum ştiu că eşti singură, singurică! Stai singură, singură, nu-i aşa?
(Mai tare) Nu-i aşa?…- Nu e suflet de om în blocul ăsta jegos. Sunt plecaţi cu toţii la mare să se
distreze şi să se iubească. Eu o ştiu mai bine ca tine. – Suntem singuri, Maria, şi pot să fac tot
ce-am chef. Chiar şi să ţip dacă-mi vine. – Aşa că deschide-mi sau dau foc la tot.
O fac să ştii, şi chiar aş plăti să le văd mutrele ăstora când îşi vor da seama ce tare ardea soarele
vara asta!…Ne vor culege cu linguriţa pe mine şi pe tine. Două grămăjoare şi o uşă arsă la
mijloc. Încuiată. – O fac ! poţi jura c-o fac!
(Goleşte alte sticluţe.
Câinele latră. Bărbatul îşi trage răsuflarea.
Urmează o lungă tăcere. Se aude doar lătratul disperat al animalului.)
Te iubesc, Maria. – Mă auzi? – Mă asculţi?…- Propoziţia asta frumoasă nu e o propoziţie.
Seamănă, dar nu e. Chiar dacă e făcută din cuvinte, nu e. Ştii ce e? Un vers. E versul unui
animal. E versul meu. Al meu, subsemnatul. Nu e nici un cuvânt în propoziţia asta urâtă.
E ca un răget, un urlet, un muget…Nu e nici-o măsură, nici-o silabă într-o propoziţie ca asta.
Nix! – Tu…eşti doar tu. Cu sânii tăi…cu tot ce mi-ai făcut. Ce am făcut amândoi…cu mânuţele
alea frumoase. Cu buziţele alea; cu obrăjorii aia calzi pe care n-am îndrăznit nicicând până
atunci şi pe urmă niciodată…Ştii la ce mă gândesc. Nicicând până atunci şi pe urmă niciodată.
(O scurtă pauză, ca pentru a se abate de la ultimul lucru pe care-l spunea)
Se poate scrie o propoziţie ca asta- eu am scris-o. Peste tot unde am fost. Am pronunţat-o. Cu
semnul exclamării, fără semnul exclamării. Peste tot unde am fost. Fără tine. Mereu. N-a fost o
zi în viaţa mea în care să n-o spun – s-o spun: cu voce tare şi cuvinte adevărate care ies din gură
şi pe care alţii le pot auzi!…
Sau măcar s-o gândesc, dar în fiecare zi, în fiecare zi fără ca măcar tu s-o auzi vreodată – şi o
voi repeta până când îmi va bate inima în piept. Pot să uit să respir, să mişc degetele de la
mâini, să clipesc din gene- sau unde mă aflu sau unde mă voi afla, dar asta nu. Până la moarte.
M-am rugat: fă-mă indiferent. Să nu mai port ranchiună, m-am rugat. Să am forţa să renunţ şi
fie ce-o fi! Şi nu e o vină, chiar nici-un pic, dacă acum vreau să te gândeşti şi tu la
comportamentul tău, Ma-ri-a!

29
(Îşi trage răsuflarea. Bea. Ceea ce rămâne în sticlă varsă pe sub uşă. Se învârte fără noimă pe
palier, în căutarea unui echilibru. Câinele chelălăie.
El se întoarce aproape de uşa ei.)

SANDRO: M-am masturbat până la epuizare. Şi niciodată gândindu-mă la tine, mă crezi? – Jur.
Nu m-am gândit la nimic în legătură cu tine.
Pentru că te iubesc, de-aia.
Pentru că te-am pierdut.
Dacă mă excitam amintindu-mi ceva de tine, mai rău mă enervam iar ca să mă eliberez trebuia
să-mi imaginez altă faţă decât a ta. Altă gură. Alte mâini.
(O pauză. Respiră adânc.)
Maria…mă auzi?… eu am tăieturi în carne, am maţele distruse, de parcă m-a călcat un camion.
Fiecare femeie pe care am întâlnit-o a trebuit să rişte şi să suporte să fie folosită de fantazia mea
în locul tău. Din cauza ta. Şi ele ştiu asta. Nu din vina cui, dar că au fost folosite în locul alteia
o ştiu.
Ele cel puţin dorm, sau cine ştie ce fac acum, iar un altul se foloseşte de ele. Ultimul dintre
bărbaţi. Ştii cine e ultimul dintre bărbaţi, Maria?… E creaţia ta, ar trebui să ştii. A ta! A ta! A ta!
Tu m-ai schimbat atunci când m-ai iubit şi apoi iar când m-ai părăsit – şi acum iată-mă aici!
Prezent!
(Câinele latră.
El îşi astupă urechile ca să nu mai audă)
Pentru Dumnezeu, nu auziţi cum înnebuneşte câinele ăla acolo înăuntru? N-aveţi nici un pic de
milă! Chemaţi pompierii! Spargeţi uşa, dar scoateţi-l afară!…ori o faceţi voi ori o fac eu!

(Cu un geamăt, şi astupându-şi în continuare urechile cu mâinile, se lasă să alunece jos. Se


calmează. Îşi coboară privirea. Are în faţa sa plasa cu sticluţe. Scoate de acolo un pacheţel
învelit în staniol. Îl desface. Conţine ceva de mâncare; probabil un sandwich. Muşcă o dată;
înghite forţat. Bagă sandwich-ul din nou în plasă.
Câinele latră.
Bărbatul priveşte în faţa sa. Acum vorbeşte în şoaptă, ca şi când nu ar vrea să se audă.)

SANDRO: E, nu sunt aici pentru tine, dacă vrei să ştii. Aşa e. Trebuie să te resemnezi. –Nu ştiu
nici eu pentru cine. Poate nici măcar pentru mine, cine ştie. Sunt aici şi gata. (O scurtă pauză)
îţi place să mă ştii aici, afară?…Fac pariu că da. Şi rămân aici. Nu plec.
(Scoate din nou sandwich-ul. Mai muşcă o dată.
Câinele latră)
Vrei să ieşi sau nu? (Tăcere)
Dacă nu mă laşi să intru, măcar ieşi tu afară!…
(Tăcere)
Ce te costă? Ieşi!(Tăcere)

30
Sau ieşi sau mă laşi să intru…(Tăcere.)
Până la urmă vrei sau nu să ieşi? (Tăcere.)

(Se ridică brusc, furios. Urmează un lătrat. Ca însufleţit de o nou forţă, ţinând sandwich-ul ca şi
cum ar fi o armă, vine aproape de uşă. Acum ţipă ca să fie auzit.)
SANDRO: Da, chiar îţi dau foc la blestemata asta de uşă! Sunt enervat şi superenervat. Nu mă
interesează deloc! – cu mine înăuntru dau foc…-Cu mine înăuntru!…să ardem împreună, eşti
mulţumită?…fiindcă o meriţi, meriţi tot ce vreau să-ţi fac! Niciuna n-o merită mai mult ca tine.
(Goleşte, ca un posedat, toate sticluţele rămase pe uşă.
Câinele latră)
Suntem gata- uite că suntem gata!- dacă Dumnezeu vrea suntem gata pentru această frumoasă
întâlnire! Mai trebuie să zicem un amin şi la naiba cu toate! Cu toate! Cu toate!

(Până la urmă se aude pe neaşteptate, o muzică înregistrată dinăuntru.


Bărbatul e nemilos în furia sa. Se opreşte zăpăcit şi ascultă.
O pauză, apoi…)

SANDRO: Vezi că acum ţi-e frică şi ţie!..


Focul te sperie…nu-i aşa că te sperie, focul?…
(Şi cade la pământ cu capul în mâini) Şi pe mine mă sperie. Şi pe mine.
(Plânge)
Dar eu ţie nu-ţi mulţumesc. Nu-ţi mulţumesc…

(Din nou muzică. Câinele chelălăie.


Întuneric.)

Scena a doua

Seara. Uşa Mariei e întredeschisă, de unde pătrunde o rază de lumină electrică care luminează
scena. Prin uşa întredeschisă se vede chipul ei preocupat să spioneze: la capătul opus al
palierului, aproape de apartamentul de vizavi se află bărbatul.
Sandro, ca un hoţ, încearcă să forţeze încuietoarea.
Răspândite pe jos, în jurul său, sunt diverse scule şi instrumente. Un adevărat echipament de
spărgător.

31
MARIA: ( Cu teamă, având grijă să păstreze un ton al vocii şoptit) Tu o să mă omori. Vino
încoace, termină!

SANDRO: (fără a se întoarce măcar îşi continuă operaţia)


Taci!

MARIA: Vrei să ajungi la închisoare?…Vrei să deschizi pentru câine…vino încoace! Nu te


interesează că mă bagi şi pe mine în chestia asta.

SANDRO: (la fel ca înainte) Nu văd cum.

MARIA: E al tău animalul, de ce te bagi?…


E bătrân, nu are nici măcar forţă să iasă, spune-mi tu de ce ar trebui să stea singur şi să latre zi
şi noapte? – Şi nu ziceai că te enervează?…

SANDRO: (la fel ca înainte) I s-a întâmplat ceva.

MARIA: Ce te interesează, e al tău?

SANDRO: Vorbeşte mai încet!

MARIA: Dacă ar fi al tău…

SANDRO: ( întorcându-se brusc într-un acces de furie) Intră în casă dacă ţi-e frică!

MARIA: Nu fi ridicol, vorbeşti ca un gangster.

SANDRO: Bagă-ţi-o în cap: nu plec decât după ce-l scot de-acolo.


(Şi o priveşte, apoi o scurtă pauză) Clar?
(Şi se întoarce să meşterească la încuietoare.)

MARIA: De când ai învăţat să spargi uşi?

SANDRO: Mâini de pianist, mâini de chirurg.

MARIA: Şi dacă e un antifurt?

SANDRO: Cineva care pleacă lăsând închis înăuntru un câine nu cheltuieşte bani pe un
antifurt.
(O pauză. Bagă cu grijă un obiect de metal ascuţit în broască.
Ea îl observă fără să piardă nici o mişcare)
Nu prea iubeşti animalele.

MARIA: Ce faci tu înseamnă iubire pentru animale?

SANDRO: (la fel ca înainte) Oh!… Eşti sigură că nu l-ai mai văzut întorcându-se?…

32
MARIA: (păşind un pas peste prag)
Ţi-am zis, de când a plecat nu – Nu cred.

SANDRO: (întorcându-se) Nu, sau nu crezi?

MARIA: Nu.- (O scurtă pauză, ca pentru a se convinge pe ea) Nu s-a întors. Aş fi ştiut dacă s-ar
fi întors. Locuieşte în faţa mea, cum să nu ştiu!

SANDRO: (întorcându-se să se ocupe de uşă) Ce nenorocit!

(Apoi un timp cei doi nu vorbesc. El e ocupat să deschide iar ea, apropiindu-se încă câţiva paşi,
e din ce în ce mai prinsă de acţiunile celuilalt; ca o complice.)

MARIA: Reuşeşti?

SANDRO: Nu ştiu.

MARIA: Ştii ce faci sau improvizezi?

SANDRO: Încerc. Ceva experienţă am.

MARIA: Care? Furai maşini când erai mic?

SANDRO: Da, ca James Cagney.

MARIA: (arătându-i o sculă de pe jos) Încearcă cu aia.

SANDRO: Bine.

MARIA: Crezi că e mort?

SANDRO: De trei zile nu se mai aude. Trei.

MARIA: Dar nici înainte nu lătra mereu.

SANDRO: Sunt sigur că e înfometat. Şi mai mult însetat. Măcar apă de i-ar fi lăsat.

(Dinăuntru apartamentului se aude ţârâitul unui telefon. Maria se întoarce. Rămâne nemişcată.
Nu ştie ce să facă.)

33
SANDRO: E?…Pleacă!

(Maria pleacă în fugă.


El, acum singur, schimbă ustensila şi continuă.
În sfârşit, un declic.
Bărbatul, care stătea în genunchi, se ridică în picioare.
Rămâne câteva momente şi priveşte uşa încă închisă. Apoi, cu un gest foarte controlat şi
graţios, împinge uşa deblocată.
Sandro deschide uşa de tot. Intră.
Maria iese din nou. Fuge spre uşa cealaltă.)

MARIA: Sandro?…O Doamne, ai reuşit!!?…E sau nu acolo?…L-ai găsit?…Unde eşti? Vino


afară!
L-ai găsit până la urmă?…

(Dintr-o dată, cu un sunet ascuţit şi sfâşietor, alarma antifurt se declanşează.


Ea e cuprinsă de panică.)

MARIA: Ieşi afară! Ieşi afară!… Nenorocitule, vezi ce-ai făcut?…Ţi-am spus eu că e! Ieşi
afară!…Scapă! scapă!( O scurtă pauză) Să ştii că eu plec…nu te mai aştept!…

(Rămâne, incapabilă să se mişte, câteva secunde, agitându-şi mâinile, apoi, nemaiputând


rezista, fuge în casă şi închide uşa.
Scena cade în penumbră.
Sirena continuă să sune.
După uşa din stânga se aprinde o lumină.
În prag apare Sandro. În braţe ţine un pachet mare şi greu înfăşurat într-un impermeabil. Se
intuieşte că e corpul câinelui mort.
Sandro, ca şi cum n-ar auzi nimic, nu arată nici grabă. Se duce în faţa uşii liftului. Cu oarece
greutate în mişcarea mâinii, apasă butonul.
Se aprinde beculeţul roşu.
El aşteaptă.
Sirena continuă să sune.)

34
Scena a treia

Lumină clară dar slabă. E dimineaţă. Maria, ciufulită şi palidă, în halat şi desculţă, stă sprijinită
cu spatele de uşa închisă.
Un pas în faţa ei stă Sandro. Pare înfrigurat.

MARIA: Ai înnebunit, de ce suni la uşă? Ţi-am zis că nu trebuie să suni niciodată la uşă. De ce
ai sunat?… Altă dată să nu mai încerci!

SANDRO: Credeam că…

MARIA: „Eu credeam „ e verbul imbecililor. Făcusem un pact. Propus de tine. Impus de tine.
M-ai obligat să-l respect şi am acceptat. – Dacă vrei să impui reguli să le respecţi.

SANDRO: Deci e cineva...

(Din apartamentul de vizavi se aude, ca un bâzâit uşor, radiojurnalul de dimineaţă, care va fi


fundalul întregii scene.)

MARIA: Aici e viaţa mea. Asta n-are nici-o legătură cu faptul dacă e sau nu cineva. Tu nu faci
parte din viaţa mea. Nu trebuie să te amesteci!…S-o lăsăm afară. – De-asta rămânem aici unde
suntem. Aici e un spaţiu mort. Pentru că te văd într-un timp mort. Pentru mine e ca şi cum nu
s-ar fi întâmplat nimic;
Şi nu-mi place, dar mă constrângi.
Vai de tine dacă mai încerci iar.

(Sandro dă buimac din cap în semn de „nu”.)

MARIA: Nu, ce?

SANDRO: Nu mai încerc.


(O scurtă pauză)
Dormeai?

MARIA: La şase dimineaţa se doarme.

35
SANDRO: (arătând spre cealaltă uşa) Ăla e deja treaz.

MARIA: Atunci de ce n-ai sunat la el? Ce vrei?

(O pauză.

SANDRO: Nimic. Dar trebuia să fac şi asta mai devreme sau mai târziu.

MARIA: Cine-a zis?

(Tăcere)

SANDRO: Credeam că te trezeşti devreme. (O scurtă pauză) Te trezeai devreme.

MARIA: Mi-am schimbat serviciul.

(El zâmbeşte.)

MARIA: De ce râzi?

SANDRO: Ştiu eu care ar fi trebuit să fie serviciul tău.

MARIA: A, da?…

SANDRO: Adevărata ta vocaţie.

MARIA: Lămureşte-mă şi pe mine.

SANDRO: Să cânţi pentru mine. Dar n-ai vrut niciodată s-o iei în serios. Recunoaşte-o.

MARIA: Atunci când o făceam nu mă gândeam că ar fi o muncă.

SANDRO: Dar îţi plăcea.

MARIA: Iar începi?

SANDRO: De ce nu vrei să recunoşti?

MARIA: Mă amuza. Am încheiat subiectul.

36
(O scurtă pauză.)

SANDRO: Ieri am făcut ceva care o să te enerveze.

MARIA: Adică?

SANDRO: Îţi aminteşti desenele pe care ţi le-am lăsat aici pe jos?

MARIA: Şi ce?

SANDRO: Tu nu le-ai luat.

MARIA: Dacă mi le-ai aruncat în faţă.

SANDRO: Ei bine, ţi le-am trimis prin poştă.

MARIA: Doamne sfinte…

SANDRO: Te sâcâie, nu-i aşa?

MARIA: Ascultă-mă. Vreau să ţi-o spun. – Nu ştiu dacă o să reuşesc să zic ceea ce vreau, dar
încearcă să mă înţelegi.
(O scurtă pauză) Amintirile nu sunt ca o funie pentru tortură aşa cum ţi-ar plăcea ţie.

SANDRO: Ce funie de tortură?

MARIA: Da, o funie de tortură. Exact aşa. Şi nici un fel de ispăşire a vreunei pedepse. Tu în
asta le transformi. Eventual sunt exact opusul: le folosim ca să trăim, să mergem mai departe. –
Dar pentru tine nu, e altfel – şi asta - asta mă ameţeşte: tu vorbeşti de nişte chestii ca şi cum ar
trebui încă să mă intereseze. Să-mi stea pe suflet. Dar nu sunt nici măcar amintiri. În amintiri
există o distanţă de care tu nici nu ai habar. Dar tu nu: crezi că eşti un maestru pentru că poţi să-
mi spui …amănunte care dumnezeu ştie cum ţi-au rămas în minte. Fusta pe care o purtam.
Numele hotelului. Data. Gândurile care-ţi treceau prin cap. Cuvinte.
Şi stai cufundat în toate astea ca în cada de baie.
E, eu nu găsesc nimic frumos în toate astea, sincer…- Nu chiar atât de mult! –Tu nu vei putea
niciodată să ai ceva,- niciodată- şi ţi se va întâmpla – nu ţi-o doresc, dar ţi se va întâmpla să
persecuţi femeile din spatele unei uşi toată viaţa ta.
Dacă ar trebui să povestesc eu ce am trăit împreună n-aş şti ce să spun- sau poate da, dar n-are
nici-o importanţă- dacă o dată aveai o cămaşă sau alta. Dacă eram aici sau cine ştie unde. Dar

37
aş scoate la lumină ceva din mine. Al meu. Şi n-aş îndrăzni niciodată să mă duc să le arunc
altora în faţă asta, aşa cum faci tu cu mine.
Eu iubesc ceea ce e al meu. Iubesc – şi nu-l distrug. Eu nu.
(Poate că ar vrea să mai vorbească dar nu ştie ce să mai spună. Tace.)

SANDRO: Adică cum: amintiri ca o ispăşire?…

MARIA: Adică cum, adică cum!..

SANDRO: Eu sunt făcut din carne, şi carnea mea s-a schimbat de când te-a cunoscut.

MARIA: Anumite chestii sunt făcute să nu dureze.

SANDRO: Şi să ştii că am aflat cu cine te-ai încurcat după aia!

MARIA: Şi eu în schimb ştiu cine a scris cuvintele alea despre mine cu spray pe ziduri.

SANDRO: Din ăla pentru cărţi, nu?

MARIA: Am fost copleşită de ruşine.

SANDRO: Spune-mi doar dacă e adevărat.

MARIA: Ai fost tu sau nu?

SANDRO: De ce crezi asta?

MARIA: Răspunde-mi.

SANDRO: Nu… Nu ţi-o spun.

MARIA: Ai fi în stare s-o faci din nou.

SANDRO: (tresărind) Doamne, de ce te gândeşti la asta acum?

MARIA: Fiindcă mereu m-am gândit şi acum te întreb.

SANDRO:( aproape râzând, ca un inconştient) Du-te la fereastră şi uită-te. Deja am făcut-o.

MARIA: Când?

SANDRO: Eh.

MARIA: Glumeşti?

38
SANDRO: Uită-te.

MARIA: Nu e adevărat. Zi-mi că nu e adevărat.


(Celălalt tace. Zâmbeşte puţin batjocoritor) Să ştii că te omor!…

(Şi dintr-un salt e lângă el să-l scotocească în buzunare. Celălalt o lasă: rânjeşte batjocoritor.
Mare zăngănit de sticluţe.
În final, dintr-un buzunar, Maria scoate un spray.)

MARIA:( ar vrea să ţipe, dar îţi păstrează un ton sufocat al vocii) Ce mi-ai scris retardatule?
Ce?…Scroafă? – Maria e o scroafă?!…Asta mi-ai scris din nou pe casă? Să ştii că te denunţ! Ai
înţeles? Te bag la închisoare, imbecilule?!… Asta ai scris? Sau mai rău?… Aiureli inventate de
mintea ta bolnavă – Ce?…Să ştii că dacă mă mai faci de râs nu ţi-o mai iert de data asta. – Da,
râzi ca un cretin, să ştii!… Eu – eu… ştiu deja ce am avut de suportat din cauza ta, şi nu mai
accept să se întâmple şi-a doua oară. – Doamne sfinte! De ce eşti aşa egoist? Porc şi egoist! De
ce? – Ce ai scris, îmi spui sau nu? – Ce? Ce?

SANDRO: Nu e ceva care să te supere. Ceea ce repet în fiecare zi a vieţii mele. Chiar şi fără s-o
cred. – Te iubesc… Maria.-

MARIA: Jură!…

SANDRO: Priveşte.

MARIA: (după un moment de tăcere) Oh, blestematule…

SANDRO: (căzând în genunchi în faţa ei) Poţi s-o spui. Tare, dar – foarte tare. Ce sunt eu?…
Repet-o.

MARIA: Ridică-te.

SANDRO: Dacă o spui tare, dar urlând, mă ridic. Mă ridic şi dispar.


MARIA: Neeeb..

SANDRO: Dispar de-adevăratelea.

MARIA: Hi, ridică-te.

SANDRO: Am hotărât: nu cred în femei, ştii?…


Nu cred nici că existaţi.

MARIA: Bravo, bis.


39
SANDRO: Dar tu, nu, tu eşti altceva.

MARIA: Explică.

SANDRO: Tu eşti Maria. Maria.

MARIA: Una dintre ele.

(O scurtă pauză.)

SANDRO: (îmbrăţişându-i genunchii) Tu eşti stăpâna.- Singura doamnă şi stăpâna.

MARIA: Stăpâna cui?

SANDRO: (la fel ca înainte) Stăpâna! Stăpâna!

MARIA:( emoţionată) A cui? A cui?…

SANDRO: (strângând-o cu mai multă forţă şi aproape plângând) Dacă nu înţelegi e mai bine
să mă împuşc.

MARIA: Ca să vezi… te împuşti….nebunule!( îl mângâie pe ceafă) Ridică-te, te rog.

SANDRO: (afundându-şi capul în poala ei) Taci…taci.

(Şi asaltând-o cu sărutări se ridică în picioare.)

MARIA: N-are nici un rost, Sandro…pleacă…

SANDRO: (la fel ca înainte) Nu mă interesează ce are rost…nu-ţi cer nimic care are rost…doar
asta…asta…asta…

MARIA: Asta nu e bine nici pentru tine… De ce o faci?…Lasă-mă! Nu e bine pentru niciunul
dintre noi…

SANDRO: (sărutând-o pe gât, pe păr) Vreau să-ţi dau toată fericirea din lume…toată fericirea
din lume…Şi tu ştii că sunt în stare…Tu ştii, Maria!…Tu ştii…Nu-i aşa că ştii?…

40
(Pe neaşteptate, cineva din interior deschide uşa din spatele lor. Cei doi cad peste prag ca doi
proşti.
Sandro, jenat se ridică în picioare; priveşte înspre uşă iar ceea ce vede îl umple de groază.
Putem intui, după umbra răsfrântă pe podea, silueta cuiva. A celui care a deschis.)

SANDRO: (bâlbâind, spune celei de-a treia persoane) Nu spune nimic…nu spune nimic…
(Către ea) Scroafă!
(Şi pleacă în fugă)

MARIA: (după o lungă pauză, privind spre uşa deschisă) Acum…îţi explic.

(Întuneric)

Scena a patra

Uşa Mariei e deschisă. Sandro iese de la Maria. Se opreşte şi priveşte înăuntru.

SANDRO: Ah!…Acum te rog să mi-l înapoiezi. Pentru tine nu cred că are prea mare
importanţă dacă-l păstrezi sau nu…

(Urmează o pauză. Sandro aşteaptă, ca şi cum interlocutoarea sa s-ar fi îndepărtat. După câteva
momente îşi recuperează vechiul casetofon, care îi este adus dinăuntru.)

SANDRO: Pot să spun acum că totul se termină aici. A fost discuţia cea mai puţin constructivă.
Mulţumesc pentru tot.
Mai ales pentru că m-ai lăsat să intru. Mi-aş fi imaginat orice, dar nu şi să reuşesc.
Să mă inviţi.
Şi te-am făcut chiar să insişti.
Gata, a trecut.
Mi-a făcut plăcere, sper că şi ţie.
Ciao. (Arătând spre casetofon) Înţelegi, nu, de ce ţi l-am cerut înapoi?…
Nu din zgârcenie. Chiar ţin la el.

41
(Merge spre lift.)

MARIA: (ieşind în prag) Nu mi-ai zis unde l-ai îngropat.

SANDRO: Pe cine?

MARIA: Câinele.

SANDRO: Ah, Chet.

MARIA: Nu-l chema aşa.

SANDRO: Aşa i-am spus eu. Ca Chet Baker. Nu mai avea nici un dinte în gură, săracul.

MARIA: I-ai pus nume unui câine mort?

SANDRO: Da. Aveam tot dreptul s-o fac. Şi ca să ştii, nu l-am îngropat.

MARIA: Şi ce i-ai făcut? Unde l-ai dus?…

SANDRO: În maşina mea. (Maria are o expresie de groază)


Nu prea o folosesc. (O scurtă pauză) Ei, te salut. (Vrea să plece.)

MARIA: (să-l oprească) Hei!…(El se întoarce. O priveşte. O pauză.)

SANDRO: Da?…

MARIA: (arătând spre buzunarele zornăitoare ale bărbatului) Aruncă chestiile alea.
Şi… îngroapă-l….nu face vreo prostie.
(Bărbatul dă din cap ca şi cum ar spune că a înţeles.)
Fără alte nebunii…

SANDRO: Altceva?

MARIA: Îmi pare rău că pleci aşa…

SANDRO: O spui din obligaţie.

MARIA: Vezi! mi s-ar fi părut ciudat să nu fii sarcastic şi de data asta.

42
SANDRO: Cum îţi spuneam, trăieşte ascuns în casă. Nu l-am văzut niciodată intrând sau
ieşind!…Niciodată.

MARIA: Mi se pare că vorbeam de lucruri mai serioase.

(Fără să răspundă, Sandro apasă butonul de chemare al liftului dar cu o secundă mai înainte
altcineva a făcut-o iar acum s-a aprins beculeţul roşu.
Sandro e obligat să aştepte.)

SANDRO: Închide uşa, ţi-e frig.

MARIA: Două secunde pot să aştept.

SANDRO: Din bun simţ.

MARIA: Fiindcă aşa vreau.

SANDRO: Intră înapoi. E un frig!

(O scurtă pauză.)

MARIA: Ne-am înţeles?…Nu mai lăsăm să treacă încă zece ani.

SANDRO: (atent la lift) Ce naiba, ăştia fac duş înăuntru?

MARIA: Ne-am înţeles?

SANDRO: Da, desigur.

MARIA: Mi-ai spus că da.

SANDRO: (fără să se întoarcă) Eh!

MARIA: Nu asta vroiai?…Îţi spun pentru că îmi convine. Ar putea să fie frumos, în schimb.

SANDRO: (la fel ca înainte) Desigur, cum să nu.

43
MARIA: Ok, e liber.

(Sandro cheamă liftul care începe să urce.)

MARIA: Dar eu nu ştiu unde să te găsesc. Trebuie să dai tu un semn de viaţă.


(Tăcere.) De ce nu-mi dai numărul tău de telefon?

SANDRO: N-am telefon.

MARIA: Mi-ar plăcea să te sun.

SANDRO: (aproape ca pentru sine, întorcându-i spatele) De parcă nu i-aş fi spus, de parcă nu
i-aş fi spus…

(Se aude deschizându-se încuietoarea de la apartamentului din faţă.


Să facem o precizare: pe exteriorul uşii străluceşte una nouă aurie care sare în ochi.
Uşa se deschide. Iese un bărbat. Un pic încovoiat. Înfofolit. Cu o ţigară abia aprinsă în gură.
Închide din nou uşa. Schimbă destul de rece un semn de salut cu cei doi. Maria îi răspunde, dar
Sandro nu.
Uşile liftului se deschid.
Bărbatul îi face semn lui Sandro să intre primul dar acesta îi dă voie.
Bărbatul se gândeşte un moment, apoi, arătându-şi simţul civic, aruncă ţigara neconsumată pe
jos şi o stinge. Intră în cabină. Aşteaptă să intre şi Sandro dar acesta nu se mişcă nici un pas.)

SANDRO:(către celălalt) Duceţi-vă, duceţi-vă…

(Bărbatul apasă butonul .Se aprinde beculeţul roşu. Uşile se închid.)

SANDRO: Eu nu pot să cobor cu ăla. Nenorocit ce e!

MARIA: Ţi-am spus?…Crede că e încă viu şi că a fugit pentru că hoţii au lăsat uşa deschisă, iar
după el chiar câinele i-a gonit.

SANDRO: Aşa stă liniştit!...Speram ca măcar pe nenorocitul ăsta să nu-l văd în faţa mea.

44
(Întorcându-se, cu furie, spre ea) A încercat să roadă şi paiele din canapele înainte să moară.
Ştiai asta?…

MARIA: De ce crezi că nu crezi că merită efortul ceea ce-ţi propun?… Pentru mine e
important.

SANDRO:(fără interes) Ţi-am zis da.

MARIA: Şi cu ce faţă!

SANDRO: Aia pe care o am de obicei.

(Semnalul roşu se stinge din nou dar el îşi dă seama din nou cu întârziere, când liftul e deja
chemat de altcineva.)

MARIA: La naiba!…acum îl cheamă toată lumea?

(O scurtă pauză.)
MARIA: Am o curiozitate. Cum reuşeai să intri în bloc ori de câte ori vroiai.

SANDRO: De fapt nu reuşeam de fiecare dată. Ai avut noroc. Să sar poarta de afară era uşor,
mai greu era cu uşa cu geam. Aici era după cum o lăsa careva deschisă. I-am cunoscut pe
fiecare, unul câte unul. Ah, nu ştii, era un tip care stă cu un etaj mai jos care şi crede că locuiesc
aici. Ieri mi-a zis: „ Ne vedem diseară la şedinţa de bloc.”

MARIA:(râde) Şi tu?

SANDRO: Mi-am cerut scuze că nu pot şi i-am lăsat împuternicirea. - Semnată.

(Maria încă râde. Apoi…)

MARIA: Aşa ai făcut în toate lunile astea? – Şi serviciul tău?

SANDRO: L-am abandonat.

MARIA: Şi cum ai de gând să trăieşti?

SANDRO: Nu asculţi ce-ţi spun!- Măcar de-aş glumi – Am ajuns să-mi la vârsta asta ca să-mi
dau seama că mi-am ales greşit instrumentul.

MARIA: Ce ţi-a venit acum cu fixaţia asta?…


45
SANDRO: E adevărat. Nu sunt făcut să-mi iasă muzica din degete. Ci din plămâni. Asta am
descoperit. Mi-ar fi mers mai bine decât aşa.

MARIA: Îmi pare rău.

SANDRO: Dacă măcar aş fi ştiut să cânt la pian aşa cum ştiai tu să cânţi cu vocea!…

MARIA: O făceam doar ca să te acompaniez.

(Semnalul roşu s-a stins, dar cei doi nu mai sunt atenţi la asta)

SANDRO: (mai direct, cu o nelinişte bruscă) Ai cânta din nou dacă te-aş ruga?

MARIA: Cu tine?

SANDRO: Cu mine.

MARIA: De ce nu? – Ar fi ceva.

SANDRO: Nu vroiai să faci altceva în viaţă.

MARIA: Ce fericită e tinereţea!

SANDRO: Decât să cânţi, să cânţi, să cânţi…

MARIA: Şi cine îmi băgase asta în cap?

SANDRO: Eşti şmecheră. Îţi plăcea.

MARIA: Dacă vrei, putem s-o mai facem. Dar aşa, doar în glumă.

SANDRO: Când o să am propriul meu instrument.

MARIA: L-ai vândut?

SANDRO: Vreau să învăţ să cânt la saxofon. Cu pianul am terminat. – Să-mi folosesc plămânii!
Plămânii!…

MARIA: Nu uita, însă( Se apropie şi-l mângâie), bunul meu prieten…(El o înlătură şi se
sustrage. Ea se întoarce să-l strângă în braţe, cu o uşoară voluptate) Îmi place să te ating. Să-mi
dau seama, de-adevăratelea, că exişti. Nu mi-a fost uşor să mi te imaginez, iar acum cred că
te-am refăcut, bucăţică cu bucăţică.

46
SANDRO: Până la urmă ai spus blestematul ăla de cuvânt…prietenie!

MARIA: Dar nu în sensul obişnuit.

SANDRO: Pentru mine e un verdict.

MARIA: Erai de acord.

SANDRO: Nici nu speram altceva, închipuie-ţi!

MARIA:(îndepărtându-se şi ea) Gândeai mai bine înainte, între patru pereţi.

SANDRO: Eram prea preocupat să nu atrag atenţia. – Ah, mulţumeşte-i amicului tău de-acolo
pentru că mi-a pus viza de intrare.

MARIA:E inutil, oricum nu reuşeşti să mă jigneşti.

SANDRO: Cum ţi-am mai spus.

MARIA: Nu, aşteaptă!

SANDRO: Ciao…

MARIA: Ţi-am zis să aştepţi! (O pauză)


Nu ştiu ce să-ţi spun dar vreau să încerc.
Nu mi s-a mai întâmplat să nu ştiu ce să spun cuiva în momente ca acesta până acum.
Mi-e ruşine…Asta deja o ştii. – Pentru că nu meritam ceea ce mi-ai făcut, de-asta mi-e ruşine.
(Trage aer în piept. Îşi adună gândurile, continuă) Aproape că aş fi vrut să mai am două, trei
inimi, una mai mare decât alta, ca să-ţi demonstrez că nu e aşa, că ai avut motive pentru care să
faci o chestie aşa …imensă - frumoasă sau urâtă nu ştiu, nici nu vreau să ştiu, dar imensă – şi ai
făcut-o pentru mine. (O scurtă pauză) Şi-mi caut motive pentru care să-ţi pot spune: „Vezi? O
merit.” – Dar nu găsesc niciunul. (O pauză) Mă enervează că mă faci să nu mă simt în largul
meu pentru că nu sunt…aşa cum n-am vrut să fiu niciodată.
(Din nou o pauză) Oh, la naiba…nu ştiu dacă o spun cum trebuie, dar eu mă regăsesc. (O
pauză)
Sau poate n-am înţeles eu ceea ce ai venit să-mi ceri.

SANDRO: Of, Dumnezeule, dar eu sunt absolut normal.


Sunt normal.
Asta n-ai înţeles tu niciodată. Foarte normal.

(O pauză.)

47
MARIA: Poate aşa e. (O pauză.) Un motiv în plus să nu te prefer pe tine în schimbul a ceea ce
deja am.

(O pauză.
El o priveşte cu o ură infinită.)

SANDRO: De data asta chiar nu ţi-am cerut nimic.

MARIA: Nu e ceea ce încercam să-ţi explic.

SANDRO: (dintr-o suflare) Cum ţi-am mai spus.

MARIA: Îmi e deajuns să nu te pierd. (O pauză) Întoarce-te.


Să ştii că de data asta pot fi eu cea care să te ajung din urmă la uşa casei tale. Ah, aş fi chiar
curioasă să te văd pe tine în situaţia mea de acum.

SANDRO: Te-ai explicat foarte bine.

MARIA: Dacă dispari să vezi dacă n-o fac!


SANDRO: Cum ţi-am mai spus, cum ţi-am mai spus…

MARIA: Cum mi-ai mai spus ce?

SANDRO: Totul.

MARIA: Hai să ne vedem. Chiar mâine. Aici, dacă vrei.

SANDRO: Ar fi un mod cam ciudat să-ţi faci un iubit.

MARIA: N-am spus „iubit”! Am zis doar: să ne vedem. (O pauză) Apoi găsim noi o
modalitate. Vedem ce facem. ”Iubit”? Imediat începi să arunci cu vorbe mari.

SANDRO: E o vorbă mare doar dacă se referă la mine.

MARIA: Încearcă să gândeşti puţin!

SANDRO: Bine, gândesc: te văd, şi după aia?…


N-aş şti ce să fac. Vin şi vorbim? – Nu, mulţumesc.

MARIA: Nu ne-am simţit bine împreună azi?

48
SANDRO: Ah, ba da, foarte bine.

MARIA: Dacă tu o iei aşa ca şi cum aş încerca să mă revanşez… -Dar e adevărat ceea ce simt.
Şi ce interes aş avea?…

SANDRO: Ţi-o repet. Cum ţi-am mai spus.

MARIA: Întoarce-te. (O pauză.)


Ce diferenţă e, îmi spui?…când erai afară şi urlai ca un lup…şi acum …- Tu ştiai că…deja ştiai
că nu putem să fiu singură. Nu era posibil. Tu…tu nu priveşti în jurul tău?…Vezi…şuruburi
sunt…maşini sunt…. Nu vezi cum funcţionează? – Sunt făcute pentru a funcţiona într-un
anume fel. Doar într-un anume fel şi atât. Ei, şi viaţa mea e la fel. Nici mai mult nici mai puţin.
Şi pentru mine, zece ani dacă au trecut sunt parte din trecut. Şi dacă privesc înapoi (silabisind)
tre-bu-ie să-mi în-chei socotelile.
Tu nu, eu da. – Singură sau nu.
(O lungă pauză.
Apoi, foarte dură…)
Oricum, e foarte uşor să ai toţi aşii. -În povestea asta tu ai avut toţi aşii. – Faci, desfaci – vii,
pleci, te întorci…
Şi eu?…-Şi eu?…

(O pauză foarte lungă.


Cei doi se privesc în ochi.)

SANDRO: Întoarce-te.

(Ea nu înţelege. Apoi se întoarce trei sferturi.)

SANDRO: Întoarce-te cu totul.

(Ea se întoarce întorcându-i spatele de tot.


Încă o scurtă pauză.
El întinde o mână ca să-i atingă fesele.
O pipăie. Ea are o tresărire.)

SANDRO: Nu te mişca!

49
(Ea stă nemişcată. El continuă s-o pipăie.)

SANDRO: Aş fi putut s-o fac când vroiam.

(Maria, împietrită, se lasă pipăită.


Ar vrea să plângă.
Şi el ar vrea să plângă.
Ea nu reuşeşte să se abţină. Lăcrimează.
El continuă să o atingă, fără să plângă.
Apoi îşi retrage mâna.
Ea cade pe jos, plângând în hohote.
El cheamă liftul.
Ea se ghemuieşte pe jos. Plânge cu suspine.
Se mişcă. Se răsuceşte. Fără să-şi ridice faţa, caută cu mâinile, gleznele lui, rămas nemişcat în
poziţia sa. Le găseşte, le strânge. Le îmbrăţişează.
El, ca să n-o audă, porneşte casetofonul.
Face un pas înapoi. Se desprinde de mâinile Mariei care îl caută.)

MARIA: De ce nu, nenorocitule?… De ce nu?…

(El creşte volumul muzicii.


Se deschid uşile liftului. El intră cu muzica pornită.)

MARIA: (ridicându-se pe spate, ţipând) De ce nu?…

(Sandro apasă butonul. Uşile se închid. Muzica începe să coboare.)

MARIA: (ducându-sec la uşile metalice)


Nu pleca! Nu pleca! Întoarce-te! Întoarce-te…
(Şi loveşte uşile) Sandro!…
E oribil să te comporţi aşa! Mereu trebuie să decizi tu! Tu mereu!…Ai înţeles să te întorci?
Întoarce-te!… de ce nu? De ce nu?…

(Muzica coboară. Ea apasă cu putere butonul de chemare.


Îl ţine apăsat ca liftul să se întoarcă imediat sus.)

MARIA: (aproape ca pentru sine, de neînţeles) Nu mă lăsa aşa…Ţi-ai făcut prost socotelile,
scumpul meu…Nu mă laşi aşa! Îţi arăt ţie eu dacă nu te întorci!…îţi arăt eu…
50
(În final semnalul de ocupat se stinge. Ea, apasă imediat butonul, aproape cu toată forţa pe care
o are.
Din nou se aprinde semnalul roşu.
De jos, muzica începe să urce.
Urcă. Urcă.
Ea nu mai vorbeşte. S-a dezlipit de uşă. Aşteaptă nervoasă.
Muzica ajunge la etaj.
Ea parcă îl pândeşte. Acum e fermă, hotărâtă.
Uşile, cu uşorul lor şuierat, se deschid încet.
Muzica răbufneşte cu putere.
În cabina luminată ca ziua, Sandro stă ca o legătură de zdrenţe căzut la pământ.
Priveşte disperat, suferind, înainte. În sus.
Într-o mână, are casetofonul; în cealaltă, se intuieşte un pistol.
Ea nu are putere nici să ţipe nici să se mişte.
Sandro murmură ceva.
Din cauza muzicii nu se înţelege ce.
Abia îşi mişcă umerii, braţele. Încearcă probabil, cu disperare să se ridice. Degeaba, nu
reuşeşte. Cade din nou. Murmură iarăşi ceva.
Ea înaintează pe pragul liftului.
Nu ştie ce altceva să facă.
Se apleacă, dar fără să îndrăznească să-l atingă.
El nu mai spune nimic; nu mai face nici-o mişcare.
Muzica explodează zgomotos.
O lungă pauză. Până la urmă, de jos, cineva, bătând cu pumnii în zid strigă:
„Liftul! Liftul!…”
Încă câteva minute, apoi întuneric.
Cortina.)

Decembrie 1998

51
52