Sunteți pe pagina 1din 3

STRATEGII DE STIMULARE A MOTIVAȚIEI ELEVILOR PENTRU ÎNVĂȚARE

ÎN BAZA MODELULUI LUI ROLLAND VIAU


Motivația este factorul care determină organismul să acționeze și să se îndrepte spre
anumite scopuri.
Practica educațională arată că activitatea de învățare este susținută de un ansamblu de
motive și doar de unul singur.Totuși unele motive predomină asupra altora. Dacă elevii buni
spun că învață din dorința de a ști cât mai multe, de a se realiza pe plan profesional, elevii slabi
vorbesc despre teama de eșec ori despre evitarea conflictelor cu părinții.
În practica educațională se disting două categorii ale motivației învățării: motivația
intrinsecă și motivația extrinsecă.
Motivația intrinsecă își are sursa în activitatea desfășurată și se satisface prin
îndeplinirea acesteia. Ea îl determină pe individ să participe la o anumită activitate din plăcere,
pentru satisfacția pe care i-o produce, pentru că își îmbogățește cunoștințele sau este pasionat
de un anumit domeniu.
Motivația extrinsecă este aceea a cărei sursă este în exteriorul individului și a
activității desfășurate. Elevul învață din dorința de a primi anumite recompense: note bune,
laude, cadouri din partea părinților.
În practica educațională , s-a constatat că activitatea de învățare este motivată atât
intrinsec cât și extrinsec. În anumite condiții motivația extrinsecă poate da naștere uneia
intrinseci: un elev care învață la început pentru a lua note bune sau pentru a le face plăcere
părinților, pe măsură ce-și îmbogățește cunoștințele și dobândește anumite capacități și
competențe care-i produc satisfacție poate ajunge să învețe din interes și pasiune.
Rolland Viau propune un model al motivației în context școlar. Potrivit acestuia, ,,
motivația în în context școlar este o stare dinamică care își are originea în percepțiile elevului
asupra lui însuși și asupra mediului, care îl incită să aleagă o activitate, să se angajeze și să
persevereze în îndeplinirea acesteia pentru atingerea unui scop.,,
Motivația își are originea, potrivit acestui model, în relația dintre percepțiile elevului și
contextul de formare. Percepțiile specifice contextului școlar, care constituie cele mai
importante surse de motivație sunt:
 Percepția elevului asupra valorii unei activități;
 Percepția elevului asupra competenței sale de a realiza acea activitate;
 Percepția controlului pe care elevul crede că-l exercită asupra unei activități.

Percepția elevului asupra valorii unei activități este judecata pe care un elev o face
asupra importanței și interesului unei activități pentru scopurile pe care le urmărește. Un elev
care își propune să ia note bune la o disciplină care să îi permită accesul la o anumită facultate,
vizând apoi să aibă o anumită profesie se va angaja cognitiv în activitatea școlară, în timp ce
elevii care au o perspectivă de viitor limitată, scopuri confuze, nu vor fi motivați să
îndeplinească activitățile care li se propun.
Profesorului îi revine sarcina, ca prin măiestria sa, să stimuleze motivația elevilor. În
cazul în care acesta observă că unii elevi nu valorizează învățarea la o anumită disciplină poate
aplica unele strategii ca:
Inițierea unei discuții cu toată clasa despre utilitatea practică a acestei materii;
Ex. : Un gospodar dorește să cumpere plasă de gard pentru a-și împrejmui
proprietatea. Mai întâi trebuie să măsoare fiecare latură a terenului, apoi să
calculeze perimetrul și , în cele din urmă, să înmulțească perimetrul cu prețul unui
metru de plasă pentru a afla cât costă toată plasa. Comparând rezultatul cu bugetul
de care dispune va ști dacă poate sau nu să-și facă gardul.
Pentru a reuși toate aceste operațiuni are nevoie de cunoștințe matematice.
Evidențierea modului în care diferite activități îi pregătesc pentru o anumită profesie
Ex.: citirea unui plan sau orientarea pe hartă, cunoașterea semnelor convenționale
îl vor ajuta pe salvamontist în cariera sa sau pe șofer să parcurgă un anumit traseu.
Aceste cunoștințe se dobândesc în cadrul orei de geografie.
Percepția elevului asupra competenței sale de a îndeplini o activitate presupune un
proces de autoevaluare în baza căruia individul apreciază capacitatea lui de a îndeplini o
sarcină. Această percepție are influență asupra tipului de angajament cognitiv. Elevii care au o
părere bună despre competența lor se vor agaja într-o sarcină și vor persevera în rezolvarea
acesteia până la atingerea obiectivului fixat, în timp ce elevii care au o opinie defavorabilă
despre capacitatea lor de a reuși într-o activitate vor căuta să evite acea activitate sau o vor
abandona rapid.
Definirea obiectivelor în termeni operaționali este o strategie motivațională de
succes.
Ex. În cadrul unei lecții cu tema ,, Unități de măsură pentru timp mai mici decât o
zi,, se pot formula obiective ca:
La sfârșitul orei elevii vor ști:
- să recunoască pe ceas orele fixe și jumătățile de oră;
- să deseneze acele ceasornicului la ora indicată;
- să calculeze durata unei activități știind când începe și câd se termină aceasta.
Acest mod de formulare a obiectivelor încă de la începutul orei , îi obligă pe elevi să se
raporteze la niște finalități foarte precise , iar atingerea lor este generatoare de satisfacție
consolidând sentimentul propriei competențe.
Fixarea unor termene rezonabile pentru îndeplinirea obiectivelor și evitarea
obiectivelor prea îndepărtate sunt strategii care îi mobilizează pe elevi în rezolvarea unor
sarcini . Ex. : Pentru completarea unei fișe de lectură ca urmare a citirii unei lecturi
suplimentare recomandate de profesor se poate fixa un termen de o săptămână.
Astfel, elevul va conștientiza că timpul necesar realizării acestei activități este suficient
și el are competența necesară de a o duce la îndeplinire.

Percepția controlului pe care elevul crede că-l exercită asupra unei activități
constituie o sursă a motivației învățării. Un elev care estimează că strategiile pe care le folosește
în rezolvarea unei probleme îi vor permite să o rezove în mod satisfăcător se va simți capabil
să controleze derularea acelei activități. În schimb, elevul care pentru a realiza o activitate
urmează un demers despre care nu este convins că îl va ajuta să reușească așa cum și-ar dori,
are o percepție scăzută asupra controlabilității.
Dacă problemele de motivație ale elevului se regăsesc în această dimensiune, profesorul
poate aplica strategii ca:
- Să-i ceară elevului, în anumite situații, când rezolvă o sarcină, să verbalizeze
operațiunile pe care le execută; astfel va lua la cunoștință de procedurile corect
executate cât și de cele care mai trebuie exersate.
Ex.: Pentru aflarea termenului necunoscut dintr-un execițiu cu mai multe operații,
elevul va trebui să verbalizeze fiecare pas:
a) aducem exercițiul la forma cea mai simplă;
b) aflăm termenul necunoscut;
c) facem verificarea înlocuind termenul aflat în exercițiul dat la început.
- Să-i obișnuiască pe elevi să-și stabilească în mod realist standardele de reușită, să se
raporteze la reușitele lor anterioare și să nu se compare în permanență cu ceilalți colegi.
Ex.: Un elev supraponderal care inițial nu poate executa mai mult de 2-3 exerciții de
forță pentru abdomen își poate propune să ajungă la 5-6 execuții corecte, în timp ce colegii
execută 10 exerciții de același fel.
Reușind ceea ce și-a propus, elevul își va îmbunătăți opinia cu privire la propria
competență ,ceea ce îi va reda încrederea în sine și astfel va crește motivația de a se angaja într-
o activitate și de a persevera pentru a-și ameliora performanțele.
Problemele de motivație ale elevilor sunt foarte diverse, iar intervenția profesorului
trebuie adaptată la fiecare situație în parte. Pentru a reuși, profesorul însuși trebuie să
dovedească competență, implicare, entuziasm în practicarea meseriei.

S-ar putea să vă placă și