SECŢIA I CIVILĂ

1. Condiţiile răspunderii patrimoniale ale salariaţilor potrivit art. 255 Codul

muncii
Art. 255 Codul muncii

Salariaţii răspund patrimonial faţă de angajator numai dacă paguba a fost

produsă în legătură cu munca şi din vina acestora.
Existenţa unei pagube în patrimoniul angajatorului nu este suficientă
pentru angajarea răspunderii potrivit art. 255 Codul muncii în lipsa dovedirii
vinovăţiei, atitudine subiectivă ce se va aprecia numai în raport de atribuţiile şi
responsabilităţile descrise în fişa postului.
(Decizia civilă nr. 777/02.04.2014)

Prin acţiunea înregistrată la data de 06.12.2011, reclamanta S.C. T.D.G.

S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul D.V., pentru a fi obligat la plata sumei de
294.737,37 lei, reprezentând paguba materială produsă din vina şi în legătură cu munca
prestată de acesta, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost angajatul său în
funcţia de gestionar la depozitul punctului de lucru din Tg. Jiu, conform contractului
individual de muncă nr.17921/19.11.2001, funcţie îndeplinită până la data de 31.01.2009,
când a predat gestiunea.
Cu ocazia valorificării inventarului de predare-primire a gestiunii s-a
constatat o lipsă în gestiunea acestuia în valoare totală de 294.737,37 lei, din care
39353,26 lei marfă şi 255.381,14 lei ambalaje. După predarea gestiunii şi definitivarea
situaţiei de gestiune, pârâtul a fost solicitat pentru clarificarea situaţiei gestiunii predate şi
semnarea procesului verbal cuprinzând rezultatele inventarierii, dar nu a dat curs
solicitărilor.
Reclamanta a invocat dispoziţiile art.270 al.1 din Codul Muncii şi a arătat că
în cazul stabilirii răspunderii patrimoniale a gestionarilor potrivit Legii 22/1969 în sarcina
acestora operează o prezumţie de culpă în cazul constatării unui prejudiciu, fiind în
sarcina acestora să dovedească, că nu sunt vinovaţi de producerea pagubei.
S-a mai arătat că din procesul verbal de inventariere încheiat în 31.01.2009,
rezultă că în urma inventarierii faptice şi a comparării cu stocurile scriptice au rezultat
lipsuri în gestiune cuantificate la 294.737, 14 lei.
A apreciat reclamanta că în cauză prejudiciul este cert, pârâtul fiind vinovat
de producerea minusurilor în gestiune, având atribuţii clare contractuale în primirea,
înregistrarea şi tot ce înseamnă ţinerea gestiunii şi că sunt îndeplinite astfel, condiţiile
răspunderii patrimoniale a angajatului.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art.270 din Codul Muncii.
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii arătând
că reclamanta a formulat împotriva sa o plângere penală pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute de art.215 Cod penal, iar în dosarul penal s-a efectuat o expertiză contabilă
care a stabilit că prejudiciul reţinut în sarcina sa nu este cert şi corect stabilit, iar vina
 2

aparţine administratorului societăţii şi persoanei responsabile pe linie de gestiuni în ce

priveşte modalitatea de lucru cu privire la gestionarea bunurilor.
În consecinţă, prin Rezoluţia din 14.02.2011 în dosarul 4060/P/2009 s-a
dispus scoaterea de sub urmărire penală, întrucât fapta prevăzută de art.215 Cod penal
nu există şi i-a lipsit unul din elementele constitutive ale infracţiunii respectiv existenţa
vinovăţiei.
Pârâtul a arătat că în cuprinsul Rezoluţiei organele de cercetare şi-au pus
întrebarea cum, dacă la inventarul din 31.12.2008 în gestiunea învinuitului s-a înregistrat
o lipsă de mărfuri de 355 lei, recuperată integral şi nu s-a constatat lipsă la ambalaje, iar
după o lună, la 31.01.2009 s-a constatat o lipsă de 250.000 lei.
A considerat pârâtul că în cauză prejudiciul nu este cert, nu există legătură
de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, nu există vinovăţia sa şi ca atare solicită
respingerea cererii.
În cauză a fost încuviinţată proba cu înscrisuri şi instanţa a pus în vedere
reclamantei să depună la dosarul cauzei procesul verbal de inventariere din 31.12.2008 şi
listele de inventar aferente. Ambele părţi au depus înscrisuri la dosar.
Instanţa a pus în discuţia părţilor proba cu expertiză contabilă solicitată de
reclamantă şi a dispus efectuarea acesteia, stabilind prin încheiere obiectivele. S-au
încuviinţat părţilor experţi observatori.
Raportul de expertiză a fost întocmit de expert S.I. şi a fost depus la dosarul
cauzei la data de 15.04.2013.
Ambele părţi au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, obiecţiuni ce
au fost admise în parte de instanţă, iar expertul a răspuns acestora prin raportul
suplimentar depus la dosar la 21.06.2013.
Reclamanta a formulat, din nou, obiecţiuni la raportul de expertiză, însă
acestea au fost respinse de instanţă, constatându-se că expertul a răspuns complet şi
argumentat obiectivelor stabilite şi obiecţiunilor părţilor.
Ambele părţi au depus la dosar concluzii scrise.
Prin sentinţa civilă nr.1154 din data de 1 octombrie 2013, Tribunalul Vâlcea
a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 34.918 lei,
reprezentând lipsă marfă în gestiune la 31.01.2009, potrivit raportului de expertiză
efectuat în cauză de expert Stroescu Ion.
Pârâtul a fost obligat şi la plata sumei de 200 lei cheltuieli de judecată către
reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Pârâtul a avut calitatea de angajat al reclamantei în funcţia de gestionar în
baza contractului individual de muncă nr.17921/19.11.2001 până la data de 31.01.2009,
când a încetat activitatea prin demisie şi a predat gestiunea.
Ca urmare a cererii de demisie formulate de pârât la data de 15.01.2009, s-a
dispus prin Decizia nr.181/30.01.2009 (f.8) numirea unei comisii care să procedeze la
inventarierea gestiunii pârâtului, inventarierea urmând a avea loc la data de 31.01.2009.
La data de 31.01.2009 pârâtul a predat gestiunea, în baza procesului verbal
(f.9) gestionarului R.D..
Prin procesul verbal din 31.01.2009, Comisia de inventariere a constatat o
lipsă în gestiunea pârâtului de 294.737,37 lei, iar pârâtul a refuzat să semneze listele de
inventar ca şi procesul verbal de inventariere.
 3

Reclamanta a formulat împotriva pârâtului o plângere penală pentru

săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.215 al.1 şi 2 Cod penal, arătând că în perioada
2004-2009, în calitate de gestionar şi-a însuşit bunuri pe care le-a administrat, în valoare
de 294.737,37 lei.
Prin Rezoluţia din 14.02.2011 în dosarul penal 4060/P/2009, neatacată de
părţi potrivit art.278 ind.1 Cod procedură penală, s-a dispus scoaterea de sub urmărire
penală a învinuitului D.V.. S-a reţinut că gestionarul nu întocmea note de recepţie a
mărfii sau fişe de magazie, acestea fiind întocmite de Biroul contabilitate, gestionarului
nefiindu-i predate copii de pe acestea. De asemenea, reclamanta nu a acordat niciodată
scăzămintele legale prevăzute de OMF nr.1753/2004 şi H.G. nr.831/2004 pentru
aprobarea normelor privind limitele admisibile de perisabilitate la mărfuri şi ambalaje, în
procesul de comercializare.
S-a mai reţinut că la inventarul din 31.12.2008 în gestiunea învinuitului s-a
constatat o lipsă de mărfuri în valoare de 355 lei, recuperată integral, iar la ambalaje nu s-
au constatat diferenţe între stocul faptic şi cel scriptic, astfel că este de neînţeles cum la
interval de o lună pârâtul a înregistrat lipsuri de peste 250.000 lei.
Deşi această Rezoluţie nu are autoritate de lucru judecat asupra cauzei
civile, probatoriul administrat şi statuările organului de cercetare penală cu privire la
situaţia de fapt constituie mijloace de probă în cauză.
Ulterior reclamanta a promovat o cerere în instanţă, pentru antrenarea
răspunderii patrimoniale a pârâtului, în dosarul nr.1962/90/2011, cauză în care a
renunţat la judecată.
În prezenta cauză s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză contabilă
care, verificând toate evidenţele contabile ale reclamantei privind intrările şi ieşirile de
mărfuri şi ambalaje din gestiunea pârâtului să stabilească: modalitatea în care se realiza
intrarea-ieşirea mărfurilor şi în baza căror documente; dacă există o evidenţă a gestiunii
privind ambalajele şi dacă s-au efectuat inventare cu privire la acestea şi la ce date; să
verifice inventarul din 31.12.2008, finalizat la 15.01.2009 şi să-l compare cu cel din
31.01.2009, cu explicarea diferenţelor; să precizeze separat valoarea ambalajelor reţinute
ca lipsă la inventarul din 31.01.2009; dacă prejudiciul reţinut în sarcina pârâtului este cert,
dacă este real şi dacă îi este imputabil acestuia din punct de vedere al atribuţiilor sale şi a
modalităţii concrete de lucru; care este cuantumul real al prejudiciului produs de
gestionar.
Potrivit dispoziţiilor art.270 din Codul Muncii, salariaţii răspund
patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru
pagubele materiale produse angajatorului din culpa şi în legătură cu munca lor.
Legea nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor prevede că gestionarii
răspund în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor publice
sau instituţiilor publice. Conform art.23 din lege, încălcarea dispoziţiilor legale cu privire
la gestionarea bunurilor atrage răspunderea materială. Potrivit Legii nr.22/1969,
gestionarul răspunde faţă de agenţii economici pentru pagubele pe care le-a cauzat în
gestiunea sa.
Răspunderea patrimonială există numai dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii în mod cumulativ: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs
paguba; fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa;
prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu; vinovăţia salariatului.
 4

Fapta salariatului prin care aduce un prejudiciu unităţii angajatoare se

consideră a fi ilicită în măsura în care salariatul nu îşi respectă obligaţiile de serviciu astfel
cum rezultă ele din contractul individual de muncă, fişa postului sau regulamentul intern.
Potrivit art.270 al.2 din Codul Muncii (în vigoare la data derulării
contractului de muncă) „salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau
de alte cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se
încadrează în riscul normal al serviciului.”
În ce priveşte prejudiciul, ca o condiţie a răspunderii patrimoniale, acesta
trebuie să fie real şi cert, adică sigur atât în ce priveşte existenţa cât şi posibilitatea de a fi
evaluat, să fie produs direct în patrimoniul angajatorului, să fie material şi să nu fi fost
reparat încă.
Vinovăţia reprezintă elementul subiectiv al răspunderii patrimoniale
reparatorii, constând în atitudinea salariatului faţă de consecinţele negative ale faptei
săvârşite. Răspunderea patrimonială presupune cu necesitate vinovăţia autorului faptei
ilicite cauzatoare de prejudiciu iar lipsa laturii subiective înlătură răspunderea, chiar dacă
fapta, obiectiv, există şi a fost cauzat un prejudiciu.
Sarcina dovedirii culpei revine angajatorului potrivit art.287 din Codul
Muncii. Excepţie de la această regulă este situaţia prezumţiei de vinovăţie instituită de
Legea 22/1969 în cazul gestionarilor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa a stabilit însă că această
prezumţie nu este o „prezumţie prevăzută de lege” ci o „prezumţie simplă”. Astfel,
practica judiciară a stabilit că prezumţia de culpă în producerea lipsei în gestiune este o
prezumţie relativă care poate fi răsturnată de gestionar prin proba contrară.
În cazul de faţă, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că în
gestiunea pârâtului s-a efectuat un inventar la data de 31.12.2008, care reprezintă
inventarierea anuală prevăzută de Legea nr.82/1991 republicată.
Pentru această inventariere a fost numită Comisia de inventariere prin
decizia 1808/17.12.2008, s-au întocmit liste de inventar, rezultatul inventarierii fiind
însuşit de pârât prin procesul verbal din 15.01.2009. Pârâtul a formulat notă explicativă şi
a semnat angajament de plată pentru lipsa de mărfuri constatată de 6787,86 lei.
La finalul inventarierii s-a întocmit procesul verbal din 26.01.2009 din care
rezultă că inventarul a vizat perioada 19.12.2007-29.12.2008 şi în urma comparării
stocului faptic cu stocurile scriptice s-a constatat lipsă în gestiunea de mărfuri însă nu s-a
constatat lipsă în gestiunea de ambalaje.
Ca urmare a cererii de demisie depusă de pârât la data de 15.01.2009,
reclamanta a dispus efectuarea unui nou inventar al gestiunii acestuia prin Decizia
nr.181/30.01.2009.
Acest inventar s-a efectuat în lipsa pârâtului gestionar, iar listele de inventar
nu poartă nici semnătura acestuia şi nici a comisiei de inventariere pe fiecare pagină.
La finalizarea inventarului s-a întocmit procesul verbal din 31.01.2009 prin
care se constată un plus în gestiune de 17675,68 lei şi un minus de 314.275,88 lei,
urmând a se imputa gestionarului suma de 296.600,20 lei. Procesul verbal conţine
menţiunea „gestionarul a refuzat să se prezinte să semneze procesul verbal de
valorificare a inventarului”. De asemenea, s-a mai întocmit procesul verbal din 5.02.2009,
potrivit căruia comisia de inventariere constată că pârâtul s-a prezentat pentru finalizarea
inventarului, însă aflând despre faptul că s-au descoperit nereguli cu privire la inventar, a
plecat fără să dea notă explicativă.
 5

Potrivit OMF nr.1753/22.11.2004 pentru aprobarea Normelor privind

organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi pasiv, la pct.3 din Anexa 1
se prevede: ”În temeiul prevederilor Legii 82/1991 republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, unităţile au obligaţia să efectueze inventarierea generală a
elementelor de activ şi de pasiv deţinute la începutul activităţii, cel puţin o dată pe an pe
parcursul funcţionării lor, precum şi în următoarele situaţii:...b) ori de câte ori sunt indicii
că există lipsuri sau plusuri în gestiune, care nu pot fi stabilite cert decât prin inventariere;
c) ori de câte ori intervine o predare-primire de gestiune.”
Tot OMF nr.1753/2004 prevede toate regulile privind inventarierea,
respectiv etapele şi procedura pe care trebuie să o urmeze comisia de inventariere,
modalitatea de întocmire a listelor de inventariere, evidenţierea rezultatelor în evidenţa
contabilă a unităţii etc.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză coroborat cu înscrisurile depuse
la dosar rezultă că acest inventar s-a efectuat cu nerespectarea acestor proceduri.
Astfel, Comisia de inventariere nu a luat gestionarului, înainte de începerea
inventarierii declaraţia prevăzută de pct.9 lit.a din Anexa 1 la OMF nr.1753/2004,
gestionarul nu a fost prezent la inventariere şi nu există un document scris prin care
Comisia să fi comunicat unităţii lipsa gestionarului şi să se desemneze o persoană care să-
l reprezinte, iar procesul verbal de inventar nu poartă semnătura gestionarului şi listele de
inventariere nu poartă nici o semnătură. Nu există explicaţiile gestionarului cu privire la
plusurile şi lipsurile constatate prin acest inventar iar sumele înscrise în procesul verbal
de inventariere nu sunt aceleaşi cu cele înregistrate în contul de debitori, în contabilitatea
reclamantei.
Prin raportul de expertiză s-a constatat că la inventarul din 31.01.2009 s-a
constatat o lipsă la mărfuri de 34.918,95 lei şi la ambalaje de 255.381,14 lei.
În ce priveşte lipsa mărfurilor, pârâtul s-a apărat în sensul că modalitatea de
lucru în unitate este cauza acesteia, întrucât atât notele de intrare ieşire mărfuri cât şi
fişele de magazie erau întocmite şi ţinute de compartimentul contabilitate şi nu de
gestionar.
Această apărare, chiar dacă este reală, nu este de natură al exonera de
răspundere pe gestionar, pentru două motive: gestionarul cunoştea obligaţiile sale
stabilite prin CIM şi fişa postului (cap V pct. 1,3 şi 4) şi pe de altă parte, fiecare intrarea
de marfă se făcea prin prezentarea facturii şi a mărfii gestionarului, care verifica
corespondenţa cantitativă şi calitativă, iar în cazul ieşirilor de marfă, gestionarul elibera
marfa pe baza facturilor şi avizelor de însoţire întocmite de contabilitate.
Din raportul de expertiză a mai rezultat că în gestiunea pârâtului s-a
constatat lipsă de mărfuri atât la inventarul din 31.12.2008 (lipsă însuşită de acesta şi
recuperată), cât şi la cel din 31.01.2009, la mărfuri diferite.
În aceste condiţii, cum pârâtul gestionar nu a făcut proba contrară ce se
opune prezumţiei de culpă, adică nu a făcut dovada vreunui motiv exonerator de
răspundere, instanţa a constatat că sunt întrunite condiţiile răspunderii patrimoniale a
acestuia pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de mărfuri de 34918,95 lei, întrucât
modalitatea de lucru agreată de unitate constituie o încălcare a obligaţiilor ce-i reveneau
în calitate de gestionar, de a întocmi nota de intrare recepţie şi fişele de magazie şi
aceasta nu este de natură să-l exonereze de răspundere, deoarece în cazul de faţă s-a
executat un ordin vădit ilegal.
 6

În ce priveşte lipsa la gestiunea de ambalaje, din compararea proceselor

verbal întocmite la cele două inventare s-a reţinut că la data de 31.12.2008 nu s-a
constatat lipsă la ambalaje, iar peste o lună, la 31.01.2009 s-a constatat o lipsă la ambalaje
de 255.381,14 lei.
Cu privire la ambalaje, pârâtul a susţinut că nu s-a efectuat niciodată
anterior inventarul acestora şi că acestea erau depozitate în afara depozitului, în curtea
unităţii şi nu avea control asupra acestora.
Într-adevăr, cu privire la ambalaje expertul a constatat că „la 5 din cele 7
poziţii de ambalaje constatate lipsă la inventarul din 31.01.2009, preţurile acestora nu se
regăsesc în preţurile ambalajelor pentru care au existat intrări şi ieşiri în perioada
31.12.2008-31.01.2009” şi „nu există intrări şi ieşiri de ambalaje la dimensiunea lipsurilor
constatate de reclamant la inventariere”.
De asemenea, apărarea pârâtului este confirmată de Referatul aflat la fila
135, întocmit de către unul din paznicii reclamantei, la data de 31.05.2008, care relatează
următoarele: ” la depozitul Tg Jiu, marfa şi ambalajele sunt depozitate atât în depozit cât
şi în curtea depozitului. Fac menţiunea că aceasta nu este împrejmuită iar produsele sunt
depozitate în faţa şi în spatele depozitului, iar prin faţa depozitului este o cale de acces
către staţia de epurare a apei... cale de acces pe unde trec atât angajaţii cât şi utilajele care
deservesc această unitate precum şi diferite persoane care merg la râul Jiu. Fiind
depozitate pe o suprafaţă foarte mare şi fiind mascate de depozit nu pot fi supravegheate
toate în acelaşi timp, ...existând riscul de a fi sustrase atât produse cât şi ambalaje de orice
persoană care circulă prin curte,....mai ales noaptea.”
Astfel, potrivit fişei postului, gestiunea şi paza aparţin pârâtului doar asupra
mărfurilor din depozit, nu şi asupra ambalajelor din afara acestuia, aflate în paza
personalului de pază.
De altfel, din decizia nr.1411/2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti,
rezultă că în anul 2010, o altă gestionară, angajata reclamantei la acelaşi punct de lucru,
cu aceeaşi gestiune, a fost acţionată în judecată pentru lipsă în gestiune de 51469,08 lei
din care 4366,93 lei lipsă mărfuri şi 47102,15 lei lipsă ambalaje.
Şi în acea cauză situaţia de fapt a fost aceeaşi ca în speţa de faţă, în sensul că
la inventarul din 31.07.2010 nu s-au constatat ambalaje lipsă, iar peste nici o lună, la
11.08.2010 s-a constatat o lipsă la ambalaje de 47.102,15 lei.
Curtea a reţinut că într-adevăr ambalajele se depozitau în curtea depozitului
şi nu se aflau în paza gestionarei şi ca atare nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii
patrimoniale în sensul existenţei unei daune în legătură cu munca de gestionar a pârâtei.
Pentru toate aceste considerente, instanţa a reţinut că acţiunea este
întemeiată în parte, în ce priveşte lipsa în gestiunea de mărfuri de 34.918 lei şi a obligat
pârâtul să plătească reclamantei această sumă, potrivit raportului de expertiză.
Având în vedere şi dispoziţiile art.274-276 cod procedură civilă, a fost
obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată de 200 lei către reclamantă, în măsura
admiterii cererii.
Împotriva sentinţei civile nr.1154 din data de 1 octombrie 2013 pronunţată
de Tribunalul Vâlcea, a formulat în termen recurs pârâtul DV, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie, reclamantă fiind S.C. TDG S.R.L.
În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că hotărârea este nelegală şi
netemeinică întrucât instanţa de fond nu a dat eficienţă concluziilor raportului de
expertiză, pe care le-a interpretat greşit.
 7

Astfel deşi expertul din verificarea documentelor contabile a stabilit că

pârâtul nu a putut să-şi respecte obligaţiile de serviciu din cauza modalităţii de lucru
defectuoase a societăţii reclamante şi că nu este culpa sa în producerea unui eventual
prejudiciu, instanţa nu a luat în seamă aceste concluzii pe care le-a nesocotit.
De asemenea, la efectuarea inventarelor nu s-au respectat normele legale
prevăzute de O.M.P.F. nr.1753/2004, aşa încât acestea nu au nicio relevanţă în stabilirea
prejudiciului.
A invocat pârâtul şi faptul că în dosarul penal, prin rezoluţia procurorului a
fost scos de sub urmărire penală, rezoluţie rămasă definitivă, întrucât nu a fost contestată
de reclamantă.
O altă critică a vizat faptul că instanţa de fond nu a analizat condiţiile
răspunderii patrimoniale şi care nu sunt întrunite în prezenta cauză pentru a putea fi
admisă acţiunea.
De aceea în considerarea celor arătate mai sus, se solicită admiterea
recursului şi pe fond respingerea acţiunii.
Recursul este încadrat în drept conform dispoziţiilor art.304 pct.8 şi 9 Cod
procedură civilă.
Reclamanta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea
recursului.
Prin decizia nr.777/02.04.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a
admis recursul formulat de pârâtul D.V., împotriva sentinţei civile nr.1154 din data de 1
octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.5858/90/2011, intimată
fiind reclamanta S.C. T.D.G. VÂLCEA S.R.L.; a modificat sentinţa în sensul că respinge
acţiunea şi a obligat intimata-reclamantă la plata către recurentul-pârât a cheltuielilor de
judecată în cuantum de 4030 lei (fond şi recurs).
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului faţă de angajator poate fi
făcută numai în condiţiile prevăzute de art.270 Codul Muncii, astfel că, pentru stabilirea
prejudiciului şi a conduitei culpabile a salariatului, angajatorului îi revenea sarcina probei
conform art.287 din acelaşi cod (texte în vigoare la acea dată).
Din conţinutul art.270 Codul Muncii rezultă condiţiile necesare antrenării
acestei răspunderi, respectiv calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a
produs paguba, fapta ilicită şi personală a salariatului săvârşită în legătură cu serviciul,
prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu, vinovăţia (culpa) salariatului.
Elementele răspunderii materiale a pârâtului nu sunt întrunite în cauză în
sensul în care este necesar ca fapta comisivă sau omisivă să aibe caracter ilicit, să fie în
legătură cu activitatea desfăşurată şi cu atribuţii concrete de serviciu.
Din probele dosarului nu rezultă vinovăţia pârâtului pe de o pate, şi pe de
altă parte prejudiciul nu este real şi cert, nefiind stabilit pe baza unor date concrete,
nefiind evaluat precis prin acte de constatare a pagubei sau alte probe din care să rezulte
neîndoielnic întinderea sa.
Răspunderea materială poate fi antrenată în situaţia în care paguba a fost
produsă în legătură cu munca angajatului şi din vina acestuia.
Din această perspectivă, Curtea reţine că atât sub aspectul vinovăţiei
pârâtului, cât şi sub aspectul legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, că
 8

reclamanta nu a dovedit vinovăţia angajatului prin raportare la atribuţiile şi

responsabilităţile descrise în fişa postului coroborate cu practicile societăţii comerciale.
Existenţa unei pagube în patrimoniul societăţii reclamante nu este suficientă
pentru a antrena în concret răspunderea unui salariat.
Din probele administrate în cauză, coroborate cu concluziile raportului de
expertiză, a rezultat faptul că inventarierea efectuată de către reclamantă la datele de 31
decembrie 2008 şi 31 ianuarie 2009, nu respectă prevederile O.M.F.P. nr.1753/2004
pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de
activ şi de pasiv, iar ”modul de lucru instituit de reclamantă privind gestiunea de mărfuri
şi ambalaje a pârâtului dă posibilitatea apariţiei de erori privind înregistrarea corectă din
punct de vedere tehnico-operativ şi implicit, contabil, a operaţiunilor privind mărfurile şi
ambalajele.”
În aceste condiţii expertul contabil a concluzionat că ”nu poate preciza dacă
există prejudiciu şi nici nu poate stabili un cuantum real al acestuia”.
La aceeaşi concluzie a ajuns şi expertul contabil din faza urmăririi penale, în
Rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală a pârâtului, arătându-se faptul că
”prejudiciul nu este nici cert şi nici corect stabilit”.
Ca atare, se arată în rezoluţie, având în vedere concluziile expertizei,
coroborate cu declaraţiile învinuitului şi conţinutul actului de inventariere s-a stabilit
scoaterea de sub urmărire penală a acestuia.
Este adevărat că rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală nu are
caracterul unei hotărâri penale definitive, care să se poată opune cu forţa lucrului judecat
în acţiunea civilă, însă aceasta, aşa cum a arătat instanţa de fond, poate fi un mijloc de
probă, care poate fi coroborat cu celelalte probe administrate în cauză pentru stabilirea
corectă a situaţiei de fapt.
Aşa fiind, lipsa vinovăţiei pârâtului, precum şi a caracterului real şi cert al
prejudiciului, în contextul în care, proba certitudinii acestuia incumbă angajatorului, sunt
împrejurări care împiedică antrenarea răspunderii patrimoniale în speţă.
De aceea, Curtea a apreciat că tribunalul a pronunţat o soluţie nelegală şi
netemeinică, motiv pentru care recursul este fondat şi conform art.312 Cod procedură
civilă a fost admis. Pe cale de consecinţă a modificat sentinţa, în sensul că a respins
acţiunea.
Conform dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă, reclamanta a fost
obligată să plătească pârâtului suma de 4030 lei cheltuieli de judecată, la fond şi în recurs.

2. Termenul de formulare a contestaţiei în anulare împotriva unei hotărâri

irevocabile nesusceptibile de executare silită
art. 319 al. 22 Cod procedură civilă

Potrivit art.319 al.22 Cod procedură civilă, termenul de formulare a

contestaţiei în anulare are o durată diferită în raport de posibilitatea părţii
interesate de a cunoaşte hotărârea.
De la data la care a luat cunoştinţă de hotărârea irevocabilă, partea poate să
formuleze contestaţia în anulare în termen de 15 zile, momentul de la curge
termenul având un caracter subiectiv.
Pentru partea care nu a luat cunoştinţă de hotărâre, contestaţia în anulare
se poate formula în termen de 1 an de la data pronunţării, acest moment de la
 9

care curge termenul având un caracter obiectiv, depăşirea sa fiind de natură să

atragă sancţiunea decăderii.
(Decizia civilă nr. 799/07.04.2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 22.07.2012,

contestatoarea R. C. R. a chemat în judecată intimata C.J.P. Argeș, formulând o
contestaţie în anulare împotriva sentinţei civile nr.707/13.04.2011 pronunţată de
Tribunalul Argeş în dosarul nr. 3825/109/2009.
În motivarea contestaţiei în anulare s-au invocat de către contestatoare
prevederile art.317 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă şi cele ale art.318 Cod procedură
civilă.
Prin sentinţa civilă nr.9774 din 10 septembrie 2013, Tribunalul Argeş a
admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în anulare şi în consecinţă a respins
contestaţia în anulare formulată de contestatoarea R.C.R., reținând că, o contestaţie în
anulare, potrivit alin.2 al art.319, „se poate face oricând înainte de începutul executării
silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin.1 lit.b) sau c).
Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită,
contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat
cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas
irevocabilă”.
Sentinţa civilă pe care contestatoarea a înţeles sa o conteste în cauza de faţă
nu a fost susceptibilă de a fi executata silit, aşa încât calea de atac putea fi promovata în
termen de 15 zile de la data când contestatoarea a luat cunoştinţă de hotărâre. Potrivit
dovezii de comunicare a sentinţei, hotărârea a fost comunicată contestatoarei la data de
22.06.2011, iar contestaţia a fost promovata la 22.07.2011, adică cu depăşirea termenului
de 15 zile impus de textul legal.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat ca întemeiată excepţia tardivităţii
promovării contestaţiei în anulare, fiind admisă şi a respins contestaţia ca tardiv
formulată.
În termen legal contestatoarea R.C.R., a formulat recurs împotriva sentinţei
tribunalului pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile
art.304 pct.9 şi art.304 1Cod procedură civilă, sub următoarele aspecte:
A susţinut contestatoarea, în motivare, că prin contestaţia în anulare a
invocat grave erori materiale asupra judecăţii fondului, unde, instanţa de fond nu a ţinut
cont de toate actele depuse în susţinerea contestaţiei la decizia de pensionare.
De asemenea în mod eronat instanţa a dispus respingerea contestaţiei ca
tardivă, deoarece instanţa de fond reţine şi interpretează eronat art.319 din Codul de
procedură civilă, deoarece se vorbeşte în textul final că, această contestaţie se poate
formulat îîn termen de 1 an de la data la care hotărârea a rămas irevocabilă.
În speţa de faţă, este vorba despre o sentinţă care nu se aduce la îndeplinire
pe cale de executare silită termenul în care se poate introduce contestaţia în anulare fiind
de 1 an şi nu de 15 zile, cum în mod incorect instanţa de fond a conchis.
Pentru cele susţinute, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi
trimiterea spre rejudecare, întrucât contestaţia în anulare a fost respinsă pe cale de
excepţie şi nu s-a avut în vedere fondul cauzei.
La data de 28 martie 2014, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care
a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil.
 10

Prin sentinţa nr.799/07.04.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a

respins, ca nefondat, recursul formulat de contestatoarea R.C. R., împotriva sentinţei
civile nr.9774 din 10 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul
nr.4079/109/2011, intimată fiind C.J.P. Argeş.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs analizând cu prioritate potrivit disp.
art.137 Cod procedură civilă, excepţia inadmisibilității recursului formulată de către
intimata, a reţinut următoarele:
Potrivit disp. art.320 alin.3 din Codul de procedură civilă, „hotărârea dată în
contestație este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată.”
Sentinţa nr.707/2011, împotriva căreia s-a formulat contestație in anulare,
este supusă recursului şi faţă de dispoziţiile art.320 alin.3 din Codul de procedură civilă,
şi contestația în anulare formulata împotriva acestei hotărâri este supusă recursului, calea
de atac formulată în prezenta cauza fiind admisibilă.
Recursul formulat de către contestatoare a fost apreciat ca nefondat, pentru
considerentele ce vor fi expuse:
Prin primul motiv de recurs se critică fondul cauzei şi este nefondată, prima
instanţă soluționând cererea prin admiterea excepţiei tardivității, excepţie care a făcut de
prisos cercetarea fondului.
Şi cea de-a doua critică privind soluţionarea greşita a excepţiei tardivității
este nefondată.
Corect a reţinut instanța de fond că, potrivit art.319 alin.(2) din Codul de
procedură civilă "contestaţia se poate face oricând înainte de începutul executării silite,
iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art.401 alin.(1) lit.b) sau c).
Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită,
contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat
cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas
irevocabilă.”
Prin hotărârea împotriva căreia s-a formulat contestația in anulare, a fost
respinsă acţiunea formulata de către contestatoare, nefiind susceptibilă de executare.
În aceste condiţii, termenul în care se poate formula contestaţie în anulare
împotriva acestei hotărâri, sub sancţiunea decăderii prevăzută de art.103 alin.(1) din
Codul de procedură civilă, era de 15 zile de la data când a luat cunoştinţă de sentinţă,
respectiv data comunicării, 22.06.2011 şi expira cel târziu la 8 iulie 2011.
Este adevărat ca teza a doua a art.319 din codul de procedură civilă,
prevede si termenul de un an, însă acest termen nu îl exclude pe cel de 15 zile. Prin
aceste termene în privinţa hotărârilor nesusceptibile de executare silită, legiuitorul a
adoptat sistemul unei duble limitări: un termen subiectiv, de 15 zile, calculat pe zile
libere, de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de cuprinsul hotărârii - începerea
sau curgerea lui putând fi stabilită prin orice mijloc de probă - şi un termen obiectiv, de
un an, socotit de la data când hotărârea a rămas irevocabilă, data după care nu se mai
poate formula o contestație in anulare.
Or, din examinarea înscrisurilor depuse de către contestatoare, tribunalul a
apreciat corect că aceasta a formulat cererea la data de 22 iulie 2011, cu depăşirea
termenului legal de 15 zile.
Faţă de cele ce preced recursul este nefondat fiind respins, potrivit disp.
art.312 Cod procedură civilă.
 11

3. Suspendarea de drept a acţiunilor judiciare în cazul debitorului intrat în

procedura insolvenţei.

Art. 36 din Legea nr.85/2006, privind procedura insolvenţei

Acţiunile judiciare precum şi măsurile de executare silită împotriva

debitorului aflat în procedura insolvenţei se suspendă de drept.
Măsura suspendării are ca scop evitarea acţiunilor individuale ale
creditorilor pentru asigurarea caracterului colectiv şi egalitara procedurii
insolvenţei.
Pentru a opera de plin drept suspendarea se impune ca, acţiunea judiciară
să aibă ca obiect un drept de creanţă sau un bun al debitorului.
Acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii unui act cu consecinţa
repunerii părţilor în situaţia anterioară nu se înscrie în sfera acelora pentru care
operează suspendarea de drept potrivit art.36 din Legea nr.85/2006, privind
procedura insolvenţei.
(Decizia civilă nr.861/17.04.2014)

Prin acţiunea înregistrată la data de 20 iunie 2013, reclamanta SC I. – M.

SRL a chemat în judecată pe pârâţii Biroul Notarilor Publici Asociaţi D. şi Ş.D. şi SC
E.P. SRL pentru a se constata nulitatea absolută a încheierii de certificare autentificată
sub nr. 615/12.02.2013 de prima pârâtă şi să se dispună repunerea reclamantei în situaţia
anterioară emiterii acestui act, respectiv radierea din CF nr 301851 a localităţii Lipova,
nr.cad. 301851, CF nr. 301857 a localităţii Lipova, nr.cad. 301857, CF nr. 301865 a
localităţii Lipova, nr.cad. 1574 şi nr. top 76;443; CF nr. 300886 a localităţii Lipova,
nr.cad. 1583 şi nr. top 31; 164/1 a pârâtei 2 şi reînscrierea corelativă a reclamantei în
calitate de proprietar asupra aceloraşi parcele, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor
de judecată.
În şedinţa publică din 10.10.2013 pârâta SC E.P. SRL prin reprezentant a
solicitat suspendarea de drept a prezentei cauze invocându-se disp.art. 36 din Legea
85/2006 cu motivarea că aceasta se află în insolvenţă, iar reclamanta prin avocat a
solicitat disjungerea capătului 1 de cerere care vizează constatarea nulităţii absolute a
încheierii de certificare autentificată sub nr. 616/12.02.2013, arătând că se impune
suspendarea de drept a cererii privind repunerea reclamantei şi a pârâtei SC Euro Petrol
SRL în situaţia anterioară în temeiul de drept invocat de către pârâta societate
comercială.
Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin încheierea din data de 15 octombrie
2013 a respins cererea de disjungere formulată de reclamantă şi a admis cererea de
suspendare dispunând, în temeiul art.36 aoin.1 din Legea nr.85/2006 suspendarea de
drept a cauzei, cu următoarea motivare:
Între cele două capete de acţiune există o strânsă legătură fiind întemeiată
pe aceleaşi cauze, iar de modul de soluţionare al primului capăt de cerere depinde
repunerea reclamantei şi a pârâtei societate în situaţia anterioară, aceasta din urmă având
caracter de cerere accesorie, motiv pentru care tribunalul a constatat că în cauză nu se
impune disjungerea cererilor în temeiul art. 99 alin.1 C.pr.civ.
 12

În ceea ce priveşte suspendarea de drept prev. de art. 36 din Legea 85/2006

tribunalul a reţinut că potrivit încheierii din şedinţa camerei de consiliu 17.07.2013
pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr. 722/1259/2013 s-a deschis
procedura generală a insolvenţei împotriva pârâtei debitoare SC Euro Petrol SRL fiind
numit administrator judiciar SCP A.I. SPRL .
Potrivit textului de lege menţionat de norma din legea specială, de la data
deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau
măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor
sale, din interpretarea acestui text de lege rezultând că acest moment al deschiderii
procedurii trebuie să se situeze după momentul introducerii acţiunii, iar în prezenta cauză
după înregistrarea cererii la 20.06.2013 s-a dispus la 17.07.2013 deschiderea procedurii
generale de insolvenţă potrivit art. 32 alin.1 din Legea 85/2006.
Textul se referă la toate acţiunile şi măsurile de executare silită pentru
realizarea creanţelor contra debitorului iniţiate în mod individual de creditorii pârâtului;
raţiunea acestei norme este aceea de a servi drept mijloc de asigurare a caracterului
colectiv şi concursual al procedurii insolvenţei în perioada derulării procedurii (scopul
procedurii afirmat ca atare prin disp.art. 2 din Legea nr.85/2006) şi cumularea tuturor
litigiilor îndreptate împotriva patrimoniului debitorului în componenţa exclusivă a
judecătorului sindic, astfel încât, în acest interval, dreptul fiecărui creditor de a recurge la
forma de coerciţie a statului prin declanşarea mecanismului judiciar pentru a obţine
individual şi separat realizarea creanţei sale este suspendat; totodată, prin edictarea
acestei norme s-a urmărit şi păstrarea averii debitorului în starea existentă la momentul
deschiderii procedurii; efectele generale de incidenţa acestui text sunt similare cu cele
antrenate de aplicarea regulii instituite de art. 19 C.pr.pen. putându-se spune că nu numai
penalul ţine în loc civilul, ci şi insolvenţa (civilul specializat ţine în loc civilul) procedura
derulată pe calea dreptului comun pentru realizarea creanţei în mod individual de un
creditor al pârâtului aflat în insolvenţă).
Dat fiind caracterul imperativ, de ordine publică al normei, suspendarea în
temeiul art. 36 din Legea 85/2006 intervine atât în cazul acţiunilor judiciare şi
extrajudiciare, cât şi a măsurilor de executare silită începute înainte de deschiderea
procedurii insolvenţei, dar şi a celor declanşate după acest moment, existenţa procedurii
fiind un impediment legal pentru derularea individuală a unei proceduri judiciare de
oricare dintre creditorii debitorului insolvent; de asemenea, sunt suspendate sau oprite şi
măsurile de indisponibilizare, fie cele asiguratorii (sechestru asigurator şi poprirea
asiguratorie, mai puţin sechestrul judiciar, dată fiind incompatibilitatea măsurii cu
acţiunile reale), fie cele executorii .
În cazul în care este incident ar.36 din legea specială, instanţa (sau
executorul judecătoresc, după caz) nu are un drept de apreciere cu privire la măsura
suspendării, aceasta fiind o suspendare ce intervine ope legis, ci este suficient de a se
constata îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru incidenţa măsurii (obiectul
litigiului şi calitatea de pârât ori de subiect pasiv în procedura executării silite a
debitorului contra căruia s-a declanşat procedura insolvenţei).
Constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art.536 din Legea
nr.85/2006 s-a admis cererea de suspendare.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs în termen legal reclamanta SC I.
M. SRL, care o critică pentru nelegalitate, invocând motivele de casare prevăzute de
art.488 alin.(1) punctele 6 şi 8 Cod procedură civilă.
 13

În dezvoltarea recursului s-a arătat, în esenţă, că în mod greşit s-a dispus

suspendarea cauzei în baza art.36 din Legea nr.85/2006, deoarece primul petit al acţiunii
vizează constatarea nulităţii absolute a încheierii de certificare autentificate de notarul
public şi urmăreşte incapacitatea unui înscris ce a fost emis în condiţii nelegale, deci nu
este vorba despre un demers care să tindă la realizarea creanţelor asupra debitorului
insolvent, ca de altfel şi petitul doi al acţiunii introductive, care, de asemenea, nu tinde
spre realizarea unei creanţe a debitorului insolvent, situaţie faţă de care se impunea
respingerea cererii de suspendare invocată de pârâta SC E.P. SRL.
De asemenea, încheierea recurată nu cuprinde motivele pe care se
întemeiază în raport cu cerinţele art.36, întrucât instanţa de fond s-a mărginit în a-şi
fundamenta soluţia doar pe dovedirea calităţii de subiect supus procedurii câştigate de
pârâta SC E.P. SRL urmare deschiderii acestei proceduri la solicitarea sa, fără a cântări
dacă şi în ce împrejurări acţiunea ar tinde spre realizarea unor creanţe, asupra aceleiaşi
debitoare sau a patrimoniului său.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea încheierii şi respingerea
cererii de suspendare.
Deşi intimaţii au fost legal citaţi, instanţa îndeplinind şi procedura
regularizării recursului, conform dispoziţiilor art.200-201 Cod procedură civilă, nu au
înţeles să formuleze întâmpinare, astfel că nu şi-au formulat niciun fel de apărări cu
privire la recursul declarat şi nici excepţii nu au invocat.
În şedinţa publică din data de 10 aprilie 2014, intimata SC E.P. SRL, prin
avocat B. D. a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului S.D., motivat
de faptul că împuternicirea avocaţială nu este semnată de reclamantă şi este întemeiată pe
un proces-verbal încheiat în 11.07.2013, înainte de ivirea recursului.
Referitor la această excepţie, ce vizează o neregularitate cu privire la
mandatul de reprezentare al recurentei-reclamante, Curtea constată că este inadmisibilă,
în raport de prevederile art.208 alin.2 din Noul Cod de procedură civilă.
Astfel, acţiunea introductivă de instanţă a fost formulată după intrarea în
vigoare a Noului Cod de procedură civilă, aşa încât instanţa, după înregistrarea recursului
a procedat la verificarea cererii şi regularizarea acesteia conform prevederilor art.200 şi
următoarele din NCPC. Concret, a fost comunicată intimatei cererea de recurs şi i s-a
pus acesteia în vedere obligaţia de a depune întâmpinare, sub sancţiunea prevăzută de
lege, în termen de 30 de zile de la data comunicării, întâmpinare prin care să răspundă la
motivele de recurs şi să formuleze toate excepţiile şi apărările de care înţelege să se
folosească în cauză.
Intimata nu a dat curs solicitărilor instanţei, nedepunând la dosar
întâmpinare.
Potrivit dispoziţiilor art.208 alin.2 din Noul Cod de procedură civilă
„Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din
dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică,
dacă legea nu prevede altfel”.
În speţă, este aplicabilă prevederea legală sus enunţată, întrucât intimata nu
a invocat excepţia pe cale legală, prin întâmpinare, iar aceasta nu este de ordine publică,
fiind vorba despre o neregularitate cu privire la mandatul de reprezentare al recurentei-
reclamante, situaţie faţă de care excepţia invocată este inadmisibilă şi va fi respinsă în
consecinţă.
 14

Prin sentinţa nr. 861/17.04.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a

respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului recurentei invocată de
intimata SC E.P. SRL Piteşti; a admis recursul declarat de reclamanta SC I.M. SRL, prin
administrator judiciar Consultant Insolvenţă SPRL şi YNA Consulting SPRL, împotriva
încheierii de suspendare din 15 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş în
dosarul nr.4815/109/2013, intimaţi fiind pârâţii B.N.P. D. şi Ş.D. şi SC E.P. SRL, prin
administrator judiciar SCP Argeş Insolv SRL; a casat în parte încheierea în ceea ce
priveşte soluţionarea cererii de suspendare şi a trimis cauza instanţei de fond în vederea
continuării judecăţii; a menţinut în rest încheierea recurată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Prin cererea cu care reclamanta a învestit instanţa de judecată, în
contradictoriu cu intimatele-pârâte B.N.P. Asociaţi D. şi Ş. D. şi SC E.P. SRL Piteşti s-a
solicitat constatarea nulităţii absolute a Încheierii de Certificare autentificată sub nr.616
din 12.02.2013 de către prima pârâtă, motivându-se că aceasta s-a încheiat prin fraudarea
legii, iar ca urmare a constatării acestei nulităţi, s-a solicitat şi repunerea reclamantei şi a
pârâtei SC Euro Petrol SRL în situaţia anterioară emiterii acestui act.
Prin încheierea de certificare s-a certificat că la data de 20.01.2011 a fost
încheiat contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, având ca părţi pe SC
E.P. SRL în calitate de vânzător şi SC I.-M. SRL în calitate de cumpărător, convenţie ce a
fost consolidată prin contractul autentificat sub nr.86 din 27.01.2011.
În cuprinsul convenţiei a fost stipulată clauza de rezoluţiune a contractului,
astfel cum este menţionată în această încheiere.
S-a certificat că, prin contractul nr.86/2011 s-a menţionat că părţile
contractante au declarat că la baza contractului de vânzare-cumpărare sus menţionat se
află contractul de vânzare-cumpărare nr.2/2011.
Prin urmare, prima pârâtă a constatat îndeplinită condiţia pactului
comisoriu cu data de 03.08.2012, iar contractul de vânzare-cumpărare nr.86/2011,
precum şi contractul nr.2/20111 rezoluţionate de plin drept (pact comisoriu de grad IV)
cu consecinţa preluării de către SC E.P. SRL în deplină proprietate a tuturor bunurilor ce
au făcut obiectul contractului, în starea în care acestea au fost predate.
Ca urmare a acestor fapte s-a reînscris dreptul de proprietate asupra
imobilelor situate în localitatea Lipova, judeţul Arad pe numele SC E.P. SRL în partea I-a
a Cărţilor Funciare.
Prin motivele de recurs, reclamanta a arătat că instanţa de fond a încălcat
dispoziţiile art.36 din Legea nr.85/2006, când a admis cererea de suspendare şi a dispus
în temeiul acestei prevederi legale suspendarea de drept a cauzei.
Potrivit dispoziţiilor art.36 din Legea nr.85/2006 de la data deschiderii
procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de
executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Prin prevederile legale evocate se urmăreşte evitarea ca asupra averii
debitorului să se exercite acţiuni individuale de urmărire sau executare a creanţelor
creditorilor în scopul respectării caracterului colectiv şi egalitar al procedurii insolvenţei.
Rezultă că, pentru a se putea dispune suspendarea specială reglementată de
art.36 din Legea nr.85/2006, acţiunile judiciare trebuie să aibă ca obiect realizarea
creanţelor asupra debitorului sau a bunurilor sale.
Or, în speţă, reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în
constatarea nulităţii absolute a Încheierii de Certificare autentificată sub nr.616 din
 15

12.02.2013 de prima pârâtă, aşa după cum s-a arătat anterior şi cu repunerea reclamantei
şi a pârâtei SC E.P. SRL în situaţia anterioară emiterii acestui act, respectiv radierea din
cărţile funciare menţionate în încheiere a pârâtei SC E.P. SRL şi reînscrierea corelativă a
reclamantei în calitate de proprietar asupra aceloraşi parcele de teren.
În consecinţă, contrar celor reţinute de către prima instanţă, obiectul
acţiunii nu s-a încadrat în situaţiile reglementate de text, aşa încât nu sunt aplicabile
dispoziţiile art.36 din Legea nr.85/2006.
Ca atare, în mod nelegal instanţa de fond a admis cererea de suspendare,
motiv pentru care, în temeiul art.496 din Noul Cod de procedură civilă a fost admis
recursul şi casată în parte încheierea, în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de
suspendare, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de fond în vederea continuării
judecăţii. A fost menţinută în rest încheierea atacată.

4. Regimul juridic al daunelor moratorii pentru o creanţă cu executarea succesivă

în cazul unui conflict de legi în timp.
Art. 6 alin. 6 din Noul Cod civil

Executarea cu întârziere a unei obligaţii având ca obiect o sumă de bani

creează în patrimoniul creditorului dreptul la plata daunelor-interese egale cu
dobânda legală, cu excepţia cazului în care părţile au prevăzut cuantumul
despăgubirilor printr-o clauză penală sau se dovedeşte prejudiciu mai mare.
În cazul unui contract cu executare succesivă, regimul daunelor interese
este supus actelor normative incidente de la data fiecărei scadenţe, potrivit art.6
al.6 din Noul Cod civil, efectele legii noi fiind aplicabile situaţiilor juridice create
anterior intrării în vigoare dacă supravieţuiesc legii vechi.

(Decizia civilă nr.166/28.04.2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la 04.06.2013,

reclamantele S.F. şi S.M. au chemat în judecată Tribunalul Olt, Curtea de Apel Craiova şi
Ministerul Justiţiei pentru a fi obligaţi la plata dobânzilor legale calculată pe ultimii trei
ani, precum şi pe viitor, până la realizarea efectivă a creanţelor, reprezentând drepturi
salariale restante confirmate prin hotărâri judecătoreşti.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat în esenţă că prin
hotărâri judecătoreşti, pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantelor sporul de 50%,
respectiv 15%, reprezentând drepturi salariale pe care aceştia le-au plătit parţial şi
eşalonat, astfel că executarea cu întârziere a creanţei a fost de natură să le creeze o
pagubă, ce se poate repara prin plata dobânzilor legale.
Pârâţii prin întâmpinare au solicitat respingerea cererii de chemare în
judecată ca nefondată, cu argumentele comune în sensul că plata drepturilor salariale la
care se referă reclamantele a fost eşalonată, iar actualizarea sumelor astfel plătite în raport
de indicele de inflaţie a fost de natură să evite prejudicierea dreptului acestora, respectiv
prevenirea unei pagube prin întârziere.
S-a mai arătat că actualizarea sumelor reprezentând drepturile salariale
restante în raport de indicele de inflaţie exclude plata dobânzilor legale, pentru evitarea
unei duble reparaţii.
 16

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.1339/28.10.2013 a admis cererea

reclamantelor în sensul că a obligat pârâţii la plata dobânzilor legale începând cu data de
04.06.2010 şi până la realizarea efectivă a creanţelor rezultând din titlurile executorii ce
constau în hotărârile judecătoreşti arătate în cuprinsul dispozitivului hotărârii.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că în
favoarea reclamantelor s-au stabilit drepturi de creanţă, constând în plata salariilor, prin
hotărâri judecătoreşti, acestea fiind plătite eşalonat în raport de graficele stabilite prin
acte normative.
Plata eşalonată a sumelor actualizată în raport de indicele de inflaţie nu
exclude dreptul reclamantelor şi la plata dobânzilor legale deoarece actualizarea are rolul
de a reîntregii valoarea reală a sumei datorate ca urmare a devalorizării monedei
naţionale, iar dobânda legală are scopul compensării foloaselor nerealizate de către
creditoarele reclamante, ca urmare a neexecutării la timp a obligaţiilor de plată a
debitorilor.
Împotriva hotărârii a formulat apel pârâtul Ministerul Justiţiei pentru
motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora s-a arătat că instanţa de fond a făcut o
apreciere eronată asupra dreptului reclamantelor la plata dobânzilor legale, întrucât
acestea nu puteau fi cumulate cu sumele actualizate în raport de indicele de inflaţie,
operaţie care a avut ca rezultat o îmbogăţire fără justă cauză.
La aprecierea dreptului de plată a dobânzilor legale, instanţa de fond nu a
observat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile, eşalonarea drepturilor fiind dispusă
prin acte normative, respectiv prin OUG nr.71/2009, declarată de către Curtea
Constituţională ca fiind conformă cu legea fundamentală.
Prin sentinţa nr. 166/28.04.2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a
respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul M.J., împotriva sentinţei civile nr.1339
din 28 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.4291/90/2013,
intimaţi fiind pârâţii Curtea ae Apel Craiova şi Tribunalul Olt şi reclamanţii S.F. şi S. M..
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Apelantul a criticat soluţia primei instanţe pentru aprecierea greşită asupra
condiţiilor în care pot fi plătite daune moratorii sub forma dobânzilor legale aferente
creanţelor plătite eşalonat şi actualizate în raport de indicele de inflaţie.
Dispoziţiile art.1082 şi art.1088 din Codul civil adoptat în 1864, respectiv
art.1531 alin.1, alin.2 teza I şi art.1535 alin.1 din Noul Cod civil au fost interpretate de
către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii soluţionat prin decizia
nr.2/2014 în sensul că pot fi acordate daune interese moratorii sub forma dobânzilor
legale pentru plata eşalonată a sumelor din titlurile executorii reprezentând drepturi
salariale ale personalului din sectorul bugetar, potrivit OUG nr.71/2009.
La soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a dezlegat în drept modul de aplicare şi interpretare a normelor evocate privitoare la
plata dobânzilor legale, având în vedere că sumele eşalonate prin OUG nr.71/2009 au
fost plătite titularilor drepturilor actualizate, în raport de indicele preţurilor de consum
comunicat de Institutul Naţional de Statistică, ceea ce presupune că instanţa supremă nu
a exclus posibilitatea plăţii sumei actualizate şi a daunelor moratorii.
Soluţia pronunţată de Î.C.C.J. în sensul evocat are un caracter obligatoriu
pentru instanţele de judecată, în raport de dispoziţiile art.517 alin.4 NCPC, dreptul
reclamantelor la plata dobânzilor legale chiar dacă sumele plătite eşalonat au fost
actualizate în raport de indicele de inflaţie, fiind incontestabil.
 17

Apelantul a criticat hotărârea instanţei de fond şi sub aspectul că la

aprecierea dreptului la plata dobânzilor legale nu au fost analizate condiţiile în care
acestea se pot acorda, respectiv condiţiile răspunderii civile.
Regimul juridic al daunelor moratorii se va aprecia atât în raport de normele
în vigoare la data scadenţei fiecărei plăţi, respectiv art.1088 Cod civil, cât şi de normele
legii noi, potrivit dispoziţiilor art.6 alin.6 din Noul Cod civil, pentru plata ratelor din
creanţă ce urma să fie executată după intrarea în vigoare a acestui din urmă act normativ.
Atât textul de lege vechi, cât şi cel nou a reglementat ca principiu că pentru
daunele interese ce se cuvin creditorului ca urmare a întârzierii plăţii creanţei acesta nu
poate să fie obligat să dovedească existenţa vreunei pagube. Această regulă nu trebuie să
fie interpretată în sensul că daunele moratorii sub forma dobânzilor legale se acordă
creditorului, indiferent de existenţa sau inexistenţa vreunui prejudiciu, ci în sensul că
acesta este prezumat de lege, sarcina probei contrare fiind a debitorului.
Apelantul s-a apărat invocând lipsa oricărui prejudiciu ca urmare a
actualizării sumelor în raport de indicele de inflaţie.
Actualizarea sumei în raport de indicele de inflaţie nu are ca scop să
compenseze prejudiciul cauzat creditorului pentru neplata la scadenţă a sumei şi să
readucă moneda de plată la o valoare corespunzătoare indicelui de inflaţie, de altfel,
instanţa supremă a reţinut dreptul creditorului de a solicita plata daunelor moratorii
pentru sume actualizate în raport de indicele de inflaţie, având în vedere scopul diferit al
acestor instituţii juridice.
Neplata sumei la scadenţă este suficientă pentru a putea fi obligat debitorul
la plata daunelor moratorii începând cu această dată şi până la realizarea efectivă a
creanţei, cuantumul daunelor fiind stabilit de către părţi printr-o clauză penală sau în
lipsă, fiind prevăzut de lege la nivelul dobânzilor legale, debitorul neavând posibilitatea să
dovedească un cuantum mai mic decât nivelul dobânzilor legale pentru întârzierea plăţii.
Reclamantele au dovedit existenţa drepturilor salariale restante precum şi
plata parţială a acestor sume potrivit graficului cuprins în OUG nr.71/2009,
prezumându-se prejudiciul cauzat prin întârziere şi echivalent daunelor interese moratorii
pentru repararea căruia pârâţii au obligaţia să plătească dobânzi legale aferente, în
condiţiile în care sunt interpretate normele evocate în cuprinsul deciziei nr.2/2014,
pronunţată de Î.C.C.J..
Pentru toate aceste argumente, în baza art.480 NCPC, Curtea a respins
apelul ca nefondat.

5. Calitatea de parte a creditorului concursual în procedura executării silite

pornită de un alt creditor.
Art. 399 alin. 1 Cod procedură civilă
Art. 401 alin. 2 Cod procedură civilă
Art. 402 alin. 2 Cod procedură civilă

Creditorul având un drept de garanţie ipotecară asupra imobilului care face

obiectul executării silite pornită de un alt creditor, are dreptul să formuleze
contestaţie la executare în condiţiile art.399 alin.1 Cod procedură civilă.
Creditorul ipotecar nu poate fi considerat terţ care pretinde un drept real asupra
bunului urmărit, ci dimpotrivă parte interesată în procedura executării cu
consecinţa calificării deosebite a căii de atac.
 18

Potrivit art.402 alin.2 Cod procedură civilă, hotărârea pronunţată în

contestaţia la executare este susceptibilă numai de calea de atac a apelului, cu
excepţia cazului în care contestaţia a fost formulată de un terţ, în condiţiile
art.401 alin.2 din acelaşi cod.
(Decizia civilă nr.911/05.05.2014)

Contestatoarea C.E.C.B. S.A., a înregistrat pe rolul Judecătoriei B., în

contradictoriu cu Biroul Executorului Judecătoresc A.C.L., cu debitorii garanţi ipotecari
M.B.N. şi M.R., şi cu creditoarea urmăritoare SC I.S.P. ROMANIA S.A. A.– prin
Sucursala R.V., o contestaţie la executare formulată împotriva Publicaţiei de Vânzare
Imobiliară nr. 167^3/EJ/2012 din 19.11.2012, emisă de BEJ A.C.L. în dosarul nr.
167^3/EJ/2012 , comunicată Băncii la data de 22.11.2012 şi înregistrată sub nr. VL
21836.
În motivarea contestaţiei, contestatoarea a susţinut că debitoarea SC B. L.SRL a
obţinut de la C.E.C.B.SA – Sucursala R.V. un credit în valoare de 480.030,51 lei în baza
Contractului de credit nr. 62/05.12.2006, modificat şi completat cu acte adiţionale
ulterioare.
Acest credit a fost garantat şi cu ipoteci instituite asupra imobilului situat în
com.V., jud.V., compus din teren în suprafaţă totală de 442,96 mp, împreuna cu casă de
locuit D+P, anexă, magazie, magazie cu şopron şi un garaj proprietatea garanţilor M.
B.N. şi M.R., conform Contractului de Ipotecă nr. 246/06.12.2006 şi Contractului de
Ipotecă nr.8/25.03.2010 înscrise în cartea Funciară nr. 35056 a localităţii V., cu număr
cadastral 161.
Imobilul în cauză, evaluat de Bancă în data de 19.12.2011 ca având o valoare de
piaţă de 259.190 lei şi care se afla în garanţia C.E.C.B. – Sucursala R.V., a fost scos la
vânzare prin intermediul BEJ A.C.L. la cererea terţului creditor urmăritor, preţul de
pornire a licitaţiei fiind stabilit la valoarea de 155.600 lei.
Contestatoarea a mai susţinut în motivarea cererii sale că:
1. Debitoarea SC B.L. SRL a garantat creditul acordat de CEC.B. SA – Sucursala
R.V. conform Contractului de credit nr. 62/05.12.2006, modificat şi completat cu acte
adiţionale ulterioare şi cu 2 ipoteci de rangul I şi rangul II (Contract de Ipotecă nr.
246/06.12.2006 şi nr.8/25.03.2010 instituite asupra imobilului situat în Voineasa str.
Pârâul Mare nr.1, jud. Vâlcea, înscrise în cartea Funciară nr. 35056 a localităţii Voineasa,
cu număr cadastral 161, proprietatea garanţilor M.B.N. şi M.R., iar imobilul în cauză a
fost scos la vânzare prin BEJ A.C.L. pentru recuperarea unei terţe creanţe a creditorului
B.C. I.S.P. ROMANIA S.A. A.
2. S-a mai susţinut că preţul pentru care imobilul a fost la vânzare este unul
derizoriu şi neserios prin prisma valorii de piaţă a sa şi a zonei în care este situat, iar
Publicaţia de Vânzare Imobiliară nr. 167^3/EJ/2012 este emisă cu încălcarea
dispoziţiilor legale sub acest aspect, deoarece valoarea sa de piaţă este de 233.000 lei;
astfel se înregistrează o diferenţă substanţială de 77.400 lei, de natură a prejudicia Banca.
3. În fine, contestatoarea a mai invocat jurisprudenţa recentă a instanţelor de
judecată sub aspectul preţului de circulaţie al imobilelor.
Intimatul BEJ A.C.L. a formulat întâmpinare şi a depus prin care, pe cale de
excepţie a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea
contestaţiei, ca netemeinică şi nelegală, având în vedere că evaluarea imobilului s-a făcut
 19

de către o firmă de evaluare specializată şi care figurează pe tabloul instanţelor de

judecată.
Pe de altă parte, a mai arătat intimatul, contestatoarea-creditoare CEC.B. SA –
Sucursala R.V. şi-a declarat creanţa în sumă de 647.539,55 lei în dosarul de executare
silită având în vedere rangul de preferinţă atribuit conform contractelor de ipotecă
încheiate cu debitorii garanţi ipotecari M.B.N. şi M.R.
În urma analizării probatoriului, Judecătoria B., prin sentinţa civilă nr.
668/13.02.2013 a admis excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a Biroului
Executorului Judecătoresc A.C.L., a respins contestaţia la executare formulată de
contestatoarea S.C. CECB. S.A., prin SUCURSALA CECB. R.V., în contradictoriu cu
intimata B.C. I.S.P. ROMANIA S.A. – A. prin SUCURSALA R.V. şi cu debitorii
M.B.N. şi M.R.
S-a reţinut de către instanţa de fond ca fiind întemeiată excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a BEJ A.C.L. iar pe fondul cauzei a fost respinsă contestaţia la
executare întrucât creditoarea-contestatoare CEC.B.SA – Sucursala R.V. şi-a declarat
creanţa şi figurează în dosarul de executare ca şi creditor , având în vedere rangul de
preferinţă atribuit conform contractelor de ipotecă încheiate cu debitorii giranţi ipotecari
M.B.N. şi M.R., creditori în dosarul de executare silită.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs CEC.B. SA –Sucursala R. V. susţinând
că e nelegală şi netemeinică.
În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că
preţul de începere a licitaţiei trecut în publicaţia de vânzare a fost stabilit prin întocmirea
unui raport de evaluare, iar faptul că acesta nu convine contestatoarei este o chestiune
distinctă de elementele de formă pe care publicaţia de vânzare trebuie să le conţină.
În opinia recurentei, o astfel de raţiune a instanţei echivalează cu o nepronunţare
asupra susţinerilor băncii, în condiţiile în care a contestat valoarea stabilită de executor,
implicit rezultatul evaluării efectuate în procedura execuţională care nu i-a fost adus la
cunoştinţă decât odată cu publicaţia de vânzare.
Un al doilea motiv de recurs vizează faptul că soluţia instanţei de fond nu este
motivată,prin aceasta fiind încălcat dreptul băncii la un proces echitabil.
Consideră recurenta că instanţa de fond nu s-a pronunţat în raport de opinia
evaluatorului intern al băncii, dacă acest document poate determina necesitatea probei cu
expertiză tehnică de evaluare.
În şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2013 calea de atac a fost calificată apel
conform disp. art. 402 alin. 2 c.pr.civ. rap. la art. 401 alin. 2 c.pr.civ.
Prin decizia nr. 1/A/09.01.2014, Tribunalul V. – Secţia I civilă a respins apelul
formulat de contestatoare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 668/13.02.2013, Judecătoria B. a respins contestaţia la
executare formulată de contestatoarea CEC.B. SA împotriva publicaţiei de vânzare
imobiliară din data de 19.11.2011 emisă de BEJ A.C.L. în dosarul de executare nr.
167/3/EJ/2012.
Criticile referitoare la faptul că executorul judecătoresc a încălcat disp. art. 500
alin. 2 rap. la art. 411 alin. 3 c.pr.civ. sunt neîntemeiate, executorul judecătoresc
identificând şi evaluând bunurile, preţul de pornire al licitaţiei corespunzând valorii de
circulaţie a imobilului.
 20

Contestatoarea nu este parte în executarea silită ci doar creditor care deţine un

drept de garanţie asupra bunului imobil urmărit şi din acest motiv nu i-a fost comunicată
o copie a raportului de expertiză, disp. art. 411 alin. 3 c.pr.civ. stipulând că acesta se
comunică părţilor din proces.
Sunt nefondate şi criticile din apel referitoare la încălcarea de către prima instanţă
a principiului rolului activ şi cele referitoare la nemotivarea sentinţei.
Contestatoarea s-a limitat la contestarea valorii de circulaţie stabilită prin raportul
de evaluare imobiliară întocmit în cadrul dosarului execuţional însă nu a solicitat la
instanţa de fond administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară, astfel că nu a putut
răsturna prezumţia preţului real şi serios al valorii de circulaţie stabilită prin raportul de
evaluare.
În raport de cele arătate, s-a constatat că hotărârea instanţei de fond este temeinică
şi legală, nu există motive care să atragă anularea acesteia, astfel că, în baza dispoziţiilor
art. 296 c.pr.civ., a fost respins apelul.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal contestatoarea CEC.B.
SA criticând-o pentru motive de nelegalitate prevăzute de artr.304 pct.1, 8 şi 9 cod
procedură civilă, astfel:
- tribunalul a calificat greşit calea de atac drept apel, deşi aceasta era recursul aşa
cum a indicat prima instanţă în dispozitivul sentinţei şi cum de altfel a fost declarată şi de
recurentă. Greşit s-a făcut aplicarea dispoziţiei cuprinsă în art.401 alin.2 Cod procedură
civilă ce se referă la contestaţia terţului care se pretinde proprietar sau titularul altui drept
real asupra bunului urmărit, contestaţie ce se introduce în 15 zile de la efectuarea vânzării
sau de la predarea silită a bunului, întrucât în speţă Banca nu a formulat o contestaţie
împotriva unui proces – verbal de adjudecare a bunului asupra căruia are un drept de
ipotecă sau împotriva unui proces – verbal a bunului în cauză.
În susţinerea acestui motiv de recurs recurenta a invocat practică judiciară în
materie a aceluiaşi tribunal, respectiv dosarul nr.7497/198/2013 soluţionat în recurs, ci
nu în apel, într-o cauză similară între aceleaşi părţi.
- pe fondul cauzei, tribunalul nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra motivelor de
recurs formulate de bancă prin prisma practicii judiciare incidente, reţinând greşit că nu
s-a solicitat administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară.
Creditorul garantat recurent nu a fost înştiinţat în faza de stabilire a preţului şi nici
nu i-a fost comunicată o copie a raportului de expertiză, executorul judecătoresc
limitându-se la a-l înştiinţa cu privire la preţul de pornire doar odată cu comunicarea
publicaţiei de vânzare. Tocmai această chestiune a publicaţiei de vânzare contestate nu a
fost analizată de tribunal, ceea ce conduce la concluzia că nu s-a pronunţat cu privire la
susţinerile băncii care a prezentat argumentat că vânzarea la licitaţie cu un preţ stabilit
arbitrar, necenzurat, îi cauzează o vătămare creditorului ipotecar.
- hotărârea nu este motivată prin aceasta fiind încălcat dreptul recurentei la un
proces echitabil;
- în practica judiciară a instanţelor din raza Tribunalului V. s-a apreciat că fără
încunoştinţarea creditorilor – intervenienţi în vederea stabilirii preţului de pornire la
licitaţie, executorul judecătoresc a dispus efectuarea unei expertize ce nu a fost
comunicată CEC.B., acesteia comunicându-i-se doar publicaţia de vânzare contestată ce
are înscris ca preţ de pornire suma apreciată derizorie de către aceasta.
Recursul este fondat, apreciindu-se, din analiza cu prioritate a primului motiv, că
este întemeiat.
 21

Astfel, tribunalul a calificat în mod greşit calea de atac ca fiind apelul, ci nu

recursul, considerând-o pe contestatoarea CEC.B. ca fiind o terţă persoană care pretinde
un drept real asupra bunului urmărit, situaţie în care hotărârea pronunţată cu privire la
contestaţie este susceptibilă de a fi atacată cu apel, în temeiul normei cuprinsă în art.402
alin.2 Cod procedură civilă, care face trimitere la dispoziţiile art.401 alin.2 din acelaşi cod.
Recurenta este însă creditor ipotecar căreia i-a fost comunicată publicaţia de
vânzare a imobilului în care este înscris preţul de pornire al licitaţiei pe care aceasta îl
apreciază ca fiind derizoriu şi neserios, conform susţinerii din contestaţia cu care a
investit instanţa. Aşadar, aceasta nu are calitatea de terţ faţă de executarea silită pornită în
cauză, ci pe aceea de creditor ipotecar care poate să intervină până la distribuirea preţului
şi justifică interesul de a contesta modul de stabilire a preţului tocmai în calitatea sa de
creditor ipotecar.
Recurenta nu se află în ipoteza prevăzută de art.401 alin.2 Cod procedură civilă,
respectiv aceea a terţului care pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real
asupra bunului urmărit, caz în care poate formula contestaţia la executare în termen de
15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului şi în care hotărârea
pronunţată cu privire la contestaţie este susceptibilă de a fi atacată cu apel în condiţiile
impuse de art.402 alin.2 Cod procedură civilă.
În această situaţie, în mod greşit tribunalul a apreciat că apelul este calea de atac,
deşi aşa cum s-a arătat mai sus, contestatoarea nu are calitatea de terţ faţă de executare, ci
pe aceea de parte interesată în a fi încunoştinţată ca şi creditor ipotecar cu privire la
stabilirea preţului de pornire a licitaţiei, astfel că singura cale de atac de care se poate uza
împotriva sentinţei este recursul, care este de competenţa tribunalului, conform art.299
alin.2 Cod procedură civilă.
Prin urmare, tribunalul a soluţionat calea de atac a recursului, împotriva sentinţei,
însă în compunere formată din doi judecători, şi nu din trei judecători, aşa cum prevăd
disp.art.54 alin.2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.
Soluţionarea cauzei de către o instanţă alcătuită cu un număr de judecători mai
mare sau mai mic decât cel prevăzut de lege, constituie motiv de nulitate al hotărârii ce se
poate înlătura prin măsura casării.
Măsura casării deciziei se impune în această fază procesuală, întrucât este contrar
principiului legalităţii şi scopului urmărit prin promovarea căii de atac a recursului, a
menţine o hotărâre pronunţată cu încălcarea normelor imperative de organizare judiciară
privitoare la compunerea completelor de judecată.
Nerespectarea dispoziţiei menţionate, constituie un motiv de nelegalitate şi
determină casarea hotărârii judecătoreşti în baza dispoziţiilor art.312 alin.3 Cod
procedură civilă.
În consecinţă, urmează să se admită recursul, faţă de norma legală susmenţionată
şi să se caseze decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, pentru a fi
soluţionată calea de atac a recursului în complet legal constituit.
Cu prilejul rejudecării căii de atac în complet de recurs se va avea în vedere că la
data de 03.12.2012, intimata BC I.S.P. România SA Arad în calitate de cedent a încheiat
contractul de cesiune de creanţă cu SC M.R. SRL Bucureşti, conform înscrisului depus la
filele 14-16 dosar, astfel încât cesionarul urmează a fi introdus în cauză ca succesor al
cedentului.
 22

6. Cazurile în care decizia de concediere, sub sancţiunea nulităţii absolute,

trebuie să cuprindă lista locurilor de muncă disponibilizate în unitate precum şi
termenul în care salariaţii pot opta pentru un post vacant.

Art. 56 alin. 1 lit. e Codul muncii

Art. 61 lit. c) şi d) Codul muncii
Art.64 alin.1 Codul muncii

Potrivit art.64 alin.1 Codul muncii în cazul în care concedierea s-a dispus
pentru motivele prevăzute de art.61 lit. c) şi d) din Codul muncii sau când
contractul de muncă a încetat de drept în temeiul art.56 alin.1 lit. e din acelaşi
cod, angajatorul are obligaţia să-i propună salariatului alte locuri de muncă
vacante aflate în unitate, corespunzătoare pregătirii profesionale şi capacitaţii
sale de muncă.
Lista locurilor de muncă disponibile în unitate trebuie să fie menţionată
sub sancţiunea nulităţii absolute şi în decizia de concediere.
Menţionarea listei locurilor de muncă disponibile se face numai în cazul
concedierii pentru motivele: incapacităţii de muncă constatată prin expertiză
medicală, necorespundere profesională sau a încetării de drept a contractului
individual de muncă în condiţiile art.56 alin.1 lit. e din Codul muncii.
Condiţia evocată trebuie îndeplinită numai în cazurile expres prevăzute de
art.64 alin.1 Codul muncii nu şi atunci când concedierea se dispune pentru
motive care nu ţin de persoana salariatului.
(Decizia civilă nr.935/8.05.2014)

Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 7.02.2013, contestatorul B.V. a

formulat contestaţie împotriva deciziei nr.15/9.01.2013 emisă de intimata SC E. R. SRL,
solicitând, în principal, constatarea nulităţii absolute a deciziei pentru încălcarea şi
aplicarea greşită a legii, iar în subsidiar anularea acesteia ca neîntemeiată şi repunerea
părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.
În ceea ce priveşte legalitatea deciziei contestate, s-a arătat că aceasta a fost emisă
cu încălcarea dispoziţiilor art.76 Codul muncii întrucât nu conţine lista tuturor locurilor
de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a
ocupa un loc vacant, precum şi ale art.64 alin.1 şi 2 Codul muncii întrucât angajatorul nu
a adus la cunoştinţa contestatorului locurile de muncă vacante compatibile cu pregătirea
profesională a acestuia sau, în lipsa acestora, nu a solicitat sprijin AJOFM în vederea
redistriburii sale.
La acestea se adaugă nerespectarea art.67 Codul muncii potrivit cărora salariaţii
concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active, ceea
ce nu s-a întâmplat în cazul său - arată contestatorul.
La data de 11.02.2013, acelaşi contestator B.V., a formulat contestaţie împotriva
deciziei nr.15/09.01.2013 emisă de intimata SC E.R. SRL, emiţând aceleaşi pretenţii ca în
dosarul nr.1686/109/2013.
Pricina a fost înregistrată sub numărul 1876/109/2013, iar prin încheierea din data
de 6.12.2013, în dosarul nr.1686/109/2013, s-a dispus conexarea dosarului
nr.1876/109/2013 la dosarul nr.1686/109/2013, în baza art.164 C.proc.civ., instanţa
constatând că există identitate de părţi, cauză obiect şi stadiu procesual.
 23

La data de 4.10.2013 intimata a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a

solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând în esenţă, că decizia contestată a
fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art.65 alin.1, art.76 şi art.77 din C.muncii, fiind
motivată atât în fapt cât şi în drept.
Prin completarea formulată de intimată la întâmpinare, aceasta a invocat excepţiile
litispendenţei şi a tardivităţii contestaţiei – excepţii respinse prin încheierea din data de
17.01.2014 pentru motivele exprimate în considerentele încheierii.
Tribunalul A., Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa
civilă nr.226/14.02.2014 a respins contestaţia, reţinând următoarele:
Contestatorul a fost angajatul intimatei în funcţia de paznic, iar prin decizia
nr.15/9.01.2013 (fila 6) s-a dispus concedierea acestuia în temeiul art.65 alin.1 din Codul
muncii, începând cu data de 10.01.2013, motivat de faptul că postul de paznic ocupat de
acesta a fost desfiinţat.
Analizând legalitatea deciziei contestate, prin prisma motivelor invocate de
contestator, instanţa reţine următoarele:
În primul rând, s-a susţinut de către contestator că decizia contestată a fost emisă
cu încălcarea dispoziţiilor art.76 din Codul muncii, mai exact a lit.d, întrucât nu conţine
lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii
urmează să opteze pentru a ocupa un loc vacant
Potrivit art.76 Codul muncii decizia de concediere trebuie să conţină în mod
obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, criteriile de stabilire
a ordinii de priorităţi, numai în cazul concedierilor colective, lista tuturor locurilor de
muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a
ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64.
În legătură cu acest aspect, instanţa reţine însă că menţiunile prevăzute de art.76
lit.d din Codul muncii nu se aplică în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru
motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art.65 din Codul Muncii (cazul
contestatorului), aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr.6/09.05.2011 pronunţată de ICCJ în
recurs în interesul legii.
De asemenea, alin.1 şi 2 ale art.64 Codul muncii, privitoare la locurile de muncă
vacante compatibile cu pregătirea profesională a salariatului ce urmează a fi concediat
sau, în lipsa acestora, sprijinul cerut de angajator ATOFM în vederea redistriburii lui, nu
sunt aplicabile în speţa de faţă întrucât contestatorul a fost disponibilizat în condiţiile
art.65 alin.1 Codul muncii, iar nu ale art.61 lit.c şi d ori ale art.56 alin.1 lit.e) Codul
muncii.
Este foarte real că potrivit art.67 Codul muncii salariaţii concediaţi pentru motive
care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului, însă
aceste măsuri sunt general valabile şi se referă de regulă, aşa cum sunt reglementate de
Legea nr.72/2002, la măsuri ce se iau de către angajator când salariaţii încep sau îşi
desfăşoară efectiv relaţiile contractuale de muncă, iar nu după ce aceştia au intrat în
procedura, pe larg, a concedierii. Este vorba de măsuri de combatere a şomajului precum
creşterea şanselor de ocupare a persoanelor în căutarea locurilor de muncă prin
informarea şi consilierea profesională, medierea muncii, formarea profesională,
completarea veniturilor salariaţilor, stimularea angajatorilor pentru încadrarea şomerilor
şi crearea de noi locuri de muncă prin subvenţionarea locurilor de muncă, acordarea de
facilităţi etc. – de care fiecare angajator se preocupă în tot timpul desfăşurării şi pentru o
activitate eficientă.
 24

Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, a declarat recurs

contestatorul B.V., criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art.3041 Cod
procedură civilă şi art.304 pct.9 Cod procedură civilă, pentru următoarele considerente:
- prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală prin aceea că a încălcat dispoziţiile art.67
din Codul muncii ce vizează drepturile salariaţilor concediaţi şi în mod expres art.64
alin.2, care prevede obligaţia oferirii unui loc de muncă corespunzător în situaţia în care
angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante, are obligaţia de a solicita sprijinul
A.J.O.F.M. A.
- în mod concret, intimata nu a făcut adresă către A.J.O.F.M. A. pentru găsirea
unui loc de muncă corespunzător pregătirii profesionale a recurentului-contestator,
situaţie faţă de care decizia emisă de către intimată este lovită de nulitate absolută, motiv
pentru care în speţa dedusă judecăţii trebuie admis recursul cu consecinţa admiterii
contestaţiei şi incidenţa dispoziţiilor art.78 şi 80 din Codul muncii.
Intimata, prin apărător, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând că
articolele indicate de către recurent în cuprinsul motivelor de recurs nu au nicio legătură
cu speţa dedusă judecăţii şi practic nu se aplică, precizând că sentinţa instanţei de fond
este legală.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată, prin prisma motivelor
de recurs invocate de recurentul-contestator, Curtea constată că recursul este nefondat,
pentru următoarele considerente:
În mod legal s-a pronunţat instanţa de fond atunci când a respins contestaţia
formulată de către recurentul-contestator, reţinând că în speţa dedusă judecăţii este
vorba de o concediere care are ca temei de drept dispoziţiile art.65 alin.1 din Codul
muncii, care reglementează concedierea salariatului pentru motive care nu ţin de
persoana sa, raportat la faptul că aşa după cum rezultă din Hotărârea Adunării Generale
nr.74/26.11.2012 şi procesul verbal nr.033/4.12.2012, s-a procedat la restructurarea în
integralitate a serviciului de pază unde şi-a desfăşurat activitatea recurentul-contestator.
În ceea ce priveşte dispoziţiile legale invocate de către recurentul-contestator şi
pretins a fi încălcate de către prima instanţă, Curtea constată că în speţa dedusă judecăţii
nu a avut loc o încălcare a acestor dispoziţii legale, atâta vreme cât aceste măsuri
prevăzute în dispoziţiile art.64 alin.1 şi 2 din Codul muncii şi mai concret menţiunile
prevăzute de art.76 lit.d) din acelaşi cod, nu se aplică în situaţia în care concedierea s-a
dispus pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, respectiv în temeiul art.65 din
Codul muncii şi anume cazul recurentului-contestator, menţiune obligatorie pentru
instanţele judecătoreşti ce derivă din aplicarea deciziei nr.6/9.05.2011, pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.
Dispoziţiile art. 64 din Codul muncii, la care fac trimitere dispoziţiile art. 74 alin.
(1) lit. d) din Codul muncii, prevăd la alin. 1 că, în cazul în care concedierea se dispune
pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c) şi d), precum şi pentru motivul prevăzut la art.
56 lit. f), angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante
în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă
stabilită de medicul de medicina muncii.
Dispoziţiile art. 64 din Codul muncii au în vedere numai situaţiile în care
concedierea se întemeiază pe motivele prevăzute la art. 61 lit. c) şi d) şi la art. 56 lit. f) din
Codul muncii.
Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că decizia de concediere trebuie să
conţină lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii
 25

urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant numai în situaţia în care
concedierea se dispune pentru motive care ţin de persoana salariatului, pentru
inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi
îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat, pentru
necorespundere profesională, precum şi în cazul încetării de drept a contractului
individual de muncă, ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în muncă a persoanei
care a ocupat anterior acel post.
Art. 64 alin. 1 din Codul muncii are caracter de excepţie, de strictă interpretare,
astfel că orice extindere a sferei situaţiilor avute în vedere de art. 64 din Codul muncii în
care dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) trebuie aplicate este nelegală.
Ca atare, dispoziţiile legale înscrise în art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu
pot fi extinse şi Ia situaţiile în care concedierea s-a dispus în temeiul art. 65 din Codul
muncii, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
Legiuitorul nu se referă şi la ipoteza concedierii individuale prevăzute de art. 65
din Codul muncii, astfel că, în cazul desfiinţării locului de muncă în această situaţie,
angajatorului nu îi revine obligaţia de a-i oferi salariatului un alt loc de muncă.
De altfel, aşa după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, s-a procedat la
restructurarea integrală a serviciului de pază.
Faţă de cele arătate mai sus, reţinând deci că nu există motive de nelegalitate ale
sentinţei recurate, Curtea în baza dispoziţiilor art.312 şi art.316 Cod procedură civilă, va
respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-contestator.

7. Inadmisibilitatea revizuirii în cazul prevăzut de art. 322 pct.2 Cod procedură

civilă când instanţa se poate pronunţa din oficiu asupra unei situaţii juridice care
nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

Art. 322 pct.2 din vechiul Cod procedură civilă

Art. 509 pct. 1 din Codul Cod de procedură civilă

Constituie motiv de revizuire încălcarea principiului disponibilităţii prin

hotărâri definitive în sensul că instanţa s-a pronunţat în alte limite decât acelea în
care a fost învestită cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată.
Pronunţarea instanţei de tutelă asupra măsurilor exercitării autorităţii
părinteşti nu constituie motiv de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art.509 pct.1
din Codul Cod de procedură civilă(art.322 pct.2 din vechiul Cod de procedură
civilă), deoarece în mod excepţional se poate să hotărî din oficiu asupra acestei
situaţii juridice chiar dacă părţile nu au formulat o cerere în acest sens, existând
o derogare de la principiul disponibilităţii.
(Decizia civilă nr.951/13.05.2014)

Constată că sub nr.133/46/2014 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel P.,

cererea de revizuire formulată de G.T.D., împotriva deciziei civile nr.302/R/10.02.2014
pronunţată de Curtea de Apel P. în dosarul nr.16559/288/2011, intimată fiind G.S.E.
În cererea de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.2 Cod procedură civilă, s-a
arătat că în cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, reclamanta a
 26

solicitat exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, iar nu numai de către
reclamantă, cerere admisă de judecătorie.
Cu toate acestea, în apel şi în recurs reclamanta a criticat soluţia şi a formulat o
cerere nouă în apel prin care a solicitat ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv
de reclamantă.
Curtea de Apel P., admiţând cu majoritate recursul reclamantei, a modificat
sentinţa şi a dispus ca autoritatea părintească privind pe minorul A.I. să fie exercitată
numai de reclamantă.
Apreciază revizuentul că în acest fel instanţa de recurs s-a pronunţat asupra unui
lucru ce nu a fost cerut la Judecătoria R. V. şi a dat mai mult decât s-a cerut la instanţa de
fond.
Revizuientul a solicitat admiterea cererii şi schimbarea în parte a deciziei
nr.302/2014, în sensul respingerii ca nefondat a recursului reclamantei, întrucât faptul că
este rezident într-un alt stat nu este un motiv legal pentru a fi îndepărtat de la exercitarea
autorităţii părinteşti, în raport de dispoziţiile art.398 şi art.507 Cod civil şi art.31 din
Legea nr.240/2004.
Din actele dosarului instanţa reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr.4246/19.04.2013 pronunţată de Judecătoria R. V. în dosarul
nr.16789/2011 s-a dispus ca autoritatea părintească asupra minorului A. I. născut la data
de 16.01.2010 să fie exercitată în comun de părinţi.
Apelul formulat de reclamantă cu privire la acest capăt de cerere a fost respins de
tribunal, prin decizia nr.173/A/24.10.2013, cu motivarea că, în raport de cele solicitate
prin acţiunea precizată ulterior şi în raport de probele administrate în dosarul de fond, în
mod legal şi temeinic prima instanţă a decis ca autoritatea părintească să fie exercitată în
comun de ambii părinţi.
Prin decizia civilă nr.302/10.02.2014 Curtea de Apel P. a admis recursul
reclamantei şi a modificat în parte sentinţa judecătoriei în sensul că a dispus ca
autoritatea părintească să fie exercitată numai de reclamantă, menţinând în rest sentinţa.
Instanţa de recurs a reţinut că faptul că pârâtul nu locuieşte în permanenţă în ţară şi nu
are posibilitatea să îşi manifeste voinţa în legătură cu persoana şi bunurile copilului
reprezintă un motiv pentru care instanţa să nu mai aplice regula instituită de art.397 Cod
civil, privind exercitarea în comun a autorităţii părinteşti.
Art.322 pct.2 reglementează posibilitatea revizuirii unei hotărâri a instanţei de
recurs care evocă fondul, în ipoteza în care instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri
care nu s-au cerut, precum şi în ipoteza în care instanţa a dat mai mult decât s-a cerut.
În speţă, însă, Curtea constată că instanţele au fost investite cu un capăt de cerere
privind exercitarea autorităţii părinteşti, chestiune asupra căreia, de altfel, instanţele au
obligaţia de a se pronunţa şi din oficiu, hotărând exercitarea autorităţii părinteşti în
funcţie de interesul superior al copilului, iar nu în funcţie de solicitările părţilor, putând
trece şi peste o învoială a părţilor asupra acestui aspect.
În aceste condiţii nu se poate reţine că instanţa de recurs s-ar fi pronunţat asupra
unui lucru ce nu fusese solicitat sau ar fi dat mai mult decât s-a cerut, iar pretinsa
formulare a unei cereri noi în apel, cu încălcarea dispoziţiilor art.294 Cod procedură
civilă, reprezintă o greşeală de judecată, ce nu poate fi valorificată prin calea
extraordinară a revizuirii reglementată de art.322 pct.2 Cod procedură civilă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea în temeiul art.322 şi următoarele Cod
procedură civilă, va respinge cererea de revizuire.
 27

În temeiul art.274 Cod procedură civilă, revizuientul va fi obligat la 1.000 lei

cheltuieli de judecată către intimată, reprezentând onorariu avocat.

8. Răspunderea patrimonială a salariatului faţă de angajator-condiţia legăturii

directe între faptă şi paguba materială produsă.
Art. 254 Codul muncii

Salariaţii răspund patrimonial pentru pagubele materiale cauzate

angajatorilor în legătură cu munca, potrivit normelor şi principiilor răspunderii
civile contractuale.
Condiţiile răspunderii patrimoniale ale salariatului sunt analizate în raport
de dispoziţiile art. 254 Codul muncii, una dintre acestea constând în legătura
directă care trebuie să existe între faptă şi paguba materială cauzată, deoarece
daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi
necesară a neexecutării obligaţiilor rezultând din contractul individual de muncă,
fişa postului sau alte izvoare juridice pe care părţile le pot invoca.
Între fapta salariatului de a nu supraveghea derularea unui contract
încheiat de angajator cu o terţă persoană şi paguba materială cauzată prin
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a actului nu există o legătură
directă, astfel că nu se poate angaja răspunderea patrimonială în condiţiile
art.254 Codul muncii decât numai în mod subsidiar.
Salariatul răspunde patrimonial faţă de angajator numai dacă paguba nu se
poate repara integral de la partea contractantă a cărei seriozitate nu s-a verificat
potrivit atribuţiei înscrisă în contractul individual de muncă.

(Decizia civilă nr.969/19.05.2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului V. la 30.05.2011, reclamanta SC H.

SA Bucureşti, prin Sucursala „O.S.” a chemat în judecată pe A.M.A., solicitând
pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligat pârâtul la plata sumei de 83.863 lei,
reprezentând prejudiciul cauzat în legătură cu munca acestuia.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat în esenţă că reclamanta l-a
numit pe pârât prin decizia nr.132/02.08.2006, în funcţia de director comercial la
Sucursala O. S. R. V.
Potrivit fişei postului, pârâtul avea sarcina de a urmări modul de desfăşurare a
efectelor contractelor de achiziţie de combustibil petrolier pe care reclamanta le-a
încheiat cu SC C. SRL, respectiv să observe corectitudinea preţurilor de achiziţie.
Ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii, reclamanta a înregistrat în patrimoniul
său un prejudiciu în legătură cu executarea contractelor de aprovizionare cu produse
petroliere, fiind astfel întrunite condiţiile răspunderii patrimoniale a pârâtului.
Prin întâmpinare, pârâtul s-a apărat solicitând respingerea cererii de chemare în
judecată pentru argumentul că a încunoştinţat conducerea sucursalei despre preţul de
achiziţie a combustibilului nefavorabil pentru reclamantă, la sesizarea acestuia fiind
declanşat un control potrivit notei nr.6485/01.06.2010.
Tribunalul V., prin sentinţa civilă nr.1595/10.12.2013, a admis în parte cererea de
chemare în judecată, în sensul că a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei cu titlu de
pretenţii suma de 31.475, 53 lei.
 28

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie instanţa de fond a reţinut că pârâtul având

funcţia de director comercial al Sucursalei O.S. era obligat să urmărească modul de
executare a contractului de vânzare – cumpărare de produse petroliere pe care
reclamanta l-a încheiat cu SC C. SRL.
Societatea vânzătoarea vândut produsele petroliere la preţuri mult mai mari
practicate de furnizorul SC U. SRL, potrivit constatărilor efectuate în urma unui control
intern desfăşurat în perioada 20.09 – 12.10.2010.
În nota de control au fost făcute recomandări în legătură cu reanalizarea preţurilor
de achiziţie a motorinei, stabilindu-se ca măsură în sarcina pârâtului realizarea acestei
operaţii până la data de 15.11.2010, pentru a se observa respectarea contractului cadru de
achiziţie nr.9/09.03.2010.
Societatea C. SRL a recunoscut practicarea unor preţuri mai mari decât acelea
prevăzute în contract, pentru lunile februarie, martie, aprilie şi mai, sens în care pentru
diferenţa rezultând din valorile diferite de preţ a fost stornată factura în valoare totală de
48.755 lei.
Nerespectarea obligaţiilor contractuale privind preţurile de livrare a fost posibilă şi
ca urmare a modului de îndeplinire a obligaţiilor din fişa postului a pârâtului care prin
fapta sa a cauzat reclamantei un prejudiciu evaluat în raportul de expertiză tehnică la
suma de 31.475,53 lei.
Împotriva hotărârii au formulat recurs părţile.
Reclamanta şi-a întemeiat motivele de recurs pe dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod
procedură civilă, în dezvoltarea cărora s-a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod
eronat probele administrate în cauză atunci când a analizat cuantumul total al
prejudiciului, suma de 83.863 lei solicitată cu titlu de pretenţii reprezentând achiziţiile de
motorină atât pe bază de comenzi, cât şi de carduri.
Pârâtul – intimat era obligat, potrivit fişei postului, să asigure plata prin
compensare a datoriilor faţă de furnizori. Cu privire la preţ, prima instanţă a avut în
vedere un procent de 10% mai mare decât acela de 4% prevăzut în contract.
Tribunalul a făcut o apreciere greşită şi a dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă,
atunci când a hotărât asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, fiind obligat pârâtul
numai în parte la această sumă.
Din motivarea în fapt a recursului, în drept se întemeiază numai pe dispoziţiile
art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Recurentul – pârât în dezvoltarea motivelor de recurs a arătat în esenţă că
tribunalul a făcut o apreciere greşită asupra condiţiilor răspunderii patrimoniale,
neexistând o faptă ilicită în legătură cu munca sa, având ca efect păgubirea angajatorului,
deoarece nu putea să răspundă pentru neexecutarea în mod corespunzător a obligaţiilor
asumate de către SC C. SRL Reşiţa faţă de reclamantă în legătură cu executarea
contractului având ca obiect achiziţionarea de produse petroliere.
Analizând recursurile în limita motivelor invocate se apreciază că este întemeiat
recursul pârâtului şi nefondat recursul reclamantei, pentru motivele comune ce urmează:
Prin contractul cadru de vânzare – cumpărare produse petroliere nr.9/09.03.2010,
SC C. SRL s-a obligat să vândă reclamantei combustibil, aceasta dinainte în calitate de
vânzător, asumându-şi obligaţia de a garanta calitatea produselor vândute în condiţiile
prevăzute din contract.
Cu privire la preţ părţile au convenit să fie cel practicat de producătorul agreat,
pentru plata integrală prin compensare de creanţe urmând să fie aplicat adaosul diferit în
 29

raport de zilele calendaristice până la care se execută obligaţia de la data recepţiei şi

acceptarea mărfii de către cumpărător.
Potrivit clauzelor contractului, vânzătorul avea obligaţia să comunice la sediul
societăţii cumpărătoare în maximum trei zile lucrătoare de la data comenzii preţul
producătorului agreat, confirmat prin acte doveditoare, astfel că după acceptarea sa de
către cumpărător, comanda devenea una fermă.
La data încheierii contractului – cadru de vânzare – cumpărare a produselor
petroliere, pârâtul îndeplinea funcţia de director comercial la Sucursala O.S. R.V., având
atribuţii în legătură cu desfăşurarea derulării acestui act, potrivit fişei postului.
De asemenea, a fost prevăzută în mod expres răspunderea faţă de angajator de
corectitudinea datelor comunicate în legătură cu plăţile prin compensare.
La data de 28.05.2010, SC C. SRL R. a încunoştinţat conducerea Sucursalei O. S.
despre săvârşirea unor erori de calcul pentru lunile: februarie, martie, aprilie şi mai 2010,
erori în urma cărora s-a propus emiterea unei facturi de regularizare a preţului.
În urma unui control gestionar intern efectuat la data de 01.06.2010 s-au
semnalat eventuale nereguli în legătură cu executarea contractului de către vânzătoare,
privind preţul de achiziţie al motorinei, control în urma căruia la data de 12.10.2010 a
fost adus la cunoştinţa conducerii sucursalei practicarea unor preţuri nefavorabile de
natură să cauzeze un prejudiciu, fiind propusă în sarcina pârâtului măsura reanalizării
achiziţiilor de combustibili, până la data de 15.10.2010.
Pentru neîndeplinirea acestei obligaţii reclamanta a emis decizia nr.13 din data de
08.02.2011 prin care a fost sancţionat disciplinar salariatul pentru prejudiciul cauzat în
legătură cu munca sa în perioada iunie 2010 – septembrie 2010, actul de sancţionare fiind
desfiinţat prin decizia civilă nr. 2244/12.11.2012, ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor de
legalitate.
Chiar dacă fapta salariatului nu întruneşte elementele constitutive ale unei abateri
disciplinare pentru paguba cauzată angajatorului, acesta de pe urmă poate să solicite
repararea prejudiciului în condiţiile art.254 din Codul muncii.
Potrivit textului de lege enunţat salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor
şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele ce au fost cauzate
angajatorului în legătură cu munca şi din vina acestora.
Condiţiile răspunderii patrimoniale ale recurentului pârât trebuie să fie analizate în
raport de dispoziţiile art.254 din Codul muncii, elementele acestui gen de răspundere
juridică constând în faptă, prejudiciu, raportul de cauzalitate între cele două, precum şi
atitudinea subiectivă a aceluia care a cauzat paguba, toate acestea pentru angajarea
sancţiunii urmând să fie îndeplinite într-un mod cumulativ.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat existenţa unui prejudiciu cert
în patrimoniul reclamantei, urmare a practicării unui preţ nefavorabil pentru
achiziţionarea de combustibil petrolier în perioada iunie 2010 – septembrie 2010, potrivit
contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu SC C. SRL R.
Contractul de vânzare – cumpărare este izvorul raportului juridic al cărui conţinut
constă în drepturile şi obligaţiile pe care părţile le-au dobândit, respectiv şi le-au asumat
în legătură cu obiectul acestuia, constând în achiziţionarea de combustibil petrolier.
Neexecutarea corespunzătoare a contractului de vânzare – cumpărare crea în patrimoniul
părţilor în plus de obligaţiile specifice şi aceea a răspunderii juridice, respectiv a
răspunderii contractuale în sarcina părţii vinovată de producerea vreunei pagube în
patrimoniul celeilalte.
 30

Societatea SC C. SRL R. s-a obligat să vândă reclamantei combustibil petrolier la

preţul negociat practicat de către producătorul agreat, obligaţie pe care trebuia să o
execute cu bună credinţă şi să evite crearea vreunui prejudiciu în patrimoniul
cumpărătoarei.
În perioada derulării contractului, vânzătoarea a încunoştinţat pe cumpărătoarea –
reclamantă despre săvârşirea unor erori de calcul al preţului motorinei livrate în cursul
lunilor februarie – mai 2010, motiv pentru acre s-a stornat o factură în valoare totală de
48.755 lei, împ5rejurare de natură să declanşeze un control gestionar intern în urma
căruia s-a constatat nereguli în legătură cu preţul propus pentru achiziţia de combustibil.
Neregulile în legătură cu neexecutarea contractului reprezentau motive reale în
raport de care reclamanta să poată solicita celeilalte părţi contractante să răspundă pentru
eventualele pagube ce i-au fost cauzate.
În raport de această situaţie juridică trebuie să fie analizată posibilitatea
reclamantei de a solicita repararea prejudiciului de la salariatul ale cărei atribuţii potrivit
fişei postului erau în legătură cu desfăşurarea contractului de vânzare – cumpărare a
combustibilului petrolier sau de la vânzătoarea care nu a manifestat bună – credinţă în
executarea acestui act.
Una dintre condiţiile răspunderii civile contractuale la care s-a făcut referire este
aceea a raportului de cauzalitate directă între faptă şi paguba cauzată angajatorului,
deoarece daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă
şi necesară a neexecutării obligaţiilor rezultând din contractul individual de muncă, din
fişa postului sau din alte izvoare juridice pe care părţile le pot invoca.
Între fapta salariatului de a nu îşi îndeplini sarcinile înscrise în fişa postului în
legătură cu derularea contractului de vânzare – cumpărare aşa cum i-a fost imputată de
reclamantă şi prejudiciul cauzat nu există o legătură directă, deoarece cauza primă a
prejudiciului constă în fapta culpabilă a celeilalte părţi contractante, respectiv a SC C.
SRL R. de a nu practica preţul de achiziţie a combustibilului convenit prin contract.
În această situaţie răspunderea directă patrimonială faţă de reclamant pentru
executarea necorespunzătoare a clauzelor contractuale de vânzare – cumpărare o are
vânzătoarea SC C. SRL şi numai în măsura în care prejudiciul nu se poate repara în tot
sau în parte de la acest debitor, societatea angajatoare poate solicita de la salariatul care
nu a verificat seriozitatea contractantului potrivit atribuţiei fişei postului paguba produsă.
Potrivit acestor argumente este fondat recursul pârâtului, urmând să fie admis în
baza art.312 Cod procedură civilă, în sensul modificării sentinţei şi a respingerii cererii de
chemare în judecată ca prematur formulată, având în vederea răspunderea subsidiară
acestuia.
Ca urmare a aprecierii caracterului răspunderii subsidiare a pârâtului pentru
argumentele expuse critica recurentei – reclamante în legătură cu cuantumul pagubei şi a
cheltuielilor de judecată nu se va mai cerceta şi se va respinge în baza aceluiaşi text de
lege recursul formulat ca nefondat.
Recurenta – reclamantă, în baza art.274 Cod procedură civilă, pentru culpa sa
procesuală va fi obligată să plătească pârâtului – recurent cheltuieli de judecată.

9. Condiţia revocării tacite a unui legat prin manifestarea tacită de voinţă.

Art. 923 din vechiul Cod civil

Art. 1068 alin.2 din noul Cod civil
 31

Înstrăinarea bunului care face obiectul unui legat cu titlu particular

indiferent de valabilitatea sa are semnificaţia revocării implicite a actului de
ultimă voinţă potrivit art.923 din vechiul Cod civil respectiv art.1068 alin.2 din
Codul aflat în vigoare.
Vânzarea bunului echivalează cu o revocare tacită numai în cazul legatului
cu titlu particular nu şi pentru legatul universal sau cu titlu universal deoarece
universalitatea continuă să existe indiferent de modificările ce s-ar aduce
elementelor sale active.
Obiectul legatelor universale sau cu titlu universal constând în patrimoniul
însuşi sau parte din acesta nu poate fi înstrăinat prin acte între vii. Chiar dacă
legatul cu titlu universal ar fi fost determinat prin încălcarea unei mase de bunuri
succesorale şi testatorul ar fi înstrăinat acele bunuri la un moment dat, legatul nu
poate să fie revocat fiindcă testatorul păstrează vocaţia şi va beneficia de ele,
existând posibilitatea redobândirii de către cel ce a testat până la momentul
decesului său.
O eventuală înstrăinare a bunurilor cuprinse în patrimoniul testatorului
precum şi dobândirea lor afectează numai emolumentul legatului.

(Decizia civilă nr.1001/22.05.2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei P. la data de 5 decembrie 2008, sub

nr.11495/280/2008, reclamanta P.E. în contradictoriu cu pârâtul D.V. a solicitat
instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună partajarea bunurilor comune
dobândite de soţi în timpul căsătoriei, respectiv: un imobil situat în P., jud.A.; un
autoturism marca D., cu nr.de înmatriculare -; să se constate că reclamanta are un drept
de creanţă în sumă de 4000 lei reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse
apartamentului supus partajului; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Solicită să se constate că are o cotă de contribuţie de 60% la dobândirea bunurilor.
În motivarea în fapt a cererii, s-a arătat de către reclamantă că s-a căsătorit cu pârâtul în
anul 1976, căsătorie desfăcută prin sentinţa civilă nr.6714/07.11.2008 a Judecătoriei P.,
iar în timpul căsătoriei, părţile au dobândit bunurile mai sus menţionate.
Contribuţia superioară a reclamantei la dobândirea acestor bunuri constă în faptul
că s-a ocupat personal de achitarea tuturor datoriilor ocazionate de conservarea şi
păstrarea bunurilor în patrimoniul comun, toate cheltuielile gospodăriei fiind suportate
de reclamantă, în ultimii 5-6 ani ai relaţiei, chiar şi după părăsirea domiciliului conjugal, în
luna iunie 2008, reclamanta fiind cea care a suportat aceste costuri.
S-a mai arătat că în cursul anului 2008, reclamanta a adus imobilului o serie de
îmbunătăţiri, în valoare de 4000 lei: mobilier nou, zugrăvit apartament, parchet,
termopane, cheltuieli suportate exclusiv de aceasta.
A solicitat atribuirea apartamentului în lotul acesteia, dat fiind faptul că nu are o
locuinţă proprie, stabilă, şi în prezent este nevoită să locuiască cu chirie.
În drept, sunt invocate disp.art.30 Codul familiei, art.673 ind.1 Cod procedură civilă.
Sub aspectul probelor, se solicită proba cu acte, interogatoriu, martori, expertiză.
Reclamanta a depus în susţinere acte.
Pârâtul, legal citat, a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat partajarea
bunurilor indicate de reclamantă, respectiv apartament şi auto dar şi a bunurilor cuprinse
 32

în procesul verbal de inventariere din data de 06.11.2008, cu constatarea unor cote de

contribuţie egale. Solicită totodată reţinerea la masa de partaj şi a imobilului garsonieră,
situat în B.,cu compensarea cheltuielilor de judecată.
În motivare, s-a arătat că bunurile descrise mai sus au fost dobândite cu
contribuţii egale, iar unele dintre bunurile mobile cuprinse în procesul verbal de
inventariere sunt în apartamentul în care pârâtul locuieşte, altele au fost deja luate de
reclamantă fără acordul pârâtului.
În drept, sunt invocate disp.art.36 Codul familiei, rap. la art.30 Codul familiei,
art.673 ind.1 Cod procedură civilă.
Se solicită proba cu acte, interogatoriu, martori, expertiză.
La data de 28.01.2012, pârâtul reclamant a depus precizare la cererea
reconvenţională prin care a arătat că garsoniera este situată în B., indicând totodată şi
bunurile din procesul verbal de inventariere şi cele sustrase de reclamantă cu o zi înaintea
încheierii acestuia. A depus totodată şi întâmpinare prin care a solicitat admiterea în parte
a cererii formulate de reclamantă, cu reţinerea de cote egale de contribuţie, iar în privinţa
dreptului de creanţă, solicită a se respinge această solicitare, întrucât îmbunătăţirile au
fost efectuate împreună de soţi.
La data de 25.02.2009, reclamanta a depus completare la acţiunea principală
solicitând a se constata caracterul de bun propriu al imobilului garsonieră, în baza art.111
cod proc.civ, a solicitat introducerea la masa de partaj a unor bunuri deţinute în prezent
de mama pârâtului în com.B., jud.A. (fila 53 dosar) şi care au fost luate de fostul soţ
înainte de încheierea procesului verbal de inventariere.
Cu privire la imobilul garsonieră, situat în B., arată reclamanta că prin testamentul
universal autentificat sub nr.3004/16.07.2001, aceasta în calitate de nepoată a testatoarei
D.M. a fost desemnată legatar universal cu obligaţia de a o întreţine şi înmormânta, iar
prin contractul de întreţinere cu uzufruct viager autentificat sub nr.1619/26.11.2007, a
dobândit nuda proprietate asupra apartamentului cu nr.238, în momentul de faţă fiind
vorba de un drept deplin de proprietate ca urmare a decesului uzufructuarei D.M.
Referitor la caracterul de bun comun sau propriu al imobilului, arată reclamanta că
acest contract de întreţinere instituie drepturi şi obligaţii numai în sarcina, respectiv
persoana reclamantei, a fost semnat doar de reclamantă, în calitate de debitoare a
întreţinerii, nu şi de fostul soţ, fiind necesar a fi analizat în corelaţie cu testamentul
autentificat sub nr.3004/16.07.2001; de asemenea, toate cheltuielile ocazionate de
întreţinerea defunctei au fost suportate de reclamantă în mod exclusiv.
În drept, sunt invocate disp.art.111, 132, 673 ind.1 Cod procedură civilă.
La rândul său, pârâtul a depus completare la cererea reconvenţională prin care a
solicitat introducerea la masa de partaj şi a următoarelor bunuri mobile: mobilă de
bucătărie compusă din bufet cu corpuri suspendate, mobilă de sufragerie, compusă din
vitrină şi 2 fotolii, duse la părinţii reclamantei dar şi întâmpinare la cererea de completare
a acţiunii iniţiale.
Sub aspectul probelor, instanţa a admis pentru ambele părţi proba cu acte,
interogatorii, doi martori, fiind administrate interogatoriile la termenul de judecată din
data de 06.05.2009.
La data de 10.06.2009, reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a
solicitat introducerea la masa de partaj a 3 suprafeţe de teren: 4200 mp. arabil, situat în
extravilanul com.C., Podul B., jud.A., dobândit cu contractul de vânzare cumpărare
nr.1616/30.08.2004 la BNP C.I.; 3118 mp. teren curte şi arabil, in intravilanul com.B.,
 33

jud.A., T 7, P 419, 420 şi 8049 mp. teren situat în extravilanul com.B., T 106, P 1527/3,
ambele dobândite cu contractul de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere
autentificat sub nr.138/12.01.1996 la BNP D.I.
Totodată, s-a mai depus o cerere din partea reclamantei prin care s-a solicitat
anularea contractului de vânzare cumpărare nr.138/12.01.1996 la BNP D.I.; anularea
contractului de vânzare cumpărare nr.1013/20.03.2003 autentificat la BNP D.I. şi
repunerea părţilor în situaţia anterioară; a se constata că terenurile ce fac obiectul
contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.138/12.01.1996, sunt bunuri
comune.
La termenul de judecată din data de 10.06.2009, au fost audiaţi martorii A.C. şi
I.E., instanţa suspendând prezenta cauză până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nou
format nr.8298/280/2009, având ca obiect anulare act, cererea privind anularea
contractelor fiind disjunsă.
După soluţionarea irevocabilă a dosarului nr.8298/280/2009, în sensul respingerii
cererii de anulare act, cauza a fost repusă pe rol, iar reclamanta a depus la dosar o nouă
cerere de completare a masei partajabile, solicitând obligarea pârâtului la contravaloarea
lipsei de folosinţă a locuinţei pe ultimii 3 ani, în sumă de 32.000 lei, căci din data de
20.06.2008 şi până la data formulării cererii, pârâtul ocupă exclusiv apartamentul
împreună cu concubina sa.
A mai fost audiată pentru reclamantă martora B.M., declaraţiile acesteia fiind
consemnate şi ataşate la dosar.
Prin sentinţa civilă nr.3492/10.04.2013 pronunţată de Judecătoria P. s-a admis în
parte acţiunea completată formulată de reclamanta P.E. şi tot astfel cererea
reconvenţională introdusă de pârâtul D.V.
A fost omologat raportul de expertiză întocmit de expert B.V. în varianta a II-a,
după cum urmează:
Lotul 1 a fost atribuit reclamantei P.E., care primeşte bunuri în valoare de 135.165
lei şi sultă de la lotul B în valoare de 42.570 lei, iar Lotul 2 s-a atribuit pârâtului D.V.,
care primeşte bunuri în sumă de 138.274 lei si plăteşte sultă către lotul A în sumă de
42.570 lei.
Au fost compensate cheltuielile de judecată ale părţilor.
A fost obligată reclamanta la plata sumei de 195 lei onorariu restant către expert
B.V. si paratul la plata sumei de 105 lei reprezentând onorariu restant către acelaşi
expert.
În temeiul art.502 din O.U.G. nr.51/2008, a fost obligată reclamanta să restituie
ajutorul public judiciar de 945,5 lei la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii.
Pentru a dispune astfel s-a reţinut de prima instanţă că prin încheierea de
admitere în principiu pronunţată la 25.04.2012 s-a admis în parte în principiu cererea
principală completată formulată de reclamanta P.E. în contradictoriu cu pârâtul D. V., s-
a admis în parte în principiu cererea reconvenţională precizată şi completată, s-a
constatat că soţii au dobândit în timpul căsătoriei desfăcută irevocabil prin sentinţa civilă
nr 6714/7.11.2008 a Judecătoriei P. pronunţată în dosarul nr 7886/280/2008, în cote de
65% reclamanta pârâtă şi 35% pârâtul reclamant, următoarele bunuri:
-un apartament situat în P. Jud.A., în baza contractului de vânzare cumpărare nr.
100/26.11.1992;
-un autoturism marca D. cu nr de înmatriculare -;
 34

-o garsonieră situată în B., dobândită în baza contractului de întreţinere cu

uzufruct viager autentificat sub nr 1619/26.11.2007 la BNP F.I.E.;
-un imobil teren în suprafaţă de 4200 mp situat în extravilanul oraşului C. satul
Podul B., Jud. A., dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr
1616/30.08.2004 la BNP C.I.;
-un imobil teren în suprafaţă de 8049 mp situat în extravilanul comunei B., tarlaua
106, parcela 1527/3 dobândit cu contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de
întreţinere autentificat sub nr 138/12.01.1996 la BNP D.I.;
-o canapea extensibilă; două fotolii; o bibliotecă formată din 6 corpuri; un
calculator; un TV color marca O.; o măsuţă pentru telefon; un aparat telefon marca T.; o
lustră cu patru braţe; o bicicletă; un grătar; un dulap pentru scule; o maşină de spălat
automată marca W.; un raft din cornier; şase cutii globuleţe pentru brad; o lustră cu trei
braţe; trei şifoniere cu două uşi; un dulap cu o uşă; trei jaluzele; un pat cu ladă; o saltea
relaxa; un video-player; un TV color marca P.; două scaune taburet; o saltea pneumatică;
trei saci de dormit; un cort; un aragaz de voiaj polonez; o pilotă; o masă pliantă de voiaj;
trei pături; trei neoprene pentru cort; un aragaz cu patru ochiuri cu cuptor marca Z.; o
lada cu scule; o masă bucătărie; trei scaune taburet; o combină frigorifică marca A.;
mobilă bucătărie formată din opt corpuri; o aplică; un aparat de preparat sanwich-uri; o
oglindă; un cuier rigips; o aplică; o combină muzicală P.; o canapea; un frigider; un
congelator; un covor persan dimensiuni 3; o cameră video; o imprimantă; o hotă; jaluzele
geam sufragerie; lenjerii de pat; pahare; servicii cafea 2 buc; un telefon; o maşină de tocat
carne; un dulap de baie; oale; farfurii; tacâmuri; o mobilă de bucătărie compusă din bufet
cu corpuri suspendate; o mobilă de sufragerie compusă din vitrine şi două fotolii, s-a
respins cererea reclamantei privind constatarea existenţei unui drept de creanţă în sumă
de 4000 lei în favoarea acesteia, s-a respins cererea reclamantei privind obligarea
pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a locuinţei pe ultimii trei ani, s-a dispus
efectuarea unor expertize de specialitate în vederea identificării, evaluării şi lotizării
bunurilor supuse împărţelii şi pronunţată în şedinţă publică, azi, 25.04.2012.
Expertul B.V. a depus raportul de expertiză file 365-386 dosar, în care a propus
două variante de lotizare la cererea părţilor.
Cu ocazia cuvântului pe fond părţile au solicitat omologarea raportului de
expertiză în varianta a II-a.
In temeiul art.6732 Cod procedură civilă a omologat raportul de expertiză în
varianta a II-a expert B.V. filele 365-386 dosar prin atribuirea Lotului 1 reclamantei
P.E., care primeşte bunuri în valoare de 135165 lei si sulta de la lotul B in valoare de
42.570 lei, şi a Lotului 2 pârâtului D.V. care primeşte bunuri în sumă de 138.274 lei si
plateste sulta catre lotul A in suma de 42.570 lei.
În temeiul art.276 Cod procedură civilă au fost compensate cheltuielile de judecata
ale partilor faţă de modul de soluţionare a acţiunii.
Instanţa a admis cererea expertului B.V. şi a obligat părţile la plata onorariului
restant către acesta, conform dispozitivului.
În baza art.502 din O.U.G. nr.51/2008, a obligat reclamanta sa restituie ajutorul
public judiciar de 945,5 lei la ramanerea definitivă si irevocabilă a hotararii, fiind
beneficiară a ajutorului public sub forma scutirii de plata taxei de timbru in valoare de
945,5 lei, care prin hotărâre judecătorească a dobândit bunuri ce depăşesc de 10 ori
cuantumul ajutorului public acordat, respectiv bunuri in valoare de 135165 lei si sulta de
42570 lei.
 35

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta P.E. şi pârâtul D.V., care au

considerat-o nelegală şi netemeinică după cum urmează:
În apelul formulat de reclamantă s-a susţinut că instanţa de fond în mod greşit nu
a constatat că imobilul garsonieră situat în B. este bunul propriu al acesteia, fiind o
donaţie deghizată în calitate de nepoată a testatoarei D.M., conform testamentului
nr.3004/2001 şi a contractului de uzufruct viager autentificat sub nr.16219/26.01.2007.
În subsidiar s-a solicitat de către reclamantă să se constate contribuţia sa de 100%
la dobândirea garsonierei, întrucât numai aceasta a întreţinut-o pe D.M., pârâtul neavând
nici o contribuţie, acesta urmând să fie obligat şi la plata lipsei de folosinţă în sumă de
32.000 lei începând cu 20.06.2008.
S-a arătat că în mod eronat a fost reţinut bunul imobil la masa de partaj, întrucât
din înscrisurile depuse la dosar rezultă în mod clar intenţia testatoarei D.M. de a dona
bunul imobil reclamantei, fiind încheiat şi contractul de întreţinere, deoarece aceasta avea
şi alţi moştenitori, reclamanta urmând a fi gratificată cu înlăturarea acestora.
În cauză s-a făcut dovada bunului propriu în conformitate cu art.31din Codul
familiei, prin mijloacele de probă administrate în cauză, actul de întreţinere fiind în
esenţă o donaţie deghizată.
Referitor la critica ce priveşte lipsa de folosinţă s-a arătat că pârâtul ocupă
apartamentul bun comun începând cu data de 20.06.2008, astfel că reclamanta a fost
nevoită să se mute într-un alt apartament şi să plătească chirie, hotărârea de respingere a
acestui capăt de cerere fiind nemotivată.
Se mai invocă şi faptul că instanţa de fond în mod greşit a compensat cheltuielile
de proces ale părţilor fără a observa că reclamanta a efectuat cheltuieli mai mari,
obligând-o în mod greşit la restituirea ajutorului public judiciar în sumă de 945,5 lei şi
195 lei reprezentând onorariu restant către expert.
În apelul formulat de către pârât se critică hotărârea primei instanţe cu motivarea
că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că părţile în calitate de soţi au dobândit
bunurile în cotă de 65 % pentru intimata reclamantă şi 35 % pentru apelantul pârât,
reţinându-se astfel o contribuţie superioară a acesteia cu motivarea că instanţa de fond a
dat mai mult decât s-a solicitat, în sensul că prin acţiune reclamanta a solicitat o cotă de
contribuţie de 60 % .
În al doilea rând se arată că probele administrate în cauză au fost interpretate în
mod greşit, unele dintre ele fiind ignorate de instanţă, fiind valorificate exclusiv
declaraţiile martorilor în detrimentul înscrisurilor depuse la dosar, fiind încălcate şi disp.
art.30 Codul familiei, întrucât în cauză a operat prezumţia relativă de comunitate care nu
a fost răsturnată de către reclamantă.
În cauză, pârâtul arată că a făcut dovada obţinerii unor venituri superioare faţă de
cele realizate de intimata reclamantă, a primit salarii compensatorii în timpul căsătoriei, a
beneficiat de hrană şi tichete de masă de la locul de muncă, precum şi alimente de la
părinţii săi de la ţară fiind înzestrat şi cu suprafaţa de 8049 mp din extravilanul comunei
B. care a fost înstrăinată soţilor I., iar preţul a fost folosit de către ambele părţi.
Se mai arată că pentru achiziţionarea unor bunuri mobile s-au făcut împrumuturi
la bancă, pârâtul fiind cel care plătea direct din salariu ratele din împrumut, aceeaşi
situaţie regăsindu-se şi în ceea ce priveşte autoturismul ca şi apartamentul din P., care a
fost achitat cu plata în rate din salariul acestuia.
Se invocă şi faptul că din veniturile comune ambele părţi şi-au îndeplinit
obligaţiile de întreţinere şi înmormântare faţă de D.M., fiind achitate taxele şi impozitele
 36

pentru garsoniera din B. în mod comun de către părţi şi mai ales fiind folosită prima de
2000 lei în acest sens, sumă primită de pârât de la locul său de muncă.
La data de 29.08.2013 intimata reclamantă P.E. a formulat întâmpinare prin care
a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că în mod corect prima instanţă
a reţinut prin încheierea de admitere în principiu contribuţii inegale ale părţilor la
dobândirea bunurilor comune, iar în ceea ce priveşte pe D.M. toate cheltuielile au fost
suportate de către reclamantă întrucât părţile erau despărţite în fapt, aceasta fiind singura
care figurează în testament şi în contractul de întreţinere cu uzufruct viager, în cauză
făcându-se dovada că imobilul garsonieră este bun propriu prin probele administrate în
cauză cu consecinţa înlăturării prezumţiei comunităţii de bunuri, fiind solicitată
omologarea raportului de expertiză de către ambele părţi în varianta a II-a.
Tribunalul A., Secţia civilă, prin decizia civilă nr.317/2013 din 12 noiembrie 2013, a
respins ca nefondate apelurile, reţinând, în considerente, următoarele:
Cu privire la criticile invocate de reclamantă, tribunalul a reţinut că în mod corect
prima instanţă a inclus prin încheierea de admitere în principiu în masa bunurilor
comune şi imobilul garsonieră situat în B., dobândit în baza contractului de întreţinere
cu uzufruct viager, întrucât acesta a fost încheiat la data de 26.11.2007, fiind dobândit în
timpul căsătoriei, astfel că în cauză, în privinţa acestui bun s-a aplicat prezumţia relativă
de comunitate de bunuri comune potrivit art.30 din Codul familiei.
În cauză nu se poate reţine existenţa unei donaţii deghizate întrucât testamentul
autentificat sub nr.3004/2001, prin care testatoarea D.M. o instituia legatară universală
pe reclamantă, a fost revocat ulterior prin încheierea contractului de întreţinere cu
uzufruct viager, acesta neputând fi inclus în categoria actelor cu titlu gratuit, fiind
prevăzută o contraprestaţie sub forma întreţinerii datorată de către debitoarea
întreţinerii.
S-a reţinut în mod corect că în privinţa acestui bun nu are relevanţă că unul
dintre soţi a figurat în actul de dobândire, iar asumarea şi îndeplinirea în exclusivitate de
către debitorul întreţinerii a obligaţiei stabilită prin convenţie poate avea relevanţă doar
în ceea ce priveşte o eventuală contribuţie a soţului beneficiar la dobândirea acestui bun
în cadrul comunităţii de bunuri.
De altfel, acest aspect a fost avut în vedere de prima instanţă atunci când a stabilit
cota de contribuţie a părţilor la dobândirea bunurilor comune reţinute în comunitatea
devălmaşă, apreciindu-se că într-adevăr de îngrijirea şi întreţinerea creditoarei D.M.,
precum şi suportarea cheltuielilor de înmormântare, s-a ocupat în exclusivitate apelanta
reclamantă, motiv pentru care a fost răsturnată prezumţia contribuţiei egale a soţilor la
dobândirea bunurilor în raport de întreaga masă inclusă în comunitatea de bunuri.
Cu privire la cea de a doua critică din apel formulată de reclamantă şi care se
referă la lipsa de folosinţă pentru imobilul apartament situat în P., întrucât aceasta nu mai
locuieşte în imobilul bun comun încă din 2008, tribunalul a reţinut că în raport de
probele administrate atât în faţa primei instanţe,cât şi în apel nu a rezultat cuantumul
cheltuielilor legate de chiria plătită pentru asigurarea unei alte locuinţe, nefiind depuse la
dosar dovezi în acest sens, astfel că în mod corect prima instanţă a reţinut că declaraţia
martorei B.M. care s-a referit la sume plătite cu acest titlu, nu se coroborează cu alte
probe, fiind subiectivă, întrucât cunoaşte aceste aspecte din cele relatate de reclamantă.
Şi ultima critică din apelul reclamantei s-a reţinut a fi neîntemeiată, întrucât în
cauză s-au admis atât cererea principală completată, cât şi cererea reconvenţională, fiind
compensate cheltuielile de judecată, iar în ceea ce priveşte aplicarea disp. art.50 2 din
 37

O.U.G. nr.51/2008, instanţa de fond a dispus în mod corect restituirea ajutorului public
judiciar în sumă de 945,5 lei.
Tribunalul a reţinut că şi apelul pârâtului este nefondat, întrucât acesta nu a făcut
dovada unor venituri obţinute substanţial mai mari decât cele realizate de reclamantă,
care s-a ocupat şi de gospodărie şi de creşterea şi îngrijirea copiilor, iar în ceea ce
priveşte contribuţia majoră reţinută de către prima instanţă de 65 % în favoarea
reclamantei, aceasta se datorează reţinerii unei cote de 100 % a acesteia la dobândirea
garsonierei, raportat la întreaga masă a comunităţii de bunuri, în care sunt incluse şi
celelalte bunuri comune şi pentru care instanţa de fond a apreciat că părţile au făcut
dovada realizării unor venituri aproximativ egale la dobândirea lor.
S-a constatat că pentru imobilul garsonieră din B. reclamanta a prestat întreţinere
şi a suportat cheltuielile de înmormântare ale defunctei D.M. într-o perioadă în care
părţile erau despărţite în fapt, martorii audiaţi în cauză relatând faptul că aceasta era cea
care se deplasa la B. şi suporta cheltuielile cu îngrijirea şi întreţinerea creditoarei, aşa
cum rezultă din declaraţia martorei P.M.
Din înscrisurile depuse la dosar şi din declaraţia martorului V.D. rezultă că într-
adevăr pârâtul a obţinut venituri din valorificarea unor produse alimentare de la părinţii
săi şi a realizat mai multe împrumuturi la bancă şi CAR, însă nu s-a făcut dovada că
pârâtul a avut astfel o contribuţie majoră la dobândirea celorlalte bunuri comune, cât şi
la întreţinerea şi îngrijirea creditoarei D.M.
Cu privire la critica ce vizează faptul că în cauză s-a solicitat doar procentul de 60
% ca şi cotă de contribuţie a reclamantei, tribunalul a reţinut că aceasta a fost solicitată
numai în raport de bunurile introduse prin acţiune şi cererea de completare formulată de
reclamantă, ulterior fiind cerută introducerea în masa comunităţii de bunuri şi imobilul
garsonieră prin cererea reconvenţională, motiv pentru care cota de contribuţie a acesteia
a crescut, avându-se în vedere concluziile reclamantei cu ocazia acordării cuvântului în
dezbateri asupra încheierii de admitere în principiu şi în care s-a precizat în mod expres
că această cotă de 60% vizează doar bunurile solicitate şi nu garsoniera ce constituie bun
propriu.
Evident că prin introducerea acestui bun în masa de împărţit cota de contribuţie a
crescut corespunzător, astfel că nu se poate reţine că prima instanţă a acordat ceea ce nu
s-a cerut.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă tribunalul a
respins apelurile ca nefondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal ambele părţi, care o
critică pentru nelegalitate.
Reclamanta P.E. invocă dispoziţiile art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă, după
cum urmează:
1. Greşit s-a reţinut la masa de partaj imobilul garsonieră, întrucât acesta este
bunul său propriu, în baza testamentului universal autentificat sub nr.3004/16.07.2001,
în privinţa căruia nu operează revocarea tacită voluntară, având în vedere încheierea
contractului de întreţinere cu uzufruct viager autentificat sub nr.1619/26.11.2007,
întrucât conform art.888 Cod civil, revocarea tacită voluntară prin înstrăinarea obiectului
legatului poate interveni doar în cazul legatelor cu titlu particular, deoarece obiectul
legatelor universale, cum este cel în speţă, îl constituie întregul patrimoniu al autorului,
ori acesta nu poate fi înstrăinat în întregul său prin acte între vii, fiind de neconceput o
persoană fără patrimoniu. Mai mult, înstrăinarea bunurilor cuprinse în patrimoniu
 38

afectează numai emolumentul legatului din momentul deschiderii succesiunii, nu şi

vocaţia universală a legatarului, vocaţie dobândită ca efect al legatului universal şi care
asimilează pe moştenitorul testamentar cu moştenitorul legal. Pentru ca înstrăinarea să
aibă efect revocator legatul trebuie să aibă ca obiect bunuri individual determinate, în
timp ce înstrăinarea bunurilor de gen neindividualizate care formează obiectul legatului
nu atrage revocarea lui, ori testamentul universal priveşte întreaga universalitate a
bunurilor autorului, nu bunuri individuale, ceea ce face inaplicabil cazul de revocare
prevăzut de art.923 Cod civil.
2. Hotărârea este greşită şi în ceea ce priveşte neobligarea pârâtului la plata lipsei
de folosinţă a apartamentului în sumă de 32.000 lei, începând cu data de 20.06.2008,
având în vedere că acesta ocupă apartamentul împreună cu concubina sa de la data sus
menţionată, iar reclamanta a fost nevoită să se mute cu chirie împreună cu unul dintre
copii.
A depus la dosar, de la asociaţia de proprietari adeverinţă din care rezultă unde a
locuit, a plătit chirie şi toate utilităţile aferente: energie electrică, gaze, utilităţi
administrative pe numele proprietarului, fără a avea însă un contract de închiriere
înregistrat.
3. Instanţa de fond în mod greşit a compensat cheltuielile de proces ale părţilor,
fără să observe că, cheltuielile efectuate de reclamantă sunt mai mari faţă de cele
efectuate de pârât.
Pârâtul D.V., prin recursul declarat invocă motivele de modificare prev. de art.304
pct.6 şi 9 Cod procedură civilă, astfel:
1. Instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că a reţinut în
favoarea reclamantei o contribuţie superioară de 65%, deşi prin acţiune a solicitat să se
împartă bunurile în procente de 60% în favoarea sa şi 40% pentru pârât.
2. Au fost încălcate dispoziţiile art.30 Codul familiei, întrucât a dovedit că a avut
venituri superioare faţă de reclamantă, aceasta a fost învăţătoare, iar el şi-a desfăşurat
activitatea la fosta fabrică de cauciuc, a beneficiat de hrană şi tichete de masă de la locul
de muncă şi a primit alimente de la părinţii săi, de la ţară, cât şi suprafeţe de teren de la
aceştia.
În sensul motivelor sus arătate se solicită admiterea recursurilor.
Recurenta-reclamantă P.E. a formulat întâmpinare, în condiţiile art.308 alin.(2)
Cod procedură civilă, prin care solicită respingerea recursului formulat de pârât, arătând
faptul că niciodată veniturile salariale nu sunt un argument în favoarea părţii care o
invocă, deoarece munca femeii în gospodărie echivalează cu veniturile obţinute de soţ, în
plus şi ea a fost tot timpul salariată şi la rândul său a fost ajutată de părinţi.
Recurentul-pârât D.V. a depus la dosar „Concluzii scrise”, în sensul respingerii
recursului formulat de reclamantă, susţinând că garsoniera are caracterul de bun comun,
fiind dobândită în timpul căsătoriei şi, deşi nu figurează alături de reclamantă pe
contractul de întreţinere al mătuşii sale, rezultă că intenţia lor, cât şi a beneficiarei
întreţinerii a fost să fie ambii obligaţi prin acel contract.
Cât priveşte motivul doi din recursul reclamantei arată că în mod corect instanţa a
respins capătul de cerere privind dreptul de creanţă solicitat de reclamantă de 32.000 lei,
deoarece nu a dovedit că a stat cu chirie şi că a plătit chirie.
Examinând actele de la dosar, în raport cu criticile invocate, Curtea constată că
recursul declarat de reclamantă este fondat, pentru cele ce preced:
 39

Prin testamentul autentificat sub nr.3004 din 16.07.2001 la Biroul Notarului Public
M.D., D.M., mătuşa reclamantei, a lăsat toate bunurile sale mobile şi imobile ce se vor
găsi la data decesului în patrimoniul său, nepoatei sale – D.E., cu obligaţia pentru aceasta
de a o ajuta cu alimente, medicamente şi de a o înmormânta potrivit datinilor creştine
(f.65 dosar fond).
Prin acest testament, reclamanta a fost instituită legatar universal, conform
art.888 Cod civil, aşa, cum, de altfel, se menţionează expres în cuprinsul actului respectiv.
Ulterior, prin contractul de întreţinere cu uzufruct viager autentificat sub nr.1619
din 26.11.2007, D.M. a înstrăinat reclamantei nuda proprietate asupra apartamentului
nr.238 situat în B., creditoarea întreţinerii declarând că îşi rezervă dreptul de uzufruct
viager asupra întregului imobil, iar preţul acestei înstrăinări constă în obligaţia
dobânditoarei, respectiv a debitoarei întreţinerii de a-i acorda întreţinere pe toată durata
vieţii şi de a se ocupa de înmormântare şi toate datinile referitoare la aceasta, obligaţie
asumată ca atare de către reclamantă în cuprinsul contractului (filele 66 şi 67 dosar fond).
Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au reţinut că garsoniera situată în B.,
dobândită în baza contractului de întreţinere cu uzufruct viager are calitatea de bun
comun, fiind dobândită în timpul căsătoriei, iar potrivit art.30 din Codul familiei a fost
introdusă la masa partajabilă.
Soluţiile astfel pronunţate sunt greşite, fiind date cu aplicarea şi interpretarea
eronată a prevederilor legale incidente în cauză.
Astfel, potrivit Codului civil, art.888 „legatul universal este dispoziţia prin care
testatorul lasă după moarte-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor
sale”.
Revocarea legatelor, ca manifestare de voinţă a testatorului, poate fi expresă,
rezultând dintr-o declaraţie a testatorului cuprinsă într-un înscris întocmit sub forma
testamentară sau autentică, ceea ce nu este cazul în speţă, sau poate fi tacită, fiind aceea
care, fără a fi fost expres declarată, rezultă din anumite acte sau fapte săvârşite de
testator, cum ar fi incompatibilitatea cu un testament întocmit ulterior sau înstrăinarea
bunului care face obiectul legatului.
Conform prevederilor art.923 Cod civil „Orice înstrăinare a obiectului legatului,
făcută cu orice mod sau condiţii, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar dacă
înstrăinarea va fi nulă sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului”.
Analizând textul legal citat, reiese că revocarea tacită în această modalitate poate
interveni numai în cazul legatelor cu titlu particular, fără a se aplica pentru cele universale
sau cu titlu universal, întrucât acestea din urmă au ca obiect o universalitate care continuă
a persista, independent de modificările ce s-ar aduce bunurilor ce o compun.
Obiectul legatelor universale sau cu titlu universal, fiind patrimoniul sau cotă parte
din acesta, nu poate fi înstrăinat prin acte între vii şi deci nu intră sub incidenţa art.923
Cod civil. Pe de altă parte, înstrăinarea bunurilor cuprinse în patrimoniu (ca şi
dobândirea de bunuri) afectează numai emolumentul legatului din titlu universal al
legatarului, astfel încât nu poate avea semnificaţia unei revocări tacite. Chiar dacă legatul
cu titlu universal ar fi fost determinat prin indicarea unei mase de bunuri succesorale
(art.894 alin.1 Cod civil) şi testatorul ar fi înstrăinat acele bunuri la un moment dat,
legatul cu titlu universal nu ar fi revocat, legatarul păstrând vocaţia şi putând beneficia de
bunurile din categoria respectivă pe care testatorul le va dobândi, eventual ulterior, până
la momentul decesului.
 40

În speţă, reclamanta a fost instituită de către mătuşa sa, D.M., prin testamentul
anterior menţionat, legatar universal, iar împrejurarea că ulterior întocmirii testamentului,
D.M. a înstrăinat imobilul garsonieră, cu rezerva uzufructului viager asupra întregului
imobil, nu are semnificaţia juridică a revocării testamentului, invocată de către pârât şi
reţinută ca atare de ambele instanţe (fond şi apel), deoarece obiectul legatului universal,
fiind patrimoniul, nu poate fi înstrăinat prin acte între vii.
Prin urmare, atâta timp cât testamentul nu a fost revocat expres, înstrăinarea
imobilului de către testatoare nu intră sub incidenţa art.923 Cod civil, care se aplică
numai legatelor cu titlu particular.
Deci, primul motiv de recurs este întemeiat, impunându-se admiterea cererii
completatoare formulată de reclamantă, în sensul constatării caracterului de bun propriu
al garsonierei şi implicit scoaterea acesteia din comunitatea de bunuri, ceea ce atrage
casarea celor două hotărâri.
Având în vedere că prima instanţă a reţinut o contribuţie mai mare a reclamantei
la dobândirea bunurilor comune, de 65%, tocmai în considerarea calificării imobilului
garsonieră ca având calitatea de bun comun, dar cu o cotă de 100% a reclamantei la acest
imobil, cât şi concluzia ce rezultă din prezentele considerente, care au determinat
scoaterea garsonierei din comunitatea bunurilor supuse partajului, urmează a se modifica
cota de contribuţie a părţilor, aceasta fiind egală, de 50% pentru fiecare, în dobândirea
bunurilor.
Motivul doi de recurs este nefondat, capătul de cerere privind obligarea pârâtului
la plata sumei de 32.000 lei primind o judicioasă soluţionare, atât la fond, cât şi în apel.
Pretinde reclamanta, în cadrul acestei critici că a depus acte la dosar, din care
rezultă că a plătit chirie, cât şi toate utilităţile aferente, cum ar fi: energie electrică, gaze,
utilităţi administrative pe numele proprietarului imobilului în care a locuit după
despărţirea în fapt.
Urmează însă a se observa cererea de completare a masei partajabile depusă de
reclamantă la dosar la data de 9 septembrie 2011 (f.188 dosar fond), prin care a precizat
în mod expres că solicită obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă a locuinţei pe
ultimii 3 ani, lipsă de folosinţă ce constă în echivalentul chiriei pentru apartamentul cu 2
camere mobilat (alin.ultim din cerere).
Nu a solicitat aşadar, obligarea pârâtului la plata contravalorii utilităţilor plătite
pentru spaţiul în care a locuit din 20 iunie 2008, astfel încât actele depuse la dosar
referitoare la aceste utilităţi nu sunt relevante în cauză, iar în ceea ce priveşte plata chiriei,
nu s-au făcut dovezi nemijlocite, directe în acest sens, mai mult, nu s-a încheiat nici un
contract de închiriere, situaţie recunoscută, de către reclamantă, chiar în cuprinsul acestei
critici.
Cât priveşte ultimul motiv de recurs, care vizează modalitatea în care instanţa de
fond a dispus compensarea cheltuielilor de judecată, acesta urmează a fi analizat cu
ocazia rejudecării cauzei, ca o apărare de fond.
Recursul declarat de pârâtul D.V. este nefondat, sub aspectul ambelor critici
invocate.
Prima critică, dată fiind modalitatea de soluţionare a recursului formulat de
reclamantă, în sensul reţinerii unei contribuţii egale în dobândirea bunurilor comun, nu
se mai impune a fi analizată.
De altfel, contribuţia superioară a reclamantei, de 65% fusese reţinută în
considerarea faptului că imobilul garsonieră este bun comun, fiind dobândit în timpul
 41

căsătoriei, dar prin contractul de întreţinere cu uzufruct viager a fost înstrăinată

reclamantei de aceeaşi persoană, care o instituise anterior şi legatar universal.
Nici motivul doi de recurs nu poate fi reţinut, eventuale venituri suplimentare
realizate din muncă sau urmare unor ajutoare primite din partea părinţilor neputând
conferi pârâtului o cotă mai mare la dobândirea bunurilor comune, atâta timp cât şi
reclamanta a fost permanent încadrată în muncă, în calitate de învăţătoare, situaţie
necontestată de către pârât, mai mult aceasta a prestat muncă în gospodărie, având în
îngrijire şi copiii rezultaţi din căsătoria cu pârâtul, ceea ce echivalează cu veniturile
obţinute în plus de pârât.
Pentru toate aceste considerente, în bata art.312 alin.1, 2 şi 3 Cod procedură civilă,
se va admite recursul declarat de reclamantă şi se va dispune casarea sentinţei, precum şi
a deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în vederea efectuării unei
expertize, sau completării celei omologate la fond, în sensul de a scoate de la partaj
imobilul garsonieră şi de a se avea în vedere o contribuţie egală a părţilor la dobândirea
bunurilor de 50% fiecare, urmând a fi efectuate şi propuneri de lotizare a acestora.
În baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul
formulat de pârât.

10. Obiectul sechestrului judiciar – condiţii.

Art. 972 alin.1 din noul Cod de procedură civilă

Sechestrul judiciar are ca obiect bunurile mobile sau imobile atunci când
există un proces asupra proprietăţii sau a unui al drept real principal, asupra
posesiei, folosinţei şi administrării privind bunurile proprietate comună.
Cererile de chemare în judecată având ca obiect drepturi de creanţă
născute în legătură cu un bun mobil sau imobil nu îndeplineşte condiţia
încuviinţării sechestrului judiciar potrivit art.972 alin.1 din noul Cod de procedură
civilă.
(Decizia civilă nr.494 din 12 iunie 2014)

Prin încheierea T. A. din 25 februarie 2014, s-a dispus înaintarea

înscrisurilor ce au fost defăimate, a procesului-verbal întocmit conform art.305 Cod
procedură civilă, către P. de pe lângă J. P., pentru efectuarea cercetărilor ce se impun sub
aspectul săvârşirii infracţiunii de fals cu privire la înscrisurile înaintate.
S-a pus în vedere reclamantei, prin reprezentant, să depună la dosar în
termen de 5 zile originalele actelor aflate la fila 236, filele 238-254 şi fila 293 din dosar,
pentru a fi înaintate P. de pe lângă J. P., iar în baza art.307 NCPC a suspendat judecata
procesului până la soluţionarea cererii de înscriere în fals.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că reclamanta, la
termenul de judecată din 25 februarie 2014, a declarat că stăruie să se folosească de
înscrisurile denunţate ca false şi că au fost indicaţi autorii falsului, în temeiul art.307 Cod
procedură civilă, aceasta a arătat că va sesiza P. de pe lângă J. P.în vederea efectuării de
cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals.
Apreciind că există o justificare temeinică raportată la dovezile concrete ale
speţei care să determine necesitatea suspendării judecării procesului până la verificarea
falsului, în temeiul art.307 Cod procedură civilă, s-a dispus suspendarea procesului până
 42

la pronunţarea unui soluţii penale, definitive, cu privire la cercetarea săvârşirii infracţiunii

de fals.
În ceea ce priveşte cererea de sechestru judiciar, în temeiul art.972 Cod
procedură civilă, aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă, având în vedere că procesul ce
face obiectul prezentului dosar nu se poartă asupra proprietăţii sau altui drept real
principal, asupra posesiei unui bun mobil sau imobil, ori, asupra folosinţei sau
administrării unu bun proprietate comună.
Reclamanta S.C. A. C. 2000 S.A., a formulat apel împotriva acestei
încheieri, în termen legal, criticând soluția privind atât respingerea cererii de instituire a
sechestrului judiciar cât şi cea de suspendare a judecații pana la verificarea falsului.
S-a susţinut în motivare că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate,
întrucât, în baza contractului de colaborare nr.255/20.12.2012, încheiat între reclamantă
şi pârâta S.C.VYS C. S. 2007 S.R.L, contract ce avea ca obiect, printre altele şi
transmiterea de către pârâtă spre folosinţa gratuită a reclamantei a saivanului - inclusiv
terenul aferent de 1053 mp. - existent în localitatea C., F. C., judeţul A.”.
Prin instituirea acestei măsuri s-a urmărit conservarea dreprului reclamantei
reclamanta S.C. A. C. 2000 S.A. în speţa „recuperarea valorii neamortizate a lucrărilor de
modificări şi modernizări efectuate la punctul de lucru, F. C. – C.i, judeţul A., cu atât mai
mult cu cât la termnul din data de 11.02.2014, pârâta a formulat cerere de înscriere în fals
împotriva unor înscrisuri depuse la dosarul cauzei de către reclamantă, încercând să
obstrucţioneze recuperearea valorii neamortizate a lucrărilor de modificare şi
modernizare efectuate la F. C.-C., judeţul A..Mai arată că, pe roulul J. C. se afla şi un
dosar care are ca obiect partaj judiciar, intre aceleaşi părti.
În mod greşit s-a dispus suspendare a cauzei, întrucât nu sunt îndeplinite
cerinţe art.304 şi următoarele din NCPC. deoarece procedura de înscriere în fals în
procesul civil priveşte numai falsul material, respectiv falsificarea scrierii sau semnăturii,
adică tot ceea ce înglobează modificări, ștersături, adăugiri sau alte intervenții asupra
scrierii sau semnăturii originale, cu excepţia înscrisurilor autentice, pentru care legiuitorul
a prevăzut falsul intelectual.
Totodată, potrivit art.305 alin.1 NCPC „judecătorul va constatat de îndată, prin
proces verbal, starea materială a înscrisului denunţat ca fals, dacă există în el ștersături, adăugiri sau
corecturi, apoi îl va semna spre neschimbare şi îl va încredinţa grefei după care va fi contrasemnat, de
grefier şi de părţi”.
Arată recurenta că nu sunt îndeplinite cerinţele mai sus menţionate, şi în
plus, pârâta nu a arătat elementele clasificate, nu a făcut o descriere a actului material a
pretinsului fals şi nici circumstanţele în care pretinsul fals a fost comis.
Totodată recurenta susţine că înscrisurile pentru care s-a declanşat
procedura falsului sunt facturi fiscale, care nu poartă urme de ştersături sau modificări.
Prin întâmpinare intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr.494 din 12 iunie 2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I
civilă, a admis apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 25 februarie
2014, care va fi schimbată în parte, în sensul respingerii cererii de înscriere în fals,
dispunând continuarea judecăţii; a menţinut în rest încheierea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prima critică este nefondată.
 43

Condiţiile de înfiinţare ale sechestrului judiciar sunt potrivit disp. art.972

alin.1 NCPC, următoarele:
„Ori de câte ori există un proces asupra proprietăţii sau altui drept real
principal, asupra posesiei unui bun mobil sau imobil ori asupra folosinţei sau
administrării unui bun proprietate comună, instanţa de judecată va putea să încuviinţeze,
la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului, dacă această măsură
este necesară pentru conservarea dreptului respectiv.”
Potrivit textului menționat, sechestrul judiciar consta in indisponibilizarea
bunurilor ce formează obiectul litigiului sau, în condițiile legii, a altor bunuri, prin
încredințarea pazei acestora unui administrator-sechestru.
Pentru înființarea sechestrului judiciar, trebuie sa existe un proces asupra
proprietății sau a altui drept real principal, asupra posesiei unui bun mobil sau imobil ori
asupra folosinței sau administrării unui bun proprietate comuna. Prin urmare, litigiul
trebuie sa se circumscrie unui asemenea obiect, pentru ca, în caz contrar, sechestrul
judiciar nu putea fi încuviințat.
În mod corect, instanţa de fond a respins cererea de instituire a sechestrului
judiciar, atâta timp cât nu sunt îndeplinite cerințele art.972 alin.1 din NCPC, cererea
principala fiind o acţiune in pretenții derivate din contract.
Cea de-a doua critică este fondată.
Procedura falsului este reglementata de dispoziţiile art.304 şi următoarele
din NCPC şi este aplicabilă în situaţia în care „Dacă cel mai târziu la primul termen după
prezentarea unui înscris folosit în proces una dintre părţi declară că acesta este fals prin
falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină.”
În cauza nu sunt îndeplinite cerințele art.304 alin.1 NCPC deoarece,
intimata prin cererea de denunţare a înscrisului ca fals a arătat că „înscrisurile sunt false
în sensul că ele cuprind lucrări sau materiale care în realitate nu au fost realizate şi
respectiv utilizate”, şi nicidecum nu a susţinut ca falsul a fost realizat prin falsificare
scrierii sau semnăturii pentru a fi incidente dispoziţiile mai sus menționate.
Prin încheierea din 25 februarie 2014, T. A. a dispus suspendarea cauzei în
temeiul art.307 NCPC, până la verificarea falsului, apreciind că exista o justificare
temeinică raportata la dovezile concrete ale spetei.
Legiuitorul prin acest text de lege a reglementat suspendarea facultativă,
lăsând posibilitatea judecătorului sa analizeze circumstanțele concrete ale cauzei.
Instanţa a apreciat greşit că au fost îndeplinite cerințele art.307 NCPC,
pentru suspendarea cererii, în cauză neexistând o justificare temeinică în acest sens, atâta
timp cât nu sunt îndeplinite cerințele art.304 NCPC.
Faţă de cele ce preced in temeiul art.480 NCPC, Curtea a admis apelul
declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 25 februarie 2014, care va fi
schimbată în parte, în sensul respingerii cererii de înscriere în fals, dispunând continuarea
judecăţii. A fost menţinută în rest încheierea.

11. Admisibilitatea cererii de suspendare a executării deciziei de recuperare a

sumelor încasate necuvenit cu titlul de prestaţii de asigurări sociale.

Art. 403 alin.1 Cod procedură civilă

Art. 172 alin.2 Cod procedură fiscală.
 44

Art. 179 din Legea nr.262/2010

Art. 403 alin.1 Cod procedură civilă

Debitele reprezentând prestaţiile de asigurări sociale se recuperează

potrivit prevederilor codului de procedură fiscală şi se fac venit la bugetul de
asigurări sociale de stat.
Persoana interesată poate contesta decizia de debit care constituie titlu
executoriu pe calea contestaţiei la executarea silită în cadrul căreia cererea de
suspendare prin ordonanţă preşedinţială întemeiată pe disp.art.403 alin.1 Cod
procedură civilă este inadmisibilă potrivit art.172 alin.2 Cod procedură fiscală.
Legiuitorul a interzis suspendarea executării silite prin ordonanţă
preşedinţială a deciziei de recuperare a debitului emisă de casa teritorială de
pensii în baza art.179 din Legea nr.262/2010, privind sistemul unitar de pensii
publice nu şi suspendarea dispusă în baza art. 403 alin.1 Cod procedură civilă,
până la soluţionarea contestaţiei la executare silită.
(Decizia civilă nr.517 din 11 iunie 2014)

Prin contestaţia formulată la data de 17 iunie 2013, reclamanta B. I. F. a

solicitat anularea deciziei prin care s-a constituit debitul, restituirea sumelor reţinute
nejustificat şi suspendarea executării deciziei nr.658/21 mai 2013, până la soluţionarea
prezentei contestaţii.
În ceea ce priveşte suspendarea executării deciziei, instanţa a admis cererea,
considerând-o întemeiată pentru următoarele considerente.
Prin Încheierea de şedinţă nr.106 din data de 22 octombrie 2013, T.V.a a
admis cererea de suspendare a executării deciziei nr.658/21.05.2013, formulată de
reclamanta B. I. F., împotriva deciziei de pensionare nr.658/21.05.2013, până la
soluţionarea irevocabilă a contestaţiei ce face obiectul dosarului cu nr.4534/90/2013,
acordându-se termen de fond pentru soluţionarea contestaţiei la data de 19 noiembrie
2013.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că această contestaţie
este întemeiată în drept pe dispoziţiile art.172 şi următoarele din OG nr.92/2003 şi
art.153 şi următoarele din Legea nr.263/2010, acesta fiind cadrul legal care
reglementează materia.
În acord cu dispoziţiile art.56 din Legea nr.263/2010, prevederile prezentei
legi referitoare la jurisdicţia asigurărilor sociale se completează cu dispoziţiile codului de
procedură civilă.
Potrivit art.172 din OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,
dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanţă preşedinţială
prevăzută de art.403 alin.4 din Codul de procedură civilă (în prezent art.718 alin.7 din
Noul Cod de procedură civilă) nu sunt aplicabile.
Astfel, celelalte dispoziţii ale art.403 Cod procedură civilă, respectiv art.718
NCPC sunt aplicabile şi contestaţiilor formulate potrivit art.172 din O.G. nr.92/2003,
coroborate cui prevederile art.156 din Legea nr.263/2010.
Prin urmare, suspendarea executării deciziei nr.658/2013 fiind posibilă,
instanţa a admis-o, dispunând suspendarea executării acesteia până la soluţionarea
contestaţiei.
 45

De altfel şi noua reglementare procesual-civilă prevede posibilitatea

suspendării executării titlurilor executorii, altele decât hotărârile judecătoreşti.
Împotriva acestei încheieri, a formulat apel pârâta C. J. P. V. care a criticat-o
pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea criticilor, arată apelanta că în mod greşit instanţa de fond a
admis cererea de suspendare, atâta timp cât Legea nr.263/2010, nu prevedea
suspendarea executării deciziilor de recuperare a sumelor încasate necuvenit.
În plus, se apreciază să sunt aplicabile prevederile Codului de procedură
fiscală, art.172-174, deoarece se recuperează sume din bugetul asigurărilor sociale de stat,
în care nu se prevede suspendarea executării silite.
Pe de altă parte, în Codul de procedură civilă, suspendarea executării se
poate dispune numai cu condiţia depunerii unei cauţiuni de 10% conform art.718 Cod
procedură civilă, pe care contestatoarea nu a achitat-o.
În termen legal, intimata-reclamantă B. I. F. a formulat întâmpinare prin
care a solicitat în principal, respingerea apelului ca tardiv formulat, având în vedere că, în
termen de 5 zile de la comunicare se poate declara calea de atac.
În al doilea rând se arată că, cererea de apel nu cuprinde motivele de fapt şi
de drept pe care se întemeiază, iar aprecierile apelantei sunt contradictorii având în
vedere că legea nu prevede suspendarea deciziei de recuperare a debitului, emisă de C.J.
P. V..
În final, apreciază intimata că potrivit dispoziţiilor art.172 alin.2 din OG
nr.92/2003, care se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, statuează că
reglementările privind suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanţă
preşedinţială, prevăzute de art.403 alin.4 Cod procedură civilă (în prezent art.718 alin.7
din NCPC), nu sunt aplicabile. Rezultă per a contrario că celelalte dispoziţii ale art.718 din
NCPC sunt aplicabile şi contestaţiilor formulate în conformitate cu art.172 din OG
nr.92/2003 coroborate cu prevederile art.156 din Legea nr.263/2010.
Consideră că suspendarea executării deciziei de debit din cauza de faţă, este
posibilă având în vedere interpretarea dispoziţiilor art.638 alin.2 din NCPC, care se
coroborează cu prevederile art.718 din NCPC.
Menţionează că, susţinerile apelantei cu privire la obligaţia stabilirii unei
cauţiuni, pentru a se putea dispune suspendarea executării sunt nefondate, având în
vedere că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.718 alin.4 pct.1 din NCPC.
Prin decizia civilă nr.517 din 11 iunie 2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I
civilă a admis apelul, a anulat încheierea şi a trimis cauza spre rejudecarea cererii de
suspendare la prima instanţă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
În şedinţa publică din data de 28 mai 2014, intimata-reclamantă, prin
avocat, a arătat că nu mai susţine excepţia privind tardivitatea formulării apelului.
În ceea ce priveşte constatarea intervenirii sancţiunii decăderii, în raport de
lipsa motivării apelului, Curtea are în vedere că potrivit art.476 alin.2 Cod procedură
civilă, „în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu
cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în
fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.”
Numai că, în cauza de faţă nu se poate reţine că apelul nu este motivat,
având în vedere că principala critică adusă încheierii pronunţate de instanţa de fond este
 46

aceea a nelegalei stabiliri a unei cauţiuni în vederea soluţionării cererii de suspendare a

executării deciziei nr.658/21.05.2013 emisă de C. J. P.V.
Faţă de aceste argumente, Curtea va analiza criticile formulate de apelantă.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta B. I. F.a solicitat ca până la
soluţionarea contestaţiei să se dispună suspendarea executării deciziei nr.658/21.05.2013
emisă de C. J.P V.
În şedinţa publică din data de 22.10.2013, s-a pus în discuţie această cerere,
având în vedere şi apărările formulate de pârâtă, prin care s-a arătat că o eventuală
suspendare a executării nu s-ar putea face decât cu plata unei cauţiuni.
Prin încheierea nr.106 din data de 22 octombrie 2013, pronunţată de T. V.,
s-a analizat pe fond cererea de suspendare a deciziei de debit, fără a se răspunde
apărărilor pârâtei, prin care, în principal, s-a solicitat stabilirea unei cauţiuni.
Instanţa de fond nu a motivat în fapt şi în drept de ce nu se impune
stabilirea unei cauţiuni, făcând doar trimitere la prevederile art.172 din O.G. nr.92/2003
şi la art.718 din NCPC.
În urma propriului examen, Curtea constată că în cauza de faţă sunt
aplicabile prevederile art.179 alin.4 din Legea nr.263/2010 conform cărora sumele plătite
necuvenit prin intermediul caselor teritoriale de pensii şi al caselor de pensii sectoriale se
recuperează de la beneficiari în baza deciziei casei respective, care constituie titlu
executoriu.
În ceea ce priveşte dispoziţiile procedurale din acelaşi act normativ, art.153
lit.i şi art.154 alin.1 din Legea nr.263 /2010 prevăd că decizia de debit poate fi contestată
în termen de 15 zile de la comunicare, la tribunalul în a cărei rază teritorială îşi are
domiciliul reclamantul, iar art.181 alin.2 din Legea nr.263/2010, statuează că la
recuperarea debitelor în conformitate cu dispoziţiile alin. (1) se aplică prevederile
Codului de procedură fiscală în materie.
Or, potrivit dispoziţiilor art.172-173 din Ordonanţa Guvernului
nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, „(1) Persoanele interesate pot face
contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor
prezentului cod de către organele de executare, precum şi în cazul în care aceste organe
refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii, iar alin.2 prevede că
dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanță preşedinţială
prevăzute de art.403 alin.4 din Codul de procedură civilă (art.718 alin.7 din NCPC) nu
sunt aplicabile”.
Per a contrario, prevederile art.403 Cod procedură civilă (art.718 NCPC) sunt
aplicabile şi contestaţiilor formulate în conformitate cu art.172 din O.G. nr.92/2003,
coroborate cu art.156 din Legea nr.262/2010, având în vedere că dispoziţiile speciale ale
art.172-174 din Ordonanţa Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală
se completează cu dispoziţiile generale prevăzute de art. 718 alin.1-6 şi 8 NCPC.
In acest sens, trebuie avute în vedere si dispoziţiile art. 181 alin.2 din Legea
nr. 263/2010 care arată că executarea silită prevăzută de prezenta lege se face în
condiţiile Codului de procedură fiscală, iar acest din urma act normativ , la art.172 alin. 2,
face inaplicabilă doar suspendarea provizorie a executării, aşa cum aceasta este
reglementată de art. 403 alin.4 nu şi suspendarea obişnuita reglementată de art. 403 alin 1
Cod procedura civila.
Prin urmare, susţinerea pârâtei că sub aspect legal cererea de suspendare
formulată de reclamantă este inadmisibila, nu poate fi primită.
 47

Curtea observă că, prin dispoziţiile art. 136 alin. (1) din Ordonanţa
Guvernului nr. 92/2003, legiuitorul a prevăzut că, în cazul în care debitorii nu îşi plătesc
de bunăvoie obligaţiile fiscale, pentru stingerea acestora organele fiscale competente vor
proceda la executarea silită, iar, potrivit art. 141 alin. (1) din Codul de procedură
fiscală, "Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu
emis potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare [...]". Totodată,
conform prevederilor art. 141 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, "Titlul de creanţă
devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea
termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent [...]".
Astfel, în cauza de faţă se impunea în principal, plata unei cauţiuni de 10%,
calculată la valoarea obiectului contestaţiei, conform prevederilor art.718 alin.2 litera a
din NCPC, după care, se putea analiza în fond cererea de suspendare a executării deciziei
de debit.
Faţă de cele ce preced, văzând dispoziţiile art.480 alin. 2 Cod procedură
civilă, Curtea a admis apelul, a anulat încheierea şi a trimis cauza spre rejudecarea cererii
de suspendare la prima instanţă.

12. Condiţia cuantumului veniturilor provenite din situaţii pentru care asigurarea
este obligatorie in vederea suspendării plăţii pensiei persoanelor care pot să
cumuleze aceste drepturi.
Art. 6 şi art. 118 alin.1 din Legea nr.262/2010
Art. 6 pct. IV din Legea nr.263/2010

În sistemul public de pensii anumite categorii de pensionari pot să

cumuleze pensia cu veniturile provenite din situaţii pentru care este obligatorie
asigurarea potrivit art.6 şi art.118 alin.1 din Legea nr.262/2010, privind sistemul
unitar de pensii publice.
Plata pensiei este condiţionată de cuantumul venitului cu care se
cumulează, acesta reprezentând un venit brut pe an calendaristic echivalent cu
cel puţin de 4 ori câştigul salarial mediu brut utilizat pentru fundamentarea
bugetului asigurărilor sociale de stat potrivit art.6 pct. IV din Legea nr.263/2010.
Plata pensiei se va suspenda în cazul în care asiguratul obţine un venit care
depăşeşte limita prevăzută de lege, criteriul de apreciere fiind venitul brut pe an
calendaristic, indiferent de datoriile pe care le-a făcut persoana în legătură cu
acest câştig.
(Decizia civilă nr.545 din 16 iunie 2014)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul T. A., la data de 27.02.2013,

contestatoarea P. I. în contradictoriu cu intimata C. J. P. A. a formulat contestaţie
împotriva deciziei nr.259591/11.02.2013, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce
se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de debit contestate, cu cheltuieli de
judecată.
În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că prin decizia
nr.259591/11.02.2013 a C.J.P. Argeş s-a stabilit în sarcina sa un debit în sumă totală de
4200 lei, drepturi care s-au plătit şi încasat necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări
sociale pentru perioada 01.01.2011 – 31.12.2011. Contestatoarea a arătat că potrivit
adeverinţei nr.12/8/1288/14.01.2013, eliberată de AFP C., figurează în evidenţele fiscale
 48

cu o pierdere de 5573 lei, pe anul 2011. Prin urmare, nu se poate dispune restituirea unor
sume ce i se cuveneau cu titlu de pensie, având în vedere că prin activitatea pe care a
desfăşurat-o nu a obţinut nici un venit.
Prin întâmpinare, pârâta C. J. P. A. a solicitat respingerea contestaţiei ca
neîntemeiate.
Prin sentinţa civilă nr. 73/15.01.2014, Tribunalul A. a respins contestaţia ca
nefondată, pentru argumentele că în anul 2011, contestatoarea a obţinut un venit brut de
26740 lei, depăşind patru salarii medii brute la nivelul acestui an, motiv pentru care nu
mai putea să cumuleze pensia de invaliditate cu alte venituri.
Împotriva sentinţei a formulat apel contestatoarea, pentru motive de
nelegalitate şi netemeinicie, în dezvoltarea cărora s-a arătat că instanţa de fond a făcut o
apreciere greşită asupra condiţiilor în raport de care s-a dispus suspendarea pensiei
pentru invaliditate, atunci când a reţinut depăşirea cuantumului veniturilor fără a observa
că în anul 2011 a avut o pierdere de 5573 lei.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia nr.545 din 16 iunie 2014,Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă, a
respins, ca nefondat, apelul formulat de contestatoare, reţinând următoarele:
În favoarea apelantei a fost deschis dreptul la pensie de invaliditate gradul
III în baza Legii nr.19/2000, potrivit deciziei nr.259591/10.06.2003, emisă de C.J. P. A.,
gradul de invaliditate fiind ulterior înlocuit în gradul II de invaliditate.
C. J.P. A., la data de 11.02.2013, a emis o decizie prin care a reţinut în
sarcina contestatoarei un drept de creanţă de 4200 lei, reprezentând pensie încasată
necuvenit, deoarece venitul brut pe an calendaristic a depăşit echivalentul a cel puţin de
patru ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor
sociale de stat în anul 2011.
Potrivit adeverinţei nr.12/8/1288/09.10.2013, emisă de A. J. F. P. A., în
anul 2011 contestatoarea a avut un venit brut de 26.740 lei, depăşind de 4 ori câştigul
salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, care în
acest an a fost de 2.022 lei.
Pensionarii de invaliditate, încadraţi în gradul I sau II au dreptul să
cumuleze pensia cu alte venituri dacă venitul brut pe an calendaristic nu depăşeşte de 4
ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale, în
caz contrar plata pensiei urmând să fie suspendată începând cu luna următoare celei în
care a avut loc această depăşire, potrivit art.6 alin.1 pct. IV şi art.114 alin.1 lit.e din Legea
nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice.
Apelanta a criticat modul de aplicare a dispoziţiilor legale evocate în sensul
că instanţa de fond a apreciat greşit asupra condiţiilor suspendării plăţii de invaliditate
atunci când a avut în vedere cuantumul venitului pe an calendaristic, fără a observa
debitul în valoare de 5.573 lei, aferent anului 2011.
Pentru suspendarea plăţii pensiei în condiţiile la care se referă textele de
lege incidente în cauză se ţine cont de venitul brut pe an calendaristic realizat de către
titularul pensiei, indiferent de datoriile acestuia, motiv pentru care depăşindu-se limita
venitului brut, în mod corect, intimata a reţinut încasarea drepturilor la pensie necuvenit
de la data suspendării în condiţiile legii.
Instanţa de fond a făcut o apreciere corectă asupra condiţiilor suspendării
plăţii pensiei de invaliditate, astfel că se va păstra sentinţa prin respingerea apelului, în
baza art.480 Cod procedură civilă.
 49

13. Încadrarea activităţii în grupa I de muncă a personalului care a lucrat în

condiţii de risc radiologic.

Anexa I pct.17 la Ordinul comun nr.125 din 05 mai 1990, emis de Ministerul
Muncii şi Ocrotirii Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Comisia Naţională pentru
Protecţia Muncii

Activitatea desfăşurată în unităţi nucleare cu risc radiologic III şi IV a fost

încadrată în grupa I de muncă în vederea pensionării persoanelor care au lucrat
în aceste condiţii după martie 1990, potrivit anexei I pct.17 la Ordinul comun
nr.125 din 05 mai 1990, emis de Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale, Ministerul
Sănătăţii şi Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii.
Riscul radiologic de grad III şi IV din unităţile nucleare în care s-a
desfăşurat activitatea este suficient pentru încadrarea personalului angajat în
grupa I de muncă.
(Decizia civilă nr.1114 din 23 iunie 2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului A., la data de 14.09.2012,

reclamantul Z. N. E. a chemat în judecată pe pârâta R. A. P. A.N. – S. D. C. N. P.,
solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că a desfăşurat activitate în
grupa I de muncă în conformitate cu prevederile Ordinului CNCAN nr. 40/1990, pentru
toată perioada lucrată anterior datei de 01.04.2001 şi să fie obligată pârâta să îi emită o
adeverinţă potrivit modelului specific din HG nr. 257/2011.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei,
ocupând posturile de electronist, inginer şi operator reactor, toate în incinta Reactorului
nuclear TRIGA, ceea ce înseamnă că şi-a desfăşurat activitatea într-un loc de muncă cu
risc radiologic III şi IV, conform prevederilor Ordinului CNCAN nr.40/1990. Iar
unităţile nucleare de gradul III şi IV atrag încadrarea activităţii în grupa a I-a de muncă
potrivit Ordinului nr.125/1990 Anexa 1, pct.17. Or, angajatorul i-a recunoscut această
grupă de muncă prin carnetul de muncă numai pentru anumite perioade, iar pentru
celelalte i-a acordat grupa a II-a în baza pct.93 din Anexa 2 la Ordinul nr.50/1990, deşi a
desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii pe toată perioada angajării.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune,
având în vedere disp.art.268 alin.2 C.muncii, care prevăd un termen de 3 ani de la data
naşterii dreptului pentru exercitarea acţiunii. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat
respingerea acţiunii, arătând, în esenţă, că nu poate elibera nicio adeverinţă, întrucât
faptele atestate trebuie să rezulte din evidenţele sale, iar potrivit carnetului de muncă al
reclamantului acesta este deja încadrat în grupe speciale de muncă, încadrare pe care
salariatul nu a contestat-o până la acest moment.
La data de 28-10-2013, tribunalul a luat act de schimbarea denumirii pârâtei,
ca urmare a reorganizării sale în baza OUG nr. 54/2013, în prezent numindu-se R. A.T.
P. E. N..
Prin sentinţa civilă nr.381/17.03.2014 a fost admisă cererea de chemare în
judecată, în sensul că s-a constatat activitatea desfăşurată de către reclamant, în perioada
25.09.1986 – 01.04.2001, ca fiind una încadrată în grupa I de muncă, în procent de
100%.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că:
 50

Potrivit menţiunilor din carnetul său de muncă, reclamantul a fost angajatul

pârâtei începând cu data de 25-09-1986 şi până la data de 25-10-2005, activitatea acestuia
fiind încadrată atât în grupa a I-a de muncă, cât şi în grupa a II-a, iar după 1-04-2001 i
s-au recunoscut condiţii deosebite de muncă.
Însă pentru perioada anterioară datei de 1-04-2001, reclamantul este
nemulţumit de faptul că, deşi a desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii, angajatorul nu i-
a recunoscut pentru toată perioada grupa a I-a de muncă.
În vederea clarificării acestui aspect, în cauză a fost desemnat un expert în
specialitatea protecţia muncii, care a concluzionat că reclamantul a lucrat întreaga
perioadă a angajării în acelaşi loc, respectiv în cadrul Secţiei a II-a reactor, unitate ce este
încadrată, potrivit prevederilor Ordinului CNCAN nr.40/1990, în gradul de risc
radiologic III.
Faţă de acest grad de risc, activitatea desfăşurată direct în instalaţiile
întreprinderii nuclear-electrice de către reclamant trebuie încadrată, susţine expertul
cauzei, în grupa a I-a de muncă în procent de 100% în temeiul art.93 din Anexa 1 la
Ordinul MM nr.50/1990 şi al art.17 din Anexa 1 la Ordinul MM nr.125/1990.
Având în vedere concluziile expertizei efectuate în cauză, instanţa va
constata că reclamantul a desfăşurat în perioada 25.09.1986-1.04.2001 activitate în grupa
a I-a de muncă, în procent de 100%.
Într-adevăr, astfel cum arată şi expertul cauzei, la art.93 din Anexa 1 a
Ordinului MM nr.50/1990, ce reglementează condiţiile de încadrare a locurilor de
muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale în grupele I şi II de muncă pentru
perioada de după 18-03-1969, se regăsesc unităţile nucleare încadrate în gradul III şi IV
de risc radiologic.
Aceleaşi unităţi nucleare se regăsesc şi la art.17 din Anexa 1 la Ordinul MM
nr.125/1990, ordin prin care au fost precizate locurile de muncă, activităţile şi categoriile
profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă pentru
perioada lucrată după 1 martie 1990.
Toate aceste prevederi legale au fost abrogate începând cu data de 1-04-
2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 19/2000, ce a prevăzut alte condiţii de încadrare
în grupe superioare de muncă, reclamantul limitându-şi pretenţiile însă până la această
dată.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis acţiunea şi a obligat pârâta, în
temeiul art.40 alin.3 lit.h C.muncii, să elibereze reclamantului o adeverinţă, conform
Anexei 14 la HG nr. 257/2011, cu privire la activitatea desfăşurată în grupa a I-a de
muncă, în procent de 100%, în perioada 25.09.1986-1.04.2001. De asemenea, instanţa
aluat act că reclamantul nu a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată
efectuate în cauză.
Împotriva sentinţei a formulat recurs pârâta pentru motivul prevăzut de
art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia s-a arătat în esenţă că instanţa de
fond a aplicat greşit dispoziţiile art.268 alin.2 din Codul muncii, atunci când a soluţionat
excepţia prescripţiei extinctive.
De asemenea, la încadrarea activităţii reclamantului în grupa I de muncă, nu
a respectat dispoziţiile art.2 din anexa 1 la Ordinul 50/1990, privind locurile de muncă ce
se încadrează în grupa I, în sensul că sunt aplicabile numai personalului muncitor care
lucrează în instalaţii tehnologice ale centralelor nucleare.
 51

Reclamantul nu a desfăşurat activitatea în astfel de instalaţii, ci în incinta lor,

fiind încadrată munca prestată în grupa a II-a.
Prin întâmpinare, reclamantul – intimat a solicitat respingerea recursului ca
nefondat.
Prin decizia nr. 1114 din 23 iunie 2014, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I
civilă, a respins recursul ca nefondat.
Sunt supuse termenului general de prescripţie de trei ani, drepturile de
creanţă cu un conţinut patrimonial care se nasc în baza raporturilor juridice de muncă
potrivit dispoziţiilor art.268 din Codul muncii.
Cererea reclamantului de a se constata că activitatea pe care a desfăşurat-o
în calitatea lui de salariat al pârâtei în grupa I de muncă nu are ca obiect un drept cu un
conţinut patrimonial pentru exercitarea căruia să se impună manifestarea de voinţă a
titularului într-un interval de timp determinat de lege sub sancţiunea prescripţiei
extinctive.
Fiind un drept cu un conţinut nepatrimonial, titularul său îl poate exercita
oricând, caracterul imprescriptibil având ca efect respingerea excepţiei prescripţiei
extinctive în mod corect de către prima instanţă.
Recurenta a criticat soluţia instanţei de fond şi sub aspectul că munca
desfăşurată de către intimat nu se putea încadra în grupa I, în procent de 100%, pentru
că locul de muncă nu era prevăzut în art.2 din Anexa nr.1 la Ordinul nr.50/1990.
Potrivit pct.17 din Anexa nr.1 la Ordinul nr.125/05.05.1990, pentru
precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii
deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, pentru
perioada lucrată după martie 1990, activitatea desfăşurată în unităţile nucleare de grad III
şi IV se desfăşoară în grupa I de muncă.
Constatarea activităţii desfăşurate de către reclamantul – intimat într-o
unitate nucleară încadrată în gradul III şi IV de risc radiologic era suficientă pentru a se
încadra munca desfăşurată în grupa I, potrivit textului evocat din Ordinul nr.125/1990,
riscul radiologic fiind criteriul determinant pentru o astfel de operaţie juridică.
Faţă de toate aceste argumente, Curtea a păstrat soluţia primei instanţe,
respingând recursul ca nefondat, în baza art.312 Cod procedură civilă.
 52

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI

FISCAL
COMERCIAL

1. Condiţiile generale privind asigurarea de răspundere civilă a transportatorului

în calitate de cărăuş pentru mărfurile transportate pe cale rutieră. Obligaţiile care
revin părţilor în executarea unui astfel de contract de asigurare.

Art. 969 alin. 1 din Codul civil de la 1864

Nu se confirmă astfel criticile apelantei referitoare la culpa reclamantei de

a depune toate datele necesare pentru stabilirea prejudiciului, executarea unui
contract de asigurare presupunând diligenţe efectuate cu bună credinţă nu doar
din partea asiguratului, ci şi din partea asiguratorului care, odată ce a fost
înştiinţat despre producerea evenimentului asigurat şi odată ce a cunoscut
necesitatea evaluării bunurilor în vederea stabilirii daunei, este obligat să treacă
la evaluare într-un timp care să nu permită deteriorarea bunurilor sau acumularea
unor elemente de natură a face greu de stabilit prejudiciul.
Curtea nu a reţinut nici critica potrivit căreia plata despăgubirii nu poate fi
făcută mai devreme ca asiguratul însuşi să plătească proprietarului bunurilor sau
altei persoane îndreptăţite valoarea mărfurilor. Asiguratorul face plata în temeiul
contractului cu asiguratul, independent de obligaţiile acestuia din urmă faţă de
terţi.
Pentru cele expuse, Curtea a constatat că sentinţa tribunalului de obligare
a asigurătorului la plata despăgubirilor este legală prin prisma dispoziţiilor art.
969 alin. 1 Cod civil de la 1864, aplicabil în cauză în raport de data încheierii
poliţiei de asigurare şi chiar în raport de data producerii evenimentului asigurat
şi a formulării cererii de chemare în judecată din speţă.

(Decizia nr. 91/A-C/16 aprilie 2014)

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 14.01.2011,

reclamanta SC CT SRL Rm.Vâlcea a chemat în judecată pe pârâta SC CA SA Sibiu,
solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 30.000 euro cu titlu de despăgubiri, precum
şi la plata dobânzii legale de la data producerii evenimentului asigurat şi până la data plăţii
efective a despăgubirilor.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta poliţa de
asigurare răspundere civilă a cărăuşului pentru mărfurile transportate (nr.
0008135/2009). Suma asigurată a fost de 30.000 euro, fără franşiză. La data de
11.08.2009, a primit de la Casa de expediţii SC DR SRL, comanda de transport de marfă
de la Oradea la Bucureşti – punct de descărcare BR SA. Marfa a fost încărcată în
autovehiculul *** şi însoţită de avizele de expediţie emise de SC K. SRL Oradea. În
timpul transportului, în data de 12.08.2009, în localitatea Pănăceni, judeţul Cluj, şoferul a
pierdut controlul volanului şi a accidentat autovehiculul, marfa încărcată fiind avariată.
Reclamanta a anunţat incidentul la Sucursala Cluj, care a trimis la faţa locului un
reprezentant ce a efectuat fotografii atât în ziua respectivă cât şi în ziua următoare, când
 53

s-a întocmit şi un proces verbal în care reprezentantul pârâtei a menţionat că nu poate

face evaluarea pagubei la faţa locului. Ulterior, la data de 07.09.2009, reclamanta a depus
şi în scris avizarea de daună, fiind întocmit dosarul de daună nr. CMR0001VL9. În luna
mai 2010 pârâta a comunicat reclamantei că i-a respins cererea de despăgubiri, nefiind
îndeplinite condiţiile legale de acordare a despăgubirilor, pentru lipsa dovezilor
referitoare la încărcarea mărfii, cuantificarea prejudiciului, achitarea despăgubirii de către
asigurat către beneficiar şi lipsa informaţiilor privind marfa distrusă parţial.
Reclamanta a susţinut că refuzul pârâtei de a plăti despăgubirea ca urmare a
producerii evenimentului asigurat este abuziv şi că marfa distrusă a fost fotografiată de
reprezentanţii pârâtei, atât în ziua producerii accidentului, cât şi a doua zi, şi a fost
depozitată şi aflată tot timpul la dispoziţia pârâtei pentru inspecţie.
S-a mai arătat că a depus la pârâtă CMR şi avizele de expediţie semnate de
şofer la rubrica „date privind expediţia”, factura emisă de Casa de expediţii SC D
România SRL în sarcina reclamantei cu valoarea pagubei reprezentând marfa distrusă în
accident, precum şi dovezi privind plata realizată de Casa de expediţii SC D România
SRL către SC K SRL pentru marfa distrusă.
Reclamanta a invocat dispoziţiile art.24 din Legea 136/1995, potrivit cărora
asigurătorul e obligat, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului o
despăgubire precum şi dispoziţiile art.969 din Codul civil.
Prin sentinţa nr.1952/25.03.2013 Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă a
admis în parte cererea reclamantei şi a obligat-o pe pârâta SC CA SA să-i plătească suma
de 23.632,74 euro, precum şi suma de 7614 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea hotărârii tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta din proces a încheiat cu pârâta o asigurare de răspundere civilă
pentru mărfurile transportate, limita răspunderii fiind de 30.000 euro. În data de
12.08.2009, s-a produs un eveniment rutier, pe raza judeţului Cluj, care a produs
avarierea mărfii transportate. Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi din expertiza
contabilă rezultă că prejudiciul a fost de 23.632,74 euro. Acest prejudiciu a fost calculat
prin raportare la art.28 din Legea 136/1995, deoarece valoarea mărfurilor transportate ce
au fost avariate a depăşit suma asigurată.
S-a mai reţinut că nici pârâta nu s-a opus la plata despăgubirii, însă în limita
sumei de 9692,63 euro.
S-a arătat, de asemenea, că prejudiciul a fost calculat conform art. 10.9 din
Condiţii generale privind asigurarea de răspundere civilă a transportatorului şi nu
cuprinde dobânzi.
La data de 05.06.2013, reclamanta SC CT SRL Rm.Vâlcea a formulat cerere
de completare a sentinţei civile nr. 1952/25.03.2013, în sensul de a fi obligată pârâta şi la
plata dobânzii legale începând cu data de 12.08.2009 şi până la data plăţii efective.
Prin sentinţa nr. 5034/27.06.2013 tribunalul a admis cererea formulată de
reclamantă şi a dispus completarea sentinţei nr.1959/25.03.2013 în sensul obligării
pârâtei SC CA SA la plata dobânzii legale începând cu data formulării cererii de chemare
în judecată – 14.01.2011 – şi până la data plăţii efective a despăgubirilor.
În motivarea sentinţei s-a arătat că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei şi
la plata dobânzii legale, astfel că cererea de completare este întemeiată potrivit art. 2812
Cod procedură civilă. S-a mai arătat că momentul de la care curge obligaţia pârâtei de
plată a dobânzilor este acela al formulării cererii de chemare în judecată, întrucât suma
 54

reprezentând despăgubiri nu a fost exigibilă la data solicitată de reclamantă în cererea de

completare dispozitiv.
Împotriva sentinţelor a formulat recurs pârâta, calificat ulterior drept apel
de către Curtea de Apel Piteşti.
Prin apelul formulat împotriva sentinţei nr. 1952/25.03.2013 pârâta a
solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată,
pentru următoarele motive:
- tribunalul nu a ţinut cont de faptul că, potrivit condiţiilor generale privind
asigurarea de răspundere civilă a transportatorului în calitate de cărăuş pentru mărfurile
transportate pe cale rutieră, condiţii ce fac parte integrantă din poliţa de asigurare CMR,
reclamanta trebuia să-l anunţe pe asigurator telefonic, în maxim 24 de ore despre
producerea evenimentului asigurat, ori în scris, în maxim 24 de ore de la sosirea în ţară,
precizând felul bunurilor avariate, data, locul, cauzele, împrejurările producerii
evenimentului asigurat, locul unde se află bunurile avariate sau distruse şi valoarea
estimativă a pagubei. De asemenea, condiţiile respective impuneau asiguratului să
prezintă asiguratorului documentele obligatorii în vederea instrumentării dosarului de
daună şi acordării unei eventuale despăgubiri.
Reclamanta nu a respectat condiţiile menţionate, trimiţând o avizare scrisă
pârâtei la data de 07.09.2009, adică la 25 de zile de la data producerii riscului asigurat,
respectiv nedepunând documentele necesare instrumentării dosarului de daune. De
asemenea, o parte din marfă, considerată a fi irecuperabilă, a rămas la locul accidentului
fără posibilitatea de cuantificare a prejudiciului prin raportare la cantitate şi valoare, iar
altă parte a fost depozitată în camionul reclamantei, fără să fi fost sigilată la încărcare, pe
parcursul transportului, şi la depozitare. De altfel, din materialele recuperate a fost
edificat un depozit improvizat în comuna Morăreşti, sat Vărzaru, judeţul Argeş, aflat în
proprietatea soţilor B. – administratori ai societăţii reclamante.
Pe de altă parte, deşi SC K. SRL a refuzat iniţial toată marfa sub pretextul
că a fost deteriorată, la 30.11.2009 a ridicat o parte din marfă reconsiderată în sensul că
nu a fost avariată, în valoare de 26.877,74 lei. Ridicarea respectivei mărfi de către K. SRL
s-a făcut fără permisiunea asiguratorului, de altfel întreaga marfă fiind accesibilă fără
acordul asigurătorului.
- reclamanta nu a completat dosarul de daună cu documentele cerute de
asigurator conform condiţiilor de asigurare CMR: proces verbal de contravenţie, contract
de transport, copie comandă/cerere de transport, scrisoare de trăsură pentru transportul
respectiv, documentul de plată de către asigurat către beneficiar a mărfii
depreciate/distruse;
- tribunalul trebuia să permită efectuarea unei contraexpertize tehnice,
având în vedere că expertul desemnat iniţial nu a ţinut cont de legislaţia specifică în
asigurări, de condiţiile generale - parte integrantă a poliţei de asigurare CMR, de toate
documentele existente cu privire la prejudiciu, de coeficientul de subasigurare de 0,86%
aplicabil cuantumului prejudiciului;
- cheltuielile de judecată acordate de tribunal au un cuantum nejustificat de
mare; astfel, tribunalul trebuia să ţină cont de statuările Curţii Europene a Drepturilor
Omului din jurisprudenţa în materie (Hotărârea din 27.06.2006 pronunţată în Cauza
Petre împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr.591/28.08.2007) şi să
constate că onorariul avocaţial a fost nejustificat de mare în raport de complexitatea
cauzei, de munca prestată de avocat în dosar şi de valoarea obiectului acţiunii.
 55

Prin apelul formulat împotriva sentinţei nr. 5034/27.06.2013 pârâta, prin

Sucursala Vâlcea, a solicitat casarea hotărârii şi rejudecare cauzei, în sensul respingerii
cererii de completare, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
- pârâta nu poate fi obligată la plata dobânzilor câtă vreme şi-a respectat
obligaţiile rezultate din contractul încheiat cu pârâta şi a instrumentat dosarul de daună în
raport de condiţiile impuse prin respectivul contract. Culpa neacordării despăgubirilor
este exclusiv a reclamantei.
- termenul la care începe să curgă dobânda este cel la care o creanţă devine
certă, lichidă şi exigibilă. În speţă, acesta este momentul pronunţării sentinţei nr.1952,
adică data de 25.03.2013, în raport de care putea fi individualizat cuantumul
despăgubirilor ce trebuiau achitate reclamantei.
Apelanta a făcut dovada faptului că a achitat intimatei-reclamante sumele
impuse prin sentinţele apelate.
Intimata-reclamantă a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat
lipsa de interes în declararea apelului împotriva sentinţei nr.5034/2013 în condiţiile în
care apelanta a efectuat deja plata dobânzii.
Curtea a constatat că respectiva excepţie nu este întemeiată, întrucât plata
debitului stabilit printr-o hotărâre judecătorească executorie, deşi nedefinitivă, nu
echivalează cu renunţarea la calea de atac declarată împotriva respectivei hotărâri ori cu
renunţarea la dreptul de a contesta hotărârea sau cu recunoaşterea pretenţiilor părţii
adverse.
Analizând sentinţele prin prisma motivelor de apel formulate, Curtea a
constatat că apelurile nu sunt fondate.
Cât priveşte apelul declarat împotriva sentinţei nr.1952/25.03.2013, se
reţine că, potrivit art.8 pct.4 lit.d) din Condiţiile generale privind asigurarea de
răspundere civilă a transportatorului în calitate de cărăuş pentru mărfurile transportate pe
cale rutieră - CMR, condiţii de asigurare care fac parte integrantă din contractul de
asigurare nr.0008135/25.05.2009 încheiat între părţile cauzei de faţă, asiguratul este
obligat să înştiinţeze telefonic asiguratorul în maxim 24 de ore despre producerea
evenimentului asigurat, precizând felul bunurilor avariate sau distruse, data, locul,
cauzele, împrejurările producerii evenimentului asigurat, locul unde se află bunurile
avariate sau distruse şi valoarea estimativă a pagubei.
Evenimentul asigurat în discuţie în cauză s-a produs la data de 12.08.2009,
iar în ziua respectiv, precum şi a doua zi, la locul evenimentului s-a prezentat un
inspector de daune din cadrul Sucursalei Cluj a societăţii asiguratoare, care a făcut poze,
respectiv a încheiat un proces verbal cu privire la situaţia constatată la faţa locului. De
asemenea, la data de 17.08.2009, Sucursala Vâlcea a societăţii asiguratoare a încheiat un
proces verbal de constatare a daunelor la bunuri referitor la mărfurile ce au format
obiectul asigurării în discuţie în cauză. Rezultă astfel că reclamanta şi-a îndeplinit
obligaţia de avizare telefonică a asiguratorului cu privire la producerea evenimentului
asigurat. Referirea apelantei-pârâte la termenul de avizare înscris de 24 de ore de la
sosirea în ţară nu se aplică în cauză, având în vedere că nu este în discuţie un transport în
afara graniţelor ţării şi un eveniment asigurat produs în străinătate.
Aspectele de mai sus confirmă menţiunile scrise pe care reprezentantul
reclamantei le-a făcut pe cererea scrisă de avizare daună depusă la data de 07.09.2009 la
asigurator, potrivit cărora în ziua accidentului a sunat la Sucursala Rm.Vâlcea, cu care a
încheiat poliţa de asigurare, fiind îndrumat să se adreseze Sucursalei din Cluj a
 56

asiguratorului (inspectorului B.), care a şi încheiat un proces verbal în care a stabilit că

inventarierea completă a mărfii avariate urmează să se facă în Rm.Vâlcea. S-a mai
menţionat că în data de 17.08.2009 inspectorul TB de la Sucursala Rm.Vâlcea a realizat o
constatare faptică a daunei.
Curtea reţine astfel că reclamanta şi-a îndeplinit întocmai şi cu bună-
credinţă obligaţiile contractuale, fiind îndreptăţită să primească din partea
cocontractantului său o atitudine similară.
În legătură cu dovada valorii mărfurilor transportate, a valorii mărfurilor
avariate şi a valorii mărfurilor refolosite, Curtea constată următoarele:
Din comanda de transport nr.20813038/11.08.2009 rezultă că reclamanta
transporta marfă de la Oradea, de la furnizorul K. SRL, prin Casa de expediţii SC D.
Romania SRL, cu loc de descărcare BR SA în Bucureşti.
După producerea evenimentului asigurat furnizorul SC K. SRL Oradea a
primit de la reclamantă mai multe bunuri din lotul transportat în ziua de 12.08.2009,
individualizate într-un proces verbal încheiat la 20.10.2009. Proprietarul mărfurilor a
stornat valoarea recuperată.
De asemenea, SC D Romania SRL a plătit penalizări către proprietarul
mărfurilor pentru marfa deteriorată şi, la rândul său, a emis factură reclamantei pentru
respectivele daune, anunţând-o că va recupera prejudiciul prin reţinerea a 5% din
valoarea tuturor facturilor emise de reclamantă către D Romania SRL, în temeiul
contractului de transport nr.1514/07.05.2007 intervenit între ele, până la acoperirea
integrală a datoriei.
Prin procesul verbal încheiat de inspectorul de daune a doua zi după
producerea evenimentului asigurat s-a arătat că nu s-a putut stabili valoarea pagubei la
faţa locului, reprezentanţii reclamantei fiind sfătuiţi să ridice materialele şi să le
depoziteze, aşa încât să poată asigura condiţii de evaluare a acestora de către
reprezentanţii asigurătorului. S-a arătat, de asemenea, că au fost făcut fotografii la faţa
locului inclusiv după încălcarea materialelor, care nu au fost total distruse.
Reprezentanţii reclamantei s-au conformat îndrumărilor primite de la
inspectorul de daune, însă apelanta-pârâtă nu a realizat evaluarea mărfurilor la locul la
care acestea au fost depozitate. Ca atare, la 08.02.2010, administratorul reclamantei a
învederat asigurătorului că nu mai poate păstra bunurile la locul în care au fost
depozitate, întrucât proprietarul acestuia nu-i mai permite şi nici reclamanta nu mai are
posibilitatea să plătească folosinţa spaţiului. Drept urmare, a solicitat încuviinţarea
ridicării şi transportării mărfii distruse, cu precizarea că la locul accidentului a rămas acea
parte din marfă care era foarte afectată, asupra căreia inspectorul de daună a făcut
fotografii.
Apelanta-pârâtă a solicitat reclamantei prezentarea anumitor documente, iar
ulterior, la 10.05.2010, a respins solicitarea de daune constatând lipsă dovadă încărcare
marfă, lipsă cuantificare prejudiciu, lipsă documente din care să rezulte achitarea
despăgubirii de către asigurat către beneficiar şi lipsa informaţiilor privind marfa distrusă
parţial.
Din susţinerile scrise adresate de reclamantă apelantei-pârâte la 12.05.2010
şi 20.05.2010, din interogatoriul luat reclamantei de către tribunal, din procesul verbal de
constatare a daunelor la bunuri încheiat la 17.08.2009 şi din declaraţiile martorilor audiaţi
de tribunal rezultă că la faţa locului, în ziua accidentului, s-a prezentat un reprezentant al
asiguratorului care a făcut fotografii şi a încheiat un proces verbal, respectiv rezultă că în
 57

ziua de 17.08.2009 un alt inspector al asiguratorului a constatat existenţa bunurilor

avariate şi neavariate, dar nu a putut evalua marfa pentru că nu avea competenţa în
raport cu valoarea acesteia. Ca atare, respectivul inspector şi-a sesizat superiorii pentru
continuarea evaluării, fără să mai cunoască parcursul ulterior al dosarului.
Din procesul verbal încheiat la 03.06.2011 între părţile din cauză rezultă că
bunurile depozitate au fost identificate cu privire la natură, număr şi stare, stabilindu-se
care/câte dintre acestea au fost avariate şi în ce proporţie şi care/câte au putut fi
recuperate. Inventarierea s-a realizat cu ocazia mutării bunurilor într-un alt loc de
depozitare.
Având în vedere toate cele de mai sus, care dovedesc faptul că reclamanta
s-a preocupat ca pârâta să aibă la îndemână toate argumentele de fapt şi scriptice pentru
a stabili dauna şi despăgubirea de plătit, însă pârâta a amânat foarte mult timp şi
nejustificat evaluarea bunurilor (deşi a fost încunoştinţată de eveniment şi a văzut prin
reprezentanţii săi marfa la momentul evenimentului, putând vedea oricând şi marfa
depozitată) tribunalul a dispus realizarea unei expertize judiciare.
Din concluziile acesteia, după luarea în considerare a mărfurilor recuperate
de către proprietar şi a celor recuperabile, s-a concluzionat că valoarea prejudiciului
încercat de reclamantă este de 23.632,74 euro, după aplicarea dispoziţiilor art.28 din
Legea nr.136/1995 („În cazul în care contractul de asigurare s-a încheiat pentru o sumă asigurată,
inferioară valorii bunului, despăgubirea cuvenită se reduce corespunzător raportului dintre suma
prevăzută în contract şi valoarea bunului, dacă nu s-a convenit altfel prin contract.”).
Nu se confirmă astfel criticile apelantei referitoare la culpa reclamantei de a
depune toate datele necesare pentru stabilirea prejudiciului, executarea unui contract de
asigurare presupunând diligenţe efectuate cu bună credinţă nu doar din partea
asiguratului, ci şi din partea asiguratorului care, odată ce a fost înştiinţat despre
producerea evenimentului asigurat şi odată ce a cunoscut necesitatea evaluării bunurilor
în vederea stabilirii daunei, este obligat să treacă la evaluare într-un timp care să nu
permită deteriorarea bunurilor sau acumularea unor elemente de natură a face greu de
stabilit prejudiciul.
Nu se confirmă nici susţinerea referitoare la nereţinerea coeficientului de
0,86% de către expert, acesta fiind reţinut în stabilirea prejudiciului de 23.632,74 lei, după
cum rezultă din expertiză.
Curtea nu a reţinut nici critica potrivit căreia plata despăgubirii nu poate fi
făcută mai devreme ca asiguratul însuşi să plătească proprietarului bunurilor sau altei
persoane îndreptăţite valoarea mărfurilor. Asiguratorul face plata în temeiul contractului
cu asiguratul, independent de obligaţiile acestuia din urmă faţă de terţi.
Pentru cele expuse, Curtea a constatat că sentinţa tribunalului de obligare a
asigurătorului la plata despăgubirilor este legală prin prisma dispoziţiilor art.969 alin. 1
Cod civil de la 1864, aplicabil în cauză în raport de data încheierii poliţiei de asigurare şi
chiar în raport de data producerii evenimentului asigurat şi a formulării cererii de
chemare în judecată din speţă.
Cât priveşte cheltuielile de judecată acordate de tribunal, Curtea a constatat
că acestea constau în onorariu de avocat, onorariu expert, taxă judiciară de timbru şi
timbru judiciar.
Potrivit art.274 Cod procedură civilă, partea care cade în pretenţii poate fi
obligată la cererea părţii adverse să plătească cheltuielile de judecată, judecătorii neputând
micşora cheltuielile de timbru şi plata experţilor, dar având posibilitatea să micşoreze
 58

onorariul avocatului dacă se constată că acesta este nepotrivit de mare faţă de valoarea
pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
În speţă, onorariul avocaţial inclus în cheltuielile de judecată este în sumă de
2.480 lei. Curtea a constatat că valoarea onorariului este rezonabilă în raport de valoarea
litigiului şi în raport de munca depusă de avocat în asigurarea apărării reclamantei la
judecata în fond a cauzei (redactare cerere de chemare în judecată, administrare
probatoriu complex, asigurare asistenţă/reprezentare), neexistând niciun motiv care să
ducă la concluzia că respectivul onorariu trebuie redus.
În ce priveşte sentinţa nr.5034/27.06.2013, Curtea a constatat că apelul nu
este fondat şi că în mod corect s-a decis că reclamanta are dreptul la dobândă legală.
Potrivit art.43 Cod comercial, aplicabil în cauză având în vedere că raportul juridic dintre
părţi s-a născut sub imperiul actului normativ respectiv şi că în discuţie este un contract
caracterizat de legislaţia în vigoare la data încheierii acestuia ca fiind un contract
comercial, datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din
ziua când devin exigibile.
În speţă, asiguratul este îndreptăţit să primească despăgubiri de la data
producerii evenimentului asigurat. Cum dobânzile dispuse de tribunal sunt ulterioare
acestui moment, aspect necriticat de către reclamantă într-un apel propriu, şi cum la acel
moment creanţa era certă, lichidă şi exigibilă, rezultă că acestea au fost impuse în mod
corect în sarcina apelantei şi că aceasta nu are niciun temei legal să critice dispoziţia
tribunalului.
Pentru cele expuse, în baza art.296 şi următoarele Cod procedură civilă de
la 1865, Curtea a respins apelurile pârâtei ca nefondate.
Având în vedere că intimata-reclamantă a solicitat în apel acordarea cheltuielilor
de judecată, însă nu a depus dovezi în acest sens, Curtea a constatat că cererea este
neîntemeiată şi, prin urmare a respins această cerere.

2. Obligaţia lichidatorului de a întreprinde toate demersurile legale pentru a se

putea ajunge la o concluzie edificatoare asupra societăţii şi a stării reale a
acesteia şi, implicit, la atingerea scopului Legii nr. 85/2006, respectiv, instituirea
unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în
insolvenţă.
Art. 28 din Legea nr. 85/2006
Art. 32 şi urm. din Legea nr. 85/2006

Este adevărat că lichidatorul a întocmit şi depus la dosar un raport asupra

cauzelor insolvenţei şi persoanelor care se fac vinovate de această stare a
debitoarei. După cum rezultă din cuprinsul respectivul raport, precum şi din
unicul raport „lunar” de activitate întocmit de lichidator pe parcursul a şase luni
de activitate, practicianul în insolvenţă nu şi-a putut forma o opinie asupra stării
economice şi situaţiei financiare a debitoarei, din cauză că administratorul
special al acesteia nu a răspuns notificării de a depune documentele prevăzute de
art. 28 din Legea nr. 85/2006.
Curtea a constatat, însă, lichidatorul a avut deja depuse la dosar, anexate
cererii de deschidere a procedurii, dovezi ale situaţiei economice şi financiare a
debitoarei, documente pe care nu le-a examinat şi asupra cărora nu s-a
pronunţat.
 59

De asemenea, lichidatorul nu a dovedit că a depus diligenţe minime pentru

a identifica societatea şi activitatea desfăşurată de aceasta, deşi susţine în scris că
a stabilit o comisie de inventariere a bunurilor debitoarei şi s-a deplasat la sediul
acesteia şi deşi - aşa cum s-a arătat - la dosar erau deja depuse înscrisurile
necesare pentru informaţiile respective.
Cu privire la solicitarea adresată debitoarei de a depune documentele
prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, Curtea a constatat că aceasta este
cuprinsă în notificarea adresată creditorilor şi întocmită în condiţiile în 33 din
lege, deşi procedura a fost deschisă la cererea debitoarei în condiţiile art. 27, 28 şi
32. Respectiva notificare, prin care lichidatorul a solicitat debitoarei să depună
documentele prevăzute de art. 28 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 „în termen de 10
zile de la deschiderea procedurii”, nu a fost comunicată debitoarei în condiţiile
Codului de procedură civilă, aşa cum impun art. 7 alin. 31 şi art. 61 din Legea nr.
85/2006.
Pe de altă parte, în cuprinsul notificării nu se specifică, în acord cu
dispoziţiile art. 44 din lege şi având în vedere documentele deja anexate de
debitoare cererii de deschidere a procedurii, felul informaţiilor ori al
documentelor suplimentare pe care trebuie să le depună debitoarea.
În fine, Curtea a constatat că lichidatorul nu a înştiinţat pe creditoarea
înscrisă în procedură despre necesitatea de a avansa fonduri pentru derularea
unor noi operaţiuni de identificare a bunurilor debitoarei.
În aceste condiţii nu se poate susţine că lichidatorul a realizat toate
demersurile legale la îndemâna sa pentru a putea ajunge la o concluzie
edificatoare asupra societăţii, a stării reale a acesteia şi asupra incidenţei
răspunderii prevăzute de art. 138. Susţinerile lichidatorului sunt formale, pur
teoretice, şi, drept urmare, nu pot sta în mod valabil la baza unei soluţii juste de
închidere a procedurii în temeiul art. 131.
Concluzionând în sensul că nu se poate aprecia că în speţă că demersurile
realizate au fost depline şi corespunzătoare pentru atingerea scopului Legii nr.
85/2006 prevăzut în art. 2, în baza art. 480 Cod procedură civilă, Curtea a dispus
admiterea apelului, anularea sentinţei şi respingerea cererii de închidere a
procedurii, cu trimiterea cauzei pentru continuarea procedurii.

(Decizia nr. 152/A-COM/ 28 Mai 2014)

Prin încheierea din data de 29.03.2013, judecătorul sindic din cadrul

Tribunalului Specializat Argeş a admis cererea debitoarei SC ABR SRL, prin
administrator DAO, şi a dispus deschiderea procedurii insolvenţei în forma simplificată
faţă de debitoare, numind în calitate de lichidator judiciar provizoriu Cabinetul
Individual de Insolvenţă IML, cu atribuţiile prevăzute de art.25 din lege, şi dispunând
celelalte măsuri prevăzute de lege.
Prin sentinţa nr. 1504/F/07.11.2013, judecătorul sindic a dispus la
propunerea lichidatorului, în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii
de insolvenţă faţă de debitoarea SC ABR SRL, radierea acesteia din Registrul Comerţului,
descărcarea lichidatorului de orice responsabilităţi şi îndatoriri - cu plata onorariului de
3.000 lei plus TVA din fondul de lichidare - şi notificarea sentinţei de închidere a
procedurii.
 60

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că, potrivit tabelului

definitiv al creanţelor, masa pasivă a debitoarei a fost compusă din creanţe bugetare în
sumă de 30.721 lei, deţinute de creditorul Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş,
că debitoarea nu mai deţine bunuri care să acopere cel puţin cheltuielile de procedură
(din adresa Primăriei nr. 29576/19.04.2013, respectiv adresa OCPI nr. 6236/03.07.2013,
reieşind faptul că debitoarea nu figurează în evidenţa fiscală cu bunuri mobile sau
imobile şi că nu sunt deschise cărţi funciare pentru persoana juridică respectivă), că nu au
fost evidenţiate elemente de vinovăţie prevăzute de art. 138 alin.1 din lege, nu au fost
constatate acte frauduloase efectuate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii şi nu a
reieşit săvârşirea faptelor prevăzute de art. 143 alin.2 din lege.
S-a mai reţinut că alin.1 al art.4 din Legea nr.85/2006 prevede regula
conform căreia toate cheltuielile aferente procedurii se suportă din averea debitorului, iar
alin.4 reglementează excepţia referitoare la utilizarea fondului de lichidare în lipsa
disponibilităţilor în contul debitorului. S-a apreciat că această excepţie nu îşi găseşte
aplicarea decât în situaţia în care se justifică desfăşurarea în continuare a procedurii în
scopul prevăzut de art. 2 din Legea nr. 85/2006 de acoperire a pasivului, însă în cauză nu
se justifică folosirea fondului de lichidare pentru continuarea procedurii, doar creditorii
putând să îşi asume riscul avansării de noi sume şi, implicit, al creşterii pasivului.
Cum în cauză s-a făcut dovada lipsei bunurilor din averea debitoarei şi că
nu există sume necesare pentru acoperirea cheltuielilor de procedură, iar creditorii
înscrişi în tabel nu s-au oferit să avanseze sumele corespunzătoare pentru continuarea
procedurii, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006 se impune închiderea procedurii de
insolvenţă şi radierea debitoarei din registrul comerţului.
Împotriva sentinţei a formulat apel creditoarea Direcţia Generală Regională
a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş,
subrogată în drepturile Administraţiei Finanţelor Publice Piteşti, care, invocând
dispoziţiile art.2, art. 4 alin. 4 şi art. 8 din Legea nr. 85/2006, a criticat-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, prima instanţă nu a ţinut seama de principiul maximizării averii
debitorului în scopul satisfacerii creanţelor creditorilor, scop prevăzut de art. 2 din Legea
nr. 85/2006. În urma închiderii procedurii, creditoarea apelantă nu îşi mai poate recupera
creanţa împotriva debitoarei.
În plus, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. 4 din Legea nr.
85/2006 pentru că, deşi a constatat că debitoarea nu are disponibilităţi în contul său, nu a
utilizat fondul de lichidare. În aceste fel nu s-a realizat scopul Legii nr. 85/2006, fiind
încălcare drepturile şi interesele creditorilor.
Creanţa nu a fost recuperată, astfel că drepturile creditoarei sunt afectate,
nefiind atins scopul procedurii.
Examinând sentinţa prin prisma motivelor de apel de drept şi de fapt
invocate, Curtea a constatat că apelul este fondat pentru primul motiv de apel, după cum
urmează:
Este adevărat că lichidatorul a întocmit şi depus la dosar un raport asupra
cauzelor insolvenţei şi persoanelor care se fac vinovate de această stare a debitoarei.
După cum rezultă din cuprinsul respectivul raport, precum şi din unicul raport „lunar”
de activitate întocmit de lichidator pe parcursul a şase luni de activitate, practicianul în
insolvenţă nu şi-a putut forma o opinie asupra stării economice şi situaţiei financiare a
 61

debitoarei, din cauză că administratorul social al acesteia nu a răspuns notificării de a

depune documentele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006.
Curtea a constatat, însă, lichidatorul a avut deja depuse la dosar, anexate
cererii de deschidere a procedurii, dovezi ale situaţiei economice şi financiare a
debitoarei, documente pe care nu le-a examinat şi asupra cărora nu s-a pronunţat.
De asemenea, lichidatorul nu a dovedit că a depus diligenţe minime pentru
a identifica societatea şi activitatea desfăşurată de aceasta, deşi susţine în scris că a stabilit
o comisie de inventariere a bunurilor debitoarei şi s-a deplasat la sediul acesteia şi deşi -
aşa cum s-a arătat - la dosar erau deja depuse înscrisurile necesare pentru informaţiile
respective.
Cu privire la solicitarea adresată debitoarei de a depune documentele
prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, Curtea a constatat că aceasta este cuprinsă în
notificarea adresată creditorilor şi întocmită în condiţiile în 33 din lege, deşi procedura a
fost deschisă la cererea debitoarei în condiţiile art. 27, 28 şi 32. Respectiva notificare,
prin care lichidatorul a solicitat debitoarei să depună documentele prevăzute de art. 28
alin. 1 din Legea nr. 85/2006 „în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii”, nu a
fost comunicată debitoarei în condiţiile Codului de procedură civilă, aşa cum impun art.
7 alin. 31 şi art. 61 din Legea nr. 85/2006.
Pe de altă parte, în cuprinsul notificării nu se specifică, în acord cu
dispoziţiile art. 44 din lege şi având în vedere documentele deja anexate de debitoare
cererii de deschidere a procedurii, felul informaţiilor ori al documentelor suplimentare pe
care trebuie să le depună debitoarea.
În fine, Curtea a constatat că lichidatorul nu a înştiinţat pe creditoarea
înscrisă în procedură despre necesitatea de a avansa fonduri pentru derularea unor noi
operaţiuni de identificare a bunurilor debitoarei.
În aceste condiţii nu se poate susţine că lichidatorul a realizat toate
demersurile legale la îndemâna sa pentru a putea ajunge la o concluzie edificatoare asupra
societăţii, a stării reale a acesteia şi asupra incidenţei răspunderii prevăzute de art. 138.
Susţinerile lichidatorului sunt formale, pur teoretice, şi, drept urmare, nu pot sta în mod
valabil la baza unei soluţii juste de închidere a procedurii în temeiul art. 131.
Concluzionând în sensul că nu se poate aprecia că în speţă că demersurile
realizate au fost depline şi corespunzătoare pentru atingerea scopului Legii nr. 85/2006
prevăzut în art. 2, în baza art. 480 Cod procedură civilă, Curtea a dispus admiterea
apelului, anularea sentinţei şi respingerea cererii de închidere a procedurii, cu trimiterea
cauzei pentru continuarea procedurii.
În rejudecare, judecătorul sindic va dispune ca lichidatorul să verifice
documentele depuse de debitoare la dosar odată cu cererea de deschidere a procedurii şi,
în ipoteza în care acesta apreciază că documentele respective nu sunt suficient de
edificatoare pentru stabilirea parcursului activităţii societăţii, a cauzelor şi momentului
intrării în insolvenţă şi a persoanelor vinovate de cauzarea insolvenţei, să solicite
administratorului debitoarei să îi pună la dispoziţie orice alte documente revelatoare,
luând toate măsurile legale pentru ca solicitarea respectivă să parvină administratorului.
De asemenea, în cuprinsul raportului pe care îl va întocmi, lichidatorul va prezenta date
concrete despre debitoare şi despre activitatea acesteia reflectată în contabilitate ori în
alte documente ori informaţii publice la care poate avea acces, exprimând motivat
punctul său de vedere asupra incidenţei dispoziţiilor art. 138 alin. 1 din lege, pentru a da
posibilitatea creditorului să îşi valorifice propriile drepturi în procedură în legătură cu
 62

antrenarea răspunderii persoanelor vinovate de starea de insolvenţă a debitoarei.

Totodată, în ipoteza în care se concluzionează că se impune închiderea procedurii în
temeiul art. 131, lichidatorul va dovedi că a încunoştinţat în prealabil creditorul înscris în
procedură că este nevoie să avanseze sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor
impuse de procedură.
Având în vedere soluţia ce se va adopta potrivit considerentelor anterior
expuse, Curtea nu a mai examinat cel de-al doilea motiv de apel, pentru a nu dezlega în
drept aspectul respectiv, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, creditorului
înscris în procedură nu i s-a adus la cunoştinţă că este nevoie să avanseze fonduri băneşti
pentru a acoperi el puţin cheltuielile de procedură, iar acesta nu a putut invoca în faţa
judecătorului sindic aplicarea art. 4 alin 4 din Legea nr. 85/2006.

3. Condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii personale a fostului

administrator al societăţii intrate în insolvenţă.

Art. 138 din Legea nr. 85/2006

Pentru a atrage răspunderea personală a fostului administrator, în baza art.

138 b) şi d) din Legea 85/2006, reţinut a fi incidente de către prima instanţă, este
necesară şi cerinţa legăturii de cauzalitate dintre faptele, omisive şi comisive, şi
prejudiciul constând în pasivul neacoperit al societăţii intrate în insolvenţă.
Referitor la raportul de cauzalitate, dispoziţiile art. 138 din Legea nr.
85/2006 impun condiţia ca fapta membrilor organelor de conducere să fi cauzat
ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, prejudiciind astfel societatea şi,
indirect, creditorii săi.
Cu alte cuvinte, nu este suficient ca această faptă să fi contribuit la starea
de insolvenţă, fiind necesară existenţa unui raport de cauzalitate direct.
În cauză, pârâtul PGS a fost revocat din societate la 23.04.2009.
Întrucât din probele existente la dosarul cauzei a reieşit că, la data revocării
din funcţia de administrator, societatea avea în patrimoniu active a căror valoare
depăşea pasivul şi că pârâtul a garantat (garanţie personală) un debit al societăţii,
calitate în care a şi achitat o parte a acestui pasiv, rămânând obligat personal
pentru rest, rezultă că legătura de cauzalitate dintre faptele imputate acestui
pârât şi pasivul neacoperit nu se relevă, luându-se în considerare datele existente
la data încetării funcţiei de administrator al pârâtului recurent şi faptul că pârâtul
a făcut demersuri apte să înlăture prejudiciul creat până la acel moment.
În consecinţă, unul dintre condiţiile angajării răspunderii în baza art. 138
din Legea 85/2006 nu se regăseşte, astfel încât, pentru aceste considerente,
Curtea a admis recursul şi a modificat sentinţa în sensul respingerii cererii
formulate împotriva lui PGS, de obligare la plată şi accesoriu, de instituire a
sechestrului, fiind menţinută în rest sentinţa.

(Decizia nr. 2403/R-COM/15 Mai 20149)

Prin cererea înregistrată la data de 16 noiembrie 2011 sub nr.

5415/90/2011, reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, a chemat în
judecată pe pârâţii LYP şi PGS, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa,
 63

să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 110.241,58 lei, cu titlu de cotă parte din
pasivul neacoperit al societăţii SC CC SRL. A solicitat, de asemenea, instituirea
sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi imobile proprietatea personală a
pârâţilor.
Reclamanta a arătat în motivarea cererii că, prin sentinţa nr.
1773/C/27.10.2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 3025/90/2010, a
fost admisă cererea formulată de creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice
Vâlcea, şi s-a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă faţă de debitoarea
SC C SRL, fiind desemnat în calitate de lichidator judiciar S SPRL şi că în cauză sunt
incidente dispoziţiile art.138 şi următoarele din Legea nr. 85/2006, întrucât pârâţii nu a
ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, fapt ce rezultă din raportul preliminar
privind cauzele şi împrejurările care au generat starea de insolvenţă a societăţii debitoare
întocmit de către lichidatorul judiciar.
Mai mult decât atât reclamanta arată că pârâţii trebuiau să asigure o
bună gestiune, să dovedească calităţi manageriale şi să ia toate măsurile în vederea
recuperării creanţelor, răspunderea administratorului unei societăţi are un conţinut
contractual şi legal acesta având drepturi cât şi obligaţii a căror nerespectare duce la
aplicarea de sancţiuni.
Susţine reclamanta că după deschiderea procedurii, societatea şi-a
continuat activitatea, vehiculele societăţii fiind depistate în trafic fără rovinietă fiind
aplicate amenzi contravenţionale.
Din decizia de impunere nr.197/27.02.2009, rezultă săvârşirea
faptelor prevăzute de art. 138 lit.c, de săvârşirea acestora făcându-se vinovat pârâtul
PGS.
Desfăşurarea activităţii, aşa cum s-a reţinut în actul de control
încheiat de DGFP VÂLCEA, dovedeşte efectuarea de acte de comerţ în interes personal
sub acoperirea persoanei juridice, iar desfăşurarea unei astfel de activităţi nu putea avea
ca rezultat decât încetarea de plăţi.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind instituirea sechestrului
asigurator, reclamanta a arătat că, s-a statuat de către legiuitor pentru situaţii în care
cererea de chemare în judecată are ca obiect plata unei sume de bani şi pentru a preveni
actele de înstrăinare de bunuri mobile şi imobile ale debitorului de rea credinţă, care ar
periclita în viitor executarea silită a hotărârii ce se va obţine, cererea este întemeiată,
motiv pentru care solicită admiterea acesteia. În drept cererea a fost întemeiată pe
dispoziţiile art.138 şi următoarele din Legea nr. 85/2006.
La data de 18 aprilie 2012, pârâtul PGS a depus la dosarul cauzei
întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de antrenare a răspunderii personale
formulată de către reclamanta împotriva sa, întrucât nu sunt întrunite cumulativ
elementele necesare antrenării, pentru suportarea unui pasiv pentru a cărui existenţă nu
se face vinovat.
La data de 25.06.2012, reclamanta a depus la dosarul cauzei o
precizare a acţiunii de antrenare răspundere formulată, arătând că din decizia de
impunere nr.197/27.02.2009, rezultă săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a, b, c şi
d, de săvârşirea acestora făcându-se vinovat pârâtul PGS, în sarcina pârâtului LYP fiind
reţinută fapta prevăzută de art.138 lit.d.
Prin Sentinţa nr.1830/20.03.2013, Tribunalul Vâlcea a admis cererea
astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâţii în solidar la plata sumei 110.241,58 lei către
 64

SC C. SRL; a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor pârâţilor până la

concurenţa debitului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin sentinţa nr. 1773/C/27.10.2010, pronunţată de Tribunalul
Vâlcea în dosarul nr. 3025/90/2010, a fost admisă cererea formulată de creditoarea
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea şi s-a dispus deschiderea procedurii
simplificate de insolvenţă faţă de debitoarea SC C. SRL, fiind desemnat în calitate de
lichidator judiciar S. SPRL.
Pentru a fi atrasă răspunderea personală a administratorului societăţii
falite se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii : creditorii societăţii să fi suferit un
prejudiciu, să fi fost săvârşită una dintre faptele prevăzute de art.138 din Legea
nr.85/2006, iar între fapta săvârşită şi prejudiciu să existe raport de cauzalitate.
Din cuprinsul raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de
25.02.2009, raport necontestat de către debitoare, deşi avea această posibilitate contrar
susţinerilor pârâtului PS, contestaţie pe care acesta o putea formula în calitate de
reprezentant al debitoarei, şi care a cuprins perioada 29.09.2005 – 30.11.2008, perioadă
în care ambii pârâţi aveau calitatea de administratori în cadrul societăţii debitoare rezultă
că potrivit situaţiei financiare depuse la 31.12.2007 debitoarea figura cu capitaluri proprii
negative în sumă de 143.178 lei ca urmare a pierderii contabile înregistrată la data
menţionată rezultând un activ net negativ mai mic decât jumătate din valoarea capitalului
social.
De asemenea, s-a reţinut prin acelaşi raport că factura
nr.0805046/07.05.2008 declarată de către debitoare nu a fost înregistrată în contabilitate
nici până la data inspecţiei.
Societatea debitoare are ca asociaţi pe SC PST SRL care la rândul său îi are
ca asociaţi pe numitul PMO şi pârâtul PGS şi pârâtul LYP.
Pârâtul PS a fost revocat din calitatea de administrator al debitoarei la data
de 24.03.2009, iar SC PST SRL a cesionat toate părţile sociale pe care le deţinea pârâtului
LYP.
Referitor la fapta prevăzută de art.138 lit. a din Legea nr.85/2006
republicată în sarcina pârâtului PS întrucât s-au constatat cheltuieli nedeductibile fiscal în
sumă de 29.471 lei care nu aveau la bază înregistrări în contabilitate în baza unor
documente justificative s-a reţinut că ipoteza invocată se circumscrie faptei prevăzute de
art.138 lit.d, pentru că vizează strict modalitatea de ţinere a contabilităţii, iar nu folosirea
bunurilor sau creditelor debitoarei în folosul propriu al pârâtului.
În ceea ce priveşte fapta prevăzută la art.138 lit.b pentru care se solicită
antrenarea răspunderii pârâtului PS, s-a reţinut că pârâtul în perioada 01.01.2007 –
22.04.2008 a efectuat în calitate de administrator al debitoarei o serie de achiziţii din care
o parte au fost comercializate ulterior sub costul de achiziţie aşa cum se reţine la fila 2
din raportul de inspecţie fiscală, împrejurare necontestată de altfel de către pârât,
înstrăinările respective în modalitatea în care s-au realizat conducând la concluzia că
pârâtul a făcut acte de comerţ în interes personal sub acoperirea debitoarei, înstrăinările
fiind făcute la nici o lună de la achiziţie (achiziţie realizată la preţuri mult mai mari decât
cele la care s-a realizat vânzarea, unul dintre bunuri, respectiv autoturismul marca Rover
fiind cumpărat de la fiul pârâtului) şi sub costul de achiziţie.
 65

In ceea ce priveşte fapta prevăzută de art.138 lit.c) din lege, s-a reţinut că
reclamanta nu a făcut nici o dovadă că pârâtul PGS a dispus în interes personal
continuarea unei activităţi care duce în mod vădit debitoarea la încetarea de plăţi.
Referitor la fapta prevăzută de art.138 lit.d s-a reţinut că pârâtul PGS, în
calitate de administrator al debitoarei până la momentul retragerii, nu a înregistrat în
contabilitate factura nr.0805046/07.05.2008, iar cheltuielile nedeductibile fiscal în sumă
de 29.471 lei nu aveau la bază înregistrări în contabilitate în baza unor documente
justificative, astfel că prin această faptă coroborat cu nedepunerea actelor contabile de
către pârâtul LYP care a fost notificat în acest sens se ajunge la concluzia că nu a fost
ţinută contabilitatea conform legii nr.82/1991, atât în perioada cât ambii pârâţi au fost
administratori, cât şi după momentul retragerii lui PS.
Tribunalul a apreciat că prin faptele săvârşite pârâţii au cauzat un prejudiciu
în cuantum de 102.491,58 lei creditorilor, aşa cum rezultă din tabelul definitiv al
creditorilor, iar între faptele ilicite şi starea de insolvenţă există legătură de cauzalitate.
Împrejurarea că societatea debitoarea avea contractate şi diverse credite pe
care în parte le-a achitat pârâtul P. a fost apreciată ca irelevantă în ceea ce priveşte
răspunderea sa pentru faptele prevăzute de art.138 lit.a şi d, atâta timp cât prin aceste
fapte săvârşite în modalitatea descrisă anterior cât şi prin fapta pârâtului LYP prevăzută
de art.138 lit.d s-a cauzat starea de insolvenţă a debitoarei.
Împotriva sentinţei de mai sus a formulat recurs pârâtul PGS,
solicitând modificarea hotărârii şi respingerea cererii Direcţiei Generale a Finanţelor
Publice Vâlcea de antrenare a răspunderii sale în solidar cu pârâtul LYP pentru
suportarea pasivului neacoperit al societăţii C. SRL.
În motivarea recursului, PGS a arătat că a fost revocat din calitatea
de administrator la data de 24.03.2009.
Mai arată că a depus la dosarul cauzei mai multe înscrisuri din care
rezultă că, deşi nu avea calitatea de administrator al societăţii, a încercat să acopere din
debitele societăţii, achitând debite din contracte şi credite.
Susţine recurentul că instanţa de fond nu a analizat şi nu a ţinut cont
în nici un fel de concluziile raportului de expertiză în care, raportat la obiectivele stabilite
chiar de aceasta, s-au lămurit aspecte din punct de vedere contabil care sunt în
contradictoriu cu reţinerile instanţei de fond, iar aceasta din urmă fără nici un argument,
cu atât mai puţin un argument contabil, a înlăturat această probă.
Astfel, în a rezultat din raportul de expertiză că la data încetării
calităţii de administrator, situaţia netă a societăţii este pozitivă, ceea ce înseamnă că
independenţa financiară a firmei C. SRL este asigurată. Valoarea bunurilor rămase în
patrimoniu la data de 31.03.2009 este de 396.237,70 lei, iar pasivul este de -232.860,56
lei.
La 31.03.2009 societatea are datorii pe termen scurt de 47.948 lei şi
datorii pe termen lung de 533.202 lei. Această din urmă sumă provine dintr-un credit
bancar, garantat de către recurent (fidejusiune), reeşalonat şi achitat (în parte la data
raportului) de către acesta.
De asemenea, în contul 4551 se regăseşte suma de 468.500 lei, adusă
de asociaţi în societate.
Arată recurentul că reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor
Publice Vâlcea nu indică în mod concret care sunt faptele imputabile unuia sau celuilalt
dintre administratori şi care este consecinţa pecuniară a eventualelor fapte.
 66

Mai arată recurentul că a fost revocat din funcţia de administrator la

data de 19.03.2009, fiind descărcat de activitate în conformitate cu dispoziţiile Legii
nr.31/1990. Rezultă deci că începând cu această dată nu a mai avut atribuţii, nici
posibilitatea legală de a furniza documente contabile lichidatorului sau oricărei alte
autorităţi.
Creditoarea intimată reclamantă a invocat în seama recurentului-pârât
„nedepunerea de către pârât în calitate de administrator la organul fiscal a declaraţiilor
prevăzute de lege”. Apreciază faptul că, printr-o verificare elementară, chiar reclamanta
putea observa faptul că până la încetarea mandatului de administrator a depus personal
toate documentele prevăzute de legislația fiscală în vigoare la organul fiscal.
Argumentul final al creditoarei reclamante intimate se concretizează prin
faptul că după deschiderea procedurii împotriva societăţii debitoare, camioanele
aparţinând societăţii au fost în continuare exploatate.
Într-adevăr, aceasta poate constitui un argument logic de antrenare a
răspunderii personale a unui administrator, dar în exclusivitate a administratorului în
funcţie, respectiv a numitului LYP.
Intimata DGRFP Craiova a formulat întâmpinare, depusă la dosar la data
de 05.09.2013, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Curtea, analizând recursul a constatat ca fiind nefondată calea de atac,
pentru motivele ce se vor expune în continuare:
În conformitate cu prevederile art. 137 C.proc.civ., au fost analizate cu
prioritate motivele de ordine publică invocate de către recurent în recurs, potrivit art. 306
al. 2 C.proc.civ.
Este vorba de excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei
DGFP Vâlcea (prin reorganizare devenită DGRFP Craiova) şi excepţia prescripţiei
dreptului la acţiune.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, Curtea a constatat că
reclamanta este creditoare care deţine mai mult de 50% din valoarea masei credale,
calitate în care a promovat cererea de chemare în judecată, uzând de dispoziţiile art. 138
al. 3 teza finală.
Prevederile art. 138 al. 3 din Legea 85/2006 conferă adunării creditorilor
posibilitatea să îl împuternicească fie pe preşedintele comitetului creditorilor, fie, în cazul
în care acest comitet nu s-a constituit, pe oricare alt creditor, pentru a introduce acţiunea
prevăzută la alineatul 1 al aceluiaşi articol, în cazul în care administratorul/lichidatorul
judiciar nu o face.
Teza finală a art. 138 al. 3 care stipulează că: „De asemenea, poate
introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 50% din
valoarea creanţelor înscrise la masa credală”, nu pot fi interpretate aşa cum o face
recurentul prin concluziile scrise şi orale, în sensul că şi creditorul majoritar are nevoie de
o hotărâre a adunării creditorilor pentru a promova acţiunea de atragere a răspunderii
solidare a persoanelor vinovate.
Această interpretare nu poate fi primită. Astfel, dacă cerinţa împuternicirii
de către adunarea creditorilor ar fi fost necesară şi creditorului majoritar, atunci nu ar mai
fi fost nevoie de o propoziţie în plus în textul alineatului 3 al art. 138 din lege, întrucât se
încadra oricum în noţiunea de „creditor desemnat de adunarea creditorilor” avută în
vedere în prima frază a alin. 3.
 67

În realitate, menţionarea separată a creditorului majoritar semnifică tocmai

o diferenţă de tratament a acestuia faţă de ceilalţi creditori, în sensul că numai aceştia din
urmă au nevoie de o împuternicire din partea adunării creditorilor, impusă în mod expres
de text, cerinţă care nu se mai regăseşte, textual, şi pentru cel dintâi. Iar sintagma „în
aceleaşi condiţii” trimite la celelalte condiţii de exerciţiu ale acţiunii, atât cele de
procedură cât şi cele de fond, care sunt aceleaşi, fără să existe diferenţieri în funcţie de
entităţile cărora legea le conferă calitate procesuală şi care exercită în concret acţiunea.
Dincolo de interpretarea textuală, şi cea logică este de natură să conducă la
aceeaşi concluzie. Din moment ce deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor, este
inutilă o hotărâre a adunării creditorilor, întrucât ceilalţi creditori nu pot influenţa în
vreun fel adoptarea acesteia, indiferent de prezenţa sau de votul lor. Aceasta este de altfel
şi explicaţia pentru care legiuitorul nu mai impune cerinţa unei astfel de hotărâri pentru
creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor, căci în acest caz ar fi o
cerinţă superfluă.
S-a mai invocat, în susţinerea acestei excepţii, că nu este îndeplinită şi o altă
cerinţă prevăzută de art. 138 al. 3 din lege, întrucât lichidatorul judiciar, în raportul
cauzal, şi-a exprimat poziţia în sensul că este în imposibilitate de a promova cererea
deoarece nu are acces la documentele debitorului şi nu are suficiente elemente pentru
întocmirea şi susţinerea cererii.
În opinia recurentului, o condiţie pentru promovarea cererii de către
creditori este aceea ca lichidatorul/administratorul judiciar să fi hotărât că nu este cazul
să introducă cererea, cerinţă care nu se regăseşte în speţă.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece dreptul la acţiune al
creditorului poate fi exercitat atunci când lichidatorul/administratorul judiciar nu îl
exercită, indiferent de motivele pentru care nu o face ori de modul cum îşi motivează
opţiunea, exprimarea textului - „a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea”, fiind
cât se poate de generală, pentru a acoperi toate ipotezele.
Mai mult decât atât, lipsa documentelor debitoarei nu este un aspect de care
să se poată prevala lichidatorul în neformularea cererii, deoarece potrivit art. 20 al. 1 lit.
c) din lege, în situaţia în care nu au fost depuse toate documentele menţionate la art. 28
al. 1, era obligat să procedeze el însuşi la întocmirea acestora.
De asemenea, nedepunerea documentelor poate fi în sine o faptă culpabilă
ori cel puţin o prezumţie a săvârşirii unei fapte ce ar intra sub incidenţa prevederilor art.
138 al. 1 lit. d) din lege, ceea ce ar constitui un motiv să formuleze, iar nu să nu
formuleze cererea de antrenare a răspunderii.
Aşadar, pentru considerentele expuse, excepţia lipsei calităţii procesuale în
formularea cererii de chemare în judecată este nefondată.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Curtea a constatat că,
potrivit art. 139 din Legea 85/2006, cererea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de
3 ani, termen care curge de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută
persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de la data
pronunţării deschiderii procedurii.
În susţinerea excepţiei, recurentul a arătat, prin concluziile scrise şi orale că
termenul a început să curgă la 01.10.2008, deoarece perioada verificată prin inspecţia
fiscală finalizată cu decizia de impunere nr. 197/27.02.2009 a fost 29.09.2005 –
30.09.2008.
 68

Curtea constată că, potrivit raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr.
17.886/27.02.2009, controlul s-a desfăşurat în perioada 11.02.2009 – 20.02.2009 şi
25.02.2009 şi a vizat perioada 29.09.2005 – 30.09.2008.
Ceea ce interesează sub aspectul curgerii termenului de prescripţie nu este
perioada controlată, ci data finalizării controlului, aceasta fiind data la care se presupune
că organul fiscal a luat cunoştinţă de săvârşirea anumitor fapte culpabile de către
administratorii societăţii, dată la care însă nici nu fusese deschisă procedura insolvenţei.
Aşadar, considerând că la data finalizării controlului organul fiscal,
25.02.2009 cunoştea ori trebuia să cunoască şi starea de insolvenţă a societăţii, acesta este
termenul la care a început să curgă termenul de prescripţie, şi în raport de care
formularea cererii de chemare în judecată la 16.11.2011 este situată în interiorul
termenului de 3 ani stipulat de art. 139 din Legea 85/2006.
În consecinţă, şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este nefondată.
Pe fondul recursului, Curtea a avut în vedere că, din probatoriul
administrat, a rezultat că, într-adevăr recurentul-pârât P se face vinovat de săvârşirea
anumitor fapte prejudiciabile pentru societate, fapte descrise în mod corect de către
instanţa de fond.
Cu toate acestea, pentru a atrage răspunderea personală a fostului
administrator, în baza art. 138 b) şi d) din Legea 85/2006, reţinut a fi incidente de către
prima instanţă, este necesară şi cerinţa legăturii de cauzalitate dintre faptele, omisive şi
comisive, şi prejudiciul constând în pasivul neacoperit al societăţii intrate în insolvenţă.
Referitor la raportul de cauzalitate, dispoziţiile art. 138 din Legea nr.
85/2006 impun condiţia ca fapta membrilor organelor de conducere să fi cauzat
ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, prejudiciind astfel societatea şi, indirect,
creditorii săi.
Cu alte cuvinte, nu este suficient ca această faptă să fi contribuit la starea de
insolvenţă, fiind necesară existenţa unui raport de cauzalitate direct.
În cauză, pârâtul PGS a fost revocat din societate la 23.04.2009.
La această dată, valoarea activului societăţii (396.237 lei) este mai mare
decât pasivul (232.860 lei), astfel cum rezultă din raportul de expertiză (întrebarea 2).
Concluzia se menţine chiar şi dacă luăm în considerare sub aspectul pasivului, în plus
faţă de ce a reţinut expertul, valoarea din decizia de impunere, 48.086 lei, pe care
reclamanta susţine, în obiecţiunile la raport, că expertul nu a luat-o în considerare la
stabilirea pasivului.
A mai rezultat, din raportul de expertiză coroborat cu contractul de
împrumut nr. 49465262/2008, contract de fidejusiune, contractul de cesiune de creanţă
din 30.06.2011, convenţie de reeşalonare debit din 25.02.2013 şi dovezile de plată, că
pârâtul P a garantat, ca fidejusor, cu întreaga sa avere personală, restituirea împrumutului
de 20.000 euro contractat de societatea al cărei administrator a fost, achitând de altfel o
parte din acest împrumut (circa 1000 euro).
Date fiind aceste elemente, şi anume faptul că, la data revocării din funcţia
de administrator, societatea avea în patrimoniu active a căror valoare depăşeşte pasivul,
că pârâtul a garantat (garanţie personală) un debit al societăţii, calitate în care a şi achitat
o parte a acestui pasiv, rămânând obligat personal pentru rest, rezultă că legătura de
cauzalitate dintre faptele imputate acestui pârât şi pasivul neacoperit nu se relevă, luându-
se în considerare datele existente la data încetării funcţiei de administrator al pârâtului
 69

recurent şi faptul că pârâtul a făcut demersuri apte să înlăture prejudiciul creat până la
acel moment.
În consecinţă, unul dintre condiţiile angajării răspunderii în baza art. 138
din Legea 85/2006 nu se regăseşte, astfel încât, pentru aceste considerente, Curtea a
admis recursul, în baza art. 8 şi art. 149 din Legea 85/2006 rap. la art. 312 C. proc. civ., a
modificat sentinţa în sensul respingerii cererii formulate împotriva lui PGS, de obligare la
plată şi accesoriu, de instituire a sechestrului, fiind menţinută în rest sentinţa, cu privire la
partea din hotărâre nerecurată de către celălalt pârât.

4. Nulitatea operaţiunilor şi plăţilor efectuate de către debitor ulterior deschiderii

procedurii insolvenţei.
Art. 46 alin.1 din Legea nr.85/2006

Potrivit art. 46 alin.1 din Legea nr.85/2006, în afară de cazurile prevăzute la

art.49 sau de cele autorizate de judecătorul sindic, toate actele, operaţiunile şi
plăţile efectuate de către debitor ulterior deschiderii procedurii, sunt nule.
Art.49, intitulat „Activitatea debitorului în perioada de observaţie”,
reglementează situaţia debitorului în perioada de observaţie, adică în intervalul
de timp cuprins între data deschiderii procedurii şi data confirmării planului său,
sau după caz a intrării în faliment, stipulând cu valoare de principiu că în această
perioadă, debitorul poate continua activităţile curente, adică acele fapte de
comerţ şi operaţiuni comerciale exercitate în cursul normal al comerţului său.
În această ordine de idei, sunt menţionate continuarea activităţilor
contractate, conform obiectului de activitate, efectuarea operaţiunilor de încasări
şi plăţi aferente acestuia, asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite
curente, prin urmare, poate desfăşura doar activităţi obişnuite, aflate în curs de
derulare, fără a putea întreprinde şi operaţiuni noi.
În cauză, prin încheierea nr.56/26 septembrie 2012 s-a deschis procedura
generală a insolvenţei debitoarei S.C.P S.A. fiind numit administrator judiciar
Cabinet de Insolvenţă BE, care prin încheierea din data de 28 noiembrie 2012 a
fost înlocuit cu reclamanta.
Din actele şi lucrările dosarului, rezultă că la data deschiderii procedurii,
pârâta S.C.A S.A. deţinea o creanţă în sumă de 348.901,80 lei, rezultată din
raporturile contractuale derulate între părţi, în prezent figurând în tabelul
preliminar al creditorilor cu suma de 279.643,64 lei.
După data deschiderii procedurii de insolvenţă, debitoarea a efectuat plăţi
către această creditoare.
Prin urmare, deşi dreptul de administrare al debitoarei nu a fost ridicat,
aceasta a efectuat plăţi către pârâta-creditoare după data deschiderii procedurii,
fără a se încadra în excepţiile prevăzute expres de art. 46, care nu au fost dispuse
de către judecătorul sindic şi nu au fost efectuate sub supravegherea
administratorului judiciar.
În consecinţă, corect instanţa de fond a reţinut că plăţilor respective li se
aplică sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 46 din Legea nr.85/2006.

(Decizia nr. 2501/R-COM/27 Mai 2014)

 70

Prin cererea înregistrată la data de 10 iulie 2013, reclamanta administrator

judiciar Casa de Insolvenţă T. – Filiala Bucureşti SPRL a chemat în judecată pe pârâtele
S.C.A. S.A. şi S.C.P. S.A. prin administrator special şi a solicitat anularea plăţilor
efectuate de către prima pârâtă către cea de-a doua, în sumă de 42.624,63 lei şi obligarea
acesteia să restituie suma în patrimoniul debitoarei.
În motivare a susţinut că prin încheierea nr.56/26 septembrie 2012, s-a
deschis procedura insolvenţei generale a debitoarei S.C.P. S.A., fiind numit administrator
judiciar Cabinet de Insolvenţă BE, înlocuit prin încheierea din data de 28 noiembrie
2012 cu reclamanta, care în îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege, a constatat ulterior
că debitoarea a efectuat plăţi către S.C. A S.A., cu nerespectarea dispoziţiilor art.46 şi
art.49 alin.1 din Legea nr.85/2006, după deschiderea procedurii insolvenţei.
Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr.989/12 februarie
2014, a respins excepţia prematurităţii invocată de pârâta S.C.A S.A. şi a admis cererea
formulată de reclamantă, anulând operaţiunea de plată în valoare de 42.624,63 lei,
efectuată de debitoarea S.C.P S.A. în favoarea pârâtei S.C. Ambient S.A., pe care a
obligat-o să-i restituie suma respectivă.
Ca să pronunţe această sentinţă, a reţinut privitor la excepţia prematurităţii
invocată de pârâta S.C.A S.A. prin întâmpinare, motivat de faptul că nu a fost îndeplinită
procedura prealabilă a concilierii prevăzută de art.7201 din Codul de procedură civilă, că
este nefondată, întrucât concilierea directă prealabilă nu este obligatorie în procedura
insolvenţei, fiind incompatibilă cu principiul celerităţii consacrat de art.5 alin.2 din legea
specială.
Pe fond, a motivat că potrivit art.46 din Legea nr.85/2006, în afară de
cazurile prevăzute de art.49, sau cele autorizate de judecătorul sindic, toate actele,
operaţiunile şi plăţile efectuate de către debitor, ulterior deschiderii procedurii sunt nule,
iar potrivit art.49, debitorul va putea efectua plăţi către creditorii cunoscuţi ai acestuia, fie
sub supravegherea administratorului judiciar, în cazul în care dreptul de administrare al
debitorului nu a fost ridicat, fie sub conducerea administratorului judiciar, dacă dreptul
de administrare al debitorului a fost ridicat.
În cauză, instanţa a motivat că plăţile efectuate de debitoare cu filele CEC
din data de 16 octombrie 2012, respectiv 7 noiembrie 2012, în sumă totală de 42.624,63
lei, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei acesteia din data de 26 septembrie 2012,
pentru achitarea creanţelor anterioare, ce nu se încadrează în niciuna din excepţiile
prevăzute de lege, respectiv plăţi efectuate sub supravegherea administratorului judiciar,
cu menţiunea că debitoarei nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, sau autorizate de
judecătorul sindic, se circumscriu ipotezei prevăzute de art.46.
Instanţa a înlăturat apărările pârâtei, potrivit cărora, instrumentele de plată
i-au fost predate anterior deschiderii procedurii, reţinând că filele CEC au fost girate de
debitoare către S.C.A S.A. la data de 16 octombrie 2012, respectiv la data de 7 noiembrie
2012, iar art.46 evocat sancţionează cu nulitatea plăţile efectuate ulterior deschiderii
procedurii.
Tot astfel, nu a reţinut neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor
reglementate de lege de către administratorul judiciar al debitoarei, ce a fost invocată, în
ce priveşte supravegherea operaţiunii de gestionare a patrimoniului debitoarei şi
conducerea integral/în parte a activităţii acesteia, motivat de faptul că art.46 sancţionează
cu nulitatea plăţile făcute ulterior deschiderii procedurii fără supravegherea
administratorului judiciar, coroborate cu lipsa oricăror dovezi privind îndeplinirea
 71

necorespunzătoare de către administratorul judiciar a obligaţiilor ce-i incumbă.

Pârâta S.C. A S.A. a declarat recurs împotriva sentinţei de mai sus, pe care a
criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, criticile ce i-au fost aduse, neîncadrate în
drept, vizând dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi art.304 1 din acelaşi act
normativ, după cum urmează:
Instanţa de fond a apreciat greşit privitor la excepţia prematurităţii acţiunii
invocată de ea, având în vedere că reclamanta nu a îndeplinit procedura prealabilă a
concilierii, prevăzută de art.7201 din Codul de procedură civilă, deoarece Legea specială
nr.85/2006, nu conţine dispoziţii în acest sens, ceea ce înseamnă că se aplică procedura
de drept comun în materie, din Codul de procedură civilă.
Referitor la fondul cauzei, a susţinut că la data formulării cererii de creanţă,
30 octombrie 2012, instrumentele de plată girate de către debitoare înainte de data
deschiderii procedurii nu erau scadente, urmând ca pe măsura decontărilor să depună
înscrisuri în care să precizeze soldul restant.
Prin sentinţa pronunţată s-a reţinut de asemenea greşit că plăţile s-au făcut
cu încălcarea dispoziţiilor art.46-49 din Legea nr.85/2006, nefiind reţinute apărările sale,
potrivit cărora, instrumentele de plată i-au fost predate anterior deschiderii procedurii
insolvenţei, cu motivarea că filele CEC au fost girate la data de 16 octombrie 2012,
respectiv 7 noiembrie 2012.
Pârâta-recurentă a arătat şi a dovedit data girului, iar din eroare
reprezentanţii debitoarei au completat la data girului data scadenţei, susţinând că în
realitate data girului nu este identică cu data transmiterii acestuia, instrumentele de plată
fiind înregistrate în luna septembrie 2012.
În sensul că a fost vorba numai despre o eroare, rezultă şi din cuprinsul
cererii sale de creanţă din data de 12 octombrie 2012, în care s-a făcut referire la
instrumentele de plată girate.
Recursul este nefondat, în raport de considerentele ce vor fi arătate în cele
ce urmează:
Potrivit art.46 alin.1 din Legea nr.85/2006, în afară de cazurile prevăzute la
art.49 sau de cele autorizate de judecătorul sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile
efectuate de către debitor ulterior deschiderii procedurii, sunt nule.
Art.49, intitulat Activitatea debitorului în perioada de observaţie,
reglementează situaţia debitorului în perioada de observaţie, adică în intervalul de timp
cuprins între data deschiderii procedurii şi data confirmării planului său, sau după caz a
intrării în faliment, stipulând cu valoare de principiu că în această perioadă, debitorul
poate continua activităţile curente, adică acele fapte de comerţ şi operaţiuni comerciale
exercitate în cursul normal al comerţului său.
În această ordine de idei, sunt menţionate continuarea activităţilor
contractate, conform obiectului de activitate, efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi
aferente acestuia, asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite curente, prin urmare,
poate desfăşura doar activităţi obişnuite, aflate în curs de derulare, fără a putea
întreprinde şi operaţiuni noi.
În cauză, prin încheierea nr.56/26 septembrie 2012 s-a deschis procedura
generală a insolvenţei debitoarei S.C.P S.A. fiind numit administrator judiciar Cabinet de
Insolvenţă BE, care prin încheierea din data de 28 noiembrie 2012 a fost înlocuit cu
reclamanta.
Din actele şi lucrările dosarului, rezultă că la data deschiderii procedurii,
 72

pârâta S.C.A S.A. deţinea o creanţă în sumă de 348.901,80 lei, rezultată din raporturile
contractuale derulate între părţi, în prezent figurând în tabelul preliminar al creditorilor
cu suma de 279.643,64 lei.
După data deschiderii procedurii de insolvenţă, debitoarea a efectuat plăţi
către această creditoare, în sumă de 42.624,63 lei, cu fila CEC seria/nr.*** emisă de BAşi
girată către S.C.A. S.A. de către S.C.P. S.A. la data de 16 octombrie 2012, în sumă de
37.527 lei şi cu fila CEC seria/nr.*** emisă de BA şi girată către S.C.A S.A. de către
S.C.P S.A. la data de 7 noiembrie 2012, în valoare de 19.150 lei din care suma de
5.097,63 lei în contul creanţei anterioare deschiderii procedurii.
Prin urmare, deşi dreptul de administrare al debitoarei nu a fost ridicat,
aceasta a efectuat plăţi către pârâta-creditoare după data deschiderii procedurii, fără a se
încadra în excepţiile prevăzute expres de art. 46, care nu au fost dispuse de către
judecătorul sindic şi nu au fost efectuate sub supravegherea administratorului judiciar.
În consecinţă, corect instanţa de fond a reţinut că plăţilor respective li se
aplică sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 46, înlăturând apărările în sensul că
instrumentele de plată i-au fost predate pârâtei-recurente anterior deschiderii procedurii,
întrucât aşa cum s-a arătat, filele CEC au fost girate de debitoare către creditoarea în
discuţie la datele de 16 octombrie 2012, respectiv 7 noiembrie 2012.
Ca atare, rezultă că prin sentinţa pronunţată, instanţa a aplicat corect legea
pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, urmând a fi respins recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat recursul formulat de
pârâta SC A SRL.

5. Înfiinţarea popririi asigurătorii printr-o ordonanţă preşedinţială. Condiţiile de

admisibilitate a cererii.

Art. 969-970 Noul Cod de procedură civilă

Art. 996 Noul Cod de procedură civilă

Cererea formulată de reclamantă, deşi intitulată ordonanţă preşedinţială,

vizează aplicarea măsurii popririi asigurătorii reglementată de art. 969-970 Noul
Cod de procedură civilă.
Tribunalul a reţinut îndeplinirea cerinţelor art.996 Noul Cod de procedură
civilă, însă, raportând condiţiile generale ale ordonanţei preşedinţiale la cele ale
art. 969 prin trimitere la art.952 Noul Cod de procedură civilă, a respins cererea
considerând că nu s-a făcut dovada unei datorii a terţului poprit către pârâtă.
Curtea a reţinut că potrivit art. 969 Noul Cod de procedură civilă, poprirea
asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau
altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia
persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi
juridice existente, în condiţiile stabilite la art.952.
Potrivit art. 952 Noul Cod de procedură civilă, ipoteza instituirii măsurilor
asigurătorii este aceea în care creditorul nu are un titlu executoriu, scopul
instituirii măsurii fiind acela de a indisponibiliza bunurile urmăribile ale
debitorului în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul obţine titlul
executoriu.
(Decizia nr. 173/A-C/5 iunie 2014)
 73

Prin cererea înregistrată la data de 23.01.2014, reclamanta S.C. BSS S.R.L.,

în contradictoriu cu pârâta S.C. CP S.R.L., a formulat cerere de ordonanţă preşedinţială,
solicitând înfiinţarea popririi asigurătorii asupra sumelor de bani datorate debitoarei de
către terţul S.C. RP S.R.L.
În motivarea acţiunii s-a arătat că debitoarea are relaţii contractuale cu terţul
poprit, pentru ecologizare şi valorificare deşeuri.
S-a mai arătat că litigiul de fond, în care reclamanta are calitate de creditor
pentru suma de 372.756,74 lei, formează obiectul dosarului nr.228/109/2014 aflat pe
rolul Tribunalului Argeş. În acea acţiune, suma solicitată reprezintă penalităţi, ca urmare
a încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.5287/8.08.2012. La data de 23.05.2013,
între creditoare şi debitoare a intervenit o tranzacţie prin care s-a acordat pârâtei
posibilitatea de a se efectua eşalonat plata debitului restant de 172.096,20 lei, precum şi a
penalităţilor contractuale în cuantum de 30.000 lei.
Graficul nu a fost respectat, motiv pentru care reclamanta a apreciat că
pârâta datorează în continuare suma de 544.852,74 lei, reprezentând debit principal (cu
menţiunea că acest debit se află deja în executare pe rolul B.E.J. B.) penalităţi de
întârziere calculate conform contractului mai sus-menţionat şi penalităţi de întârziere
calculate conform tranzacţiei sus-menţionate.
S-a precizat că există temerea ca debitoarea să înceapă să se sustragă de la
executarea hotărârii ce ar urma să fie pronunţată în dosarul nr.228/109/2014.
În susţinerea cererii s-au depus înscrisuri.
Debitoarea S.C. CP S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea
cererii de ordonanţă preşedinţială ca inadmisibilă, în principal, şi, în subsidiar, ca
nefondată.
S-a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.996 Cod
procedură civilă, pentru că reclamanta nu a dovedit existenţa vreunei sume de bani
datorată debitoarei de către terţ.
În ceea ce priveşte sumele pretins datorate s-a arătat că instanţele au reţinut
deja cu titlul definitiv că debitoarea nu datorează aceste sume, iar biletele la ordin
invocate de către reclamantă sunt supuse deja atenţiei instanţelor de judecată.
S-a mai arătat că dosarele de executare sunt întocmite abuziv şi sunt
suspendate în prezent.
În ceea ce priveşte procedura insolvenţei, în măsura în care se va constata
că există o creanţă certă datorată de debitoare, reclamanta ar avea dreptul să se înscrie la
masa credală, recuperându-şi astfel datoria.
Prin sentinţa nr.50/20 februarie 2014, Tribunalul Argeş a respins cererea de
ordonanţă preşedinţială formulată de creditoarea SC BSS SRL, în contradictoriu cu
debitoarea S.C. CP S.R.L.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că, potrivit
art.996 alin.1 NCPC, instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există
aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice pentru
păstrarea unei drept care s-ar putea păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube
iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu
prilejul unei executări.
 74

S-a reţinut că reclamanta a solicitat, pe cale de ordonanţă preşedinţială, să se

dispună înfiinţarea popririi asigurătorii asupra sumelor de bani datorate debitoarei de
către terţul S.C. RP S.R.L.
Tot astfel, poprirea asiguratorie este o măsură cu caracter provizoriu, astfel
cum rezultă din însuşi titlul capitolului IV din NCPC.
S-a constatat, de asemenea, că reclamanta a demarat procedura execuţională
silită pentru 4 bilete la ordin, iar cauza cu nr.228/109/2014 aflată pe rolul Tribunalului
Argeş are ca obiect plata de către pârâtă către reclamantă a sumei totale de 372.756,74 lei,
reprezentând penalităţii datorate conform contractului de vânzare-cumpărare
nr.5287/8.08.2012 şi tranzacţiei încheiate de părţi la data de 23.05.2013. Ca atare, s-a
stabilit că şi condiţia aparenţei de drept, în favoarea reclamantei, este dovedită.
Tribunalul a apreciat că este îndeplinită şi condiţia urgenţei, câtă vreme
împotriva pârâtei s-a încercat deschiderea procedurii insolvenţei, iar reclamanta a dovedit
împrejurarea că aceasta figurează ca debitoare şi în alte litigii.
Cu toate acestea, analizând cererea de poprire asiguratorie, în fondul său,
tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi instituită.
Astfel, poprirea, în accepţiunea dispoziţiilor art.969 NCPC, presupune
existenţa unor sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale
urmăribile. Acestea trebuie să fie datorate debitorului de o a treia persoană, în prezent
sau în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. Poprirea asiguratorie se
înfiinţează în condiţiile art.952 NCPC.
Până la închiderea dezbaterilor, reclamanta nu a făcut dovada unei datorii a
terţului poprit către pârâtă. După acest moment, reclamanta a depus contractul de
servicii de ecologizare şi valorificare deşeuri, având numere de înregistrare şi date
diferite, invocând drept datorie a terţului către pârâtă suma menţionată la pct.4.1.2 din
contractul mai sus-menţionat.
Tribunalul, în şedinţa publică, a făcut aplicarea art.394 alin.3 NCPC.
S-a reţinut însă că, chiar dacă s-ar fi avut în vedere şi contractul depus după
închiderea dezbaterilor, tot nu s-ar fi constatat îndeplinite condiţiile art. 952 NCPC, la
care s-ar fi putut face trimitere câtă vreme creanţa nu este exigibilă, (nefăcându-se dovezi
cu privire la îndeplinirea celorlalte obligaţii de la care curg termenele de plată prevăzute la
pct.4.1.2. din contract), iar reclamanta nu a făcut dovezi nici cu privire la micşorarea
asigurărilor, sustragerea de la urmărire, ascunderea sau risipirea averii de către pârâtă. In
plus, reclamanta nu a făcut dovezi nici cu privire la existenţa unei cereri de chemare în
judecata, care să aibă drept scop obţinerea caracterului executoriu al contractului invocat.
Pentru aceste motive, în baza art.996 NCPC raportat la art.969 NCPC,
tribunalul a respins cererea de ordonanţă preşedinţială.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel S.C. BSS S.R.L. solicitând
admiterea apelului, iar pe fond schimbarea sentinţei şi admiterea cererii de ordonanţă
preşedinţială cu cheltuieli de judecată.
Se arată că nemulţumirea apelantei este determinată de faptul că s-a reţinut
că depunerea contractului de ecologizare din iunie 2013, s-a realizat după închiderea
dezbaterilor, deşi acesta a fost depus prin reprezentant convenţional după deschiderea
dezbaterilor, cu ocazia luării cuvântului şi a susţinerilor concluziilor raportat la apărarea
pârâtei.
Instanţa confundă etapele procesului civil, determinând astfel pronunţarea
unei soluţii eronate.
 75

Deşi contractul nu a influenţat decisiv soluţia instanţei de judecată, era

necesar că instanţa să ţină seama de faptul că părţile pot depune înscrisuri numai până la
închiderea dezbaterilor, după acest moment, ele nemaiputând fi luate în seamă.
Instanţa de judecată a constatat ca dovedită aparenţa în drept în favoarea
reclamantei şi condiţia urgenţei, deoarece împotriva pârâtei s-a solicitat deschiderea
procedurii insolvenţei, însă instanţa reţine că nu au fost îndeplinite condiţiile de
admisibilitate pentru procedura specială a ordonanţei preşedinţiale.
Se susţine că, în raport de prevederile art.969, art.952 şi art.970, condiţia
exigibilităţii creanţei este îndeplinită, această condiţie fiind solicitată pentru creanţa
debitorului faţă de creditori, iar nu pentru creanţa debitorului faţă de terţul poprit. De
asemenea, poprirea asiguratorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titluri de
valoare datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care i le va datora în viitor, în
virtutea unor raporturi juridice existente.
Art.970 alin.2 NCPC arată că atunci când terţul poprit este instituţie
bancară nu există obligativitatea pentru iniţiatorul unei cereri de poprire asiguratorie, de a
indica terţii popriţi.
Faţă de nedovedirea de către reclamantă a existenţei unei cereri de chemare
în judecată, care să aibă ca scop obţinerea caracterului executoriu a contractului invocat,
se arată că apelanta a făcut dovada depunerii acţiunii în contradictoriu cu pârâta (dosar
nr.228/109/2014), aşa cum rezultă din certificatul de grefă depus la dosar, nefiind
obligată să facă dovada altui demers afară de cel precizat anterior.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate, în raport de
dispoziţiile art.477 şi art.969-970 NCPC, Curtea constată următoarele:
Asupra aspectelor procedurale învederate în cererea de apel, Curtea
constată că potrivit încheierii de dezbateri din 19.02.2014, după deschiderea dezbaterilor
asupra fondului cauzei, conform art.392 NCPC, creditoarea S.C. BSS S.R.L. a depus în
susţinerea acţiunii înscrisuri, respectiv contract de servicii ecologizare şi valorificare
deşeuri ataşat la dosar, cu privire la care instanţa a reţinut că faţă de art.394 alin.3
contractul nu mai poate fi analizat.
Curtea reţine că, într-adevăr, potrivit art. 392 NCPC, dacă părţile declară că
nu mai au cereri de formulat şi nu mai sunt incidente de soluţionat, preşedintele deschide
dezbaterile asupra fondului cauzei.
Totodată, potrivit art. 394 alin. 3 NCPC, părţile nu mai pot depune niciun
înscris la dosarul cauzei, după închiderea dezbaterilor, rezultând astfel că în cursul
dezbaterilor, dacă se respectă obligaţia de comunicare a acestora pentru asigurarea
contradictorialităţii, este posibilă înaintarea la dosar a unor înscrisuri.
Într-adevăr, tribunalul a pus în discuţie necesitatea comunicării acestui
contract, deoarece debitoarea a lipsit la dezbateri, însă în considerente vorbeşte despre
depunerea înscrisului după închiderea dezbaterilor, ceea ce nu poate fi reţinut faţă de
conţinutul încheierii din 19.02.2014.
Aspectul de mai sus nu are însă relevanţă în privinţa soluţionării cererii,
nefiind vătămător pentru apelanta reclamantă, de vreme ce instanţa a analizat în mod
subsidiar şi contractul depus la dosar, inclusiv faţă de acest înscris considerând însă că nu
sunt îndeplinite condiţiile art.952 NCPC, deoarece creanţa nu este exigibilă.
Cererea formulată de reclamantă, deşi intitulată ordonanţă preşedinţială,
vizează aplicarea măsurii popririi asigurătorii reglementată de art.969-970 NCPC.
 76

Tribunalul a reţinut îndeplinirea cerinţelor art.996 NCPC, însă, raportând

condiţiile generale ale ordonanţei preşedinţiale la cele ale art.969 prin trimitere la art.952
NCPC, a respins cererea considerând că nu s-a făcut dovada unei datorii a terţului poprit
către pârâtă.
Curtea a reţinut că potrivit art.969 NCPC, poprirea asigurătorie se poate
înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale
urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în
viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, în condiţiile stabilite la art.952.
Potrivit art.952 NCPC, ipoteza instituirii măsurilor asigurătorii este aceea în
care creditorul nu are un titlu executoriu, scopul instituirii măsurii fiind acela de a
indisponibiliza bunurile urmăribile ale debitorului în scopul valorificării lor în momentul
în care creditorul obţine titlul executoriu.
În privinţa popririi asigurătorii, indisponibilizarea se realizează asupra
bunurilor mobile incorporabile urmăribile datorate debitorului de un terţ sau pe care
terţul i le va datora în viitor debitorului, în temeiul unor raporturi juridice existente.
Potrivit susţinerilor reclamantei, în temeiul contractului de vânzare-
cumpărare nr.5287/8.08.2012, între părţi s-au desfăşurat relaţii comerciale, fiind emise
facturi fiscale de către reclamantă, pentru suma de 172.096,2 lei.
Au fost emise bilete la ordin, puse în executare silită în dosarele de
executare nr.1026/2013 şi nr.1044/2013.
Însă, biletele la ordin, titluri executorii, nu privesc şi accesoriile care
constituie obiectul dosarului nr.228/109/2014, în valoare de 372.756,74 lei, ci numai
contravaloarea facturilor emise de reclamantă, care nu privesc penalităţi, şi care de altfel
nu se puteau referi la acestea, deoarece biletele la ordin sunt anterioare tranzacţiei din
23.05.2013.
Ca atare, în temeiul aceluiaşi contract, susţine reclamanta că pârâta
datorează 30.000 lei reprezentând penalităţi de întârziere, asumate prin tranzacţia din 23
mai 2013, respectiv 342.756,74 lei penalităţi de întârziere conform clauzei penale inserate
din tranzacţia din aceeaşi dată, ambele constituind obiectul dosarului nr.228/109/2014,
ceea ce rezultă din certificatul emis la data de 28.01.2014, în dosarul nr.228/109/2014.
Curtea reţine că potrivit tranzacţiei din 23.05.2013, pârâta s-a angajat să
plătească soldul restant şi 30.000 lei penalităţi de întârziere (pct.II din tranzacţie),
respectiv prin pct.VI al aceleiaşi tranzacţii s-a stabilit că nerespectarea de către debitoare
a obligaţiilor de plată asumate (achitarea în tranşe a debitului recunoscut), determină
pentru creditoare posibilitatea de a primi daune moratorii de 1% pe zi de întârziere
pentru sumele neachitate.
Cererea de chemare în judecată pentru instituirea măsurii asiguratorii a fost
formulată la 23.01.2014, după împlinirea termenului de achitare a ultimei tranşe,
respectiv 15.08.2013.
În acest context, rezultă pe de o parte că reclamanta nu deţine titlu
executoriu împotriva pârâtei, dar are o creanţă constatată scris şi exigibilă, pentru care a
dovedit că a intentat cerere de chemare în judecată.
De asemenea, reclamanta solicită instituirea popririi asigurătorii asupra
sumelor de bani datorate debitoarei de către S.C. RP S.R.L. sau pe care aceasta i le va
datora în viitor în temeiul contractului, asupra cărora Curtea reţine că au suport în
contractul de servicii ecologizare şi valorificare deşeuri din 3.06.2013 (art.4.1.2.).
 77

În ce priveşte cauţiunea reglementată de art.952 alin.1 NCPC, Curtea

constată că, într-adevăr, instanţa nu este obligată să fixeze cauţiune creditorului, acesta
fiind motivul pentru care tribunalul nu a pus în vedere cauţiunea.
Curtea a reţinut însă că, în aplicarea art.952 alin.1 teza a II-a, se impune
stabilirea cauţiunii conform art.1056 alin.2 NCPC, la 10% din valoarea creanţei, fixându-
se termen de 10 zile de la comunicare pentru depunerea acesteia, sub sancţiunea
desfiinţării de drept a măsurii ce se va dispune.
Ca atare, condiţiile art.969 NCPC sunt îndeplinite, deoarece poprirea se
poate înfiinţa asupra sumelor de bani datorate debitorului de un terţ sau pe care acesta i
le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente, scopul măsurii fiind
numai acela de a evita plata către debitori până la momentul obţinerii titlului executoriu,
astfel că nu interesează exigibilitatea creanţei datorate de terţ.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 969 rap. la art. 480 NCPC,
Curtea a admis apelul, a schimbat hotărârea în sensul că a admis cererea şi a dispus
instituirea popririi asigurătorii asupra sumelor de bani datorate pârâtei S.C. CP S.R.L. de
SC RP SRL, în temeiul contractului nr. 5/3.06.2013, până la concurenţa sumei de
372.756,74 lei, fixând cauţiunea la 10% din această valoare în sarcina apelantei, care se va
depune în termen de 10 zile de la comunicare, sub sancţiunea desfiinţării de drept a
măsurii.

CONTENCIOS

6. Lipsa calităţii procesuale pasive a entităţii auditate de Curtea de Conturi.

Art. 94 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor

specifice Curţii de Conturi a României
Art. 96 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor
specifice Curţii de Conturi a României
art.43 din Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de
Conturi

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Sucursalei de

Transport Piteşti, instanţa de fond a reţinut corect că această excepţie nu este
întemeiată, deoarece Compania Naţională de Transport a Energiei Electrice ”T.„
SA a fost înfiinţată în urma separării structurii integrate vertical a fostei Companii
Naţionale de Electricitate, în patru entităţi cu personalitate juridică independent,
respectiv SC T. SA pentru producerea de energie electrică si termică, SC H. SA
pentru producerea de energie electrică, SC E. SA pentru distribuția energiei
electrice la consumatori şi CN „T.” SA pentru transportul energiei electrice,
operator de sistem şi dispecer, serviciile de transport şi de sistem fiind complet
separate de activităţile de producere, distribuție şi furnizare, iar din punct de
vedere tehnic, sistemul energetic fiind unitar, administrat de un singur operator
care este „T.” SA.
Faptul că instanţa de fond a reţinut că CNTEE „T.” SA a fost înfiinţată
prin OG nr.627/2000, deşi aceasta a fost înfiinţată prin HG nr.627/2000, nu poate
atrage nulitatea hotărârii atacate, deoarece se poate observa cu uşurinţă că este
vorba despre o eroare materială comisă la redactarea sentinţei.
 78

Potrivit dispoziţiilor art.94 din Regulamentul privind organizarea şi

desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi a României, precum şi
valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, Regulament publicat în
Monitorul Oficial nr.832/13.12.2012, auditorii publici externi întocmesc un raport
de control în cazul acţiunilor de control efectuate la sucursale fără personalitate
juridică, iar conform dispoziţiilor art. 96 din acelaşi act normativ, constatările din
raportul de control întocmit la entităţile care reprezintă sucursale fără
personalitate juridică, vor fi valorificate la nivelul Camerei de Conturi care a
efectuat controlul.
În speţă, în urma acţiunii de audit financiar la Sucursala de Transport
Piteşti, pe perioada 2008-2010, au fost constatate abateri de la legalitate şi
regularitate, iar pentru înlăturarea acestor abateri, în temeiul art.43 lit. c) din
Legea nr.94/1992, coroborate cu cele ale pct.86 lit.a.3) din Hotărârea nr.1 din 4
februarie 2009 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi
desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea
actelor rezultate din aceste activităţi, Camera de Conturi Argeş a avut
competenţa de a stabili înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-
contabilă sau fiscală controlată, sens în care a emis decizia nr.57/2011, în scopul
recuperării prejudiciului produs bugetului entităţii auditate şi intrarea în
legalitate a acesteia, nepăşindu-şi astfel atribuţiile stabilite prin lege.
(Decizia nr. 1739/R-CONT/08 aprilie 2014)

Prin cererea formulată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, la data de 11 ianuarie

2012, Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice „T.” (CNTEE T. S.A.) a
solicitat, în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României, anularea încheierii nr.118
pronunţată la 22 decembrie 2011 de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul
Curţii de Conturi a României, iar în fond, anularea în parte a deciziei nr.57 emisă de
Camera de Conturi Argeş, la 19 octombrie 2011, şi tot astfel a raportului de control nr.27
din 30 septembrie 2011.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că actele de control sunt lovite de
nulitate cel puţin parţială pentru aspecte ce privesc atât cerinţe de formă, cât şi de fond.
Astfel, a subliniat lipsa de personalitate juridică a Sucursalei de Transport Piteşti care nu
poate fi subiect distinct de drept, cât şi neanalizarea obiecţiunilor formulate şi care nu au
fost nici amintite în considerentele deciziei.
La data de 10 ianuarie 2012, pe rolul aceleiaşi instanţe, s-a înregistrat şi
dosarul nr.34/46/2012, având acelaşi obiect, părţi şi cauză, dosar în care, la 25 ianuarie
2012, s-a admis excepţia de litispendenţă şi s-a dispus trimiterea cauzei la dosarul cu
numărul cel mai mic.
La termenul de judecată din data de 8 februarie 2012, instanţa învestită cu
soluţionarea dosarului nr.26/46/2012, reţinând excepţia la care se referă art.163 din
Codul de procedură civilă, a dispus ataşarea dosarului nr.34/46/2012.
La acest termen de judecată, instanţa a pus în discuţia părţilor competenţa
materială de soluţionare a cauzei în condiţiile art.1591 Cod procedură civilă şi a ridicat din
oficiu excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art.223 lit.e) din Regulamentul Curţii de
Conturi aprobat prin Hotărârea nr.130/2010.
Prin sentinţa nr.60/F-Cont din 15 februarie 2012, Curtea de Apel Piteşti –
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de nelegalitate
 79

invocată din oficiu şi a constatat nelegalitatea art.223 alin.1 lit.e) din Regulamentul
aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr.130/2010.
A declinat competenţa de soluţionare a plângerii formulate de Compania
Naţională de Transport al Energiei Electrice „T.” SA şi Compania Naţională de
Transport al Energiei Electrice „T.” SA prin Sucursala de Transport Piteşti, în
contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, în favoarea Tribunalului Argeş –
Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel, această instanţă a reţinut că dispoziţia din art.223 lit.e)
din Regulament este contrară celei din art.1 alin.4 din Legea nr.94/1992, lege specială în
aplicarea căreia a fost emisă Hotărârea nr.130/2010, dar şi celei de drept comun,
reprezentată de art.10 din Legea nr.554/2004.
A apreciat că şi în condiţiile în care norma generală stabileşte competenţa
instanţelor de contencios administrativ după două criterii, în cauză interesează numai cel
privind rangul autorităţii publice al cărui act sau refuz se atacă. În acelaşi sens, dispune şi
art.1 alin.4 din Legea nr.94/1992, prin trimiterea la instanţele judecătoreşti specializate.
De asemenea, s-a reţinut că este vorba de instanţele de contencios
administrativ chemate să cenzureze încheierile pronunţate de Comisia de Soluţionare a
Contestaţiilor, în controlul administrativ al deciziilor emise de camerele de conturi
judeţene. Aceste decizii sunt materializarea concluziilor din raportul de control întocmit
de camerele de conturi judeţene, aşa încât, cu ocazia soluţionării contestaţiei, Comisia din
cadrul Curţii de Conturi realizează numai o cenzură a statuărilor deja adoptate şi aceasta,
în urma exercitării unei căi administrative de atac.
Sub aspectul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate, instanţa a apreciat că ea
poate privi şi acte administrative cu caracter normativ, această interpretare fiind
împărtăşită şi de jurisprudenţa constantă a Î.C.C.J. care, interpretând legea naţională prin
prisma art.20 alin.2 din Constituţia României într-un sens care să concorde prevederilor
art.6 parag.1din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a reţinut că o normă
juridică trebuie să îndeplinească dubla calitate de accesibilitate şi previzibilitate, astfel
încât să permită destinatarilor săi să-şi orienteze conduita în acord cu imperativele legii.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a
României, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art.304
pct.9 Cod procedură civilă.
Recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă că, în mod greşit prima instanţă a
admis excepţia nelegalităţii art.223 alin.1 lit.e) din Regulamentul Curţii de Conturi
aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr.130/2010, considerând că această
dispoziţie este contrară art.1 alin.(4) din Legea nr.94/1992 şi art.10 din Legea
nr.554/2004.
Recurenta a arătat că, în conformitate cu prevederile art.4 alin.(1) din Legea
nr.554/2004, excepţia nelegalităţii poate să aibă ca obiect numai un act administrativ cu
caracter individual or, Regulamentul Curţii de Conturi este un act administrativ cu
caracter normativ.
Prin decizia nr.3238 din 27 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –
Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de Curtea de
Conturi a României, ca nefondat, apreciind că motivele de recurs nu sunt întemeiate,
hotărârea atacată fiind legală şi temeinică.
 80

Instanţa de trimitere, respectiv Tribunalul Argeş, Secţia civilă - Complet

specializat de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr.3269 din
07.06.2013, a respins acţiunea reclamantelor, pentru următoarele considerente:
Cu privire la lipsa personalităţii juridice a uneia dintre reclamante, s-a
reţinut că această apărare este neîntemeiată, deoarece Compania Națională de Transport
a Energiei Electrice ”T.„ SA a fost înfiinţată prin OG nr.627/2000, în urma separării
structurii integrate vertical a fostei Companii Naționale de Electricitate în patru entităţi
cu personalitate juridică independentă, respectiv SC T. SA pentru producerea de energie
electrică si termică, SC H. SA pentru producerea de energie electrică, SC E. SA pentru
distribuția energiei electrice la consumatori şi CN „T.” SA pentru transportul energiei
electrice, operator de sistem şi dispecer. Astfel, serviciile de transport şi de sistem au fost
complet separate de activităţile de producere, distribuție şi furnizare, iar din punct de
vedere tehnic, sistemul energetic este unitar, administrat de un singur operator care este
„T.” SA.
Cu privire la fondul cauzei, s-a reţinut că prin decizia nr.57/19.10.2011, s-a
dispus verificarea plăţilor în sumă de 14.068,673 lei, efectuată către SC S. SA Piteşti, în
perioada 2008-2010, pentru reparaţii curente rezultate în urma reviziilor tehnice şi
intervenţiilor accidentale pentru reţeaua de transport, aferente situaţilor de lucrări de
transport rutier, precum şi recuperarea unui prejudiciu în sumă de 122.490, 61 lei,
împreună cu despăgubirile civile aferente, în sumă de 12.320, 22 lei, actualizate până la
recuperarea integrală a acestora.
Contestaţia formulată de reclamante împotriva acestei decizii, a fost
respinsă prin încheierea pârâtei, nr.118/22.12.2011.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei s-a reţinut că, în baza contractului
de prestări servicii nr.C43/22.03.2005, încheiat între CNTEE „T.” SA si SC S. SA
Bucureşti, precum şi a programelor anuale de servicii, SC S. SA – Sucursala Piteşti a
efectuat inspecţii tehnice, revizii tehnice, reparaţii curente rezultate în urma reviziilor
tehnice, lucrări speciale şi intervenţii accidentale pentru reţeaua electrică de transport.
În situaţiile de lucrări, reprezentând reparaţii curente rezultate în urma
reviziilor tehnice şi intervenţiilor accidentale executate în baza acestui contract, acceptate
la plată în perioada 2008-2010, a fost inclus articolul de lucrări „transportul rutier 60%
din manopera directă”, în valoare estimată de 122.490,61 lei (inclusiv TVA),
reprezentând cheltuieli cu transportul personalului, calculate prin aplicarea unui
coeficient de 60% asupra manoperei directe.
Aceste cheltuieli au fost incluse în cadrul cheltuielilor directe, contrar
prevederilor din Precizările la Formularul F3 „lista cu cantităţi de lucrări pe categorii”,
Anexa nr.1 la Ordinul MDLPL nr.863/2008, pentru aprobarea „Instrucțiunilor de
aplicare a unor prevederi din HG nr.28/2008, privind aprobarea conţinutului cadru al
documentaţiei tehnico-economice aferente investițiilor publice, precum şi a structurii şi
metodologiei de elaborare a devizului general pentru obiective de investiţii şi lucrări de
intervenţii” potrivit căruia, cheltuielile directe cuprind doar materiale, manoperă, utilaj şi
transport aferent materialelor şi utilajelor.
Situaţiile de lucrări în cauză au fost decontate integral de societate, în baza
facturilor fiscale nr.6013/30.01.2009, nr.6019/31.05.2010, nr.6026/30.06.2010 şi
nr.6035/31.07.2010, rezultând un prejudiciu în sumă de 122.490,61 lei, şi despăgubiri
civile în sumă de 12.320, 22 lei.
 81

În temeiul dispoziţiilor legale sus menţionate, precum şi a art.207-217 Cod

procedură fiscală, acţiunea reclamantelor a fost respinsă.
Împotriva sentinţei nr.3269 din 7 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş
– Secţia civilă, complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, în termen legal, au
declarat recurs reclamantele Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice „T.”
SA şi CN „T.” SA Bucureşti – Sucursala de Transport Piteşti, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.7, 8, 9 şi art.3041
Cod procedură civilă, susţinându-se că hotărârea atacată nu cuprinde, pe de o parte,
motivele pe care aceasta se sprijină, iar pe de altă parte, instanţa de fond a interpretat greşit
actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al
acestuia; de asemenea, s-a susţinut că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind
dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, solicitându-se analizarea cauzei sub toate
aspectele.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Sucursalei de
Transport Piteşti, recurentele-reclamante susţin că instanţa de fond a reţinut greşit
argumentarea excepţiei nulităţii absolute a deciziei nr.57/19.10.2011, considerând că
Sucursala are capacitate de folosinţă, fiind o structură cu personalitate juridică, deşi
aceasta, potrivit art.3 alin.(3) din Statutul societăţii şi art.43 din Legea nr.31/1990, nu are
personalitate juridică, fiind subordonată şi integrată CNTEE „T.” SA Bucureşti,
neputând fi subiect de drept distinct, motiv pentru care decizia trebuia emisă pentru
CNTEE „T.” SA Bucureşti.
Sucursala de Transport Piteşti face parte din Compania Naţională de
Transport al Energiei Electrice „T.” SA, ce a fost înfiinţată prin HG nr.627/2000 şi nu
prin OG nr.627/2000, cum greşit a reţinut instanţa de fond.
Recurentele-reclamante mai susţin că nulitatea absolută a deciziei
nr.57/2011 este argumentată şi de faptul că punerea în executare a acesteia nu se poate
face printr-o acţiune ulterioară în pretenţii de către Sucursala de Transport Piteşti,
împotriva S. SA – Sucursala Piteşti, întrucât nu au personalitate juridică, între cele două
sucursale neefectuându-se plata lucrărilor şi neexistând raporturi juridice, aşa cum s-a
susţinut şi în plângerea formulată de Sucursala de Transport Piteşti, iar instanţa de fond
nu s-a pronunţat asupra apărărilor sale.
Pe fondul cauzei, recurentele-reclamante au considerat că atât sentinţa
atacată, cât şi decizia nr.57/2011 sunt netemeinice şi nelegale şi se impune anularea în
totalitate a acestora. Arată că pârâta Curtea de Conturi a României pretinde că în anul
2005, când s-a semnat contractul C43/2005, la formarea preţului de prestări servicii,
respectiv pentru partea din preţ care reprezintă transportul de persoane şi utilaje, părţile
contractante trebuiau să aibă în vedere Ordinul MDLPL nr.863 din 2 iulie 2008 şi nu
Ordinul nr.1826/2003, în opinia pârâtei legea putând să retroactiveze. Mai susţin că,
preţul transportului tehnologic în procent de 60% din manopera directă, articol de
lucrări care se regăseşte în situaţiile de lucrări (perioada 2008-2010), reprezentând
intervenţii accidentale şi reparaţii curente în urma reviziilor tehnice ce au fost supuse
decontării către SC S. SA, este un preţ legal şi corect, calculat cu respectarea prevederilor
din contractul de prestări servicii C43/2005, în cauză neexistând un prejudiciu suferit de
reclamante, astfel că nu a existat niciun motiv temeinic şi legal pentru emiterea deciziei
nr.57/2011, respectiv a măsurilor 2 şi 4 din această decizie, solicitând anularea în parte a
deciziei.
 82

Sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât a respins fără o

motivare reală apărările reclamantelor, perioada ianuarie 2008-septembrie 2008 fiind
prescrisă, iar măsurile exced perioadei respective.
Instanţa de fond nu a avut în vedere că decizia nr.57/2011 nu are temei de
drept, temei legal bine precizat, adică îi lipseşte un element de bază (esenţial) din
componenţa sa, element fără de care decizia nu poate fi validă.
În continuarea motivării recursurilor, recurentele-reclamante au prezintat
modul în care au fost înfiinţate CNTEE „T.” SA, precum şi SC S. SA, competenţele şi
atribuţiile acestora, în concluzie arătând că în mod eronat a fost invocată nerespectarea
prevederilor HG nr.28/2008, deşi acest act normativ nu este aplicabil în speţă, nefiind
aplicabile nici prevederile Ordinului MDLPL nr.863/2008.
De asemenea, se susţine că nu s-a înţeles corect natura contractelor de
servicii de mentenanţă încheiate între CNTEE „T.” SA şi SC S. SA şi nici natura
specifică activităţilor prestate în baza acestora.
Pentru aceste motive, a fost solicitată admiterea recursurilor, casarea
sentinţei atacate, iar pe fond, admiterea contestaţiei, în sensul anulării în parte a deciziei
nr.57/2011, respectiv a măsurilor dispuse la pct.2 şi 4 din dispozitivul deciziei, cât şi
anularea în parte a Raportului de control nr.27/30.09.2011, aceleaşi poziţii nr.2 şi 4. În
subsidiar, solicită constatarea nulităţii parţiale absolute a deciziei nr.57/2011, a măsurilor
dispuse la pct.2 şi 4 din dispozitiv, pentru lipsa temeiului juridic.
Curtea a constatat că recursurile formulate de reclamante nu sunt fondate.
În mod legal, prin hotărârea atacată, a fost respinsă acţiunea reclamantelor,
pentru anularea încheierii nr.118/22.12.2011, anularea în parte a deciziei
nr.57/19.10.2011 şi a raportului de control nr.27/30.09.2011.
Susţinerile reclamantelor din recurs nu pot fi primite, pentru următoarele
considerente:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Sucursalei de
Transport Piteşti, instanţa de fond a reţinut corect că această excepţie nu este întemeiată,
deoarece Compania Naţională de Transport a Energiei Electrice ”T.„ SA a fost înfiinţată
în urma separării structurii integrate vertical a fostei Companii Naţionale de Electricitate,
în patru entităţi cu personalitate juridică independent, respectiv SC T. SA pentru
producerea de energie electrică si termică, SC H. SA pentru producerea de energie
electrică, SC E. SA pentru distribuția energiei electrice la consumatori şi CN „T.” SA
pentru transportul energiei electrice, operator de sistem şi dispecer, serviciile de
transport şi de sistem fiind complet separate de activităţile de producere, distribuție şi
furnizare, iar din punct de vedere tehnic, sistemul energetic fiind unitar, administrat de
un singur operator care este „T.” SA.
Faptul că instanţa de fond a reţinut că CNTEE „T.” SA a fost înfiinţată
prin OG nr.627/2000, deşi aceasta a fost înfiinţată prin HG nr.627/2000, nu poate
atrage nulitatea hotărârii atacate, deoarece se poate observa cu uşurinţă că este vorba
despre o eroare materială comisă la redactarea sentinţei.
Potrivit dispoziţiilor art.94 din Regulamentul privind organizarea şi
desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi a României, precum şi valorificarea
actelor rezultate din aceste activităţi, Regulament publicat în Monitorul Oficial
nr.832/13.12.2012, auditorii publici externi întocmesc un raport de control în cazul
acţiunilor de control efectuate la sucursale fără personalitate juridică, iar conform
dispoziţiilor art.96 din acelaşi act normativ, constatările din raportul de control întocmit
 83

la entităţile care reprezintă sucursale fără personalitate juridică, vor fi valorificate la

nivelul Camerei de Conturi care a efectuat controlul.
În speţă, în urma acţiunii de audit financiar la Sucursala de Transport
Piteşti, pe perioada 2008-2010, au fost constatate abateri de la legalitate şi regularitate, iar
pentru înlăturarea acestor abateri, în temeiul art.43 lit.c) din Legea nr.94/1992,
coroborate cu cele ale pct.86 lit.a.3) din Hotărârea nr.1 din 4 februarie 2009 pentru
aprobarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii
de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, Camera de
Conturi Argeş a avut competenţa de a stabili înlăturarea neregulilor constatate în
activitatea financiar-contabilă sau fiscală controlată, sens în care a emis decizia
nr.57/2011, în scopul recuperării prejudiciului produs bugetului entităţii auditate şi
intrarea în legalitate a acesteia, nepăşindu-şi astfel atribuţiile stabilite prin lege.
Pe fondul cauzei, de asemenea, prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală
şi temeinică, reţinând că, în baza contractului de prestări servicii nr.C43/22.03.2005,
încheiat între CNTEE „T.” SA si SC S. SA Bucureşti, precum şi a programelor anuale de
servicii, SC S. SA – Sucursala Piteşti a efectuat inspecţii tehnice, revizii tehnice, reparaţii
curente rezultate în urma reviziilor tehnice, lucrări speciale şi intervenţii accidentale
pentru reţeaua electrică de transport, iar în situaţiile de lucrări, reprezentând reparaţii
curente rezultate în urma reviziilor tehnice şi intervenţiilor accidentale executate în baza
acestui contract, acceptate la plată în perioada 2008-2010, a fost inclus articolul de lucrări
„transportul rutier 60% din manopera directă”, în valoare estimată de 122.490,61 lei
(inclusiv TVA), reprezentând cheltuieli cu transportul personalului, calculate prin
aplicarea unui coeficient de 60% asupra manoperei directe, aceste cheltuieli fiind incluse
în cadrul cheltuielilor directe, contrar prevederilor din Precizările la Formularul F3 „lista
cu cantităţi de lucrări pe categorii”, Anexa nr.1 la Ordinul MDLPL nr.863/2008, pentru
aprobarea „Instrucțiunilor de aplicare a unor prevederi din HG nr.28/2008, privind
aprobarea conţinutului cadru al documentaţiei tehnico-economice aferente investițiilor
publice, precum şi a structurii şi metodologiei de elaborare a devizului general pentru
obiective de investiţii şi lucrări de intervenţii” potrivit căruia, cheltuielile directe cuprind
doar materiale, manoperă, utilaj şi transport aferent materialelor şi utilajelor.
Situaţiile de lucrări au fost decontate integral de Sucursala de Transport
Piteşti, în baza facturilor fiscale nr.6013/30.01.2009, nr.6019/31.05.2010,
nr.6026/30.06.2010 şi nr.6035/31.07.2010, rezultând un prejudiciu în sumă de
122.490,61 lei, şi despăgubiri civile în sumă de 12.320,22 lei.
Textele din actele normative reţinute în actul de control ca fiind încălcate de
către Sucursala de Transport Piteşti, au fost corect aplicate, acestea fiind în vigoare la
data efectuării controlului, precum şi la data efectuării plăţilor mai sus menţionate.
Referitor la susţinerea recurentelor-reclamante, în sensul că perioada
ianuarie 2008 – septembrie 2008 ar fi prescrisă, Curtea a constatat că recurentele nu au
indicat textele de lege în baza cărora au invocat prescripţia şi, analizând excepţia în
limitele criticii recurentelor, se constată că aceasta este neîntemeiată.
Nu poate fi primită nici critica, potrivit căreia decizia nr.57/2011 nu are
temei de drept, deoarece decizia a fost motivată atât în fapt, cât şi în drept, astfel că nu
există niciun motiv de nulitate a acesteia.
Faţă de aceste considerente, Curtea a respins ca nefondate recursurile
formulate de reclamante.
 84

7. Prescripţia dreptului material la acţiune. Începutul prescripţiei.

Art. 2500 şi următoarele din Noul Cod civil

Se impune, aşadar, să fie observate dispoziţiile art.494 din Codul civil,

dispoziţii ce reglementează situaţia construcţiilor şi lucrărilor făcute de un terţ la
imobilul proprietatea unei alte persoane.
Textul reglementează atât situaţia constructorului de bună-credinţă, cât şi
pe cea a celui de rea-credinţă, însă sub aspectul momentului de la care începe să
curgă termenul de prescripţie acesta este acelaşi, respectiv cel la care proprietarul
bunului îşi exprimă intenţia de a păstra pentru dânsul îmbunătăţirile aduse.
Se are în vedere, aşadar, nu momentul la care proprietarul pretinde posesia
bunului său, ci acela la care îşi exprimă în mod neîndoielnic poziţia de însuşire a
îmbunătăţirilor aduse.
Or, din probele administrate nu rezultă că proprietarul actual al imobilului
– actualul recurent – a exprimat o astfel de intenţie anterior datei la care imobilul
casă şi teren au fost scoase la licitaţie, respectiv data de 9 mai 2013. Se apreciază
că din procesul verbal de adjudecare rezultă implicit intenţia Statului Român de
a-şi însuşi îmbunătăţirile, de vreme ce licitaţia a privit casa de locuit şi terenul de
538 mp. la valoarea actuală la care aceste bunuri au fost evaluate, respectiv
204.113 lei.
Aşadar, în condiţiile în care nu s-a dovedit o manifestare de voinţă din
partea actualului proprietar al bunului de a păstra îmbunătăţirile efectuate la
acesta până la momentul mai sus amintit, reţinând şi că reclamantul a continuat
să le deţină, se impune aprecierea că acesta este reperul de la care trebuie
calculat termenul de prescripţie.
Din această perspectivă trebuie să se reţină că instituţiei juridice îi sunt
aplicabile dispoziţiile art. 2500 şi următoarele din Noul Cod civil, deci inclusiv
cele din art.2513 potrivit cărora „Prescripţia poate fi opusă numai în primă
instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen
de judecată la care părţile sunt legal citate”.
Or, în cauză, primul termen de judecată a fost cel din 29 martie 2012,
termen la care s-au discutat probele, dar până la care excepţia prescripţiei
extinctive nu a fost invocată.
Pentru toate aceste considerente se apreciază că, pe de o parte, pârâtul-
recurent nu a invocat în termen excepţia de prescripţie, iar pe de altă parte,
termenul pentru valorificarea unui drept de creanţă nu s-a împlinit, raportat la
momentul mai sus arătat.
Pentru raţiunile de mai sus se apreciază că în mod corect instanţa nu a
solicitat expertului să se raporteze numai la lucrările efectuate în ultimii 3 ani
anteriori formulării acţiunii, lucrări pe care, de altfel, expertul le-a identificat şi în
timp, dar care s-au aflat în detenţia reclamantului.

(Decizia nr. 1744/R-CONT/09 aprilie 2014)

Prin acţiunea introdusă la 8 februarie 2012, reclamantul PA a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului
 85

Vâlcea pentru a se constata că la imobilele din str. *** a făcut îmbunătăţiri constând în
refăcut hidroizolaţia, tencuieli interioare, tavane, supraînălţarea învelitorii şi înlocuirea
completă a acoperişului, amenajarea în interior a unei băi cu instalaţiile necesare,
extinderea construcţiei cu o cameră de 30 mp. şi o alta de 28 mp., amenajarea unei
încăperi la demisol, instalaţii sanitare, electrice şi de încălzire, termoizolarea exterioară a
întregii clădiri, împrejmuirea terenului cu gard de zidărie şi fundaţie de beton, porţi din
fier forjat, racordarea la canalizare, apă şi instalaţie electrică, alei de acces şi trotuar. A
mai solicitat reclamantul ca pârâtul să fie obligat la plata contravalorii lucrărilor, pe care
le-a evaluat provizoriu la 6.500 lei.
În motivare s-a arătat că reclamantul a fost administrator al SC A. SRL,
societate ce a cumpărat la 25 iulie 1995 un imobil compus din 552 mp. şi o casă cu două
camere acoperită cu tablă.
Întrucât construcţia era nelocuibilă, fiind într-o stare avansată de degradare,
reclamantul a fost nevoit să aducă îmbunătăţiri substanţiale, fără a realiza în întregime
construcţia pentru care a obţinut autorizaţie de construcţie.
Prin decizia nr.22/29.01.2008 imobilul a trecut în proprietatea privată a
statului, în temeiul art.7 din Legea nr.314/2001, imobil la care îmbunătăţirile reprezintă
mai mult de 65% din valoare.
Prin sentinţa civilă nr.12223/13.12.2012, Judecătoria Rm.Vâlcea a admis
acţiunea şi a constatat că reclamantul a adus imobilelor îmbunătăţirile descrise în raportul
de expertiză tehnică întocmit de ing. MM, îmbunătăţiri în valoare de 155.960 lei. A fost
obligat pârâtul la plata acestei sume de bani, precum şi la achitarea cheltuielilor de
judecată de 5.455 lei.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că, după achiziţionarea imobilului
teren şi casă cu două camere de către SC A. SRL, reclamantul a efectuat numeroase
îmbunătăţiri, îmbunătăţiri identificate şi evaluate de către expertul numit în cauză, iar la
28 ianuarie 2008, prin decizia D.G.F.P. Vâlcea bunul a trecut în proprietatea privată a
statului în baza art.7 din Legea nr.314/2001.
A mai reţinut instanţa de fond şi faptul că, în condiţiile art.1345 şi
următoarele din Codul civil, reclamantul este îndreptăţit să obţină restituirea valorii prin
care a fost mărit patrimoniul unei alte persoane pe seama propriului patrimoniu,
evitându-se astfel crearea unui dezechilibru.
Apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost
respins ca nefondat de Tribunalul Vâlcea prin decizia nr.8/24.05.2013, apelantul fiind
obligat şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei.
A reţinut instanţa de apel efectuarea îmbunătăţirilor de către reclamant la
imobilul achiziţionat de către SC A. SRL, imobil ce a trecut în proprietatea pârâtului prin
decizia nr.22/2008, decizie ce a rămas în vigoare în urma anulării ca netimbrată a cererii
de contestare a acesteia.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de
soţia reclamantului, aceasta a fost respinsă în temeiul art.50 alin.3 Cod procedură civilă,
dat fiind lipsa acordului celeilalte părţi.
Împotriva deciziei a formulat recurs Statul Român prin Ministerul
Finanţelor Publice, invocând dispoziţiile art.304 pct.8, 9 şi art.3041 Cod procedură civilă
şi susţinând în esenţă următoarele:
 86

- instanţa era obligată să se pronunţe asupra excepţiilor invocate de către

apelantă, respectiv asupra excepţiei de prescripţie, întrucât, prin acţiune se încearcă
valorificarea unui drept de creanţă, după scurgerea unui termen de 3 ani;
- în mod greşit a fost respinsă solicitarea de a fi determinate de către expert
lucrările efectuate de reclamant în cei 3 ani anteriori formulării acţiunii şi nu s-a ţinut
seama de faptul că îmbunătăţirile priveau bunuri proprietatea unei societăţi şi se impunea
a fi suportate de către aceasta şi nu de către Statul Român;
- au fost ignorate dispoziţiile art.167 şi următoarele din Codul de procedură
civilă, iar hotărârea pronunţată nu are la bază niciun mijloc de probă pentru dovedirea
sumelor la care recurenta a fost obligată, lipsind documentele justificative şi evidenţa
contabilă a societăţii;
- în mod greşit instanţa a reţinut existenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză,
fără a analiza temeiul legal al acţiunii recurentei, respectiv dispoziţiile art.7 din Legea
nr.314/2001 şi faptul că reclamantul a formulat acţiunea în nume propriu, deşi numai
societatea reprezentată de lichidator era îndreptăţită la un astfel de demers procesual;
- în mod eronat instanţa de fond a înţeles că pârâtul a renunţat la excepţia
prescripţiei şi tot astfel, s-a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată în ambele
stadii procesuale, deşi reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar şi nu a achitat
sumele fixate cu titlu de taxă de timbru.
Examinând criticile formulate, Curtea a constatat că ele sunt nefondate
pentru cele ce se vor arăta mai jos.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt ea a fost reţinută în mod corect de către
instanţă şi de altfel nu este contestată de către recurentă, sub aspectul că, la 25 iulie 1995,
SC A. SRL reprezentată de asociatul unic PA a achiziţionat un imobil teren şi
construcţie, cea din urmă având două încăperi.
Prin decizia nr.22 din 28 ianuarie 2008, D.G.F.P. Vâlcea a constatat că
începând cu data de 24 septembrie 2001 imobilul teren şi construcţie, aparţinând SC A.
SRL, au trecut în proprietatea privată a statului în condiţiile art.7 din Legea nr.314/2001
şi art.1 lit.e) din HG nr.731/2007.
La data de 1 februarie 2008, D.G.F.P. Vâlcea a comunicat reclamantului
obligaţia de a preda, pe bază de proces verbal, imobilele ce au devenit proprietatea
privată a Statului Român. Acestea au rămas însă în continuare în detenţia actualului
intimat, aspect ce rezultă atât din adresa din 29 noiembrie 2011 – prin care se solicita din
nou predarea bunurilor – cât şi din sentinţa civilă nr.6343/10.07.2013 – prin care a fost
respinsă cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de adjudecatara bunului pentru
evaluarea reclamantului.
Sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie ce se impune
a fi analizată cu prioritate în condiţiile art.137 din Codul de procedură civilă, se apreciază
că ea nu este incidentă în cauză.
În cauză s-a pretins de către reclamant efectuarea unor îmbunătăţiri atât
anterior datei de 28 ianuarie 2008, cât şi ulterior acestui moment de trecere a bunului în
proprietatea satului.
Se impune, aşadar, să fie observate dispoziţiile art.494 din Codul civil,
dispoziţii ce reglementează situaţia construcţiilor şi lucrărilor făcute de un terţ la imobilul
proprietatea unei alte persoane.
Textul reglementează atât situaţia constructorului de bună-credinţă, cât şi pe
cea a celui de rea-credinţă, însă sub aspectul momentului de la care începe să curgă
 87

termenul de prescripţie acesta este acelaşi, respectiv cel la care proprietarul bunului îşi
exprimă intenţia de a păstra pentru dânsul îmbunătăţirile aduse.
Se are în vedere, aşadar, nu momentul la care proprietarul pretinde posesia
bunului său, ci acela la care îşi exprimă în mod neîndoielnic poziţia de însuşire a
îmbunătăţirilor aduse.
Or, din probele administrate nu rezultă că proprietarul actual al imobilului –
actualul recurent – a exprimat o astfel de intenţie anterior datei la care imobilul casă şi
teren au fost scoase la licitaţie, respectiv data de 9 mai 2013. Se apreciază că din procesul
verbal de adjudecare rezultă implicit intenţia Statului Român de a-şi însuşi îmbunătăţirile,
de vreme ce licitaţia a privit casa de locuit şi terenul de 538 mp. la valoarea actuală la care
aceste bunuri au fost evaluate, respectiv 204.113 lei.
Aşadar, în condiţiile în care nu s-a dovedit o manifestare de voinţă din
partea actualului proprietar al bunului de a păstra îmbunătăţirile efectuate la acesta până
la momentul mai sus amintit, reţinând şi că reclamantul a continuat să le deţină, se
impune aprecierea că acesta este reperul de la care trebuie calculat termenul de
prescripţie.
Din această perspectivă trebuie să se reţină că instituţiei juridice îi sunt
aplicabile dispoziţiile art.2500 şi următoarele din Noul Cod civil, deci inclusiv cele din
art.2513 potrivit cărora „Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin
întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care
părţile sunt legal citate”.
Or, în cauză, primul termen de judecată a fost cel din 29 martie 2012,
termen la care s-au discutat probele, dar până la care excepţia prescripţiei extinctive nu a
fost invocată.
Pentru toate aceste considerente se apreciază că, pe de o parte, pârâtul-
recurent nu a invocat în termen excepţia de prescripţie, iar pe de altă parte, termenul
pentru valorificarea unui drept de creanţă nu s-a împlinit, raportat la momentul mai sus
arătat.
Pentru raţiunile de mai sus se apreciază că în mod corect instanţa nu a
solicitat expertului să se raporteze numai la lucrările efectuate în ultimii 3 ani anteriori
formulării acţiunii, lucrări pe care, de altfel, expertul le-a identificat şi în timp, dar care s-
au aflat în detenţia reclamantului.
În ceea ce priveşte raportul procesual subiectiv acesta a fost corect legat de
către reclamant, de vreme ce a pretins că îmbunătăţirile le-a făcut în nume propriu şi nu
în numele SC A SRL, societate care este radiată din 2001 şi tocmai de aceea, în condiţiile
art.7 din Legea nr.314/2001, bunurile sale au fost trecute în proprietatea statului.
Textul este o aplicare şi, de altfel, trimite la prevederile art.477 din Codul
civil (act normativ sub imperiul căruia a fost emisă Decizia nr.22/2008) şi potrivit lui „În
cazul în care bunurile imobile şi mobile din patrimoniul societăţilor comerciale prevăzute
la art. 1 nu au intrat în proprietatea altor persoane până la data dizolvării de drept ori în
cadrul procedurii lichidării, sunt aplicabile, după data radierii societăţilor comerciale,
dispoziţiile art. 477 din Codul civil”.
Preluând bunul, considerat ca fiind fără stăpân, statul a devenit proprietar
pe imobilul ce a fost proprietatea agentului economic, în forma în care se afla în
patrimoniul acestuia şi nu în forma actuală, rezultat al îmbunătăţirilor efectuate, dar şi
grevat de obligaţii care nu au fost şterse prin preluare.
 88

În măsura în care Statul Român doreşte să-şi însuşească aceste îmbunătăţiri,

în temeiul art.494 din Codul civil, se impune să-l dezdăuneze pe constructorul de bună-
credinţă, cu sublinierea că această calificare nu a fost contestată de către recurent.
Cum fostul agent economic nu a efectuat îmbunătăţirile acesta nu putea
deţine nici documente justificative şi nici nu le putea înregistra în evidenţa sa contabilă,
ele fiind însă probate nu doar prin raportul de expertiză tehnică, lucrare în care au fost
identificate comparându-se cu forma imobilelor din anul 1995, dar şi cu proba
testimonială. Din cele două declaraţii de martori au rezultat ca fiind făcute de reclamant
îmbunătăţirile pretinse de acesta, aşa încât este fără suport susţinerea nejustificării lor.
Referitor la plata cheltuielilor de judecată la care Statul Român a fost
îndatorat la instanţa de fond, se apreciază că este nefondată critica formulată.
Aprecierea este susţinută în principal de faptul că, în condiţiile Legii
nr.146/1997, reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma eşalonării de
plată, în sensul că acestuia i-a fost admisă cererea, încuviinţându-i-se să achite suma de
4.229 lei în cinci rate lunare.
Este fără suport aşadar susţinerea că ar fi fost scutit de plata taxei judiciare
de timbru şi, de altfel, această facilitate se acordă în considerarea persoanei ce o pretinde.
Din actele depuse la dosar rezultă plata, cel puţin parţială, a tranşelor, aspect
însă lipsit de relevanţă, date fiind dispoziţiile art.212 din Legea nr.146/1997 potrivit
cărora „(3) În cazul eşalonării sau amânării, instanţa transmite hotărârea de încuviinţare,
care constituie titlu executoriu, Ministerului Economiei şi Finanţelor/organelor
competente pentru urmărirea executării obligaţiei de plată ori, după caz, pentru punerea
în executare a hotărârii privind plata taxei ori a părţii din taxa datorată, la termenele
stabilite. (…)”.
Reţinând şi că pârâta a căzut în pretenţii atât la fond cât şi în apel, s-a
apreciat că în mod corect instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art.274 Cod procedură
civilă.
Pentru cele expuse, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a
respins recursul ca nefondat.

8. Condiţiile de admisibilitate a cererii de completare a unei hotărâri

judecătoreşti.
Art. 2812 Vechiul Cod de procedură civilă

Curtea a apreciat că cererea de completare a dispozitivului sentinţei sus-

citate este de fapt o nouă acţiune care are ca obiect pretenţii şi că petentul nu a
solicitat expres acest aspect în petitul principal.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că cererea completatoare a dispozitivului
sentinţei atacate este de fapt o cerere în pretenţii şi nu are vreo legătură cu
cererea de chemare în judecată iniţială, astfel că, în speţă nu sunt incidente
dispoziţiile art.2812 Cod procedură civilă.
De fapt, tribunalul în prima fază procesuală nu a omis să se pronunţe pe
capătul de cerere privind obligarea celor două pârâte în solidar, la plata sumei
6.183 lei, întrucât nu a fost investit cu un asemenea capăt de cerere principal sau
accesoriu, astfel că, a pronunţat o hotărâre nelegală.
Curtea reaminteşte că încuviinţarea unei cereri de completare a unei
hotărâri judecătoreşti este admisibilă exclusiv, atunci când instanţa a omis a se
 89

pronunţa, lăsându-l complet nesoluţionat asupra unui capăt de cerere principal

sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.
Per a contrario, nu s-ar putea uza de procedura completării hotărârii atunci
când instanţa a soluţionat un capăt de cerere ori o cerere conexă sau incidentală,
acordând petentului ceea ce a cerut, iar acesta este în continuare nemulţumit, în
această din urmă situaţie, calea procedurală recunoscută părţii este o nouă
acţiune formulată în termenul de prescripţie şi raportată la competenţa
corespunzătoare instanţei conform legii şi nu completarea dispozitivului sentinţei
pronunţate.
(Decizia nr. 1865/R- CONT/16 Aprilie 2014)

Prin cererea înregistrată la data de 31.05.2013, reclamantul PB a solicitat în

contradictoriu cu pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate - C.A.S. Argeş şi
Ministerul Finanţelor Publice - prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia
Generală a Finanţelor Publice Argeş, completarea dispozitivului sentinţei civile
nr.2496/17 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.22510/109/2012,
în sensul de a fi obligate în solidar pârâtele la plata sumei de 6.183 lei reprezentând
cheltuieli medicale probate cu actele depuse la dosarul cauzei.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că sunt îndeplinite cerinţele
art.281 Cod procedură civilă, în sensul că instanţa a fost învestită şi cu acest capăt de
2

cerere, însă nu s-a pronunţat în nici un fel.

Prin sentinţa civilă nr.3985 din 20 septembrie 2013, Tribunalul Argeş -
Secţia Civilă, Complet specializat contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea şi a
dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr.2496/17 aprilie 2013, pronunţată de
Tribunalul Argeş, în dosarul nr.22510/109/2012, în sensul că a obligat, în solidar, pe
pârâte la plata sumei de 6.183 lei către reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin sentinţa a
cărei completare s-a solicitat a fost anulată decizia privind obligaţiile de plată şi calculul
accesoriu, emisă de pârâta CAS Argeş în dosarul nr.52/2012.
Conform art.2811 Cod procedură civilă, dacă prin hotărârea dată, instanţa a
omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei
cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în
care se poate declara apel, sau după caz, recurs.
În consecinţă, în baza textului legal sus-menţionat a fost admisă cererea şi
completat dispozitivul sentinţei, aşa cum s-a arătat.
Împotriva sentinţei civile nr.3985/20 septembrie 2013 pronunţată de
Tribunalul Argeş - Secţia Civilă, Complet specializat contencios administrativ şi fiscal, au
declarat recurs, în termen legal, pârâtele Casa de Asigurări de Sănătate Argeş şi Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Argeş, care au criticat hotărârea atacată, în esenţă, pentru motive de
netemeinicie şi nelegalitate.
Recursul promovat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Argeş se referă,
în sinteză, la faptul că instanţa de fond în mod greşit a admis cererea de completare a
dispozitivului hotărârii atacate, în condiţiile în care aceasta era de fapt o cerere în
pretenţii, care nu are nici o legătură cu petitul acţiunii iniţiale, iar Tribunalul Argeş –
Completul specializat de contencios administrativ şi fiscal nu avea competenţă materială
să se pronunţe.
 90

Astfel, s-a arătat că în acţiunea principală reclamantul a solicitat instanţei de

judecată compensarea sumelor corespunzătoare intervenţiei chirurgicale efectuate în anul
2011, cu sumele datorate cu titlu de contribuţie la Fondul Naţional Unic de Asigurări
Sociale de Sănătate (F.N.U.A.S.S.) pentru perioada 2007-2012 şi nicidecum obligarea la
plată a CAS Argeş.
Se consideră că tribunalul nu a analizat argumentele prezentate de instituţia
pârâtă şi nu a enunţat în mod concret motivele de fapt şi de drept care au format
convingerea sa cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, pe de o parte trebuie să
se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, iar pe de altă parte la dispoziţiile legale
aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
Totodată s-a arătat în motivarea recursului că CAS Argeş nu are
competenţa de a proceda la compensarea cheltuielilor de spitalizare cu contribuţiile
datorate F.N.U.A.S.S., în primul rând pentru că începând cu data de 1.07.2012,
colectarea şi administrarea creanţelor datorate F.N.U.A.S.S. nu mai este atributul
instituţiei recurente, ci al Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti prin
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.
Recurentei-pârâte îi revine doar responsabilitatea întocmirii deciziilor prin
care s-a individualizat obligaţia de plată restantă la 30.06.2012 pentru toţi contribuabilii
persoane fizice care au realizat şi venituri din activităţi independente şi, după aprecierea
recurentei, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş poate compensa
cheltuielile de spitalizare cu creanţe datorate bugetului general consolidat al statului, în
temeiul dispoziţiilor Codului fiscal.
Se concluzionează de această recurentă, că Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Argeş nu putea, în baza dispoziţiilor Codului fiscal, să compenseze
cheltuielile de spitalizare cu creanţe datorate bugetului general consolidat al statului.
Cu privire la soluţionarea cauzei nr.22963/280/2010, prin sentinţa civilă
nr.11285/2011 pronunţată de Judecătoria Piteşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă
nr.1738/2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, sentinţe pe care le menţionează petentul
în prezentul ,litigiu ca autoritate de lucru judecat, se consideră de CAS Argeş că acestea
nu fac decât să anuleze actele de executare silită pornite împotriva contestatorului de
către această recurentă, pe considerentul că nu a fost emis un titlu de creanţă şi nu a fost
înştiinţat în prealabil, de depăşirea termenului legal de depunere a declaraţiei fiscale şi
nicidecum să-i recunoască acestuia calitatea de asigurat la F.N.U.A.S.S.
Totodată, în acest recurs se precizează că CAS Argeş decontează servicii
medicale numai furnizorilor de asemenea servicii, cu care se află în relaţie contractuală,
pentru persoanele asigurate la F.N.U.A.S.S., adică pentru asiguraţii care fac dovada plăţii
la sănătate, ceea ce nu este cazul petentului.
Dacă contribuabilul achită obligaţia de plată datorată F.N.U.A.S.S., iar pe
timpul internării serviciile medicale, materialele şi/sau medicamentele, unitatea sanitară
este obligată să-i restituie contravaloarea acestora, întrucât pe timpul spitalizării aceasta
este obligată să asigure toate serviciile medicale şi nu CAS Argeş (art.73 HGR
nr.1389/2010 privind aprobarea contractului cadru pe anii 2011-2012).
Recurenta CAS Argeş a menţionat, în recurs şi aspectul că, dacă petentul
avea calitatea de asigurat beneficia de servicii medicale gratuite pe timpul spitalizării,
acestea fiind decontate de recurent.
Contestatorul este o persoană care realizează venituri impozabile din
activităţi independente, se susţine de recurentă şi acestuia îi revine obligaţia plăţii
 91

contribuţiei la F.N.U.A.S.S., atât în conformitate cu dispoziţiile art.257 alin.2 lit.b din

Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cât şi potrivit cu dispoziţiile
art.29621 alin.2 şi art.29622 alin.2 din Codul fiscal, cu completările şi modificările
ulterioare, dobândind în acest fel calitatea de asigurat.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat şi
motivat, casarea sentinţei atacate, iar pe fond respingerea cererii de completare a
dispozitivului sentinţei civile nr.2496/2013, pronunţată de Tribunalul Argeş – complet
specializat în contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr.22510/109/2012 şi
menţinerea obligaţiei de plată aşa cum a fost stabilită, prin decizia nr.52/2012, întocmită
de CAS Argeş.
Acest recurs a fost întemeiat în drept, pe dispoziţiile art.304 pct.3, 6 şi 7 din
Codul de procedură civilă şi pe art.3041 Cod procedură civilă.
Pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş (subrogată în drepturile DGFP Argeş) a criticat
sentinţa nr.3985/20.09.2013, pronunţată de Tribunalul Argeş pentru motive de
nelegalitate, în sensul că, în mod greşit s-a admis cererea de completare a dispozitivului
sentinţei nr.2496/17.04.2013, având în vedere că acest petit este de fapt o cerere în
pretenţii, care nu are legătură cu acţiunea iniţială, iar instanţa de contencios administrativ
şi fiscal nu avea competenţa materială să se pronunţe.
De asemenea, se apreciază de această recurentă că instanţa de fond nu a
analizat argumentele prezentate de instituţiile pârâte şi nu a precizat în mod concret,
motivele de fapt şi de drept care au format convingerea tribunalului, referitor la soluţia
pronunţată, considerente care, pe de o parte trebuie să se raporteze la susţinerile şi
apărările părţilor, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic
dedus judecăţii.
În speţă, se consideră de această recurentă că nu sunt îndeplinite cerinţele
art.281 Cod procedură civilă, în sensul că, instanţa de judecată ar fi fost investită cu o
2

cerere de obligare la plata sumei de 6.183 lei, însă nu s-a pronunţat pe aceasta.
Recurenta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş precizează că această instituţie nu are competenţa
de a efectua o compensare aşa cum a cerut petentul, ţinând cont de faptul că a preluat
activitatea de colectare şi administrare a creanţelor datorate F.N.U.A.S.S, începând cu
data de 01.07.2012, în baza deciziilor de individualizare a obligaţiilor de plată, astfel cum
au fost întocmite de CAS Argeş, dispoziţie din care rezulta obligaţia de plată.
Tot recurenta menţionează că în mod corect CAS Argeş a apreciat că
petentul nu avea calitatea de asigurat, pentru a beneficia de servicii medicale gratuite, pe
timpul spitalizării şi că, asemenea servicii se decontează doar furnizorilor cu care se află
în relaţie contractuală, pentru persoanele asigurate la F.N.U.A.S.S, adică pentru asiguraţii
care fac dovada plăţii la sănătate, ceea ce nu a fost cazul contestatorului.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.3, 6 şi 7 din
Codul de procedură civilă şi pe art.3041 Cod procedură civilă şi s-a solicitat judecata în
lipsă, potrivit art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
Recurenta-pârâtă CAS Argeş a întocmit şi concluzii scrise aflate la filele 19-
22 din dosarul de recurs.
Examinând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate în recurs şi din
ansamblul probelor de la dosar, care au fost coroborate şi a textelor legale în materie,
Curtea a reţinut că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
 92

Curtea a analizat împreună cele două recursuri, întrucât au critici comune.

Cererea de chemare în judecată iniţială, avea ca obiect anularea Deciziei
referitoare la obligaţiile de plată şi calcul accesoriu, emisă în cadrul dosarului
nr.52/11.06.2012 al CAS Argeş şi compensarea sumelor corespunzătoare intervenţiei
chirurgicale efectuate în anul 2011 cu sumele datorate, cu titlu de contribuţie la Fondul
Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (F.N.U.A.S.S), pentru perioada 2007-
2012.
Petitul privind completarea sentinţei civile nr.2496/17.04.2013 avea ca
obiect completarea celor două pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor medicale în
cuantum de 6.183 RON, iar petentul a susţinut să a solicitat acest aspect în acţiunea
principală şi a probat suma cu actele depuse la dosarul cauzei.
Curtea a apreciat că cererea de completare a dispozitivului sentinţei sus-
citate este de fapt o nouă acţiune care are ca obiect pretenţii şi că petentul nu a solicitat
expres acest aspect în petitul principal.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că cererea completatoare a dispozitivului
sentinţei atacate este de fapt o cerere în pretenţii şi nu are vreo legătură cu cererea de
chemare în judecată iniţială, astfel că, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art.281 2 Cod
procedură civilă.
De fapt, tribunalul în prima fază procesuală nu a omis să se pronunţe pe
capătul de cerere privind obligarea celor două pârâte în solidar, la plata sumei 6.183 lei,
întrucât nu a fost investit cu un asemenea capăt de cerere principal sau accesoriu, astfel
că, a pronunţat o hotărâre nelegală.
Curtea reaminteşte că încuviinţarea unei cereri de completare a unei
hotărâri judecătoreşti este admisibilă exclusiv, atunci când instanţa a omis a se pronunţa,
lăsându-l complet nesoluţionat asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori
asupra unei cereri conexe sau incidentale.
Per a contrario, nu s-ar putea uza de procedura completării hotărârii atunci
când instanţa a soluţionat un capăt de cerere ori o cerere conexă sau incidentală,
acordând petentului ceea ce a cerut, iar acesta este în continuare nemulţumit, în această
din urmă situaţie, calea procedurală recunoscută părţii este o nouă acţiune formulată în
termenul de prescripţie şi raportată la competenţa corespunzătoare instanţei conform
legii şi nu completarea dispozitivului sentinţei pronunţate.
Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea a constatat că tribunalul a
pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, în speţă fiind incidente prevederile art.304
pct.7 Cod procedură civilă.
Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă
Curtea a admis recursurile promovate de pârâtele Casa de Asigurări de Sănătate Argeş şi
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Argeş şi a modificat sentinţa civilă nr.3985/20 septembrie 2013
pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia Civilă, Complet specializat contencios
administrativ şi fiscal, în sensul de a se respinge cererea privind pretenţiile băneşti,
formulată de reclamantul PB.
A fost menţinută în rest sentinţa civilă nr.3985/20 septembrie 2013
pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia Civilă, Complet specializat contencios
administrativ şi fiscal.
 93

9. Condiţiile legale de acordare a drepturilor prevăzute de lege pentru plata preşedinţilor

Circumscripţiilor electorale.

Art. 9 din HG nr.1860/2006, cu modificările ulterioare

Art. 10 din HG nr.1860/2006, cu modificările ulterioare
Art. 16 din HG nr.1860/2006, cu modificările ulterioare
Art.2 alin.11 din HG nr.142/2012

Potrivit art.9 din HG nr.1860/2006, cu modificările ulterioare „Persoana

aflată în delegare sau detaşare, într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 5
km de localitatea în care îşi are locul permanent de lucru primeşte o indemnizaţie
zilnică de delegare de 13 lei, indiferent de funcţia pe care o îndeplineşte şi de
autoritatea în care îşi desfăşoară activitatea”, iar potrivit art. 10 din acelaşi act
normativ „numărul zilelor calendaristice în care persoana se află în delegare sau
detaşare se socoteşte de la data şi ora plecării până la data şi ora înapoierii
mijlocului de transport din şi în localitatea unde îşi are locul permanent de
muncă, considerându-se fiecare 24 de ore câte o zi de delegare sau detaşare”.
Pentru delegarea cu o durată de o singură zi şi pentru ultima zi în cadrul
delegării de mai multe zile, indemnizaţia se acordă numai dacă durata delegării
este de cel puţin 12 ore.
De asemenea, potrivit art.16 din actul normativ precitat „Deplasarea cu
autoturismul proprietate personală se face numai cu aprobarea prealabilă a
ordonatorului de credite, caz în care posesorul autoturismului va primi
contravaloarea a 7,5 l. carburant la 100 km. parcurşi pe distanţa cea mai scurtă”.
Interpretând aceste dispoziţii legale, Curtea constată că prin zi de
activitate, care să justifice indemnizaţia de 85 lei, se înţelege munca desfăşurată
pe parcursul unei zile calendaristice, dar nu mai puţin de 6 ore pe zi (art.2 alin.11
din HG nr.142/2012).
Pentru a putea beneficia de această indemnizaţie, reclamantul – în calitate
de preşedinte al Biroului electoral de circumscripţie – trebuia să facă dovada
deplasării efective în cele 60 de zile pentru care a depus ordinele de deplasare.
De asemenea, acesta trebuia să facă dovada consumului de carburant
pentru perioada în care s-a deplasat la circumscripţie.
Or, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că acesta s-a deplasat un
număr de 60 de zile pentru care a solicitat diurna şi combustibilul aferent la
circumscripţia în care a fost desemnat, astfel că în mod corect recurenta-pârâtă a
apreciat că acesta nu poate primi sumele solicitate. Termenul uzitat de
prevederea legală fiind de zile „calendaristice”.
Aşadar, simpla susţinere a intimatului-reclamant că a desfăşurat activitatea
în cadrul circumscripţiei pe întreaga perioadă de 60 de zile, în lipsa dovezilor
care să ateste aceste susţineri, nu poate fi primită, neavând suport legal, astfel că
este întemeiată critica recurentei vizând inexistenţa culpei sale în neplata
integrală a sumelor pretinse de intimatul-reclamant.

(Decizia nr. 1922/R-CONT/17 Aprilie 2014)

 94

Prin acţiunea înregistrată la 12.09.2012, reclamantul PJ a chemat în judecată

pe pârâta Comuna Voineasa – prin Primar, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa
în cauză să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 2.891 lei, reprezentând
contravaloare transport şi diurnă pe perioada de 35 zile, pe ruta Rm.Vâlcea – Voineasa,
tur-retur, obligarea la plata dobânzilor legale aferente şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii a arătat că a fost numit preşedinte al Circumscripţiei
electorale nr.88 a comunei Voineasa, la alegerile din 10 iunie 2012, pe perioada 14 aprilie
– 12 iunie 2012.
Deşi a primit indemnizaţia prevăzută de lege pentru cele 60 de zile, fostul
primar al comunei a refuzat să semneze ordinele de deplasare pentru un număr de 35 de
zile, fără nicio motivare.
Calculul realizat de primar se susţine ca fiind arbitrar şi subiectiv, lăsându-se
să se înţeleagă că refuzul se datorează faptului de a nu mai fi fost ales primar al acestei
localităţi. A mai arătat că, la rândul său, a pontat membrii circumscripţiei electorale pe
perioada alegerilor, astfel că şi faţă de acesta primarul trebuia să aibă aceeaşi atitudine.
A mai susţinut că măsura este nelegală şi faţă de împrejurarea că toţi
preşedinţii de circumscripţii şi-au primit cheltuielile de deplasare şi diurna aferentă.
În fine, a precizat că renunţă la plata cheltuielilor de judecată în ipoteza în
care i se achită suma solicitată până la primul termen de judecată.
Judecătoria Brezoi, prin sentinţa nr.242/18.01.2013 a dispus declinarea
soluţionării prezentei cauze în favoarea Tribunalului Vâlcea – Secţia contencios
administrativ.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei instanţe sub nr.1928/90/2013,
unde, la data de 10 aprilie 2013, Secţia a II-a civilă a trimis cauza pentru repartizare
aleatorie la un complet specializat în contencios administrativ şi fiscal.
Ulterior, prin sentinţa nr.5178 din 9 iulie 2013, Tribunalul Vâlcea - complet
specializat în contencios administrativ - a admis cererea reclamantului şi a obligat pârâta
să plătească acestuia suma de 2.891 lei, precum şi dobânda legală calculată de la
pronunţare şi până la plata efectivă.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut că
reclamantul a fost preşedintele Biroului electoral de circumscripţie nr.88 Voineasa,
desfăşurându-şi activitatea în perioada 14.04.2012 – 12.06.2012.
S-a reţinut că reclamantul nu a avut domiciliul în această circumscripţie,
motiv pentru care s-a deplasat un număr de 60 de zile de la localitatea de domiciliu în
comuna Voineasa. Din aceste zile, reprezentând deplasarea la locul situării
circumscripţiei electorale, reclamantului i s-au decontat cheltuieli de transport numai
pentru un număr de 25 de zile, pentru restul de 35 de zile apreciindu-se de către primarul
localităţii că nu există dovezi.
Or, potrivit art.117 din Legea nr.67/2004, reţine tribunalul că în vederea
organizării şi desfăşurării alegerilor, cheltuielile se suportă din bugetele locale.
Ca atare, în raport de dispoziţiile art.18 din Legea nr.554/2004 şi art.998 şi
999 Cod civil, tribunal a apreciat că pârâta datorează reclamantului suma de 2.891 lei
beneficiu nerealizat, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume.
Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs în termen legal de către
pârâtă, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art.304 pct.9 Cod
procedură civilă, în sensul că, în mod greşit instanţa de fond s-a pronunţat în prezenta
cauză, deşi trebuia să formuleze cerere de abţinere pentru că acesta avea pe rolul
 95

instanţei de judecată un litigiu având ca obiect aceleaşi drepturi ca şi reclamantul Popescu

Jean, în calitatea sa de preşedinte al altei circumscripţii electorale.
O altă critică priveşte faptul că în mod greşit instanţa de fond a soluţionat
cauza, întemeindu-şi soluţia pe dispoziţiile art.998 şi 999 Cod civil, deşi din 1 octombrie
2011 este în vigoare noul Cod civil, dar şi pentru faptul că în cauză nu se poate vorbi de
o răspundere delictuală, întrucât reprezentantul legal al comunei Voineasa nu a săvârşit
niciun delict civil.
Totodată, a criticat faptul că instanţa de fond a analizat superficial cauza în
sensul că reclamantul nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor legale şi contractuale pentru a
putea beneficia de contravaloarea transportului şi de diurnă, astfel că primarul comunei
Voineasa a vizat numai o parte din ordinele de deplasare şi anume numai pe cele în care
reclamantul s-a deplasat efectiv la circumscripţia electorală în care a fost desemnat.
S-a mai precizat că reclamantul nu a dovedit nici consumul de combustibil
pentru a putea beneficia de contravaloarea acestuia, astfel că primarul localităţii nu putea
să dispună plata din bugetul local a unor sume necuvenite, fără ca prin aceasta să încalce
dispoziţiile legale în vigoare.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi
respingerea acţiunii reclamantului.
La termenul din data de 17 aprilie 2014, reclamantul a depus la dosar
înscrisuri, potrivit art.305 Cod procedură civilă, reprezentând dovezile depuse în
justificarea solicitării sale adresată instanţei de fond şi totodată a făcut precizarea că,
exceptând întâmpinarea formulată de Comuna Voineasa cu nr.2040/09.04.2013, pe care
recurenta a anexat-o însă prezentului recurs, nu se mai impune trimiterea cauzei pentru
reconstituirea dosarului, susţinând că toate înscrisurile avute în vedere de către instanţa
de fond se regăsesc în prezenta cale de atac.
Curtea, examinând recursul prin prisma criticilor aduse, pe temeiul invocat,
a constatat că acesta este fondat, pentru cele ce se vor expune în continuare.
În prealabil, faţă de susţinerea recurentei vizând existenţa unei cauze
similare, pe rolul altei instanţe, în ceea ce îl priveşte pe judecătorul fondului din prezenta
cauză, împrejurare în raport de care acesta trebuia să se abţină de la judecata cererii
reclamantului, Curtea a apreciat-o ca nejustificată, întrucât înscrisurile depuse de
recurentă la dosarul de recurs nu fac dovada existenţei unei pricini similare pentru a fi
incidente dispoziţiile art.27 pct. 4 din Codul de procedură civilă.
Pe fondul cauzei, însă, criticile recurentei - intimate sunt apreciate ca fiind
justificate.
Astfel, se constată că intimatul-reclamant pj a fost desemnat ca preşedinte
al circumscripţiei electorale nr.88 din Comuna Voineasa, calitate pe care a deţinut-o în
perioada 14.04.2012 – 12.06.2012, ceea ce-i permitea să beneficieze de drepturile
cuvenite pentru activitatea desfăşurată.
Ca atare, după încheierea mandatului primit ca preşedinte al circumscripţiei
sus-amintite, reclamantul s-a adresat autorităţii publice în care s-a aflat circumscripţia
unde şi-a desfăşurat activitatea pentru decontarea contravalorii diurnei şi a transportului,
sens în care a depus ordinele de deplasare.
Primarul localităţii Voineasa a avizat, însă, numai un număr de 25 ordine de
deplasare, apreciind că pentru un număr de 35 ordine de deplasare reclamantul nu a
depus dovezi care să justifice activitatea prestată, după cum nici dovezi privind
 96

combustibilul consumat cu deplasarea acestuia de la localitatea de domiciliu la comuna

Voineasa.
Curtea constată că solicitarea reclamantului de acordare a indemnizaţiei de
delegare şi a cheltuielilor de transport îşi are temeiul în prevederile art.2 alin.12 din HG
nr.142/2012, potrivit cu care, pe lângă drepturile prevăzute la alin.4, respectiv
indemnizaţia de 85 lei/zi de activitate, membrii birourilor electorale care domiciliază în
alte localităţi beneficiază de indemnizaţia de delegare, precum şi de decontarea
cheltuielilor de transport şi cazare, potrivit reglementărilor în vigoare care stabilesc aceste
drepturi pentru personalul din instituţiile publice.
Totodată, potrivit art.9 din HG nr.1860/2006, cu modificările ulterioare
„Persoana aflată în delegare sau detaşare, într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 5 km de
localitatea în care îşi are locul permanent de lucru primeşte o indemnizaţie zilnică de delegare de 13 lei,
indiferent de funcţia pe care o îndeplineşte şi de autoritatea în care îşi desfăşoară activitatea”, iar
potrivit art. 10 din acelaşi act normativ „numărul zilelor calendaristice în care persoana se află în
delegare sau detaşare se socoteşte de la data şi ora plecării până la data şi ora înapoierii mijlocului de
transport din şi în localitatea unde îşi are locul permanent de muncă, considerându-se fiecare 24 de ore
câte o zi de delegare sau detaşare”.
Pentru delegarea cu o durată de o singură zi şi pentru ultima zi în cadrul
delegării de mai multe zile, indemnizaţia se acordă numai dacă durata delegării este de cel
puţin 12 ore.
De asemenea, potrivit art.16 din actul normativ precitat „Deplasarea cu
autoturismul proprietate personală se face numai cu aprobarea prealabilă a ordonatorului de credite, caz
în care posesorul autoturismului va primi contravaloarea a 7,5 l. carburant la 100 km. parcurşi pe
distanţa cea mai scurtă”.
Interpretând aceste dispoziţii legale, Curtea constată că prin zi de activitate,
care să justifice indemnizaţia de 85 lei, se înţelege munca desfăşurată pe parcursul unei
zile calendaristice, dar nu mai puţin de 6 ore pe zi (art.2 alin.11 din HG nr.142/2012).
Pentru a putea beneficia de această indemnizaţie, reclamantul – în calitate
de preşedinte al Biroului electoral de circumscripţie – trebuia să facă dovada deplasării
efective în cele 60 de zile pentru care a depus ordinele de deplasare.
De asemenea, acesta trebuia să facă dovada consumului de carburant
pentru perioada în care s-a deplasat la circumscripţie.
Or, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că acesta s-a deplasat un
număr de 60 de zile pentru care a solicitat diurna şi combustibilul aferent la
circumscripţia în care a fost desemnat, astfel că în mod corect recurenta-pârâtă a apreciat
că acesta nu poate primi sumele solicitate. Termenul uzitat de prevederea legală fiind de
zile „calendaristice”.
Aşadar, simpla susţinere a intimatului-reclamant că a desfăşurat activitatea
în cadrul circumscripţiei pe întreaga perioadă de 60 de zile, în lipsa dovezilor care să
ateste aceste susţineri, nu poate fi primită, neavând suport legal, astfel că este întemeiată
critica recurentei vizând inexistenţa culpei sale în neplata integrală a sumelor pretinse de
intimatul-reclamant.
Reţinerea de către instanţa de fond a incidenţei dispoziţiilor art.998-999
C.civ. neavând suport probator.
În altă ordine de idei, rezultă că, într-adevăr, potrivit art.117 din Legea
nr.67/2004, cheltuielile necesare organizării şi desfăşurării alegerilor se suportă din
bugetele locale.
 97

În acelaşi context se va sublinia că potrivit art.14 din Legea nr.273/2006

privind finanţele publice locale, rezultă că nicio cheltuială din fonduri publice locale nu
poate fi angajată şi achitată dacă nu este aprobată potrivit legii şi dacă nu are prevederi
bugetare şi surse de finanţare.
Prin urmare, atâta vreme cât reclamantul nu a depus înscrisurile necesare,
acesta nu este îndreptăţit la primirea diferenţei reprezentând diurnă şi cheltuieli de
deplasare, aprobarea ordonatorului de credite fiind dată strict pentru zilele în care a
îndeplinit condiţiile legale.
Faptul că alţi preşedinţi de circumscripţie au primit drepturile cuvenite pe
perioada cât şi-au desfăşurat activitatea în circumscripţiile respective nu poate constitui
un argument în admiterea solicitării sale.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a admis recursul şi a modificat
sentinţa în sensul că a respins cererea reclamantului.

10. Întocmirea actelor fiscale împotriva unei persoane juridice care nu mai are
capacitate de folosinţă (care a fost radiată din Registrul Comerţului).

Art. 1 din Legea nr.26/1990

Art. 17 din Codul de procedură fiscală

Faţă de soluţia adoptată în contestaţia administrativă, Curtea a reţinut că

deşi a împărtăşit punctul de vedere al reclamantei privitor la lipsa calităţii sale
procesuale pasive după radiere, pârâta a avut în vedere doar această etapă
procesuală, fără a se mai pronunţa asupra actelor administrativ fiscale primare,
care au rămas în fiinţă.
În acest mod, a abordat discreţionar problema în discuţie, lăsând să se
înţeleagă că împotriva reclamantei pot fi emise actele respective, deşi era radiată,
dar nu are calitate procesuală pasivă pentru a le contesta, ceea ce este
inacceptabil.
În continuare, instanţa de fond a avut a se raporta doar la aprecierea că
reclamanta nu mai era persoană îndreptăţită să introducă contestaţia
administrativă, şi să stabilească dacă organul fiscal s-a pronunţat corect ori
concluzia la care a ajuns este greşită.
Or, prin sentinţa recurată, instanţa a reţinut că reclamanta nu mai avea
calitatea de a suporta obligaţiile fiscale imputate prin actele criticate pentru că
anterior exercitării controlului fusese radiată şi nu mai avea calitatea de
contribuabil, fără a observa că prin decizia luată în contestaţia administrativă, îi
fusese luată orice cale de atac.
În raport de toate cele prezentate, rezultă că instanţa nu putea soluţiona
acţiunea, de vreme ce contestaţia administrativă nu a fost la rându-i soluţionată
de organul competent care a apreciat-o rămasă fără obiect, fără a se mai
preocupa de actele administrative pe care le-a emis.
De aceea, concluzionând că reclamanta are calitate procesuală activă de a
ataca procesul verbal de inspecţie fiscală şi decizia de impunere chiar dacă a fost
radiată, precum şi interes urmărind anularea acestora, Curtea a admis recursul, a
casat sentinţa şi a admis acţiunea în parte, anulând decizia de soluţionare a
contestaţiei, cu trimiterea cauzei la organul fiscal pentru a se pronunţa în privinţa
 98

celor două acte administrativ fiscale, pe fondul contestaţiei administrative.

(Decizia nr. 2200/R-CONT/06 Mai 2014)

Prin acţiunea înregistrată la data de 12 octombrie 2011, reclamanta P.F. NM

a solicitat anularea deciziei de respingere a contestaţiei administrative nr.120/11 aprilie
2011 şi a raportului de inspecţie fiscală nr.111149/28 decembrie 2010.
În motivare, a susţinut că prin actele administrativ fiscale de mai sus, s-au
stabilit în sarcina sa obligaţii fiscale în sumă de 17.783 lei, reprezentând impozit pe venit,
majorări şi penalităţi de întârziere pe perioada 1 ianuarie 2005-16 iunie 2010, deşi nu mai
avea calitatea de contribuabil din luna iunie 2010, fiind radiată prin Rezoluţia nr.6122/7
iunie 2010 pe care pârâta nu a contestat-o.
Prin urmare, a socotit că întocmirea actelor fiscale în discuţie după acest
moment, s-a făcut împotriva unei persoane care nu mai are capacitate de folosinţă.
Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr.3128/31 mai 2013 a
admis acţiunea şi a anulat actele contestate, reţinând în esenţă că P.F. NM a fost
înregistrată la data de 18 aprilie 2005, iar la data de 7 iunie 2010 a fost radiată pentru
neîndeplinirea unor formalităţi, cu menţiunea că la această dată nu figura cu datorii în
evidenţele fiscale, măsura nefiind contestată de pârâtă.
Potrivit art.1 din Legea nr.26/1990, înainte de începerea activităţii de
comerţ, comercianţii şi alte persoane fizice sau juridice prevăzute în mod expres de lege,
au obligaţia să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la
încetarea comerţului, să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi
faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa a reţinut că un contribuabil ia
naştere din momentul înmatriculării în registrul comerţului şi încetează să existe în fapt
ca agent economic, odată cu radierea din acelaşi registru.
Aşa fiind, a apreciat că exercitarea controlului şi stabilirea obligaţiilor fiscale
analizate faţă de reclamantă, după ce încetase să mai existe consecinţa radierii, s-a făcut
greşit, cu încălcarea legii.
Pârâta a declarat recurs împotriva sentinţei de mai sus, pe care a criticat-o
pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul motivelor de casare prevăzute de art.304
pct.9 şi art.3041 din Codul de procedură civilă.
În dezvoltarea acestora, a susţinut că sentinţa instanţei de fond bazată pe
constatarea că un contribuabil ia naştere în momentul înmatriculării în registrul
comerţului şi încetează să existe odată cu radierea sa, este în contradicţie cu art.40 alin.1
lit. a din Legea nr.571/2003, care prevede că impozitul pe venit se aplică asupra
veniturilor obţinute din orice surse, atât în România, cât şi în afara României, de către
persoanele fizice rezidente române.
În aplicarea acestei dispoziţii legale, decizia de impunere pentru impozitul
pe venit stabilit suplimentar de plată reclamantei, a fost emisă pe codul numeric personal
al acesteia şi nu în temeiul codului fiscal, pentru că după radierea din registrul comerţului,
a continuat să primească venituri de la ING Fond de Pensii, pentru serviciile prestate ca
agent de marketing.
Tot astfel, instanţa a ignorat dispoziţiile art.140 din Codul de procedură
fiscală, din care se desprinde că executarea silită a creanţelor fiscale datorate de o
asociere fără personalitate juridică, se face atât asupra bunurilor sale mobile şi imobile,
cât şi asupra bunurilor personale ale membrilor săi, chiar dacă titlul executoriu este doar
 99

pe numele asocierii.
Pe fond, a susţinut că inspecţia fiscală s-a desfăşurat în perioada 23
decembrie 2010-24 decembrie 2010, având ca obiect verificarea impozitului pe venit
aferent perioadei 1 ianuarie 2005-16 iunie 2010 şi a stabilit că reclamanta nu a declarat
veniturile obţinute de la ING Fond de Pensii pentru serviciile prestate pe perioada 2005-
2006.
Deosebit, pentru perioada 1 ianuarie 2005-16 iunie 2010, a luat în calcul ca
cheltuieli deductibile o serie de cheltuieli personale, respectiv: servicii de înfrumuseţare,
achiziţionat hotă, aragaz, maşină de cusut, mixer, robot de bucătărie, taxe personale la
facultate, carburanţi, analize medicale, îmbrăcăminte, produse alimentare, medicamente,
care potrivit art.48 alin.4 lit.a) din Legea nr.571/2003 sunt cheltuieli nedeductibile fiscal.
Şi în fine, i s-a reproşat că nu a respectat modul de utilizare, completare şi
ţinere a registrelor de evidenţă pe perioada 1 mai 2002-16 iunie 2010.
Analizând sentinţa recurată, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a
dispoziţiilor legale aplicabile, în raport de criticile ce i-au fost aduse, Curtea a reţinut
următoarele:
Prin decizia de impunere nr.111150/28 decembrie 2010, menţinută prin
decizia privind soluţionarea contestaţiei nr.120/11 aprilie 2011, încheiată pe baza
raportului de inspecţie fiscală din data de 27 decembrie 2010, s-au stabilit în sarcina
reclamantei obligaţii fiscale în sumă de 17.783 lei, respectiv 10.352 lei impozit pe venit
suplimentar, 6.156 lei majorări de întârziere aferente şi 1.275 lei penalităţi de întârzieri
aferente, perioada suspusă verificării fiind 1 ianuarie 2005-16 iunie 2010.
În actele administrativ fiscale primare-raportul de inspecţie fiscală şi decizia
de impunere s-a reţinut pe de o parte, că reclamanta nu a respectat modul de utilizare,
completare şi ţinerea registrelor de evidenţă, aşa cum prevede O.M.E.F. nr.1040/2004,
în sensul că nu a completat Registrul Jurnal de Încasări şi Plăţi pentru perioada 1 mai
2002-16 iunie 2010, încălcând art.41 alin.2 lit.a) din Legea nr.82/1991.
Pe de altă parte, s-a reţinut că în perioada 1 ianuarie 2005-16 iunie 2010, nu
a luat în calcul venitul obţinut de la ING Fond de Pensii şi nu a respectat Codul fiscal,
înregistrând ca şi cheltuieli deductibile, cheltuielile efectuate în interes strict personal,
precum şi cheltuieli pentru care nu deţine documente justificative.
În contestaţia administrativă introdusă împotriva acestor acte, reclamanta a
invocat excepţia lipsei capacităţii sale de folosinţă, motivat de faptul că la data controlului
şi emiterii lor nu mai exista ca subiect de drept, fiind radiată prin Rezoluţia din data de 7
iunie 2010.
Totodată, a criticat decizia de impunere sub aspect formal, susţinând că nu
a fost întocmită cu respectarea legii, din conţinutul său lipsind motivarea în fapt şi în
drept, aşa cum prevede art.43 din Codul de procedură fiscală.
Pe fond, a susţinut că organul fiscal nu a individualizat pretinsele cheltuieli
nedeductibile care i se impută, nu a precizat documentele justificative necesare şi nu a
ţinut cont de specificul activităţii pe care o desfăşoară, cea de consultant de asigurări de
viaţă.
Prin decizia nr.120/11 aprilie 2011, pârâta a respins contestaţia, fără a mai
analiza-o pe fond, ca rămasă fără obiect, luând act că titularul dreptului procesual a
încetat să mai existe, consecinţa radierii din registrul comerţului, astfel că nu mai are nici
drepturi, nici obligaţii.
Motivând această decizie, a adoptat apărarea formulată de reclamantă în
 100

susţinerea excepţiei invocate, reţinând că interpretarea dispoziţiilor art.1 din Legea

nr.26/1990 şi art.17 din Codul de procedură fiscală, conduce la concluzia că un
contribuabilul ia naştere în momentul înmatriculării în registrul comerţului, iar în cazul
încetării activităţii este radiat din registrul comerţului, ceea ce echivalează cu încetarea
existenţei sale, fapt petrecut în cazul reclamantei la data de 7 iunie 2010.
Faţă de soluţia adoptată în contestaţia administrativă, Curtea a reţinut că
deşi a împărtăşit punctul de vedere al reclamantei privitor la lipsa calităţii sale procesuale
pasive după radiere, pârâta a avut în vedere doar această etapă procesuală, fără a se mai
pronunţa asupra actelor administrativ fiscale primare, care au rămas în fiinţă.
În acest mod, a abordat discreţionar problema în discuţie, lăsând să se
înţeleagă că împotriva reclamantei pot fi emise actele respective, deşi era radiată, dar nu
are calitate procesuală pasivă pentru a le contesta, ceea ce este inacceptabil.
În continuare, instanţa de fond a avut a se raporta doar la aprecierea că
reclamanta nu mai era persoană îndreptăţită să introducă contestaţia administrativă, şi să
stabilească dacă organul fiscal s-a pronunţat corect ori concluzia la care a ajuns este
greşită.
Or, prin sentinţa recurată, instanţa a reţinut că reclamanta nu mai avea
calitatea de a suporta obligaţiile fiscale imputate prin actele criticate pentru că anterior
exercitării controlului fusese radiată şi nu mai avea calitatea de contribuabil, fără a
observa că prin decizia luată în contestaţia administrativă, îi fusese luată orice cale de
atac.
În raport de toate cele prezentate, rezultă că instanţa nu putea soluţiona
acţiunea, de vreme ce contestaţia administrativă nu a fost la rându-i soluţionată de
organul competent care a apreciat-o rămasă fără obiect, fără a se mai preocupa de actele
administrative pe care le-a emis.
De aceea, concluzionând că reclamanta are calitate procesuală activă de a
ataca procesul verbal de inspecţie fiscală şi decizia de impunere chiar dacă a fost radiată,
precum şi interes urmărind anularea acestora, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi
a admis acţiunea în parte, anulând decizia de soluţionare a contestaţiei, cu trimiterea
cauzei la organul fiscal pentru a se pronunţa în privinţa celor două acte administrativ
fiscale, pe fondul contestaţiei administrative.

11. Autoritatea administrativă căreia îi revine obligaţia de a realiza formalităţile de

înscriere în rolul fiscal şi de emitere a certificatului de atestare fiscală pentru un
teren în litigiu.
Art. 8 din Legea nr.554/2004, republicată

În ceea ce priveşte critica vizând fondul cauzei, Curtea a apreciat-o ca

justificată, în raport de documentele pe care intimatele reclamante le-au depus în
susţinerea solicitării lor.
Astfel, lecturând conţinutul titlului de proprietate nr.76524/07.08.1995,
Curtea constată că terenul în suprafaţă de 3.700 mp, regăsit la lit. A) - suprafaţă
primită în extravilan, este menţionat ca fiind situat pe teritoriul satului Oarja,
comuna Oarja, iar nu pe teritoriul comunie Bradu.
Aşadar, în mod corect recurentul a refuzat înscrierea acestei suprafeţe în
Registrul agricol al acestei comune şi deschiderea rolului agricol ori fiscal.
 101

Din această perspectivă se constată că terenul în litigiu a rămas ca fiind

poziţionat în cadrul structurii administrative a comunei Oarja.
Expertiza tehnică efectuată în cauză de expert tehnic ing. MC, nu poate fi
luată în considerare, atâta vreme cât nu este însoţită de documente care să
justifice că terenul identificat face parte din teritoriul afectat Primăriei Bradu.
Schiţa întocmită are vecinătăţile prevăzute în titlul de proprietate, dar nu
este însoţită de documentele care au condus la stabilirea acestei suprafeţe ca
făcând parte din perimetrul asupra căruia să dispună primăria comunei Bradu.
Aşadar, în lipsa documentelor care să statueze că autoritatea administrativă
căreia îi revine obligaţia de a realiza formalităţile cerute de intimatele reclamante
este primăria Comunei Bradu, nu poate fi primită susţinerea acestora referitoare
la faptul că prin refuzul acesteia au fost cenzurate actele lor de proprietate, atâta
vreme cât dovedesc contrariul celor afirmate de intimatele reclamante.
(Decizia nr. 2604/R-CONT/29 Mai 2014)

Prin cererea înregistrată la 17.01.2012, reclamantele NCC, COM şi DC au

chemat în judecată pe pârâţii Comuna Bradu – prin Primar, Primarul Comunei Bradu şi
Consiliul Local al Comunei Bradu, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză
să se dispună obligarea pârâţilor la înscrierea în rolul fiscal a imobilului teren în suprafaţă
d e 3700 mp., situat în extravilanul Comunei Bradu, la emiterea certificatului de atestare
fiscală pentru acest imobil şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii au arătat că au calitatea de moştenitori ai defunctei DI,
care a fost proprietara terenului menţionat anterior conform titlului de proprietate
nr.76524/07.08.1995, calitate în temeiul căreia au solicitat înscrierea la rolul fiscal al
Comunei Bradu.
Totodată, s-a arătat că prin sentinţa civilă nr.7019/2010 pronunţată de
Judecătoria Timişoara, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.1243/R/2010 a
Tribunalului Timiş s-a respins acţiunea Comisiei Locale de Fond Funciar prin care s-a
solicitat anularea titlului de proprietate emis pe numele defunctei DI.
În acest context au solicitat Primăriei Bradu, cu adresa nr.11802/13.11.2011
înscrierea la rolul fiscal a terenului menţionat în titlu.
Prin întâmpinarea din data de 26.11.2012 pârâţii au solicitat respingerea
acţiunii reclamantelor, invocând în principal excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a
Comunei Bradu prin Primar şi Consiliului Local Bradu, întrucât, fiind autorităţi
deliberative ale administraţiei publice locale nu au atribuţii dintre cele vizând obiectul
cererii reclamantelor.
Astfel, au arătat că singura autoritate cu atribuţii în acest domeniu este
autoritatea executivă, respectiv Primarul Comunei Bradu.
Pe fondul cauzei, au arătat că cererea este nefondată întrucât terenul
cuprins în titlul de proprietate emis pe numele defunctei DI, în suprafaţă de 3700 mp.,
situat în pct.”Autostradă” se găseşte pe raza comunei Oarja şi nu pe raza comunei Bradu.
Se susţine că reclamantele nu au fost în măsură să ataşeze un extras de carte
funciară ori un alt document cu forţă probantă, din care să rezulte amplasamentul
suprafeţei ce face obiectul prezentei cereri pe raza comunei Bradu.
Tribunalul Argeş prin sentinţa nr.3073/28.05.2013 a admis în parte acţiunea
reclamantelor numai faţă de pârâtul Primarul Comunei Bradu, pe care l-a obligat să
 102

dispună înscrierea terenului de 3700 mp, proprietatea acestora, în rolul fiscal şi să emită
certificatul de atestare fiscală, respingând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut în ceea ce
priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comunei Bradu prin Primarul
Comunei Bradu şi a Primarului Comunei Bradu netemeinicia acesteia, întrucât potrivit
disp. art. 6 alin.1 din OG 28/2008 primarii comunelor, oraşelor, municipiilor şi ai
sectoarelor municipiului Bucureşti iau măsuri pentru întocmirea şi ţinerea la zi a
registrului agricol, pe suport hârtie şi în format electronic, în conformitate cu prevederile
prezentei ordonanţe, pentru asigurarea împotriva degradării, distrugerii sau sustragerii
acestuia, precum şi pentru furnizarea datelor din registru, cu respectarea prevederilor
legale.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că la data de 13.11.2011 reclamantele au
solicitat Primarului comunei Bradu înscrierea în ROL şi emiterea certificatului de
atestare fiscală pentru terenul în suprafaţă de 3700 mp, situat în comuna Bradu, tarlaua
3, p.11, înscris în titlul de proprietate 76524 /1995 emis pe numele autoarei lor. În
cuprinsul cererii reclamantele au precizat că titlul de proprietate a făcut obiectul unor
litigii , în urma cărora nu a fost anulat. La această cerere nu au primit răspuns anterior
promovării prezentului proces, când, la 24.01.2012, prin adresa 668/2012 au comunicat
petentelor că nu pot înscrie în registrul agricol al comunei Bradu pentru că terenul se află
pe raza comunei Oarja, iar dispozitivul sentinţei civile ataşate cererii nu conţine dispoziţii
care să îi oblige la efectuarea unei astfel de operaţiuni.
Or, se reţine că potrivit art. 8 alin.1 din Legea 554/2004 persoana
vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act
administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care
nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza
instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în
parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De
asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră
vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin
refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei
anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului
sau interesului legitim.
În cauză, s-a constatat că prin răspunsurile la interogatoriul administrat de
instanţă pârâţii au arătat că nu sunt de acord cu înscrierea terenului în rol şi nici cu
eliberarea certificatului de atestare fiscală. Prin întâmpinare au prezentat motivele acestui
refuz.
Din analiza certificatului de moştenitor 68/2008 a rezultat că reclamantele
sunt moştenitoarele autoarei DI, că în masa succesorală a acesteia au rămas mai multe
bunuri, printre care şi terenul de 3700 mp, t.3, p.11, din extravilanul comunei Oarja, sat
Oarja ,dobândit prin titlul de proprietate 76524/1995 emis de CJFF Argeş. Titlul de
proprietate a fost contestat de CLFF Bradu , susţinându-se că terenul se află pe raza
comunei Bradu, că a fost înscris în patrimoniul CAP Bradu, că pentru aceasta s-a
reconstituit dreptul de proprietate locuitorilor comunei Bradu şi că actul a fost emis în
baza Hot.4/1991, ce a fost anulată de Curtea de Apel Piteşti. Prin sentinţa civilă nr.
7019/2010 irevocabilă cererea a fost respinsă, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii
procesuale active şi a excepţiei lipsei de interes astfel că în prezent titlul este valabil.
 103

Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză a rezultat că terenul

se află pe raza administrativă a comunei Bradu. S-a susţinut de către expert că acesta se
suprapune cu terenurile pe care CLFF Bradu a făcut puneri în posesie, că Primăria
Bradu nu a prezentat documente din care să rezulte persoanele puse în posesie.
Instanţa a reţinut că, potrivit art. 3 din OG nr. 28/2008, registrul agricol
constituie documentul oficial de evidentă primară unitară, în care se înscriu date cu
privire la gospodăriile populaţiei. În condiţiile in care reclamanta are titlu de proprietate
asupra terenului neanulat primăria nu putea refuza înscrierea acestui teren in registrul
agricol, deoarece în prezent, cum nu s-au prezentat acte care să ateste punerile în posesie
ale altor persoane, prezumţia de proprietate este in favoarea reclamantei.
Pentru aceste motive, în baza art.8 din Legea 554/2004, tribunalul a
admis în parte acţiunea, numai faţă de pârâtul Primarul Comunei Bradu, pe care l-a
obligat să dispună înscrierea terenului de 3700 mp, situat în comuna Bradu, tarlaua 3,
parcela 11, cu vecinătăţi: N-autostradă, E-SB, S-Arpechim, V-ED, proprietatea
reclamantelor, în rolul fiscal şi emiterea certificatului de atestare fiscală.
Având în vedere că acţiunea a fost admisă, culpa procesuală aparţinând
pârâţilor, în baza art. 274 Cod procedură civilă, tribunalul a respins cererea de acordare a
cheltuielilor de judecată formulată de pârâţi prin întâmpinare.
Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs în termen legal de către pârâtul
Primarul Comunei Bradu, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în sensul că în
mod greşit instanţa de fond a admis cererea reclamantelor, fără a analiza documentele
depuse în cauză.
Astfel, s-a susţinut că instanţa a dispus efectuarea unei expertize tehnice
pentru identificarea terenului în litigiu şi, deşi s-au făcut obiecţiuni la completarea
raportului de expertiză întocmit de expert MC, prin care s-a arătat că expertul nu şi-a
justificat în niciun fel concluzia la care a ajuns prin argumente de ordin tehnic, instanţa
de fond a respins obiecţiunile.
Totodată, s-a criticat faptul că instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe
argumente de ordin juridic, ce nu au aplicabilitate în speţă în sensul că, obiectul cauzei îl
reprezintă înscrierea terenului la rolul fiscal al Comunei Bradu, iar instanţa a motivat
admiterea acţiunii pe disp.art.3 din OG nr.28/2008, act normativ ce reglementează
modalitatea de ţinere a registrului agricol.
Sub acest aspect se susţine că hotărârea este şi nemotivată, constituind
motiv de casare cu trimitere spre rejudecare a pricinii.
O altă critică se referă la faptul că atât din cuprinsul titlului de proprietate
nr.76524/07.08.1995 emis pe numele autoarei intimatelor, cât şi din certificatul de
moştenitor nr.68/25.07.2008 rezultă, fără echivoc, faptul că suprafaţa extravilană de
2700 mp. situată în pct.”Autostradă” se găseşte pe raza Comunei Oarja, iar nu pe raza
comunei Bradu. Mai mult, din evidenţele Comunei Bradu nu rezultă că pe numele
autoarei a existat deschis rol agricol ori fiscal pentru niciun fel de imobil la care
recurentul să se raporteze.
Se mai susţine că dacă terenul s-ar afla pe raza Comunei Bradu ar trebui să
facă parte din cele 194 ha. ce au format obiectul deciziei nr.2320/R/19.09.2001
pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, prin care s-a statuat că hotărârea Consiliului
Judeţean de Fond Funciar Argeş nr.4/05.06.1991 prin care o parte dintre terenului fostei
A.E.S.C.I.T Căteasca au fost atribuite Comunei Oarja în vederea reconstituirii dreptului
de proprietate a fost anulată pentru această suprafaţă.
 104

În temeiul acestei decizii Comisia Locală de Fond Funciar Bradu a procedat

la punerea în posesie în perimetrul celor 194 ha. a cetăţenilor comunei îndreptăţiţi în
punerea în posesie, astfel au rezultat situaţii în care actele de proprietate emise s-au
suprapus în limita celor 194 ha cu actele de proprietate emise de Comisia Locală de Fond
Funciar Oarja anterior adoptării deciziei menţionate.
Or, se susţine că, dacă s-ar pune în executare sentinţa instanţei de fond s-ar
afecta dreptul de proprietate al cetăţenilor puşi în posesie, care nu sunt părţi în prezentul
litigiu.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea şi respingerea
cererii reclamantelor.
În concluziile scrise, depuse la 29 mai 2014, reclamantele au solicitat
respingerea prezentei căi de atac, cu motivarea că refuzul Primarului Comunei Bradu este
nejustificat, acesta având obligaţia prevăzută de OG nr.28/2008 de a înregistra imobilul
în evidenţele agricole şi în cele fiscale, în raport şi de dispoziţiile HG nr.1861/2006.
Totodată, s-a arătat că Primarul Comunei Bradu nu a adus dovezi din care
să rezulte suprapunerile despre care face vorbire în apărările sale, iar acestuia îi revine
sarcina de a da curs cererii şi nu de a cenzura actele de proprietate prezentate în
justificarea solicitării adresate acestei instituţii.
Curtea, examinând recursul, a reţinut că acesta este fondat, pentru cele ce se
vor expune în continuare.
Astfel, în speţă s-a constatat că intimatele-reclamante au solicitat instanţei să
dispună obligarea Primăriei Comunei Bradu, prin primar, la înscrierea imobilului teren
în suprafaţă de 3.700 mp, situat în extravilanul comunei Bradu, tarlaua R, parcela 11,
judeţul Argeş, conform certificatului de moştenitor nr.68/2008 şi a titlului de proprietate
nr.76254/1995 şi la emiterea certificatului de atestare fiscală pentru acest imobil.
Întemeierea cererii s-a făcut pe dispoziţiile art.8 din Legea nr.554/2004,
republicată.
Instanţa de fond, prin sentinţa a cărei anulare se solicită, a apreciat că
cererea intimatelor reclamante este justificată în parte, dispunând obligarea recurentului
la înscrierea în rolul fiscal a terenului proprietate a acestora, precum şi la emiterea
certificatului de atestare fiscală.
Motivarea considerentelor pentru care instanţa a apreciat în acest sens, s-a
făcut pe disp. art.3 din OG nr.28/2008, privind registrul agricol, potrivit cu care acesta
este documentul oficial de evidenţă primară unitară, în care se înscriu date cu privire la
gospodăriile populaţiei.
Recurentul a criticat argumentarea juridică a acestei hotărâri, prin faptul că
OG nr.28/2008, ce reglementează modalitatea de ţinere a Registrului agricol, nu se aplică
prezentei cauze, întrucât are un alt obiect, apreciind în acest context că hotărârea este
nemotivată.
Cu privire la această critică, pe care instanţa o apreciază ca nefondată, se va
sublinia că la baza obligaţiei de înscriere la rolul fiscal şi a emiterii certificatului de
atestare fiscală, stau tocmai evidenţele regăsite în Registrul agricol, care fac dovada
proprietăţii asupra bunurilor proprietarilor de drept.
Astfel, potrivit art. 3 din OG nr.28/2008,”(1) Registrul agricol constituie
documentul oficial de evidenţă primară unitară, în care se înscriu date cu privire la gospodăriile
populaţiei şi la societăţile/asociaţiile agricole, precum şi la orice alte persoane fizice şi/sau juridice care
au teren în proprietate/folosinţă şi/sau animale”.
 105

Iar potrivit art. 6 alin.6 al aceluiaşi act normativ,”Registrul agricol constituie:a)

sursă de date pentru înfăptuirea pe plan local a unor politici în domeniile: fiscal, agrar, al protecţiei
sociale, edilitar-urbanistic, sanitar, şcolar şi altele asemenea(..)”
În ceea ce priveşte critica vizând fondul cauzei, Curtea o apreciază, însă, ca
justificată, în raport de documentele pe care intimatele reclamante le-au depus în
susţinerea solicitării lor.
Astfel, lecturând conţinutul titlului de proprietate nr.76524/07.08.1995,
Curtea constată că terenul în suprafaţă de 3.700 mp, regăsit la lit. A) - suprafaţă primită
în extravilan, este menţionat ca fiind situat pe teritoriul satului Oarja, comuna Oarja, iar nu
pe teritoriul comunie Bradu.
Aşadar, în mod corect recurentul a refuzat înscrierea acestei suprafeţe în
Registrul agricol al acestei comune şi deschiderea rolului agricol ori fiscal.
Un alt argument îl reprezintă faptul că Decizia civilă nr.2320/2001 a Curţii
de Apel Piteşti a statuat că hotărârea Comisiei Judeţene de Fond Funciar nr.4/1991, se
impune a fi anulată pentru suprafaţa de 194 hectare, care aparţineau Comunei Oarja,
context în care Comisia locală de fond funciar Bradu a procedat la punerea în posesie în
perimetrul celor 194 ha a cetăţenilor îndreptăţiţi cărora li s-a stabilit drept de proprietate
în cadrul acestei autorităţi administrative, împrejurare care a dus la suprapunerea actelor
de proprietate cu cele emise de comisia locală de fond funciar Oarja, anterior deciziei
nr.2320/2001.
Aşadar, cele 194 ha au intrat în circuitul civil, fiind chiar înstrăinate de
persoanele cărora li s-a reconstituit drept de proprietate, întrucât titlurile acestora nu au
fost anulate.
Din această perspectivă se constată că nici titlul intimatelor reclamante nu a
fost anulat, astfel că terenul în litigiu a rămas ca fiind poziţionat în cadrul structurii
administrative a comunei Oarja.
Expertiza tehnică efectuată în cauză de expert tehnic ing. MC, nu poate fi
luată în considerare, atâta vreme cât nu este însoţită de documente care să justifice că
terenul identificat face parte din teritoriul afectat Primăriei Bradu.
Schiţa întocmită are vecinătăţile prevăzute în titlul de proprietate, dar nu
este însoţită de documentele care au condus la stabilirea acestei suprafeţe ca făcând parte
din perimetrul asupra căruia să dispună primăria comunei Bradu.
Aşadar, în lipsa documentelor care să statueze că autoritatea administrativă
căreia îi revine obligaţia de a realiza formalităţile cerute de intimatele reclamante este
primăria Comunei Bradu, nu poate fi primită susţinerea acestora referitoare la faptul că
prin refuzul acesteia au fost cenzurate actele lor de proprietate, atâta vreme cât dovedesc
contrariul celor afirmate de intimatele reclamante.
Faţă de considerentele expuse Curtea, în temeiul art.312 alin.1 şi 3 C.pr.civ.
a admis recursul şi a modificat sentinţa, în sensul că a respins cererea.

12. Nulitatea unui contract de concesiune pentru lipsa cauzei.

Art. 948 din codul civil de la 1864

Art. 966 din Codul civil de la 1864
 106

Condiţie esenţială a oricărei convenţii, în conformitate cu art.948 din cod,

cauza trebuie să existe, să fie reală şi licită, întrucât obligaţia fără o astfel de
cauză nu poate avea nici un efect.
Aşadar, cauza este un element constitutiv nu numai al contractului, ci al
oricărei obligaţii civile care se naşte prin voinţa celui ce se obligă. În contractele
sinalagmatice nu există o singură cauză comună părţilor, ci câte o cauză a
fiecăreia din obligaţiile reciproce ale acestora. Ea înglobează în sine atât scopul
direct şi imediat al consimţământului –care în contractele sinalagmatice - este
consideraţia contraprestaţiei celeilalte părţi, cât şi scopul indirect, imediat al
consimţământului care este motivul subiectiv, concret, determinant al asumării
obligaţiei legat de destinaţia şi nevoia concretă a cărei satisfacere se urmăreşte.
(Decizia nr. 2674/R-CONT/04 iunie 2014)

Prin acţiunea înregistrată la 07.03.2012, reclamantul BDL a chemat în

judecată pe pârâtul Consiliul Local Brăduleţ prin primar, pentru a se constata nulitatea
absolută a contractului de concesiune nr.559/2 din 22.05.2008, cu consecinţa că nu
datorează pârâtei nicio sumă de bani cu titlu de redevenţă, iar pârâtul să fie obligat la
plata sumei de 4.000 lei, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate pe terenul ce
a făcut obiectul convenţiei.
În motivare s-a arătat că între părţi a intervenit un contract de concesiune,
convenţie ce nu îndeplineşte cerinţele art.948 din Codul civil, mai precis lipsindu-i
cerinţa cauzei, aşa cum este ea definită de art.966 din acelaşi act normativ.
Prin convenţia încheiată la 22.05.2008, pârâtul a concesionat reclamantului
un teren de 500 mp aflat pe raza comunei Arefu, judeţul Argeş, pentru construirea unei
locuinţe, acesta urmând să se ocupe de toate actele necesare edificării imobilului,
revenindu-i şi obligaţia de a achita redevenţa.
La momentul încheierii contractului, pârâtul nu a comunicat reclamantului
că nu este întocmit planul urbanistic zonal, în absenţa căruia acesta din urmă nu poate
primi aprobare pentru efectuarea construcţiei.
Obligaţia unei astfel de notificări rezultă chiar din contract, dar şi din
dispoziţiile art.55 cuprinse în Normele de aplicare a O.U.G. nr.54/2006, care inserează
obligaţia concedentului de a notifica pe concesionar de apariţia împrejurărilor de natură
să aducă atingere drepturilor acestuia.
Cum construcţia reprezintă scopul pentru care s-a încheiat contractul de
concesiune, se impune să se reţină absenţa lui şi deci nulitatea convenţiei, cu consecinţa
inexistenţei obligaţiei de plată a redevenţei anuale de 2.775 lei, dar şi a suportării de către
pârât a despăgubirilor ce reprezintă contravaloarea prejudiciului încercat de reclamant.
Prin sentinţa civilă nr.1574/04.03.2013, Tribunalul Argeş a admis în parte
acţiunea, a anulat contractul de concesiune şi a respins celelalte capete de cerere,
acordând însă reclamantului cheltuieli de judecată de 600 de lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamantul a făcut dovada că a
încercat obţinerea autorizaţiei de construcţie de la Primăria Arefu, întocmind memoriu
tehnic pentru obţinerea certificatului de urbanism, demers ce nu s-a putut finaliza.
Terenul ce a făcut obiectul concesiunii se află situat pe raza comunei Arefu,
deci nu putea face obiectul unei licitaţii şi a unei concesiuni, ambele realizate de comuna
Brăduleţ, aşa încât reţinându-se buna credinţă a reclamantului şi faptul că acesta nu poate
să-şi îndeplinească în totalitate obligaţiile contractuale, se impune desfiinţarea convenţiei.
 107

În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere, tribunalul a reţinut că

reclamantul a avut la dispoziţie terenul, astfel încât datorează redevenţa pentru perioada
2008-2013, dar şi că acesta a cunoscut de la data licitaţiei poziţionarea imobilului şi faptul
că trebuie să obţină autorizaţia de construire de al Primăria Arefu.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele părţi.
În calea de atac exercitată de reclamant au fost invocate dispoziţiile art.304
pct. 9 şi art.3041 Cod procedură civilă, susţinându-se că:
- nulitatea unui act juridic atrage principiul retroactivităţii şi deci repunerea
părţilor în situaţia anterioară încheierii acestuia, cu consecinţa, în cauză, a nedatorării
sumei de bani echivalentă redevenţei anuale;
- în mod greşit pârâtul nu a fost obligat la plata sumei de 4.000 lei,
contravaloarea cheltuielilor efectuate de reclamant, care a fost nevoit să facă mai multe
deplasări cu maşina, a efectuat o împrejmuire a terenului, a realizat proiectul casei,
cheltuieli care puteau fi dovedit şi cu martori, aşa cum s-a solicitat.
În calea de atac exercitată de pârât, au fost invocate motive încadrabile în
dispoziţiile art.304 pct.9 şi 3041 Cod procedură civilă, susţinându-se următoarele:
- planul urbanistic zonal se realizează de localitatea pe raza căreia se află
terenul şi nu de către proprietarul acestuia, proprietar care este comuna Brăduleţ, chiar
dacă imobilul se află pe raza comunei Arefu. Dreptul de proprietate rezultă atât din
H.C.L. nr.14/2008, la care trimite şi instanţa de fond, dar şi din Anexa nr.24 a H.G.
nr.447/2002;
- reclamantul şi-a asumat obligaţia de a obţine pe cheltuiala sa toate avizele
şi autorizaţiile necesare realizării investiţiilor, obligaţie ce include şi întocmirea P.U.Z.-
lui, nu numai obţinerea autorizaţiei de construire.
Examinând criticile formulate, Curtea a apreciat că sunt fondate cele ale
pârâtului şi nefondate cele ale reclamantului.
Prin acţiunea cu care a fost învestită instanţa s-a solicitat să se constate
nulitatea unui contract de concesiune pentru lipsa cauzei, aşa cum era ea definită de
art.966 din Codul civil de la 1864.
Condiţie esenţială a oricărei convenţii, în conformitate cu art.948 din cod,
cauza trebuie să existe, să fie reală şi licită, întrucât obligaţia fără o astfel de cauză nu
poate avea nici un efect.
Aşadar, cauza este un element constitutiv nu numai al contractului, ci al
oricărei obligaţii civile care se naşte prin voinţa celui ce se obligă. În contractele
sinalagmatice nu există o singură cauză comună părţilor, ci câte o cauză a fiecăreia din
obligaţiile reciproce ale acestora. Ea înglobează în sine atât scopul direct şi imediat al
consimţământului – care în contractele sinalagmatice - este consideraţia contraprestaţiei
celeilalte părţi, cât şi scopul indirect, imediat al consimţământului care este motivul
subiectiv, concret, determinant al asumării obligaţiei legat de destinaţia şi nevoia concretă
a cărei satisfacere se urmăreşte.
Sub aspectul situaţiei de fapt, trebuie să se reţină că părţile au încheiat
contractul de concesiune la 22.05.2008 al cărui obiect era reprezentat de <<...
concesionarea ternului situat în punctul Poienile Vâlsanului, comuna Arefu, judeţul
Argeş, în suprafaţă de 500 (cinci sute) m.p., categoria de folosinţă „păşune”, identificat
sub nr.2 în planul de situaţii anexat, care face parte integrantă din prezentul, în scopul
construirii unei locuinţe, în schimbul unei redevenţe anuale>>, durata acestuia fiind
reprezentată de durata construcţiei.
 108

Din examinarea acestei înţelegeri a părţilor, rezultă drept cauză imediată

pentru reclamant obţinerea folosinţei terenului de 500 mp, iar pentru pârât obţinerea
redevenţei anuale.
Ester real că drept cauză mediată pentru reclamant este realizarea unei
construcţii, aspect pe care chiar acesta îl susţine prin acţiunea da faţă.
Nu există aşadar, nici un motiv care să justifice aprecierea că încheierea
contractului de concesiune s-a făcut cu nesocotirea dispoziţiilor art.966 din Codul civil,
respectiv fără o cauză, cu o cauză ilicită sau falsă.
Celelalte aspecte ce ţin de realizarea sau nu a scopului urmărit de către
reclamant, excedează unui astfel de cadru de judecată, iar nulitatea este o sancţiune
pentru nesocotirea legii la data încheierii actului juridic.
S-a mai pretins de către reclamant că lipsa cauzei rezultă din faptul că
pârâtul nu a comunicat reclamantului inexistenţa P.U.Z.-lui, fără să se demonstreze în
vreun mod că părţile şi-au asumat o astfel de obligaţie.
În această ordine de idei, susţinerea nu dovedeşte absenţa cauzei, iar
probarea unei astfel de obligaţii, chiar dacă s-ar face, nu ar răspunde pretenţiilor din
acţiune.
Aprecierea nu poate fi contrazisă de dispoziţiile art.8 alin.3 din contract,
preluate din H.G. nr.168/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a
O.U.G. nr.54/2006 (art.55), dispoziţii ce au în vedere elementele noi, apărute după
încheierea convenţiei, dar care sunt de natură să influenţeze exerciţiul drepturilor ce
decurg din aceasta.
Dincolo de aceste aspecte, nu poate fi reţinută aprecierea primei instanţe
întrucât ea este contrazisă de înscrisurile aflate la dosar. Din acestea rezultă, aşa cum
corect se susţine în recursul pârâtului, că terenul ce a făcut obiectul concesiunii, a fost
trecut din domeniul public al comunei Brăduleţ în domeniul privat al acesteia (H.C.L.
nr.14/2008) şi aparţine acestei unităţi administrativ teritoriale, chiar dacă se situează pe
raza teritorială a altei U.A.T.
Nu rezultă din probele administrate că terenul în litigiu nu face parte din cel
identificat la punctul 65 din Anexa nr.24 a H.G. nr.447/2002 ca proprietate a comunei
Brăduleţ.
În această ordine de idei, potrivit dispoziţiilor art.54 din Legea nr.350/2001,
nu revine pârâtului obligaţia întocmirii P.U.Z.-lui, pentru comuna Arefu, reţinând că
acest plan cuprinde elementele la care se referă art.47 din actul normativ precitat şi nici
că şi-a asumat a o astfel de obligaţie sau pe aceea de schimbare a categoriei de folosinţă a
ternului concesionat.
În concluzie, reţinând că nu s-a dovedit caracterul fals, ilicit sau lipsa cauzei,
mediate sau imediate la încheierea contractului de concesiune, se apreciază că acţiunea
reclamantului este nefondată şi ea se impune a fi respinsă.
Faţă de această concluzie, în baza art.312 alin.1 şi 2 din Codul de procedură
civilă, Curtea a admis recursul pârâtei şi a modificat sentinţa în sensul respingerii în tot a
acţiunii, reţinându-se şi că, astfel, a devenit inutilă verificarea criticilor din calea de atac
exercitată de către reclamant, critici ce privesc aspecte dependente de soluţia adoptată
asupra cererii principale.
 109

13. Condiţionarea înscrierii unei construcţii în evidenţele fiscale de obţinerea sau

de respectarea autorizaţiei de construire.
Art. 254 al. 9 Cod fiscal
Art. 37 şi art. 39 din Legea 50/1991

În opinia recurentului, instanţa de fond, în mod greşit, a considerat că

înscrierea în evidenţele fiscale este condiţionată de respectarea autorizaţiei de
construire. În sprijinul punctului său de vedere, recurentul invocă prevederile
art. 254 al. 9 Cod fiscal.
Interpretarea pe care recurentul o dă textului de lege invocat, în sensul că
înscrierea în evidenţele fiscale nu este condiţionată, în nicio situaţie, de obţinerea
sau de respectarea autorizaţiei de construire, nu poate fi primită, deoarece codul
fiscal nu a abrogat dispoziţiile Legii 50/1991, care impun, în cazul construcţiilor
pentru care este necesară obţinerea autorizaţiei de construire, drept etapă
premergătoare înscrierii în evidenţele fiscale, recepţionarea acesteia şi
respectarea documentaţiei de execuţie.
Astfel, din interpretarea coroborată a art. 37 şi art. 39 din Legea 50/1991,
declararea construcţiei în vederea impunerii se efectuează la terminarea
completă, însă construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu
nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia
la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate.
Construcţia recurentului se află în această situaţie, fiind efectuată cu
nerespectarea prevederilor autorizaţiei şi fără a avea recepţia la terminarea
lucrărilor efectuată potrivit legii, motive pentru care instanţa de fond în mod legal
a concluzionat că refuzul intimatei pârâte de a o înscrie în evidenţele sale este
justificat, reclamantul neputând pretinde un drept potrivit definiţiei legale
precitate (art. 2 al. 1 lit.n) din Legea 554/2004), care să-i fi fost încălcat, câtă
vreme nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii impuse de lege.

(Decizia nr. 2681/R-CONT/05 Iunie 2014)

La data de 11.10.2012, reclamantul a chemat în judecată pe intimaţii

Primarul Comunei Limanu şi Comuna Limanu - prin Primar, solicitând obligarea
acestora să înregistreze în evidenţele fiscale ale primăriei imobilul construcţie, situat în
comuna Limanu, sat Vama Veche, judeţul Constanţa, să-i elibereze certificatul fiscal şi
adeverinţa de rol, iar în cazul în care refuză să-şi îndeplinească obligaţiile, să li se impună
plata în solidar a penalităţilor de 100 lei/zi de întârziere şi stabilirea unui termen de
executare.
În motivare, a arătat că la data de 5.06.2012, a realizat procesul verbal de
recepţie finală la terminarea lucrărilor pentru imobilul proprietatea lui, situat în comuna
Limanu sat Vama Veche şi a invitat şi reprezentantul primăriei, dar acesta nu s-a
prezentat. Solicitând înscrierea în evidenţele fiscale ale primăriei, i s-a răspuns că se
refuză semnarea procesului verbal de recepţie, deoarece există obiecţiuni la aceasta.
Prin întâmpinare, intimaţii au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată,
arătându-se pe larg istoricul litigiilor dintre părţi, cu menţiunea că este întemeiat refuzul
de a înregistra imobilul în evidenţele fiscale şi de rol.
 110

Intimaţii au considerat că procesul verbal de recepţie nu este întocmit

conform legii, pentru că vizează o clădire ce nu a respectat prevederile autorizaţiei de
construire, în litigiile purtate anterior între părţi, petentul arătând că imobilul a fost
finalizat în anul 2005.
Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr.1576/4.03.2013 a
respins cererea, reţinând următoarele:
Prin cererea înregistrată la 12.08.2012, reclamantul a solicitat înregistrarea în
evidenţele oficiale a imobilului construcţie situat în satul Vama Veche, anexând procesul
verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr.1/5.06.2012. La această cerere i s-a răspuns
prin adresa nr.6857/4.09.2012, în care s-a arătat că nu poate fi semnat de către
reprezentantul Primăriei Limanu procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor,
deoarece nu s-au anexat cartea tehnică a construcţiei, declaraţia de regularizare, referatul
de prezentare, cu atât mai mult cu cât, există diferenţe între construcţia pentru care se
solicită înregistrarea în evidenţele oficiale, locuinţă D+P+2E, în proiect se vorbeşte de
construcţie S+P+E+M, iar în realitate construcţia executată are regim de înălţime
S+P+2E+M.
De asemenea, s-a mai arătat că deoarece construcţia are o suprafaţă
desfăşurată de peste 200 mp., la întocmirea procesului verbal de recepţie trebuie să
participe şi un reprezentant al ISU şi datorită clasei construcţiei, se impune şi prezenţa
unui reprezentant al Inspectoratului de Stat în Construcţii al judeţului Constanţa.
Lecturând procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor
nr.1/5.06.2012 înregistrat sub nr.6857/20.08.2012 la Primăria comunei Limanu, instanţa
a observat că la lucrarea modernizare şi extindere locuinţă D+P+E1+E2+M – pensiune,
executată în regie proprie, pentru recepţie, au fost prezenţi ME, specialist, ing. UB şi
subing. CM, proiectantul BM - arhitect, BA, SN avocat. Din partea Primăriei comunei
Limanu nu a participat nicio persoană.
Comisia astfel alcătuită a propus admiterea recepţiei la terminarea lucrărilor,
ca urmare a verificării componentelor cărţii tehnice a construcţiei, a referatului
proiectantului şi a sentinţei civile nr.1205/2011 a Tribunalului Argeş. De asemenea, a
fost secretar al comisiei de recepţie dirigintele de şantier-ing.VM.
La data de 1.06.2012, către Primăria comunei Limanu s-a înaintat
comunicarea privind încheierea lucrărilor la imobilul modernizare şi extindere locuinţă
D+P+2E, fiind terminate 100% lucrările de construcţie autorizate şi solicitându-se
participarea reprezentantului primăriei la recepţia pentru terminarea lucrărilor, stabilită la
5.06.2010 ora 10.
Aşa cum rezultă din actele aflate la dosar, între părţi s-au derulat
nenumărate litigii legate de legalitatea construirii imobilului despre care se face vorbire în
procesul verbal de recepţie.
Tribunalul a mai observat şi că în autorizaţia de construire
nr.27/21.04.2004, s-a aprobat executarea lucrărilor de modernizare şi extindere locuinţă
D+P+E+M.
De asemenea, durata de execuţie a lucrărilor este de 24 luni, calculate de la
data începerii efective, anunţată în prealabil. Aşa cum reiese din cererile formulate chiar
de petent şi din menţiunile aflate în cererea înregistrată sub nr.3047/21.04.2011, imobilul
a fost finalizat încă din anul 2005, deoarece atunci s-a înregistrat prima cerere pentru a se
întocmit recepţia finală şi încheierea procesului verbal de recepţie finală.
 111

Lecturând adresa nr.1675/4.03.2011, instanţa a remarcat că intimaţii s-au

adresat Inspectoratului de Stat în Construcţii Constanţa, arătând că deşi s-a aprobat
modernizarea şi extinderea locuinţei D+P+E+M, privind din exterior, imobilul este o
clădire P+2E+M.
Astfel, conform procesului verbal de inspecţie încheiat de Inspectoratul de
Stat în Construcţii Constanţa la data de 17.05.2011, stadiul fizic al lucrărilor arată că
acestea sunt finalizate 100%, că regimul de înălţime al imobilului este D+P+2E+M, iar
destinaţia construcţiei este: locuinţă, spaţii cazare şi alimentaţie publică.
Ca urmare a controlului efectuat, s-a constatat că autorizaţia emisă în 2004,
nu a fost respectată, în ce priveşte regimul de înălţime, executându-se un etaj în plus.
Chiar dacă acest proces verbal a fost anulat prin Sentinţa civilă
nr.1205/2011 a Tribunalului Argeş, aceeaşi situaţie de fapt a fost constatată şi prin
procesul verbal de inspecţie nr.3177/3.05.2006 şi ulterior prin alte înscrisuri aflate la
dosar.
În conformitate cu dispoziţiile art.39 din Legea nr.50/1991, toate
construcţiile proprietate particulară se declară, în vederea impunerii, la organele
financiare teritoriale sau la unităţile subordonate acestora, după terminarea lor completă
şi nu mai târziu de 15 zile de la data expirării termenului prevăzut în autorizaţia de
construire.
De asemenea, înainte de această operaţiune, beneficiarul autorizaţiei de
construire este obligat să regularizeze taxa pentru autorizaţie potrivit legii, constatându-
se la art.37 alin.5 că imobilele pentru care nu a fost efectuată recepţia la terminarea
lucrărilor potrivit legii, nu se consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în cartea funciară.
În speţă, s-a reţinut că data expirării termenului prevăzut în autorizaţia de
construire este 21.04.2006, iar data la care s-a formulat cererea pentru întocmirea
procesului verbal de recepţie finală şi de înregistrare în evidenţele oficiale ale primăriei
este luna iunie 2012, la 6 ani diferenţă, depăşindu-se cu mult termenul de 15 zile arătat
mai sus.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, imobilul a fost finalizat complet încă din
prima jumătate a anului 2005.
Mai mult, procesul verbal de recepţie nr.1/2012, nu este legal întocmit câtă
vreme nu a participat reprezentantul administraţiei publice, desemnat de emitentul
autorizaţiei de construire, conform art.37 alin.2 din Legea nr.50/1991.
Astfel, s-a mai arătat că lucrările de construcţii autorizate se consideră
finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a efectuat
recepţia la terminarea lucrărilor. Nu s-au realizat toate elementele prevăzute în
autorizaţie, aceasta nefiind respectată cu ocazia edificării imobilului, motiv pentru care,
procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nu a fost semnat de emitentul
autorizaţiei de construire, prin reprezentant.
Art.76 din Ordinul 839/2009 prevede că anunţarea finalizării lucrărilor de
construcţie autorizate trebuie adusă la cunoştinţă emitentului autorizaţiei şi
Inspectoratului teritorial în Construcţii, cu dată şi oră finalizare.
Or, petentul nu a făcut dovada că ar fi adus la cunoştinţă Inspectoratului de
Stat în Construcţii Constanţa despre data şi ora finalizării lucrărilor, cu utilizarea
formularului model F.15.
De asemenea, tribunalul a mai reţinut şi că imobilul este clădire de locuit
colectivă, având destinaţie de comerţ, alimentaţie publică, desfăşurând şi servicii
 112

hoteliere, astfel că pentru acesta art.1 din H.G. nr.1738/2007 prevede obligaţia
autorizării/avizării privind securitatea la incendiu, fiind necesară prezenţa unui
reprezentant al instituţiei de specialitate la încheierea procesului verbal de recepţie finală.
Împotriva sentinţei civile nr.1576/4.03.2013, a formulat recurs reclamantul,
solicitând admiterea acestuia şi modificarea sentinţei atacate, în sensul obligării pârâţilor
la înregistrarea în evidenţele fiscale şi în registrul agricol al comunei Limanu în
configuraţia actuală a clădirii pe care o deţine în satul Vama Veche (configuraţie finalizată
în primăvara anului 2005).
În motivare, se arată că într-o interpretare vădit greşită a art.39 din Legea
nr.50/1991, republicată, instanţa consideră că termenul de 15 zile din acest text ar fi unul
de decădere din dreptul de a declara imobilele în vederea impozitării, iar nu un termen de
recomandare, fiind reluate susţinerile greşite ale pârâţilor privind obligativitatea sa de a
asigura participarea reprezentantului autorităţii publice locale la recepţia finală.
În realitate, în calitate de investitor, are obligaţia de a alcătui o comisie de
recepţie formată din 5 (cinci) persoane, inclusiv un reprezentant al administraţiei publice
locale, în conformitate cu dispoziţiile art.7 alin.1 din Anexa nr.1 la H.G. nr.273/1994, cu
modificările ulterioare aduse prin H.G. nr.940/2006 şi H.G. nr.1303/2007.
Reprezentantul administraţiei publice locale a fost invitat prin tipizatul
intitulat „Comunicare privind încheierea execuţiei lucrărilor” (pus la dispoziţie de către
Serviciul de Urbanism), din 1 iunie 2012, însă acesta a fost singurul membru al Comisiei
de recepţie care nu s-a prezentat la întrunirea acesteia din data de 5 iunie 2012.
În conformitate cu dispoziţiile art.13 alin.2 la Anexa 1 a aceleiaşi H.G.
nr.273/1994 comisia de recepţie poate funcţiona în prezenţa a 2/3 dintre membrii
numiţi ai acesteia.
La data convocării, 5.06.2012, s-au prezentat 4 dintre cei 5 membri ai
Comisiei, astfel încât s-a constatat că aceasta poate funcţiona în mod legal. Membrii
prezenţi ai comisiei, dintre care 3 (trei) specialişti independenţ,i au hotărât în unanimitate
aprobarea recepţiei finale.
Mai mult, arată petentul, procesul verbal de recepţie finală nu a fost atacat,
deci este un act perfect valabil, iar în ceea ce priveşte posibilitatea aplicării de sancţiuni
contravenţionale se poate observa că a intervenit de mult împlinirea termenului de
prescripţie a aplicării acestora, prin raportare la termenul real de finalizare al clădirii-
primăvara anului 2005.
În realitate, considerentele de mai sus nu au nicio influenţă în soluţionarea
cauzei, aplicabile fiind prevederile art.254 Cod fiscal şi art.62 din Normele de aplicare ale
acestui act normativ.
Aşadar, nu numai că înscrierea unei clădiri în evidenţele administraţiei
publice locale nu poate fi condiţionată de încadrarea în termenul de 15 zile sau de
îndeplinirea unor proceduri inexistente, dar ea reprezintă o obligaţie chiar dacă în speţă
nu ar fi existat nici autorizaţie de construire.
În concluzie, arată petentul, obligaţia sa de a plăti impozit prin raportare la
dimensiunile actuale ale clădirii, care a fost modificată prin extindere, nu este
condiţionată de nicio dispoziţie legală.
La data de 29 mai 2014, pârâţii Primarul Comunei Limanu şi Comuna
Limanu prin Primar au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca
nefondat.
 113

În considerente au arătat că acest demers judiciar este menit ca, pe o cale

ocolită, să eludeze dispoziţiile legale ce reglementează aspectele legate de edificarea în
mod legal a unui imobil, pe baza unei autorizaţii eliberate de autorităţi, precum şi
recepţionarea sa, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, după finalizarea acesteia,
recepţie care presupune participarea tuturor organelor în drept, care verifică astfel în ce
măsură a fost respectată autorizaţia de construire de către beneficiar.
Reclamantul cunoaşte faptul că la adresa menţionată în cuprinsul acţiunii,
comuna Limanu, sat Vama Veche, a edificat o construcţie fără respectarea autorizaţiei
de construire, eliberată în mod legal de autorităţile publice locale, atât în ceea ce priveşte
dimensiunea sa pe orizontală, cât şi pe verticală, respectiv depăşind cu 219 mp. suprafaţa
construită la sol şi edificând încă un nivel faţă de cel autorizat, cu atât mai mult cu cât
construcţia se află pe domeniul public al comunei.
Pe rolul instanţelor de judecată există un dosar civil încă din anul 2007, în
care se dispută aceste aspecte, instanţa fiind învestită în mod expres cu grăniţuirea
proprietăţilor, dar şi cu o cerere a pârâţilor de revendicare şi demolare a construcţiei ce
face obiectul litigiului, edificat cu nerespectarea autorizaţiei de construire nr.27/2004, dar
şi cu încălcarea domeniului public al autorităţii publice locale. Dosarul a parcurs mai
multe cicluri procesuale, în prezent fiind casat de Tribunalul Constanţa şi trimis spre
rejudecare la Judecătoria Mangalia, de unde a fost strămutat la Judecătoria Iaşi (dosarul
civil nr.17775/245/2012, cu termen de judecată la data de 15.09.2014).
În dorinţa de a intra într-o aşa zisă legalitate cu construcţia sa, reclamantul a
mai promovat o altă acţiune pe rolul Tribunalului Argeş, respectiv dosarul
nr.243/105/2012, în care a solicitat obligarea autorităţilor publice locale să-i întocmească
un proces verbal de recepţie finală pentru acelaşi imobil ca şi cel din prezentul litigiu.
Dosarul a fost strămutat la Tribunalul Ploieşti, unde reclamantul a renunţat la judecata
cererii.
Autorităţile locale şi cu atât mai puţin instanţa de judecată nu poate dispune
înregistrarea în rolul fiscal a unui imobil edificat fără respectarea normelor legale în
vigoare, în ceea ce priveşte autorizarea edificării sale.
Conform Planului General de Urbanism aprobat, potrivit legii, regimul
maxim de înălţime admis în zonă este de P+1+mansardă. Fără a ţine cont însă de faptul
că autorizaţia de construcţie constituie actul de autoritate al administraţiei publice locale
pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege, referitoare la amplasarea,
proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor, reclamantul, ca persoană fizică şi ca
administrator al S.C. BN 2003 S.R.L. a construit un imobil D+P+2 etaje + mansardă.
Mai mult decât atât, depăşirea pragului de înălţime admis de autoritatea
locală a fost numai un început de încălcare a prevederilor legale, deoarece a urmat şi
depăşirea în lăţime şi lungime a construcţiei edificate, ajungându-se chiar la extinderea
construcţiei pe drumul public.
Cele de mai sus menţionate au fost constatate şi prin procesul verbal de
inspecţie nr.3177/3.05.2006, întocmit de I.S.C. Constanţa şi prin procesul verbal de
constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr.3325/5.05.2006, emis de I.S.C. Constanţa.
De asemenea, în urma controlului realizat pe tot litoralul românesc, în anul
2011, de către Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului-Inspectoratul de Stat în
Construcţii-Inspectoratul Judeţean în Construcţii Constanţa a fost întocmit şi procesul
verbal de inspecţie nr.240/17.05.2011, înregistrat la Primăria comunei Limanu sub
nr.3774/17.05.2011, prin care se menţionează că s-a realizat „controlul privind legalitatea
 114

execuţiei lucrărilor de modernizare şi extindere locuinţă D+P+E+M, situată în comuna

Limanu, sat Vama Veche, , judeţul Constanţa, proprietatea d-lui CG, constatându-se
următoarele: stadiu fizic al lucrărilor 100% ... nu s-au respectat prevederile autorizaţiei
emise, nu s-a respectat regimul de înălţime din autorizaţia de construire
nr.27/21.04.2004, executându-se un etaj în plus”. La capitolul măsuri dispuse se
menţionează: „conform art.2 alin.1 din Legea nr.3/2011, pentru aprobarea O.U.G.
nr.41/2010 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei în construcţii se va înştiinţa
Direcţia Generală Lucrări Publice din cadrul M.D.R.T. privind starea de nelegalitate a
construcţiei şi aplicarea art.1 din legea menţionată”.
Se subliniază că imobilul în litigiu, edificat de reclamant cu nerespectarea
autorizaţiei de construire nr.27/2004, se află amplasat în limita celor 200 metri de la linia
de coastă, în apropiere de malul Mării Negre. Măsura referitoare la aplicarea art.1 din
Legea nr.1/2003 a fost dispusă de însăşi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului –
Inspectoratul de Stat în Construcţii.
Totodată, se menţionează că din punct de vedere legal, nu este posibilă
întocmirea unui astfel de proces verbal de recepţie finală la acest moment, şi de înscriere
în rolul fiscal şi nici măcar eliberarea unei alte autorizaţii de construire, şi de faptul că
între reclamant, pe de o parte şi autorităţile locale, pe de altă parte, respectiv Comuna
Limanu prin Primar şi Consiliul Local Limanu, se derulează în prezent un litigiu având ca
obiect grăniţuirea imobilelor deţinute de aceste părţi, respectiv terenul pe care se află în
prezent construcţia în litigiu, D+P+2E+M, aparţinând reclamantului, şi drumul public,
proprietatea autorităţilor locale, învecinat cu acesta. În acelaşi litigiu autorităţile locale au
solicitat demolarea construcţiei deţinute de reclamant şi aflate pe domeniul public-stradă
şi revendicarea corespunzătoare.
Aşadar, în privinţa procesului verbal intitulat „Proces verbal de recepţie la
terminarea lucrărilor nr.1/5.06.2012”, se susţine că acesta nu poate avea nicicum
valoarea unui astfel de proces verbal întocmit cu respectarea prevederilor legale în
vigoare, cu semnificaţia cerută de Legea nr.50/1991 etc., acesta neatestând în niciun caz
respectarea autorizaţiei de construire nr.27/2004 eliberată de autorităţile locale către
reclamant pentru o cu totul altă construcţie decât cea existentă în prezent la adresa în
litigiu.
Participarea reprezentantului legal al autorităţii publice locale este
obligatorie (spre deosebire de alţi membri ai Comisiei constituite). H.G. nr.273/1994 nu
poate fi interpretată astfel în niciun caz, atâta timp cât în ierarhia actelor normative legea
ocupă un rang superior, iar după cum se ştie, hotărârile de guvern sunt date în aplicarea
legii, fără a putea să le contrazică, fără a putea crea reguli noi, în afara legii.
Art.10 din H.G. nr.273/1994, invocat de reclamant, prevede că „La recepţia
clădirilor cu înălţimea de peste 28 m, cu săli aglomerate, cu capacitate pentru mai mult de
150 persoane, a hotelurilor, a spitalelor, căminelor pentru copii şi bătrâni sau a altor
clădiri destinate persoanelor ce nu se pot evacua singure, investitorii sunt obligaţi ca în
comisiile de recepţie să includă şi o persoană desemnată de inspecţiile teritoriale din
cadrul Comandamentului trupelor de pompieri şi care va fi solicitată în scris de către
investitor.
Numele persoanei desemnate de inspecţiile teritoriale ale Comandamentului
trupelor de pompieri va fi comunicat în scris investitorului în intervalul de timp de la
primirea solicitării până la data întrunirii comisiei de recepţie”.
 115

Aşadar, pentru înregistrarea în evidenţele fiscale a clădirilor construite

conform Legii nr.50/1991 este necesară întocmirea unor procese verbale de către
autorităţile locale, respectiv cele menţionate la art.254 pct.8 din codul fiscal, articol care
arată şi când se întocmesc aceste procese verbale.
În niciun caz nu se poate concluziona că dispoziţiile citate de reclamantul-
recurent ar exclude aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr.50/1991 şi chiar şi de
instanţa de fond.
Curtea, analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, a
apărărilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, sub toate aspectele, conform art.
3041 C.proc.civ., constată că recursul este nefondat, din următoarele considerente:
O primă critică se referă la constatarea instanţei de fond a nelegalităţii
procesului verbal de recepţie nr. 1/2012.
Susţinerea recurentului, că prezenţa reprezentantului administraţiei publice
locale nu era necesară, câtă vreme au fost prezenţi 2/3 dintre membrii comisiei, nu poate
fi primită.
Conform art. 13 al. 2 din HG 273/1994, comisia de recepţie poate
funcţiona numai în prezenţa a cel puţin 2/3 din membrii numiţi ai acesteia.
Această dispoziţie legală nu se aplică izolat, desprinsă din contextul din care
face parte, ci trebuie să se ţină seama şi de alte dispoziţii incidente. Astfel, art. 7 din
acelaşi act normativ prevede că din comisie obligatoriu vor face parte un reprezentant al
investitorului şi un reprezentant al administraţiei publice locale pe teritoriul căreia este
situată construcţia. Legea, actul normativ cu forţă juridică superioară, în aplicarea căreia a
fost edictată hotărârea de guvern menţionată, prevede, de asemenea, că recepţia la
terminarea lucrărilor se face cu participarea reprezentantului administraţiei publice, desemnat de
emitentul autorizaţiei de construire(art. 37 al. 2 din Legea 50/1991).
Aşadar, aceste texte se aplică împreună, în mod coroborat, iar faţă de
caracterul imperativ al prezenţei în comisie a reprezentantului administraţiei publice
locale, aşa cum o impune art. 37 al. 2 din Legea 50/1991 şi art. 7 din HG, rezultă că
lipsa acestuia afectează însăşi validitatea recepţiei, cu excepţia situaţiei în care este vorba
de un refuz nejustificat de a participa la aceasta.
În cauză, reclamantul a comunicat încheierea execuţiei lucrărilor către
Primăria Limanu la data de 01. 06 2012, solicitând participarea reprezentantului
Primăriei la recepţia la terminarea lucrărilor la data de 05.06.2012, ora 10.
Cu toate acestea, întrunirea şi activitatea comisiei de recepţie a avut loc, aşa
cum rezultă din procesul verbal nr. 1la data de 01.06.2012 (menţionată în tot cuprinsul
procesului verbal, la punctele 1 şi 8), adică la aceeaşi dată la care reclamantul a finalizat
lucrările şi a anunţat primăriei acest lucru.
Dincolo de acest aspect, chiar şi în condiţiile în care comisia de recepţie s-ar
fi întrunit la data menţionată în titlul procesului verbal (5.06.2012), neparticiparea
reprezentantului autorităţii locale la aceasta şi, ca un corolar, refuzul de înscriere în
evidenţele oficiale a imobilului edificat de reclamant nu constituie un refuz nejustificat în
sensul prevederilor legale, care să poată fi cenzurat pe cale judiciară.
Astfel, un refuz nejustificat de soluţionare a cererii presupune, potrivit art. 2
al. 1 lit.i) din Legea 554/2004, exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu
rezolva cererea unei persoane. Excesul de putere este definit ca fiind exercitarea
dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei
 116

prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (art. 2 al. 1 lit.n)
din aceeaşi lege).
Verificând condiţiile de existenţă a refuzului nejustificat, Curtea reţine că
acestea nu se regăsesc în cauză, deoarece pârâţii Comuna Limanu şi Primarul acesteia în
soluţionarea cererii reclamantului, şi-au exercitat dreptul de apreciere în limitele
competenţei instituite de lege şi fără a încălca vreun drept al acestuia.
Prin procesul verbal de inspecţie nr. 3177/03.05.2006 încheiat de
Inspectoratul de Stat în Construcţii s-a constatat că imobilul construcţie nu respectă
prevederile autorizaţiei de construire şi s-a dispus ca Primăria Limanu să nu recepţioneze
construcţia decât în condiţiile prevăzute de Legea 50/1991 (art. 28) şi Ordinul
1430/2005 (art. 50).
În acest context, neparticiparea reprezentantului Primăriei Limanu la
recepţia la terminarea lucrărilor la imobilul reclamantului nu reprezintă un refuz
nejustificat, ci este determinat de împrejurările menţionate.
Potrivit art. 1 din HG 273/1994, scopul recepţiei este de a certifica faptul
că executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului şi ale
documentaţiei de execuţie.
În cauză, prin actul încheiat de către reclamant şi ceilalţi membri ai comisiei,
intitulat procesul verbal de recepţie, un atare scop nu avea cum să fie atins, deoarece
construcţia nu respectă prevederile documentaţiei de execuţie, aspect care rezultă din
actele emise de-a lungul timpului de către instituţiile şi persoanele abilitate abilitate,
depuse la dosarul cauzei.
De altfel, motivarea admiterii recepţiei de către comisia de recepţie se
bazează pe trei elemente: verificarea documentelor componente ală cărţii tehnice,
verificarea referatului proiectantului şi Sentinţa civilă nr. 1205/2011 (punctul 6 din
procesul verbal).
Curtea constată că, din referatul proiectantului, depus la dosarul de fond al
fila 314, rezultă că nu s-a respectat proiectul iniţial, fiind aduse modificările sesizate prin
procesul verbal de inspecţie nr. 3177/03.05.2006 încheiat de Inspectoratul de Stat în
Construcţii Constanţa, recomandându-se totuşi admiterea recepţiei, întrucât sunt
respectate cerinţele de calitate a lucrărilor.
Cu toate acestea, Sentinţa civilă nr. 1205/2011 pe care se întemeiază, între
altele, recepţia, nu era irevocabilă la data efectuării acesteia, iar în contenciosul
administrativ declararea recursului suspendă de drept executarea, potrivit art. 20 al. 2 din
Legea 554/2004. Ulterior această hotărâre judecătorească a fost casată în totalitate, ca
urmare a admiterii recursului declarat împotriva acesteia şi trimiterii cauzei spre
rejudecare, prin Decizia Curţii de Apel Piteşti nr. 1546/2013. Nici la data soluţionării
prezentei cauze litigiul respectiv nu a fost finalizat, astfel încât recepţia nu se putea
întemeia pe o hotărâre judecătorească ale cărei efecte nu se puteau produce, fiind
suspendate de drept la acea dată.
Ce-a de-a doua critică din recurs se referă la faptul că instanţa de fond în
mod greşit, în opinia recurentului, a considerat că înscrierea în evidenţele fiscale este
condiţionată de respectarea autorizaţiei de construire. În sprijinul punctului său de
vedere, recurentul invocă prevederile art. 254 al. 9 C.fisc.
Curtea observă, în primul rând, că prevederile legale invocate de recurent
impun o obligaţie în sarcina proprietarilor de imobile – aceea a declarării clădirilor – fără
să impună şi în sarcina autorităţii locale obligaţia de a înscrie imobilele astfel declarate,
 117

indiferent de condiţiile în care au fost realizate. Astfel, textul de lege stipulează că

declararea clădirilor în vederea impunerii şi înscrierea acestora în evidenţele autorităţilor
administraţiei publice locale reprezintă o obligaţie legală a contribuabililor care deţin în
proprietate aceste imobile, chiar dacă ele au fost executate fără autorizaţie de construire.
Din faptul că proprietarii au obligaţie declarării construcţiilor, în vederea
impunerii, nu rezultă în mod automat obligaţia autorităţii locale de a înscrie construcţia
astfel declarată în evidenţele fiscale. Declaraţia proprietarului nu este suficientă prin ea
însăşi pentru a conduce la înscrierea în evidenţele fiscale, ci autoritatea procedează la
analizarea ei în funcţie de cadrul legal incident.
Interpretarea pe care recurentul o dă textului de lege invocat, în sensul că
înscrierea în evidenţele fiscale nu este condiţionată, în nicio situaţie, de obţinerea sau de
respectarea autorizaţiei de construire, nu poate fi primită, deoarece codul fiscal nu a
abrogat dispoziţiile Legii 50/1991, care impun, în cazul construcţiilor pentru care este
necesară obţinerea autorizaţiei de construire, drept etapă premergătoare înscrierii în
evidenţele fiscale, recepţionarea acesteia şi respectarea documentaţiei de execuţie.
Astfel, din interpretarea coroborată a art. 37 şi art. 39 din Legea 50/1991,
declararea construcţiei în vederea impunerii se efectuează la terminarea completă, însă
construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor
acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii,
nu se consideră finalizate.
Construcţia recurentului se află în această situaţie, fiind efectuată cu
nerespectarea prevederilor autorizaţiei şi fără a avea recepţia la terminarea lucrărilor
efectuată potrivit legii, motive pentru care instanţa de fond în mod legal a concluzionat că
refuzul intimatei pârâte de a o înscrie în evidenţele sale este justificat, reclamantul
neputând pretinde un drept potrivit definiţiei legale precitate (art. 2 al. 1 lit.n) din Legea
554/2004), care să-i fi fost încălcat, câtă vreme nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii
impuse de lege.
În aceste condiţii, cererea reclamantului nu putea fi admisă, deoarece unul
din principiile de bază care stă la baza desfăşurării activităţii în administraţia publică este
principiul legalităţii, conform căruia activitatea autorităţilor administrative trebuie să se
desfăşoare pe baza legii şi în conformitate cu legea, urmărindu-se organizarea executării
şi executarea în concret a acesteia.
În consecinţă, pentru aceste motive, Curtea a respins recursul ca nefondat.

14. Suspendarea executării actului administrativ unilateral. Cerinţele legale

pentru admiterea cererii de suspendare.
Art. 14 din Legea nr.554/2004
Art. 15 din Legea nr.554/2004

Potrivit art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004, în cazuri bine justificate şi

pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a
autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana
vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării
actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în
care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60
de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.
Deosebit, potrivit art. 15 alin.1 din acelaşi act normativ, suspendarea
 118

executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru

motivele prevăzute la art.14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru
anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.
În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ
atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de
suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune
separată, până la soluţionarea acţiunii în fond.
Alin.2 prevede că dispoziţiile art.14 alin. (2) - (7) se aplică în mod
corespunzător.
Rezultă că suspendarea executării unui act administrativ impune
îndeplinirea a două cerinţe în mod concomitent, anume existenţa unui caz bine
justificat, ce presupune aparenţa de nelegalitate a acestuia ce rezultă din pipăirea
formală a cauzei, şi prevenirea unei pagube iminente, constând într-un
prejudiciu considerabil pe care ar urma să-l încerce titularul actului în caz de
executare.
În cauză, aceste cerinţe legale nu sunt întrunite, întrucât nu s-a motivat
suficient aparenţa de legalitate a actului administrativ, susţinerea că drepturile
salariale ce fac obiectul acestuia au fost prevăzute în Acordul colectiv de muncă,
preluată de instanţă, nefiind de natură a crea dubii asupra legalităţii sale, iar
cerinţa prevenirii unei pagube iminente nu a fost justificată în niciun mod şi deci
nu a fost dovedită, susţinându-se doar că reclamanţii ar încerca un prejudiciu.
(Decizia nr. 2686/R-CONT/10 Iunie 2014)

Prin cererea înregistrată la data de 23 ianuarie 2014, reclamanţii MV, BR şi

alţii, au solicitat anularea dispoziţiei nr.34/20 ianuarie 2014, emisă de Primarul Comunei
Bârla şi deosebit suspendarea executării acesteia până la soluţionarea irevocabilă a cauzei,
conform art.14 şi 15 din Legea nr.54/2004.
În motivarea cererii de suspendare au susţinut că sunt îndeplinite cerinţele
legale în acest sens, întrucât norma zilnică de hrană ce face obiectul actului administrativ
contestat, este prevăzută de Acordul colectiv de muncă semnat de către pârâţi, iar
punerea în executare a actului ar fi de natură să le creeze prejudicii grave.
Tribunalul Argeş, prin încheierea din data de 7 februarie 2014 a admis
cererea şi a suspendat executarea dispoziţiei nr.34/2014 emisă de pârât.
Consiliul Local Bârla, Comuna Bârla şi Primarul Comunei Bârla au declarat
recurs împotriva încheierii de mai sus, pe care au criticat-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie, susţinând în esenţă că a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, nefiind
întrunite cerinţele prevăzute de art.14 şi art.15 din Legea nr.54/2004-motivul de casare
prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.
Recursul este fondat.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin decizia nr.23/16 mai 2012,
adoptată de Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Argeş, s-a instituit în
sarcina Primarului Comunei Bârla obligaţia de a recupera sumele plătite cu titlu de
indemnizaţie de hrană pentru perioada ianuarie-decembrie 2011, respectiv despăgubirile
aferente aceleiaşi perioade, reprezentând drepturi salariale decurgând din aplicarea
Acordului colectiv de muncă, intervenit între părţi.
În baza acestui act a fost emisă dispoziţia nr.34/20 ianuarie 2014, prin care
reclamanţii au fost obligaţi să restituie fiecare sumele primite necuvenit, împotriva
 119

acesteia formulând acţiune în anulare în temeiul Legii nr.554/2004 aflată în curs de

soluţionare.
Potrivit art.14 alin.1 din Legea nr.554/2004, în cazuri bine justificate şi
pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii
publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să
ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ
unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu
introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de
drept şi fără nicio formalitate.
Deosebit, potrivit art.15 alin.1 din acelaşi act normativ, suspendarea
executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele
prevăzute la art.14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot
sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului
administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de
suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată,
până la soluţionarea acţiunii în fond.
Alin.2 prevede că dispoziţiile art.14 alin.(2) - (7) se aplică în mod
corespunzător.
Rezultă că suspendarea executării unui act administrativ impune
îndeplinirea a două cerinţe în mod concomitent, anume existenţa unui caz bine justificat,
ce presupune aparenţa de nelegalitate a acestuia ce rezultă din pipăirea formală a cauzei,
şi prevenirea unei pagube iminente, constând într-un prejudiciu considerabil pe care ar
urma să-l încerce titularul actului în caz de executare.
În cauză, aceste cerinţe legale nu sunt întrunite, întrucât nu s-a motivat
suficient aparenţa de legalitate a actului administrativ, susţinerea că drepturile salariale ce
fac obiectul acestuia au fost prevăzute în Acordul colectiv de muncă, preluată de
instanţă, nefiind de natură a crea dubii asupra legalităţii sale, iar cerinţa prevenirii unei
pagube iminente nu a fost justificată în niciun mod şi deci nu a fost dovedită,
susţinându-se doar că reclamanţii ar încerca un prejudiciu.
În concluzie, întrucât greşit prin sentinţa pronunţată, instanţa a dispus
suspendarea executării dispoziţiei nr.34/20 ianuarie 2014, Curtea a admis recursul, a
modificat sentinţa, iar pe fond a respins cererea.

15. Condiţiile legale în care se poate dispune eliberarea din funcţie a

funcţionarului public atunci când intervin măsuri de reorganizare administrativă
a instituţiei.
H.G. nr. 1000/2012
Art. 99 alin. 1 lit. b din Legea 188/1999

Prin HG nr. 1000/2012, agenţiile judeţene pentru protecţia mediului au

preluat toate atribuţiile agenţiilor regionale pentru protecţia mediului, care s-au
desfiinţat, precum şi o serie de noi atribuţii delegate de la Agenţia Naţională
pentru Protecţia Mediului. Aşa cum probează fişa postului de director executiv
nou înfiinţat – în această privinţă neoperând interdicţia din art. 100 alin. 5 din
Legea nr. 188/1999, nefiind un post similar, cu aceleaşi atribuţii – atribuţiile
acestui post diferă într-o proporţie mare de cele din fişa postului ocupat de
reclamantă.
 120

Deşi funcţia publică de conducere ocupată de reclamantă se regăseşte şi în

noua organizare a instituţiei, instanţa constată că potrivit art. 11 din H.G. nr.
1000/2012, atribuţiile agenţiilor regionale desfiinţate au fost redistribuite către
agenţiile judeţene sau către Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, după
caz, revenindu-i aşadar acesteia din urmă dreptul de a stabili atribuţii specifice
pentru fiecare agenţie şi pentru fiecare funcţie publică ocupată de personalul
acesteia.
Ca urmare, instanţa nu poate face aprecieri privind oportunitatea stabilirii
unor atribuţii specifice pentru fiecare instituţie din subordine, descentralizate
ulterior pe fiecare funcţie, cert fiind faptul că atribuţiile sunt diferite, în primul
rând, la nivelul agenţiilor judeţene, iar apoi la nivelul fiecărei funcţii publice.
Chiar dispoziţiile art. 99 alin. 1 lit. b din Legea 188/1999, constituind şi
temeiul juridic al deciziei contestate, conferă instituţiei cadrul legal pentru a
dispune eliberarea din funcţie a funcţionarului public atunci când intervin măsuri
de reorganizare administrativă a instituţiei.
Mai mult, reorganizarea constituie o măsură managerială luată de
conducerea instituţiei, trebuind a fi recunoscut dreptul de apreciere al autorităţii
publice, în privinţa organizării propriei activităţi.
Nu poate fi analizată situaţia reclamantei, în raport de prevederile art. 100
alin. 5 din Legea 188/1999, întrucât acest text se referă la posturi similare, iar în
situaţia dată, chiar dacă postul de director executiv este prevăzut şi pe noul stat
de funcţii, acesta are atribuţii şi competenţe modificate, deşi nu este schimbată
denumirea.
(Decizia nr. 2695/R-CONT/10 Iunie 2014)

Prin acţiunea înregistrată la data de 08.03.2013, reclamanta UN a chemat în

judecată pe pârâta Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului Bucureşti pentru ca, prin
hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nelegalitatea Deciziei nr.650 din 13.11.2012
emisă de pârâtă şi, în consecinţă, să se dispună anularea acesteia şi reintegrarea sa pe
postul ocupat anterior, de Director executiv al Agenţiei Pentru Protecţia Mediului
Vâlcea, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale până la reintegrarea efectivă, precum
şi diferenţele salariale ce decurg din preaviz, solicitând şi suspendarea executării actului
administrativ contestat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Ordinul Ministrului
Mediului şi Pădurilor nr.50/11.01.2011, a fost numită în funcţia de Director executiv al
Agenţiei Pentru Protecţia Mediului Vâlcea, iar prin Decizia nr.650/13.01.2012 emisă de
Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, a fost eliberată din această
funcţie, punându-i-se la dispoziţie, în vederea ocupării, funcţia publică de conducere
vacantă de şef serviciu la Serviciul calitatea factorilor de mediu din cadrul al Agenţiei
pentru Protecţia Mediului Vâlcea, conform Deciziei nr.1155/27.11.2012, împotriva
căreia a formulat plângere prealabilă ce a fost respinsă prin adresa
nr.1/3707/MF/04.12.2012.
Reclamanta a mai arătat că, Decizia nr.650/13.11.2012 este nelegală, fiind
dată cu încălcarea Cap. IV din HG nr.1000/2012, privind reorganizarea şi funcţionarea
Agenţiei Naţionale Pentru Protecţia Mediului Vâlcea şi a instituţiilor publice aflate în
subordonarea sa, potrivit căreia agenţiile judeţene pentru protecţia mediului nu se
reorganizează, ci se organizează, iar, pe de altă parte, decizia de eliberare a reclamantei
 121

din funcţia de director executiv nu este motivată, întrucât nu se arată care este motivul
eliberării din această funcţie, atâta timp cât nu a avut loc nicio reorganizare cu reducerea
postului de director executiv al Agenţiei Pentru Protecţia Mediului Vâlcea, fapt ce se
poate constata din compararea structurii organizatorice a Agenţiei Pentru Protecţia
Mediului Vâlcea, aprobată prin Ordinul Ministrului Mediului şi Pădurilor
nr.2126/24.08.2012, prin care a fost aprobată organizarea al Agenţiei Pentru Protecţia
Mediului Vâlcea în anul 2011, cu cea aprobată prin decizia nr.617/02.11.2012.
De asemenea, a susţinut că temeiul juridic al Deciziei nr.650/13.11.2012 îl
constituie prevederile art.99 alin.6, coroborate cu art.100 alin.4 din Legea nr.188/1999,
privind statutul funcţionarilor publici, potrivit cărora, eliberarea din funcţia publică se va
dispune în cazul când autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul, ca urmare a
reorganizării activităţii prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public, post care
nu a fost redus şi respectiv, reducerea unui post este justificată dacă atribuţiile aferente
acestuia se modifică în proporţie de 50%, sau dacă sunt modificate condiţiile specifice de
ocupare a postului respectiv, referitoare la studii; decizia nu este motivată în acest sens,
iar atribuţiile directorului executiv sunt în cea mai mare parte aceleaşi, comparând
atribuţiile funcţiei de personal executiv al Agenţiei Pentru Protecţia Mediului Vâlcea,
existentă în R.O.F – Cadru al Agenţiei Pentru Protecţia Mediului Vâlcea, aprobat prin
Decizia Preşedintelui Agenţiei Pentru Protecţia Mediului Vâlcea, cu cele existente în
ROF – Cadru aprobat prin Decizia nr.620/05.11.2012, în baza HG 1000/2012, privind
reorganizarea şi funcţionarea Agenţiei Pentru Protecţia Mediului Vâlcea şi a funcţiilor
publice aflate în subordinea acesteia.
Cu privire la suspendarea executării deciziei nr.650/13.11.2012 emisă de
pârâtă, reclamanta a arătat că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege,
respectiv, un caz bine justificat, existând o îndoială puternică asupra prezumţiei de
legalitate a actului administrativ şi respectiv o pagubă iminentă, care se poate produce
prin executarea acesteia, pierderea drepturilor salariale corespunzătoare funcţiei din care
a fost eliberată.
În dovedirea acţiunii, reclamanta a depus la dosar decizia
nr.650/13.11.2012, Cadrul M.M.P nr.50/11.01.2011 de numire a reclamantei pe postul
de director executiv, plângerea prealabilă,Ordinul Ministrului Mediului şi Pădurilor
nr.2126 din 24.08.2011 privind aprobarea structurii organizatorice a Agenţiei Pentru
Protecţia Mediului Vâlcea, Decizia nr.617 din 02.11.2012 privind aprobarea structurilor
organizatorice pentru aparatul propriu al Agenţiei Naţionale Pentru Protecţia Mediului şi
pentru structurile teritoriale ale Agenţiei Pentru Protecţia Mediului, Decizia nr.618 din
02.11.2012 privind aprobarea statelor de funcţii pentru aparatul propriu al Agenţiei
Naţionale Pentru Protecţia Mediului şi pentru structurile teritoriale, Decizia nr.620 din
05.11.2012 de aprobare a Regulamentului - Cadru de organizare şi funcţionare a
agenţiilor judeţene pentru protecţia mediului, H.G nr.1000/17.10. privind reglementarea
şi funcţionarea Agenţiei Naţionale Pentru Protecţia Mediului şi a instituţiilor publice
aflate în subordine sa, HG nr.918/30.08.2010 privind organizarea şi funcţionarea
Agenţiei Naţionale Pentru Protecţia Mediului şi a instituţiilor publice aflate în subordinea
sa , acte din care rezultă structura organizatorică actuală şi cea anterioară a Agenţiei
Pentru Protecţia Mediului Vâlcea, fişa postului de director executiv actuală şi cea
anterioară emiterii actului administrativ, precum şi alte acte.
Pârâta Agenţia Naţională Pentru Protecţia Mediului Bucureşti a formulat
întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată, întrucât decizia
 122

de eliberare din funcţie nr.650/13.11.2012 privind pe reclamanta Urea Narcisa a fost

emisă pentru punerea în aplicare a HG nr.1000/2012, privind reorganizarea Agenţiei
Naţionale pentru Protecţia Mediului şi instituţiilor din subordinea acesteia, care, la rândul
său, a fost emisă pentru punerea în aplicare a OUG nr.58/2012, privind modificarea
unor acte normative din domeniul protecţiei mediului şi pădurilor şi în baza deciziilor
Preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului nr.620, 621, 617 şi 618/2012,
context în care s-a redus postul funcţiei de director executiv al agenţiilor judeţene pentru
protecţia mediului şi s-a înfiinţat o nouă funcţie de director executiv cu atribuţiile
schimbate în proporţie de 50%, solicitând respingerea şi a cererii de suspendare a
executării actului administrativ contestat, deoarece nu sunt îndeplinite cumulativ
condiţiile art.14 şi 15 din Legea nr.554/2004.
Reclamanta a dat răspuns la întâmpinare şi a depus la dosar concluzii scrise,
solicitând admiterea acţiunii şi a cererii de suspendare a executării deciziei nr.650 din
13.11.2012 emisă de pârâtă, astfel cum au fost formulate.
Iniţial, acţiunea a fost înregistrată la data de 14 decembrie 2012, la Curtea
de Apel Piteşti sub nr.1060/46/2012, care prin încheierea din 16.01.2013, a respins
cererea de suspendare a executării deciziei nr.650 din 13.11.2012 emisă de pârâta
Agenţiei Naţională Pentru Protecţia Mediului Bucureşti, ca neîntemeiată, iar prin
încheierea din 27.02.2013, a dispus trimiterea cauzei spre soluţionare Tribunalului
Vâlcea, faţă de dispoziţiile art. X coroborat cu art. XXIII alin.3 şi 4 din Legea nr.2/2013
şi art.95 din Noul Cod de Procedură Civilă.
Prin sentinţa nr.5781 din 15 octombrie 2013, Tribunalul Vâlcea – Secţia a
II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantă;
a anulat decizia nr. 650/13.11.2012 emisă de pârâta ANPPM Bucureşti şi a obligat pârâta
să integreze pe reclamantă pe postul de director executiv al Agenţiei pentru Protecţia
Mediului Vâlcea şi la plata drepturilor salariale ce i se cuveneau funcţiei de director
executiv, începând cu data de 13.11.2012 şi până la integrarea efectivă, precum şi la plata
diferenţelor salariale ce decurg din preaviz, reactualizate cu indicele de inflaţie.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta UN a fost numită în
funcţia de conducere de director executiv în cadrul Agenţiei Pentru Protecţia Mediului
Vâlcea, prin Ordinul nr.50 din 11.01.2011 al Ministrului Mediului şi Pădurilor, pe o
perioadă nedeterminată, iar prin decizia nr.650/13.11.2012 emisă de Preşedintele
Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, a fost eliberată din funcţia de conducere
de director executiv, în baza art.6 alin.4 din HG nr.1000/2012 privind reorganizarea şi
funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului şi a instituţiilor publice aflate
în subordinea acesteia şi în conformitate cu prevederile art.99 alin.1 lit.b, coroborate cu
art.100 alin.4 din Legea nr.188/1999, privind statutul funcţionarilor publici, republicată.
S-a reţinut că dispoziţiile art.99 alin.1 lit.b din Legea nr.188/1999,
reglementează cazurile prin care persoana, care are competenţa legală de numire în
funcţia publică, dispune eliberarea din funcţia publică prin act administrativ, printre care
şi în cazul în care „Autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmare a
reorganizării activităţii prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public” ori funcţia
de conducere de director executiv din cadrul Agenţiei pentru Protecţia Mediului Vâlcea
nu s-a redus, aceasta continuând să existe în structura organizatorică a instituţiei publice,
aprobată prin decizia nr.617/02.11.2012, emisă de Preşedintele Agenţiei Naţionale
pentru Protecţia Mediului, fiind reglementată de art.9 alin.1 din HG nr.1000/2012, astfel
”Conducerea Agenţiei pentru Protecţia Mediului este asigurată de un director executiv
 123

numit prin decizie a Preşedintelui Agenţiei pentru Protecţia Mediului „contrar

prevederilor art.100 alin.5 din Legea nr.188/1999 potrivit cărora” în cazul reorganizării
activităţii prin reducerea posturilor, autoritatea sau instituţia publică nu poate înfiinţa
posturi similare celor desfiinţate pentru o perioadă de un an de la data reorganizării, însă
alin.4 din aceeaşi lege prevede „reducerea unui post este justificată dacă atribuţiile
aferente acestuia se modifică în proporţie de 50%, sau dacă sunt modificate condiţiile
specifice de ocupare a postului respectiv, referitoare la studii”
Prin compararea atribuţiilor funcţiei publice de conducere de director
executiv al Agenţiei pentru Protecţia Mediului Vâlcea prevăzute în Regulamentul de
organizare şi funcţionare - Cadru aprobat prin decizia Preşedintelui Agenţiei naţionale
pentru Protecţia Mediului nr.1186/18.12.2010, în baza HG nr.918/2010 privind
reorganizarea şi funcţionarea Agenţiei naţionale pentru Protecţia Mediului şi a
instituţiilor publice aflate în subordinea acesteia, cu cele existente în R.O.F - Cadru al
Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, aprobat prin decizia nr.620/05.11.2012 a
Preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, în baza HG nr.1000/2012,
privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului şi a
instituţiilor aflate în subordinea acesteia, precum şi fişele postului de director executiv
anterioară şi cea existentă, se constată că sunt aproape identice, aşa zisele noi atribuţii în
număr foarte redus privesc modificarea competenţelor teritoriale de parcurgere a
procedurilor de reglementare şi de emitere a actelor ca urmare a desfiinţării Agenţiei
Regionale pentru Protecţia Mediului, nefiind activităţi noi care să ducă la modificarea
substanţială a atribuţiilor funcţiei de conducere de director executiv.
Pe de altă part, s-a reţinut că decizia ntr.650/13.11.2012 emisă de pârâtă nu
este motivată în niciun fel, cu privire la Teza a II-a de la alin.4 art.100 din Legea
nr.188/1999, referitor la eventualele modificări ale condiţiilor specifice de ocupare a
postului de director executiv referitoare la studii, dacă reclamanta îndeplineşte sau nu
aceste condiţii.
Faţă de această considerente s-a apreciat că actul administrativ contestat,
respectiv Decizia nr.650/13.11.2012, emisă de pârâtă, este netemeinic şi nelegal, fiind
admisă acţiunea reclamantei, instanţa neputând reţine apărările pârâtei, în sensul că
aceasta a fost emisă cu aplicarea unor dispoziţii legale, atribuţiile privind noul post de
director executiv fiind modificate cu peste 50%. S-a anulat Decizia nr.650/13.11.2012 şi
a fost obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului Bucureşti să integreze
pe reclamantă pe postul de conducere din cadrul Agenţiei pentru Protecţia Mediului
Vâlcea şi la plata drepturilor salariale ce i se cuveneau în funcţia de conducere de director
executiv, începând cu data de 13.11.2012 şi până la integrarea efectivă, reactualizate cu
indicele de inflaţie şi la diferenţele salariale ce decurg din preaviz.
Împotriva sentinţei nr.5781/15.10.2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea –
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în termen legal, a declarat recurs
pârâta Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, criticând-o pentru nelegalitate, în
conformitate cu art.304 pct.7, 9 şi art.3041 Cod procedură civilă, invocând următoarele
motive:
- sentinţa atacată nu este motivată, potrivit disp.art.261 alin.1 pct.5 Cod
procedură civilă, necuprinzând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea
instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, motivarea hotărârii
trebuind să fie clară, precisă, să nu se rezume la înşiruiri de fapte şi argumente, să se
refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea; în hotărârea
 124

atacată instanţa nu motivează de ce a respins susţinerea ANPM şi de ce nu a ţinut cont

de probele administrate în cauză de către aceasta;
- în fapt, nu există o vătămare reală a drepturilor sau intereselor legitime ale
reclamantei, ca şi condiţie de admisibilitate a acţiunii acesteia;
- referitor la pretinsul motiv de nelegalitate al Deciziei nr.60/13.11.2012,
respectiv nemotivarea actului administrativ, arată că decizia a fost emisă pentru punerea
în aplicare a HG nr.1000/2012, privind reorganizarea ANPM şi a instituţiilor din
subordinea acesteia, care, la rândul său, a fost emisă pentru punerea în aplicare a OUG
nr.58/2012, privind modificarea unor acte normative din domeniul protecţiei mediului şi
pădurilor, aceasta fiind motivarea în fapt a deciziei contestate, respectiv conjunctura
legislativă în baza căreia s-a ajuns la emiterea actului administrativ;
- în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate al deciziei contestate, respectiv
faptul că postul de director executiv al Agenţiei pentru Protecţia Mediului nu a fost
desfiinţat, recurenta-pârâtă susţine că s-a redus vechea funcţie de director executiv al
Agenţiilor Judeţene pentru Protecţia Mediului şi s-a înfiinţat o nouă funcţie de director
executiv cu atribuţiile schimbate, în proporţie de peste 50%, dar instanţa de fond a
confundat dispoziţiile art.100 alin.4, cu dispoziţiile art.100 alin.5 din Legea nr.188/1999;
susţine că, ANPM s-ar afla în culpă numai dacă, mai devreme de un an de la intrarea în
vigoare a HG nr.1000/2012, ar reînfiinţa Agenţiile Regionale pentru Protecţia Mediului,
iar agenţiile judeţene actuale ar reveni la vechile atribuţii; mai susţine că, în fapt nu există
o vătămare reală a drepturilor sau intereselor legitime ale reclamantei, în perioada
preavizului, aceasta fiind plătită la nivelul funcţiei de director executiv;
- referitor la pretinsul motiv de nelegalitate al deciziei contestate, respectiv
faptul că nu au fost modificate atribuţiile din fişa postului, mai mult de 50%, susţine că
prima instanţă a reţinut în mod eronat aceste considerente; HG nr.1000/2012, privind
reorganizarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului şi instituţiilor din subordinea
acesteia a fost emisă pentru punerea în aplicare a OUG nr.58/2012, privind modificarea
unor acte normative din domeniul protecţiei mediului şi pădurilor şi în baza deciziilor
Preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului nr.620, 621, 617 şi 618/2012,
s-a redus postul funcţiei de director executiv al agenţiilor judeţene pentru protecţia
mediului şi s-a înfiinţat o nouă funcţie de director executiv cu atribuţiile schimbate în
proporţie de 50%, ceea ce rezultă din compararea procedurilor de emitere a autorizaţiei
de mediu şi a autorizaţiei integrată de mediu, agenţiile judeţene pentru protecţia mediului
îndeplinind atribuţii noi pe domeniul Conservarea Naturii, în domeniul resurse umane, în
domeniul controlului managerial intern, în domeniul schimbărilor climatice, al
implementării legislaţiei.
Recurenta-pârâtă mai susţine că oportunitatea vizează conformitatea actului
cu necesităţile în continuă evoluţie ale societăţii, fiind vorba despre un drept de apreciere
al autorităţii publice, al unui drept de opţiune între mai multe soluţii legale posibile, or,
acest drept l-a exercitat ANPM, când a elaborat Regulamentul de Organizare şi
Funcţionare al Agenţiilor Judeţene pentru Protecţia Mediului din subordine şi care a stat
la baza elaborării fişei postului pentru directorii executivi ai aceloraşi instituţii. De
asemenea, mai arată că Ministerul Mediului şi Pădurilor a promovat o serie de acte
normative prin care se statuează noile competenţe ale instituţiilor din subordinea sa, ceea
ce demonstrează că a avut loc o reorganizare reală a ANPM şi a agenţiilor judeţene din
subordine.
 125

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei,

în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa atacată, prin
prisma criticilor invocate, Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele
considerente:
Prin decizia nr. 650/13.11.2012 emisă de ANPM, reclamanta UN a fost
eliberată, începând cu aceeaşi dată, din funcţia publică de conducere de director executiv
al Agenţiei Judeţene pentru Protecţia Mediului Vâlcea, temeiul de drept al acestei măsuri
fiind art. 99 alin. 1 lit. b), coroborat cu art. 100 alin. 4 din Legea nr. 188/1999.
Temeiul de drept l-a constituit reorganizarea instituţiei în baza HG nr.
1000/2012, în vigoare de la 29.10.2012, coroborat cu faptul că, aşa cum prevede art. 100
alin. 4 din Legea nr. 188/1999, postul de director executiv s-a redus în condiţiile
modificării atribuţiilor acestuia în proporţie mai mare de 50%.
Prin HG nr. 1000/2012, agenţiile judeţene pentru protecţia mediului au
preluat toate atribuţiile agenţiilor regionale pentru protecţia mediului, care s-au desfiinţat,
precum şi o serie de noi atribuţii delegate de la Agenţia Naţională pentru Protecţia
Mediului. Aşa cum probează fişa postului de director executiv nou înfiinţat – în această
privinţă neoperând interdicţia din art. 100 alin. 5 din Legea nr. 188/1999, nefiind un post
similar, cu aceleaşi atribuţii – atribuţiile acestui post diferă într-o proporţie mare de cele
din fişa postului ocupat de reclamantă.
Deşi funcţia publică de conducere ocupată de reclamantă se regăseşte şi în
noua organizare a instituţiei, instanţa constată că potrivit art. 11 din H.G. nr. 1000/2012,
atribuţiile agenţiilor regionale desfiinţate au fost redistribuite către agenţiile judeţene sau
către Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, după caz, revenindu-i aşadar acesteia
din urmă dreptul de a stabili atribuţii specifice pentru fiecare agenţie şi pentru fiecare
funcţie publică ocupată de personalul acesteia.
Ca urmare, instanţa nu poate face aprecieri privind oportunitatea stabilirii
unor atribuţii specifice pentru fiecare instituţie din subordine, descentralizate ulterior pe
fiecare funcţie, cert fiind faptul că atribuţiile sunt diferite, în primul rând, la nivelul
agenţiilor judeţene, iar apoi la nivelul fiecărei funcţii publice.
Chiar dispoziţiile art. 99 alin. 1 lit. b din Legea 188/1999, constituind şi
temeiul juridic al deciziei contestate, conferă instituţiei cadrul legal pentru a dispune
eliberarea din funcţie a funcţionarului public atunci când intervin măsuri de reorganizare
administrativă a instituţiei.
Mai mult, reorganizarea constituie o măsură managerială luată de
conducerea instituţiei, trebuind a fi recunoscut dreptul de apreciere al autorităţii publice,
în privinţa organizării propriei activităţi.
Nu poate fi analizată situaţia reclamantei, în raport de prevederile art. 100
alin. 5 din Legea 188/1999, întrucât acest text se referă la posturi similare, iar în situaţia
dată, chiar dacă postul de director executiv este prevăzut şi pe noul stat de funcţii, acesta
are atribuţii şi competenţe modificate, deşi nu este schimbată denumirea.
În ce priveşte vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale reclamantei,
prin decizia contestată, se reţine că intimata-reclamantă nu a invocat, prin acţiunea
formulată, care este vătămarea ce i-a fost cauzată, instanţa constatând astfel că în
perioada preavizului drepturile salariale ale acesteia au fost păstrate, punându-i-se la
dispoziţie, în vederea ocupării, funcţia publică de conducere vacantă de şef serviciu la
Serviciul calitatea factorilor de mediu din cadrul al Agenţiei pentru Protecţia Mediului
 126

Vâlcea, conform Deciziei nr.1155/27.11.2012, împotriva căreia a formulat plângere

prealabilă, ce a fost respinsă prin adresa nr.1/3707/MF/04.12.2012.
De altfel, acolo unde a existat posibilitatea, respectiv în situaţiile în care
directorii executivi ai agenţiilor regionale pentru protecţia mediului care, conform H.G.
nr. 918/2010, îndeplineau şi atribuţiile agenţiilor judeţene pentru protecţia mediului –
aceştia au fost numiţi direct în noile funcţii de conducere de directori executivi ai noilor
agenţii judeţene înfiinţate în judeţele în care s-au desfiinţat agenţiile regionale.
În consecinţă, instanţa apreciază că, în urma reorganizării instituţiei,
reclamanta avea doar o vocaţie de a ocupa funcţia de conducere, de director executiv, şi
nu un drept, astfel încât aceasta nu poate pretinde că i-a fost încălcat un drept sau interes
legitim, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea 554/2004.
Pentru motivele anterior menţionate, Curtea apreciază că, prin emiterea
Deciziei nr. 650/2012, nu a fost încălcat principiul legalităţii actelor administrative,
decizia fiind emisă în baza actelor normative superioare invocate în preambulul său,
precum şi că intimata-reclamantă nu a făcut dovada vătămării drepturilor sale legitime
prevăzute de Legea 188/1999, astfel că în mod greşit a fost admisă acţiunea, a fost
anulată decizia mai sus menţionată şi reintegrată reclamanta pe postul de director
executiv, cu plata drepturilor salariale.
Faţă de aceste considerente, Curtea a admis recursul pârâtei şi a modificat
sentinţa atacată, în sensul că pe fond, a respins acţiunea reclamantei.
 127

Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

1. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine.

Art. 153 şi următoarele din Legea 302 din 2004, republicată

Condamnata a fost arestată preventiv 158 de zile şi a început să execute

pedeapsa în Spania, începând cu data de 1 martie 2013.
Cererea formulată este întemeiată, deoarece sunt îndeplinite condiţiile prev.
de art. 153 şi următoarele din Legea nr.302/2004 modificată, în ceea ce priveşte
pedeapsa de 2 ani şi 9 luni închisoare aplicată pentru comiterea infracţiunii prev.
de art. 237 şi art. 242 alin. 1 şi 3 din Codul penal spaniol, infracţiune care are
corespondent în legislaţia română, respectiv art. 234 alin. 1 lit. a Cod penal şi că
celelalte pedepse aplicate inculpatei nu au corespondent în legislaţia penală
română.

(Sentinţa penală nr. 9/F/CC/01 aprilie 2014)

Curtea a fost sesizată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti

cu soluţionarea cererii formulate de autorităţile judiciare din Spania, în vederea
transferării într-un penitenciar din România a condamnatei.
Examinând cererea formulată, Curtea a constatat că a fost condamnată prin
sentinţa penală nr.93/2013 a Judecătoriei Penale nr. 1 din Caceres (Spania), pentru
săvârşirea, în calitate de autor, a unei infracţiuni de tâlhărie prin întrebuinţarea de
violenţă şi a unei infracţiuni uşoare de vătămare corporală consumate, cu reţinerea
circumstanţei atenuante, prin analogie, datorită reparării daunei exclusiv în legătură cu
infracţiunea uşoară la pedeapsa de 2 ani şi 9 luni închisoare şi pedeapsa accesorie a
interzicerii exercitării drepturilor electorale pasive pe durata condamnării pentru
săvârşirea infracţiunii, respectiv o (una) lună de zile amendă în cotă zilnică de 3 euro, cu
antrenarea răspunderii individuale subsidiare de o (una) zi de privare de libertate pentru
fiecare două cote neplătite, pentru săvârşirea infracţiunii uşoare.
Sentinţa nr.93/2013 a Judecătoriei Penale nr.1 din Caceres a rămas
definitivă la data de 21.02.2013.
Din actele dosarului rezultă că, condamanta a fost arestată preventiv 158 de
zile şi a început să execute pedeapsa în Spania, începând cu data de 1 martie 2013.
Curtea a constatat că cererea formulată este întemeiată, deoarece sunt
îndeplinite condiţiile prev. de art. 153 şi următoarele din Legea nr.302/2004 modificată,
în ceea ce priveşte pedeapsa de 2 ani şi 9 luni închisoare aplicată pentru comiterea
infracţiunii prev. de art. 237 şi art. 242 alin. 1 şi 3 din Codul penal spaniol, infracţiune
care are corespondent în legislaţia română, respectiv art. 234 alin. 1 lit. a Cod penal şi că
celelalte pedepse aplicate inculpatei nu au corespondent în legislaţia penală română.
Având în vedere considerentele de mai sus şi în temeiul art. 153 din Legea
nr.302/2004, a fost recunoscută în parte sentinţa penală cu numărul de mai sus a
autorităţilor judiciare spaniole, prin care s-a dispus condamnarea inculpatei AI la 2 ani şi
9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 237 şi art. 243 alin. 1 şi 3 din
Codul penal spaniol, s-a dispus transferul persoanei condamnate în România, pentru
continuarea executări pedepsei într-un loc de detenţie şi s-a dedus din pedeapsă perioada
 128

executată de 158 de zile în arest preventiv şi perioada executată în Spania, începând cu

data de 1 marie 2013, la zi.

2. Intervenirea unei legi penale noi.

Art. 6 alin. 6 Noul Cod penal
Art.595 Noul Cod de Procedură Penală
Art. 23 din Legea nr. 255/2013

Potrivit mandatului de executare aflat în copie la dosar, condamnatului i-

au fost aplicate trei pedepse cu închisoarea pentru săvârşirea în concurs real şi în
stare de recidivă postcondamnatorie a infracţiunilor de trafic de droguri şi trafic
internaţional de droguri. Sancţiunile astfel stabilite, de 11 ani închisoare, 18 ani
închisoare şi 18 ani închisoare, au fost contopite, acesta aflându-se în prezent în
executarea rezultantei de 18 ani închisoare, la Penitenciarul Colibaşi.
Analizând, la data de 14.02.2014, posibilitatea aplicării mitior lex, comisia
de evaluare de la penitenciar a constatat că doar pedepsele complementare se cer
a fi reduse, în baza art. 6 din Noul Cod penal, intrat în vigoare la data de 1 feb.
2014.
În adevăr, pedeapsa principală pentru infracţiunea de trafic de droguri a
rămas neschimbată, doar sancţiunea complementară suferind modificări, potrivit
art. 66 din Codul penal în vigoare ea plasându-se între limite mai mici, de la 1 la 5
ani.
(Decizia penală nr. 44/C/CJ/03 Aprilie 2014)

Prin sentinţa penală nr. 394 din 21 februarie 2014, Tribunalul Argeş a admis
sesizarea Comisiei de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile instituite la
nivelul Penitenciarului Colibaşi, în baza art. 595 Cod de procedură penală şi art. 23 din
Legea nr. 255/2013.
S-a constatat că, în privinţa pedepsei complementare aplicate
condamnatului prin sentinţa penală nr.5/6.01.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti,
Secţia Ia Penală, definitivă prin decizia penală nr 3559/2.11.2012 a Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, în baza căreia s-a emis M.E.P.I. nr. 9/2012, a intervenit legea penală
mai favorabilă.
În baza art. 6 alin. 6 Noul Cod penal, s-a redus pedeapsa complementară
prevăzută de art. 64 lit. a) şi lit. b) Cod penal, căreia îi corespunde cea prevăzută de art.
66 alin.1 lit. a), b), d) din Noul cod penal, aplicată condamnatului, de la 10 ani la 5 ani,
conform art. 66 alin. 1 Noul Cod penal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că cel în cauză
se află în executarea unei pedepse de 18 ani închisoare, conform mandatului de executare
a pedepsei închisorii nr. 9/2012 emis de Tribunalul Bucureşti. Condamnarea a fost
dispusă prin sentinţa penală nr. 5/6.01.2012 a acestei instanţe, definitivă, fiind aplicată şi
pedeapsa complementară de 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit.
a), b) Cod penal.
S-a constatat că, potrivit art. 6 alin. 6 cu referire la art. 66 alin. 1 din noul
Cod penal, se impune doar reducerea pedepsei complementare la maximul prevăzut de
noua lege, de 5 ani. Aşadar, în baza art. 595 Cod de procedură penală şi art. 23 din Legea
nr. 255/2013 , a fost admisă sesizarea Comisiei de evaluare şi s-a constatat că, în privinţa
 129

pedepsei complementare, a intervenit legea penală mai favorabilă. În baza art. 6 alin. 6
Cod penal, s-a redus această pedeapsă, de la 10 ani la 5 ani, conform art. 66 alin. 1 Cod
penal.
Prin decizia penală nr. 44/C/CJ/03 Aprilie 2014, Curte a respins ca
nefondată contestaţia formulată, întrucât:
Potrivit mandatului de executare aflat în copie la dosar, condamnatului i-au
fost aplicate trei pedepse cu închisoarea pentru săvârşirea în concurs real şi în stare de
recidivă postcondamnatorie a infracţiunilor de trafic de droguri şi trafic internaţional de
droguri. Sancţiunile astfel stabilite, de 11 ani închisoare, 18 ani închisoare şi 18 ani
închisoare, au fost contopite, acesta aflându-se în prezent în executarea rezultantei de 18
ani închisoare, la Penitenciarul Colibaşi.
Analizând, la data de 14.02.2014, posibilitatea aplicării mitior lex, comisia de
evaluare de la penitenciar a constatat că doar pedepsele complementare se cer a fi reduse,
în baza art. 6 din Noul Cod penal, intrat în vigoare la data de 1 feb. 2014.
În adevăr, pedeapsa principală pentru infracţiunea de trafic de droguri a
rămas neschimbată, doar sancţiunea complementară suferind modificări, potrivit art. 66
din Codul penal în vigoare ea plasându-se între limite mai mici, de la 1 la 5 ani.
În atare situaţie, în mod judicios prima instanţă a admis sesizarea şi a
modificat, în conformitate cu art. 6 alin. 1 din Codul penal, doar pedeapsa
complementară, reducând-o până la maximul special prevăzut de legea nouă.

3. Intervenirea unei legi penale noi.

Art. 10 din Legea nr. 187/2012
Art.595 Noul Cod de Procedură Penală

Având în vedere şi dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, instanţa a

apreciat, că dacă s-ar aplica regimul sancţionator al concursului de infracţiuni
aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 39 alin. 1 lit. b din noul Cod penal,
pedeapsa rezultantă ar fi mai grea decât cea stabilită conform prevederilor
vechiului Cod penal.
(Decizia penală nr. 64/C/CJ/25 Aprilie 2014)

Prin sentinţa penală nr.421 din 25 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul

Argeş, s-a respins sesizarea Comisiei de evaluare a incidenţei aplicării legii mai favorabile,
privind pe condamnatul SA.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de
10.02.2014, a fost înregistrată, sub nr. 554/109/2014, sesizarea Comisiei de evaluare a
incidenţei aplicării legii penale mai favorabile, instituite la nivelul Penitenciarului Colibaşi
prin care se solicita instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună aplicarea legii
penale mai favorabile în privinţa condamnatului SA.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut
următoarele :
Condamnatul se află în executarea unor pedepse rezultante de 10 ani
închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a şi lit. b cod
penal, conform mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 470/01.06.2012, emis
de Judecătoria Sector 6 Bucureşti; de 7 ani şi 6 luni închisoare, conform mandatului de
executare a pedepsei închisorii nr. 157/29.10.2012 emis de Judecătoria Sector 6
 130

Bucureşti, şi de 19 ani închisoare, conform mandatului de executare a pedepsei

închisorii nr. 29/25.01.2012 emis de Tribunalul Vâlcea..
Instanţa de fond a constatat, că potrivit noului cod penal, intrat în vigoare
la data de 01.02.2014, limitele de pedeapsă privind maximul special s-au redus în cazul
infracţiunii de tâlhărie la cuantumul de 10 ani.
Cu toate acestea, având în vedere şi dispoziţiile art. 10 din Legea nr.
187/2012, tribunalul a apreciat, că dacă s-ar aplica regimul sancţionator al concursului de
infracţiuni aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 39 alin. 1 lit. b din noul cod penal,
pedeapsa rezultantă ar fi mai grea decât cea stabilită conform prevederilor vechiului cod
penal.
În susţinerea acestei împrejurări, instanţa de fond a avut în vedere şi faptul
că este de neconceput aplicarea unor prevederi mai favorabile din noua lege combinate
cu aplicarea unor prevederi mai favorabile din vechea lege, deoarece s-ar crea o lex tertia,
o operaţiune care nu cade în competenţa organelor judiciare. S-a apreciat că această
opinie este în concordanţă şi cu cele afirmate de marele profesor Vintilă Dongoroz, în
Tratatul de drept penal – 1939 , respectiv : „Alegerea legii mai blânde înseamnă reţinerea uneia
dintre legi sau excluderea absolută a celeilalte legi, ca şi cum nu ar fi existat. Deci nu este îngăduit
pentru a uşura situaţiunea învinuitului să se ia unele dispoziţiuni din legea veche şi altele din legea nouă
şi prin combinarea lor să se creeze o lex tertia şi mai favorabilă inculpatului”.
Nu poate fi vorba, în opinia instanţei de fond, nici de aplicarea unor
instituţii autonome prin combinarea dispoziţiilor mai favorabile din noul cod penal cu
privire la pedeapsa prevăzută de lege pentru una din infracţiuni şi cele din vechiul cod
penal cu privire la regimul sancţionator al concursului de infracţiuni. Dacă, principial,
dispoziţiile privitoare la recidivă, ca şi cele privitoare la concurs se evaluează independent
de legea în raport cu care s-au încadrat faptele, această soluţie nu operează la toate
laturile acestei instituţii. Atât doctrina, cât şi practica judiciară fac deosebire între
dispoziţiile care se referă la condiţiile de existenţă ale concursului şi recidivei şi cele care
se referă la tratamentul concursului şi recidivei. Dacă dispoziţiile din prima categorie se
aplică autonom în raport cu dispoziţiile de incriminare, cele din a doua categorie se vor
evalua global, împreună cu toate elementele (inclusiv încadrarea juridică a faptei) care
influenţează stabilirea pedepsei concrete pentru fapta săvârşită în stare de recidivă sau
concurs. Or, la o privire comparativă a vechilor şi noilor reglementări penale, se constată
că recidiva şi concursul de infracţiuni au aceleaşi condiţii de existenţă, ceea ce înseamnă
că aplicarea lor autonomă nu are nici un efect sub aspectul încadrării juridice. Ceea ce
diferă este, într-adevăr, tratamentul sancţionator, iar aici, conform celor mai sus arătate,
nu poate opera o combinare a vechiului cod penal, cu reglementări din noul cod penal
deoarece s-ar crea o lex tertia, care depăşeşte limitele unui act de judecată.
În aceste condiţii, potrivit raţionamentelor mai sus arătate, instanţa de fond
a apreciat că legea penală mai favorabilă a rămas vechea reglementare şi, pe cale de
consecinţă, nu se impune modificarea nici a pedepselor, nici a mandatului de executare a
pedepsei închisorii.
Aşadar, având în vedere cele de mai sus, în baza art.595 alin.1 Cod
pr.penală şi art.23 din Legea nr. 255/2013, instanţa de fond a respins sesizarea Comisiei
de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile, instituite la nivelul
Penitenciarului Colibaşi şi a constatat că în privinţa pedepselor rezultante aplicate
condamnatului SA, nu a intervenit legea penală mai favorabilă.
 131

Prin decizia penală nr. 64/C/CJ/25 Aprilie 2014, Curtea de Apel Piteşti a
respins ca nefondată contestaţia contestatorului, reţinând următoarele:
In urma sentinţei penală nr.11 din 30 ianuarie 2012, pronunţată de
Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.3302/90/2011, rămasă definitivă, s-a emis, cu referire la
contestator, mandatul de executare nr.29/2012 din 25 ianuarie 2012, din care rezultă că
acesta a fost condamnat, astfel:
-În baza art.211 alin.1, alin.2 lit.a şi b, alin. 2/1 lit. a Cod penal, la 12 ani
închisoare
-În baza art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. a şi b, alin 2/1 lit. a Cod penal, la 10 ani
închisoare.
-În baza art. 20 rap. la art. 208, 209 alin. 1 lit. a, c, g şi i Cod penal, la 4 ani
închisoare.
-În baza art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. a şi b, alin. 2/1 lit. a şi b Cod penal, la 16
ani închisoare.
-În baza art. 279 alin. 3 lit. a Cod penal, la 5 ani închisoare ;
- În baza art. 20 rap. la art. 211 alin.1, alin. 2 lit. a şi b, alin. 2/1 lit. a şi b
Cod penal, la 9 ani închisoare.
-În baza art. 279 alin. 1 Cod penal, la 2 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a Cod penal şi art. 34 lit. b Cod penal, s-a dispus ca
inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 16 ani închisoare, la care s-a adăugat un
spor de 3 ani închisoare, în total inculpatul SD să execute pedeapsa cea mai grea de 19
ani închisoare, pentru care, de altfel, s-a şi emis mandatul de executare menţionat mai sus
şi cu referire la care contestatorul SA solicită reducerea acesteia, potrivit art.6 Cod penal.
Încadrările juridice potrivit Codului penal anterior, aşa cum au fost
menţionate mai sus, în ordinea enumerată, au următoarea corespondenţă în încadrările
juridice date de actualul Cod penal, şi anume:
- art.211 alin.1, alin.2 lit.a şi b, alin. 2/1 lit. a Cod penal anterior, pentru care
pedeapsa aplicată este de 12 ani închisoare, în infracţiunea prevăzută de art.234 alin.1 lit.c
şi d, pentru care pedeapsa maximă prevăzută de noul Cod penal este de 10 ani
închisoare;
- art.211 alin.1, alin.2 lit.a şi b, alin. 2/1 lit. a Cod penal anterior, pentru care
pedeapsa aplicată este de 12 ani închisoare, în infracţiunea prevăzută de art.234 alin.1 lit.c
şi d, pentru care pedeapsa maximă prevăzută de noul Cod penal este de 10 ani
închisoare;
- art. 20 rap. la art. 208, 209 alin. 1 lit. a, c, g şi i Cod penal anterior, pentru
care pedeapsa aplicată este de 4 ani închisoare, în infracţiunea prevăzută de art.32 rap. la
art.229 alin.1 lit.b, c şi d, pentru care pedeapsa maximă prevăzută de noul Cod penal, cu
referire la tentativă, este de 2 ani şi 6 luni închisoare;
- art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. a şi b, alin. 2/1 lit. a şi b Cod penal anterior,
pentru care pedeapsa aplicată este de 16 ani închisoare, în infracţiunea prevăzută de
art.234 alin.1 lit.a, c şi d, pentru care pedeapsa maximă prevăzută de noul Cod penal, este
de 10 ani închisoare;
- art. 279 alin. 3 lit. a Cod penal anterior, pentru care pedeapsa aplicată este
de 5 ani închisoare, în infracţiunea prevăzută de art.342 alin.1 pentru care pedeapsa
maximă prevăzută de noul Cod penal este de 5 ani închisoare;
- art. 20 rap. la art. 211 alin.1, alin. 2 lit. a şi b, alin. 2/1 lit. a şi b Cod penal
anterior, pentru care pedeapsa aplicată este de 9 ani închisoare, în infracţiunea prevăzută
 132

de art.32 rap. la art.234 alin.1 lit.a, c, d, pentru care pedeapsa maximă prevăzută de noul
Cod penal, vizând tentativa, este de 5 ani închisoare;
- art. 279 alin. 1 Cod penal anterior, pentru care pedeapsa aplicată este de
2 ani şi 6 luni închisoare, în infracţiunea prevăzută de art.342 alin.1, pentru care pedeapsa
maximă prevăzută de noul Cod penal este de 5 ani închisoare.
Aşadar, Curtea, având în vedere acest tablou al pedepselor aplicate pentru
un concurs de infracţiuni potrivit Codului penal anterior, cât şi potrivit actualului Cod
penal, va proceda, aşa cum de altfel a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin
decizia nr.1 din 14 aprilie 2014, vizând dezlegarea, de principiu, a unor chestiuni de
drept, în două etape:
Astfel, într-o primă etapă, Curtea, verificând incidenţa dispoziţiilor art.6
cod penal, cu privire la pedepsele individuale, constată că, într-adevăr, luând fiecare
pedeapsă aplicată, în parte, pentru fiecare infracţiune, rezultă că numai o parte din
pedepsele aplicate, potrivit Codului penal anterior, sunt mai mari decât maximul
prevăzut de actualul Cod penal, şi anume cele aplicate pentru următoarele infracţiuni:
- art.211 alin.1, alin.2 lit.a şi b, alin. 2/1 lit. a Cod penal;
- art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. a şi b, alin 2/1 lit. a Cod penal;
- art.211 alin. 1, alin. 2 lit. a şi b, alin. 2/1 lit. a şi b Cod penal;
- art.20 rap. la art. 208, 209 alin. 1 lit. a, c, g şi i Cod penal;
- art. 20 rap. la art. 211 alin.1, alin. 2 lit. a şi b, alin. 2/1 lit. a şi b Cod penal.
Dar această primă etapă nu este suficientă, întrucât cauza de faţă vizează un
concurs de infracţiuni, astfel că urmează cea de-a doua etapă, în care se va verifica dacă
pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la cer se poate ajunge
în baza legii noi, conform art.39 Cod penal.
În cazul de faţă, pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi, mai exact a
codului penal anterior, este de 16 ani, la care s-a adăugat un spor de 3 ani, în total 19 ani
închisoare.
Calculând pedeapsa rezultantă, conform art.39 din noul cod penal, se va
face aplicarea prevederilor art.39 alin.1 pct.b, în care se arată că atunci când s-au stabilit
numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor
de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Or, în cauză, pedeapsa cea mai grea la care poate să fie condamnat
contestatorul, potrivit noului cod penal, este de 10 ani, aşa cum rezultă din tabloul arătat
mai sus, şi anume de 10 ani, pentru infracţiunea prevăzută de art.234 alin.1 lit.a, c şi d,
corespondent al infracţiunii prevăzută de art.211 alin.1, alin.2 lit.a şi b, alin. 2/1 lit. a şi b
Cod penal anterior.
La această pedeapsă, cea mai grea, de 10 ani închisoare, se adaugă o treime
din totalul celorlalte pedepse concurente ce pot fi aplicate potrivit noului cod, şi anume
de 10 ani închisoare, 10 ani închisoare, 2 ani şi 6 luni închisoare, 5 ani închisoare, 5 ani
închisoare, 5 ani închisoare, respectiv 1/3 din 37 ani şi 6 luni închisoare, mai exact 12 ani
şi 6 luni închisoare, rezultând un total de 22 ani şi 6 luni închisoare.
Comparând pedeapsa rezultantă, calculată potrivit legii vechi, de 19 ani
închisoare cu maximul la care se poate ajunge calculând pedeapsa după legea nouă, şi
anume 22 ani şi 6 luni închisoare, rezultă, evident, că pedeapsa aplicată în cazul
concursului de infracţiuni, reţinut în cauză după legea veche - Cod penal anterior, este
mai mică decât pedeapsa maximă ce se poate aplica pentru acelaşi concurs de infracţiuni,
calculat potrivit legii noi - Codul penal actual.
 133

Numai dacă pedeapsa aplicată în această cauză, ce are ca obiect un concurs

de infracţiuni, potrivit legii vechi, ar fi fost mai mare decât cea calculată potrivit legii noi,
cu referire la acelaşi concurs, numai atunci ar fi operat incidenţa dispoziţiilor art.6 din
Codul penal, vizând aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a
cauzei.
Ca atare, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit
legii vechi, şi anume de 19 ani închisoare.

4. Pornografia infantilă
Art. 18 alin. 1 din Legea nr. 678/2001
Art. 51 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 în forma continuată prevăzută de art. 41 alin.
2 Cod penal
Art. 374 Noul Cod Penal

Pentru infracţiunea prevăzută de art.198 alin.1 şi 4 Cod penal anterior

limitele de pedeapsă prevăzute în Noul Cod penal (art.220 alin.4 lit. c) sunt mai
mici decât în legea penală anterioară, fiind aşadar, incidente dispoziţiile art.5
Cod penal.
In ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art.198 alin.1 Cod penal
anterior (act sexual cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani), cu
corespondent în Noul Cod penal, în art.220 alin.1, se observă, într-adevăr, că
legea nouă prevede limite mai reduse decât legea veche, şi anume de la 1 la 5
ani, faţă de cele de la 3 la 10 ani închisoare. Dar, în sarcina inculpatului apelant,
prima instanţă a reţinut forma continuată a acestei infracţiuni (art.41 alin.2 Cod
penal anterior), având în vedere că ea a fost comisă asupra a două părţi vătămate
(DVA şi TPE), iar prin aplicarea dispoziţiilor din Noul Cod penal nu ar putea fi
reţinută infracţiunea continuată, deoarece nu există identitatea de subiect pasiv,
astfel cum prevede art.35 Cod penal.
Cu referire la infracţiunile prevăzute de art.18 alin.1 din Legea nr.678/2001
şi art.51 din Legea nr.161/2003, se constată că prin intrarea în vigoare a Noului
Cod penal, nu au intervenit modificări în regimul de sancţionare a acestora, astfel
că nu sunt incidente dispoziţiile prevăzute de art.5 Cod penal.

(Decizia penală nr.189/A/MF/07 aprilie 2014)

Prin sentinţa penală nr.146 din 12 noiembrie 2013, pronunţată de

Tribunalul Vâlcea, inculpatul a fost condamnat la:
- 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.18 alin.1
din Legea nr.678/2001, cu aplicaţia art.320/1 Cod pr.penală;
- 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a
teza a II-a, lit.b, d, e Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.51 alin.1
din Legea nr.161/2003, cu aplicaţia art.41 alin.2 Cod penal şi art.320/1 Cod pr.penală;
- 2 pedepse de câte 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor
prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a, lit.b, d, e Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzută de art.198 alin.1 cu aplicaţia art.41 alin.2 Cod penal şi art.320/1 Cod
pr.penală,;
 134

- 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a

teza a II-a, lit.b, d, e Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.198 alin.1
şi 4 Cod penal, cu aplicaţia art.320/1 Cod pr.penală.
In baza art.33, 34 Cod penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa
cea mai grea de 4 ani închisoare, prin privare de libertate potrivit art.57 Cod penal, şi 3
ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a, lit.b,d, e Cod penal.
Inculpatul a confecţionat la 01.11.2010 un număr de 10 fotografii reprezentând pe
minora TR de 13 ani în poziţii cu caracter pornografic, faptă constituind infracţiunea de
pornografie infantilă prevăzută de art. 18 alin. 1 din Legea nr. 678/2001.
Inculpatul a descărcat, stocat şi deţinut fără drept pe sisteme informatice fotografii
şi fişiere video reprezentând minor cu comportament sexual implicit în perioada
24.05.207 – 01.04.2013, fapta constituind infracţiunea de pornografie infantilă prin
sisteme informatice prevăzută de art. 51 alin. 1 din Legea nr. 161/2003, în forma
continuată prevăzută de art. 41 alin. 2 Cod penal.
Inculpatul a realizat şi stocat în sistem informatic fotografii precum şi un fişier
video în perioada 24.03.2008 – 14.06.2008, reprezentând pe minorele TS, TR şi TP, fapta
constituind, de asemenea, infracţiunea de pornografie infantilă prin sisteme informatice
prevăzută de art. 51 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 în forma continuată prevăzută de art.
41 alin. 2 Cod penal.
De asemenea, inculpatul a întreţinut un act sexual cu minora TPE la 24.03.2008 şi
a filmat cu camera web a calculatorului, apoi a stocat materialul realizat pe un DVD
păstrându-l la domiciliul său, fapta constituind şi infracţiunea de act sexual cu un minor,
săvârşit în scopul producerii de materiale pornografice prev. de art. 198 alin. 1 şi 4 Cod
penal.
Prin decizia penală nr. 189/A/MF/07 aprilie 2014, Curtea de Apel Piteşti a admis
apelul inculpatului, având în vedere următoarele:
Urmare intrării în vigoare a Noului Cod penal, se constată că sunt incidente
dispoziţiile art.5, referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea
definitivă a cauzei, pentru infracţiunea prevăzută de art.198 alin.1 şi 4 Cod penal anterior.
Astfel, în încadrarea respectivă era incriminat actul sexual cu un minor, cu stabilirea
unor limite de pedeapsă între 5 şi 18 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi.
Infracţiunea respectivă a fost recalificată în Noul Cod penal în art.220 alin.4 lit.c, sub
denumirea de act sexual cu un minor comis în scopul producerii de materiale
pornografice, iar pedeapsa a fost stabilită între limitele de 3 şi 10 ani închisoare şi
interzicerea unor drepturi.
Comparând cele două texte, se observă că limitele de pedeapsă prevăzute în
Noul Cod penal (art.220 alin.4 lit.c) sunt mai mici decât în legea penală anterioară, fiind
aşadar, incidente dispoziţiile art.5 Cod penal, precitat, în conformitate cu care „In cazul
în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una
sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.” Aşadar, se va dispune, în
temeiul dispoziţiilor art.386 Cod pr.penală, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea
prevăzută de art.198 alin.1 şi 4 din vechiul cod penal, în infracţiunea prevăzută de art.220
alin.4 lit.c Cod penal, cu aplicaţia art.396 alin.10 Cod pr.penală, avându-se în vedere că
inculpatul apelant a recunoscut în totalitate faptele săvârşite până la începerea cercetării
judecătoreşti.
In ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art.198 alin.1 Cod penal
anterior (act sexual cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani), cu corespondent în
 135

Noul Cod penal, în art.220 alin.1, se observă, într-adevăr, că legea nouă prevede limite
mai reduse decât legea veche, şi anume de la 1 la 5 ani, faţă de cele de la 3 la 10 ani
închisoare. Dar, în sarcina inculpatului apelant, prima instanţă a reţinut forma
continuată a acestei infracţiuni (art.41 alin.2 Cod penal anterior), având în vedere că ea a
fost comisă asupra a două părţi vătămate (DVA şi TPE), iar prin aplicarea dispoziţiilor
din Noul Cod penal nu ar putea fi reţinută infracţiunea continuată, deoarece nu există
identitatea de subiect pasiv, astfel cum prevede art.35 Cod penal. In aceste condiţii, ar
însemna să se schimbe încadrarea juridică din infracţiunea continuată de act sexual cu un
minor în concurs de infracţiuni (prin reţinerea a două infracţiuni) împrejurare în care s-ar
înrăutăţi situaţia apelantului în propria cale de atac, în sensul că i s-ar aplica două
pedepse, cu dispunerea executării celei mai grele şi aplicarea obligatorie a unui spor de
1/3 din cealaltă pedeapsă. Prin urmare, legea penală mai favorabilă în ceea ce priveşte
infracţiunea de act sexual cu un minor, este cea veche (art.198 alin.1 Cod penal).
Cu referire la infracţiunile prevăzute de art.18 alin.1 din Legea nr.678/2001
şi art.51 din Legea nr.161/2003, se constată că prin intrarea în vigoare a Noului Cod
penal, nu au intervenit modificări în regimul de sancţionare a acestora, astfel că nu sunt
incidente dispoziţiile prevăzute de art.5 Cod penal. Se constată, însă, că pedepsele
aplicate pentru aceste infracţiuni sunt prea severe, deoarece prima instanţă nu a aplicat
corespunzător la speţă criteriile generale de individualizare prevăzute de art.72 Cod penal
anterior, cu corespondent în art.74 Cod penal. Aceleaşi criterii de individualizare vor
constitui temei al stabilirii pedepsei şi pentru infracţiunea prevăzută de art.220 alin.4 lit.c
Cod penal, text în baza căruia se va schimba încadrarea juridică, aşa cum s-a precizat.
Însă, în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, Curtea
apreciază că este netemeinică susţinerea inculpatului apelant, în sensul suspendării
condiţionate sau a suspendării sub supraveghere, potrivit art.81 sau art.86/1 Cod penal
anterior, deoarece a proceda astfel, ar însemna ca pedeapsa să nu-şi mai atingă finalitatea
(constrângerea, reeducarea şi prevenţia) şi de asemenea să nu aibă un caracter retributiv,
funcţii absolut obligatorii pentru orice pedeapsă. Astfel, gravitatea infracţiunilor săvârşite
şi periculozitatea infractorului evaluate prin starea de pericol creată impun aplicarea unei
pedepse a cărei executare să se facă prin privare de libertate, potrivit artz.60 Cod penal.
Este de asemenea, neîntemeiată susţinerea apelantului-inculpat, referitoare
la prescripția răspunderii penale, al cărui termen prevăzut de art.124 Cod penal anterior,
nu s-a împlinit şi, evident, nici cel prevăzut de art.155 alin.4 Noul Cod penal care, în
plus, înrăutăţeşte aplicarea prescripţiei speciale prin prevederea unui termen de
prescripție care este depăşit cu încă odată faţă de vechea reglementare, ce prevedea
depăşirea cu încă jumătate din acesta.
In concluzie, Curtea a admis apelul formulat de inculpat, în sensul precizat
şi, în conformitate cu dispoziţiile art.421 alin.2 lit.a Cod penal, celelalte dispoziţii ale
sentinţei care nu au fost desfiinţate, au fost menţine.

5. Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice. Aplicarea

principiului legii penale mai favorabile.
Art.377 Noul Cod Penal
Art. 87 al.5 din OUG 195/2002, cu modificările ulterioare
 136

Sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 Cod penal, care consacră principiul legii
penale mai favorabile, impunându-se schimbarea încadrării juridice pentru fapta
reţinută în sarcina inculpatului în infracţiunea prevăzute de art. 377 Cod penal.

(Decizia penală nr. 228/A/18 Aprilie 2014)

Prin sentinţa penală nr.1 din data de 9 ianuarie 2014, pronunţată de

Judecătoria Horezu, în baza art. 87 al.5 din OUG nr. 195/2002 rep. cu art. 320 ind.1 al.7
C.p.pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni închisoare,
iar în baza art. 81 cu art. 82 C.pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, pe durata termenului de încercare de 3 ani şi 6 luni.
Inculpatul emanând miros de alcool, a fost testat cu aparatul etilotest,
rezultatul fiind de 1,43 mg/l alcool pur în aerul expirat.
La solicitarea organului de poliţie adresată inculpatului privind deplasarea la
spital pentru a i se recolta probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, acesta a
refuzat categoric, în prezenţa martorilor asistenţi, deşi i s-a adus la cunoştinţă că refuzul
manifestat constituie infracţiune.
Prin Decizia penală nr. 228/A/18 Aprilie 2014, Curtea de Apel Piteşti a
constatat că apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Horezu este întemeiat, având în
vedere următoarele:
În cauză există o situaţie tranzitorie, deoarece între momentul săvârşirii
infracțiunii şi momentul soluţionării apelului a intervenit o nouă lege penală care
reglementează şi infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului.
Curtea constată că în cauză sunt aplicabile disp. art. 5 Cod penal, care
consacră principiul legii penale mai favorabile şi, în consecinţă, văzând conţinutul noii
reglementări, se impune schimbarea încadrării juridice pentru fapta reţinută în sarcina
inculpatului în infracţiunea prev. de art. 377 Cod penal, cu aplicarea art. 396 alin. 10 Cod
de procedură penală, deoarece inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei şi a solicitat ca
soluționarea cauzei să se realizeze după procedura simplificată, fapt încuviinţat de către
prima instanţă.
Curtea a constatat că este întemeiat apelul parchetului şi în ceea ce priveşte
individualizarea judiciară a pedepsei, în sensul că suspendarea condiţionată dispusă de
către prima instanţă, în temeiul disp. art. 81 Cod penal, nu reflectă în suficientă măsură
gradul de pericol social concret al faptei săvârşite de către inculpat şi nu conferă garanţii
suficiente pentru resocializarea acestuia şi, mai ales, prevenirea unor evenimente similare
care pot periclita siguranţa participanţilor la traficul rutier.
S-a apreciat ca modalitate adecvată de executare a pedepsei, în raport şi cu
disp. art. 5 din Cod penal, suspendarea sub supraveghere, aşa cum este reglementată de
disp. art. 86/1 din Cod penal anterior, fiind instituite în sarcina inculpatului obligaţiile
prev. de art. 86/3 alin. 1 lit. a – d Cod penal, inclusiv interdicţia de a mai conduce vreun
vehicul pe durata termenului de încercare.
Pentru considerentele mai sus expuse, Curtea a admis apelul şi a desfiinţat
în parte sentinţa, în sensul celor mai sus arătate, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale
sentinţei.
 137

6. Intervenirea unei legi penale noi. Aplicarea legii penale mai favorabile.

Art. 595 Noul Cod de Procedură Penală

Art. 23 din Legea nr. 255/2013
Decizia nr.1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Potrivit Deciziei nr.1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vizând

aplicarea legii penale mai favorabile, în a doua etapă se verifică dacă pedeapsa
rezultantă aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte maximul la care se poate ajunge
în baza legii noi, conform art.39 Cod penal.
Ca atare, în această situaţie, judecătorul de fond era obligat să dispună
contopirea pedepselor, potrivit legii noi, şi să aplice obligatoriu sporul de
pedeapsă de 6 ani, prevăzut de art.39 Noul Cod penal, reprezentând o treime din
suma pedepselor de 8 ani şi, respectiv 10 ani închisoare.

(Decizia penală nr. 83/C/CJ/19 Mai 2014)

Prin sentinţa penală nr.278 din 12 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul

Argeş, în baza disp. art. 595 c.p.p. şi art. 23 din Legea nr. 255/2013, s-a admis sesizarea
Comisiei de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile instituită la nivelul
Penitenciarului Colibaşi şi s-a constatat, că în privinţa pedepselor principale şi a
pedepselor complementare aplicate condamnatului a intervenit legea penală mai
favorabilă.
S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare şi 6 ani
interzicerea drepturilor, prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b C.p., aplicate prin
sentinţa penală nr. 375/21.05.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a
Penală, în dosarul nr. 2975/3/2009, în pedepsele componente de :
- 8 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a
teza a II-a şi b C.p, pentru săvârşirea infracțiunii prev.şi ped. de art. 7 alin. 1
din Legea nr. 39/2003;
- 13 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a
teza a II-a şi b C.p, pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. 1 şi
2 din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p.;
- 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a
teza a II-a şi b C., pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. 1 şi
2 din Legea nr. 143/2000 ( spor de pedeapsă 1 an închisoare).
În baza dispoziţiilor art. 6 alin. 1 şi 6 c.p., s-a redus pedeapsa de 13 ani
închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi b
C.p, pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. 1 şi 2 din Legea nr.
143/2000 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p, la 12 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor
prev. de art. 64 lit. a şi b C.p., căreia îi corespunde pedeapsa complementară prev. de art.
66 alin. 1 lit. a şi b din noul cod penal.
În baza dispoziţiilor art.38 c.p., s-au contopit pedepsele şi s-a aplicat
condamnatului pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare şi 5 ani interzicerea
drepturilor prev. de art. 64 lit. a şi b C.p, căreia îi corespunde pedeapsa prev. de art. 66
alin. 1 lit. a şi b din noul cod penal, sporită cu 1 an închisoare, în total va executa 13 ani
închisoare în condiţii de detenţie şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a şi b
 138

C.p., căreia îi corespunde pedeapsa complementară prev. de art. 66 alin. 1 lit. a şi b din
noul cod penal.
S-a dedus perioada executată începând cu data de 04.10.2008.
S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 626/03.10.2011,
emis de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a Penală, în dosarul nr. 2975/3/2009 şi emiterea
unui nou mandat de executare a pedepsei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de
10.02.2014, s-a înregistrat sesizarea Comisiei de evaluare a incidenţei aplicării legii penale
mai favorabile instituită la nivelul Penitenciarului Spital Colibaşi.
În motivarea sesizării, s-a susţinut că în cauză a intervenit legea cea mai
favorabilă, cu privire la cuantumul pedepselor principale şi a pedepselor complementare.
Din actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut, că prin sentinţa penală
nr. 375/21.05.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a Penală, în dosarul
nr. 2975/3/2009, au fost aplicate condamnatului pedepsele de :
- 8 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a
teza a II-a şi b C.p, pentru săvârşirea infracțiunii prev.şi ped. de art. 7 alin. 1
din Legea nr. 39/2003;
- 13 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a
teza a II-a şi b C.p, pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. 1 şi
2 din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p.;
- 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a
teza a II-a şi b C., pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. 1 şi
2 din Legea nr. 143/2000 ( spor de pedeapsă 1 an închisoare).
S-au contopit pedepsele şi s-a dispus să se execute pedeapsa cea mai grea
de 13 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a
II-a şi b C.p, sporită cu un an închisoare, în total 14 ani închisoare şi 6 ani interzicerea
drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi b C.p.
Tribunalul a apreciat, că potrivit disp.art.6 alin.1 Cod penal, când după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei
închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată,
dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se
reduce la acest maxim.
Dispoziţiile art.66 alin.1 din Noul Cod penal, prevăd că pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi se aplică pe o perioadă de la 1 la 5
ani şi nu pe o perioadă de la 1 la 10 ani cum prevedea legea veche.
Conform disp.art.6 alin.6 Cod penal, dacă legea nouă este mai favorabilă
numai sub aspectul pedepselor complementare, acestea se execută în conţinutul şi
limitele prev.de legea nouă.
În cauză, a constatat tribunalul, legea nouă este mai favorabilă în ce
priveşte pedeapsa principală de 13 ani închisoare, aplicată condamnatului pentru
săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000 cu aplic.
art. 41 alin. 2 C.p , deoarece maximul pedepsei prevăzut în legea nouă este 12 ani, iar
pedeapsa principală aplicată a fost în cuantum de 13 ani.
De asemenea, legea mai favorabilă a intervenit şi în privinţa pedepsei
complementare a interzicerii pe o perioadă de 6 ani a drepturilor prev. de art. 64 alin. 1
lit. a teza a II-a şi b C.p , deoarece în legea nouă limita maximă este de 5 ani.
 139

S-a constatat, astfel, că sesizarea formulată în cauză este fondată, iar în baza
dispoziţiilor art. 595 c.p.p. şi art. 23 din Legea nr. 255/2013, tribunalul a admis sesizarea
Comisiei de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile instituită la nivelul
Penitenciarului Colibaşi, apreciind că în privinţa pedepselor principale şi a pedepselor
complementare aplicate condamnatului a intervenit legea penală mai favorabilă.
S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare şi 6 ani
interzicerea drepturilor, prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b C.p., aplicate prin
sentinţa penală nr. 375/21.05.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a II-a
Penală, în dosarul nr. 2975/3/2009, în pedepsele componente de :
- 8 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a
teza a II-a şi b C.p, pentru săvârşirea infracțiunii prev.şi ped. de art. 7 alin. 1
din Legea nr. 39/2003;
- 13 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a
teza a II-a şi b C.p, pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. 1 şi
2 din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p.;
- 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a
teza a II-a şi b C., pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. 1 şi
2 din Legea nr. 143/2000 ( spor de pedeapsă 1 an închisoare).
În baza dispoziţiilor art. 6 alin. 1 şi 6 c.p., s-a redus pedeapsa de 13 ani
închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi b
C.p, pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 2 alin. 1 şi 2 din Legea nr.
143/2000 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.p, la 12 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor
prev. de art. 64 lit. a şi b C.p., căreia îi corespunde pedeapsa complementară prev. de art.
66 alin. 1 lit. a şi b din noul cod penal.
În baza dispoziţiilor art. 38 c.p., s-au contopit pedepsele şi s-a aplicat
condamnatului pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare şi 5 ani interzicerea
drepturilor prev. de art. 64 lit. a şi b C.p, căreia îi corespunde pedeapsa prev. de art. 66
alin. 1 lit. a şi b din noul cod penal, sporită cu 1 an închisoare, în total va executa 13 ani
închisoare în condiţii de detenţie şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a şi b
C.p., căreia îi corespunde pedeapsa complementară prev. de art. 66 alin. 1 lit. a şi b din
noul cod penal.
S-a dedus perioada executată începând cu data de 04.10.2008.
S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 626/03.10.2011
emis de Tribunalul Bucureşti Secţia a II-a Penală în dosarul nr. 2975/3/2009 şi emiterea
unui nou mandat de executare a pedepsei.
Impotriva acestei sentinţe au formulat contestaţie Parchetul de pe lângă
Tribunalul Argeş şi condamnatul.
Parchetul a criticat sentinţa pentru nelegalitate, sub aspectul aplicării legii
penale mai favorabile, în cazul pedepsei principale. S-a arătat, în continuare, că în măsura
în care Noul Cod penal modifică pedepsele principale pentru infracţiunile n cauză, în
mod corect judecătorul a făcut un examen comparativ, reducând ipotetic pedepsele, dar
în mod greşit nu a aplicat sporul de o treime din suma celorlalte pedepse mai mici, de 8
ani şi, respectiv, 10 ani închisoare, prevăzut de art.39 din Noul Cod penal.
Condamnatul a criticat sentinţa pentru netemeinicie, solicitând o nouă
reindividualizare a pedepsei, prin reducerea pedepsei rezultante sau a sporului aplicat.
Curtea a apreciat contestaţia declarată de parchet ca fiind fondată, însă cea
formulată de condamnat nu este fondată, pentru următoarele considerente:
 140

In speţă, condamnatului i-a fost aplicată o pedeapsă rezultantă de 14 ani

închisoare, printr-o hotărâre definitivă sub legea veche.
Verificându-se , într-o primă etapă, pedepsele aplicate pentru infracţiunile
concurente, se constată că una dintre acestea depăşeşte limita maximă prevăzută de legea
nouă.
In concret, judecătorul de fond a dispus descontopirea pedepsei rezultante
şi repunerea pedepselor în individualitatea lor, a redus pedeapsa de 13 ani închisoare şi 6
ani interzicerea drepturilor pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art.2 alin.1 şi 2
din Legea nr.143/2000, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, la 12 ani închisoare şi 5 ani
interzicerea drepturilor.
Recontopind pedepsele, s-a dispus a se executa pedeapsa cea mai grea de
12 ani închisoare, la care s-a aplicat un spor de un an, în total 13 ani închisoare.
Potrivit Deciziei nr.1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vizând
aplicarea legii penale mai favorabile, în a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă
aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi,
conform art.39 Cod penal.
Ca atare, în această situaţie, judecătorul de fond era obligat să dispună
contopirea pedepselor, potrivit legii noi, şi să aplice obligatoriu sporul de pedeapsă de 6
ani, prevăzut de art.39 Noul Cod penal, reprezentând o treime din suma pedepselor de 8
ani şi, respectiv 10 ani închisoare.
In baza legii noi, pedeapsa rezultantă va fi de 18 ani închisoare, faţă de
pedeapsa stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare, în baza legii vechi, de 14 ani
închisoare.
Faţă de datele speţei, în cadrul examenului comparativ, rezultă, fără dubiu,
că în aplicarea legii penale mai favorabile, legea mai blândă este Codul penal anterior.
Pentru toate aceste motive, în temeiul art.6 Noul Cod penal, raportat la art.
597 alin. 7 Cod pr.penală, Curtea a admis contestaţia formulată de parchet şi, desfiinţând
sentinţa, a admis, în parte, sesizarea, doar în ceea ce priveşte reducerea pedepsei
complementare aplicată inculpatului SF, de la 6 ani la 5 ani privind interzicerea
drepturilor prev. de art.64 lit.a şi b Cod penal, menţinându-se pedeapsa principală de 13
ani închisoare, aflată în executare în baza mandatului iniţial emis nr.626/03.10.2011 al
Tribunalului Bucureşti – Secţia II Penală.
Pentru considerentele expuse, Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr.
83/C/CJ/19 Mai 2014 a respins contestaţia formulată de condamnat, în această etapă
neputând opera o nouă reindividualizare a pedepselor aplicate.

7. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei.

Art.583 Noul Cod de Procedură Penală

Dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a

respectat obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, serviciul de
probaţiune competent sesizează instanţa care a pronunţat suspendarea, în
vederea revocării acesteia.
Prin actul întocmit de asistentul social al Primăriei, s-a făcut dovada că cei
în cauză nu au avut posibilitatea de a plăti integral despăgubirile datorate. În
plus, eforturile lor de a achita o parte din banii datoraţi pe parcursul judecării
 141

prezentei cauze dovedesc faptul că motivul pentru care obligaţia către partea
civilă nu a fost îndeplinită o constituie lipsa veniturilor, iar nu reaua – credinţă a
condamnaţilor.
(Decizia penală nr. 291/A/21 Mai 2014)

Prin sentinţa penală nr. 9 din data de 16 ianuarie 2014 pronunţată de

Judecătoria Câmpulung, s-a respins sesizarea petentei de revocare a suspendării
executării pedepsei aplicate intimaţilor PGA şi GIC, prin sentinţa penală nr.
168/3.07.2012, pronunţată de Judecătoria Câmpulung, definitivă prin decizia penală nr.
920/R-MF/23.10.2012 a Curţii de Apel Piteşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, prin
sentinţa menţionată, cei doi intimaţi au fost condamnaţi la pedeapsa închisorii, pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 198 Cod penal şi s-a dispus suspendarea
executării, în condiţiile art. 81 Cod penal.
Pentru stabilirea situaţiei de fapt, au fost audiaţi de procuror condamnaţii,
iar reprezentanţii părţii vătămate au depus la dosar un set de acte, prin care au dovedit
că au început executarea silită pentru recuperarea sumei de 60.000 lei, fiind emise
somaţii de plată în acest sens.
La data de 8.03.2013, condamnaţii GIC şi PGA şi-au asumat obligaţia în
faţa executorului judecătoresc de a plăti părţii vătămate suma datorată, primul câte 200
lei lunar, iar al doilea câte 100 Euro lunar, arătând că nu realizează venituri, ci obţin bani
ocazional, lucrând ca zilieri.
În faţa instanţei, intimatul GIC a precizat că a achitat deja petentei suma de
500 lei, depunând în acest sens foaia de vărsământ la dosar. De asemenea, intimatul
PGA a făcut dovada bunei-credinţe, prin achitarea unei părţi din suma la care a fost
obligat prin hotărârea de condamnare, depunând în acest sens foile de vărsământ la
dosar.
Văzând prevederile art. 447 alin. 2 Cod anterior de procedură penală şi pe
cele ale art. 84 Cod penal anterior, judecătorul fondului a constatat că în cauză nu sunt
îndeplinite cerinţele textelor de lege, întrucât, pe de o parte, nu a expirat termenul de
încercare, iar pe de altă parte, petenta a început deja procedura de executare silită
împotriva inculpaţilor pentru recuperarea sumelor datorate, iar aceştia au declarat că nu
au avut posibilitatea achitării despăgubirii din lipsa veniturilor. Totodată, şi-au asumat
obligaţia restituirii sumei în rate lunare şi deja au achitat o parte din prejudiciu.
Prin decizia penală nr. 291/A/21 Mai 2014, Curtea de Apel Piteşti a reţinut
că apelul petentei este nefondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin sentinţa penală nr. 168/3.07.2012 a Judecătoriei Câmpulung,
definitivă prin decizia nr. 920/ R-MF/23.10.2012 din 23.10.2012 a Curţii de Apel
Piteşti, inculpaţii au fost condamnaţi la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute de art. 198 din vechiul Cod penal, părţii civile fiindu-i acordate despăgubiri
civile în sumă de 60.000 lei, fiecare dintre inculpaţi datorându-i câte 30.000 lei.
Executarea pedepselor a fost suspendată condiţionat, potrivit prevederilor
art. 81 din Codul penal anterior, iar obligaţia inculpaţilor de a plăti despăgubiri a devenit
executorie începând cu data rămânerii definitive a sentinţei.
Pe parcursul judecării în primă instanţă a cererii de revocare a suspendării
condiţionate, condamnaţii au făcut demersuri în vederea achitării unei părţi din suma de
bani datorată părţii civile, depunând în acest sens dovezi la dosar.
 142

În apel, intimatul PGA a mai depus o copie de pe foaia de vărsământ din

data de 07.04.2014, dovedind cu aceasta că a plătit suma de 400 lei.
Pentru a verifica întrunirea condiţiilor cerute de lege în vederea revocării
suspendării condiţionate, Curtea a dispus efectuarea unei anchete sociale la domiciliile
celor doi intimaţi, prin care să se verifice condiţiile de trai ale acestora, locuinţele lor şi
mijloacele materiale de care dispun, să se precizeze ocupaţia fiecărui condamnat şi
modul de procurare a veniturilor. S-a mai cerut a se preciza dacă, de la data comiterii
infracţiunilor şi până în prezent, cei în cauză au deţinut bunuri mobile şi imobile, pe care
să le fi înstrăinat.
Primăria comunei C. a răspuns prin adresele nr. *** şi ***, în care se
precizează că intimaţii locuiesc împreună cu familiile lor în condiţii modeste, că nu au în
proprietate bunuri mobile sau imobile.
Existenţa zilnică şi-o asigură din munca prestată ocazional la diverşi
locuitori din sat.
Potrivit art. 583 alin. 2 din Codul de procedură penală actual (aproape
identic cu art. 447 alin. 2 din vechea procedură, invocat de prima instanţă), dacă până la
expirarea termenului de încercare condamnatul nu a respectat obligaţiile civile stabilite
prin hotărârea de condamnare, serviciul de probaţiune competent sesizează instanţa care
a pronunţat suspendarea, în vederea revocării acesteia.
Desigur, nu poate fi primită motivarea primei instanţe, de respingere a
sesizării pe motiv că nu a expirat termenul de încercare. Dacă acest termen s-ar fi
împlinit, cererea de revocare a suspendării ar fi fost tardivă, întrucât partea civilă este
obligată a se adresa înainte de expirarea termenului respectiv.
Pentru a putea fi însă dispusă revocarea suspendării, este necesar a se
stabili că cei doi condamnaţi cu rea – credinţă nu şi-au îndeplinit obligaţia de plată a
despăgubirilor, ceea ce nu este cazul în speţă.
Prin actul întocmit de asistentul social al Primăriei comunei Coşeşti, la
care s-a făcut mai sus referire, s-a făcut dovada că cei în cauză nu au avut posibilitatea de
a plăti integral despăgubirile datorate. În plus, eforturile lor de a achita o parte din banii
datoraţi pe parcursul judecării prezentei cauze dovedesc faptul că motivul pentru care
obligaţia către partea civilă nu a fost îndeplinită o constituie lipsa veniturilor, iar nu
reaua – credinţă a condamnaţilor.

8. Înlocuirea/încetarea măsurii obligării la tratament medical faţă de o persoană

decedată.

Art.568 din noul Cod de procedură penală

Nu poate fi reţinută susţinerea parchetului, în sensul că, deşi intimatul a

decedat, trebuie admis apelul, desfiinţată sentinţa primei instanţe şi menţinută
măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, pentru că argumentele
invocate, legate de rolul practicii de casare a instanţelor ori de modul în care ar
trebui efectuate menţiunile în registrul de la Biroul de executări penale, nu ar
putea justifica o soluţie prin care, practic, să se dispună menţinerea unei măsuri
de siguranţă, cea a obligării la tratament medical, faţă de o persoană decedată.

(Decizia penală nr. 302/A/23 mai 2014)

 143

Prin sentinţa penală nr. 34 din data de 29 ianuarie 2014 pronunţată de

Judecătoria Rm. Vâlcea, în baza art. 434 Cod procedură penală rap. la art. 429 şi urm.
Cod procedură penală, art. 113 Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor speciale cuprinse în
Legea nr. 487/2002 (Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări
psihice), s-a admis sesizarea formulată de Biroul executări penale din cadrul Judecătoriei
Râmnicu Vâlcea şi s-a dispus încetarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament
medical instituite faţă de intimat prin sentinţa penală nr. 106/26.01.2000 pronunţată de
Judecătoria Horezu în dosarul nr. 34/2000, definitivă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că prin
cererea înregistrată la data de 27.11.2013 Biroul executări penale din cadrul Judecătoriei
Râmnicu Vâlcea a solicitat instanţei de executare să constate dacă faţă de persoana
intimatului mai sunt necesare măsuri de siguranţă cu caracter medical.
Prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 106/26.01.2000
pronunţată de Judecătoria Horezu în dosarul nr. 34/2000, definitivă prin nerecurare la
data de 22.02.2000, s-a dispus obligarea numitului la tratament medical până la
însănătoşire, ca măsură de siguranţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 113 Cod penal.
Din actele dosarului (recomandarea medicului specialist, a medicului de
familie, a autorităţii locale şi a organelor de poliţie) a rezultat că intimatul este persoană
nedeplasabilă.
Legea nr. 487/2002 (Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu
tulburări psihice) prevede dispoziţii cu caracter obligatoriu, privind evaluarea stării de
sănătate mintală, consecinţele constatării prezenţei unei tulburări psihice, stabilirea
condiţiilor în care se dispune formularea unui program terapeutic, iar internarea într-o
unitate medicală se face numai din considerente medicale.
Potrivit art. 114 din Codul penal, măsura de siguranţă constând în
internarea medicală se ia când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-
o stare care prezintă pericol pentru societate.
În speţă, judecătorul fondului a reţinut ca neîndeplinită ultima condiţie
expusă, starea în care se află inculpatul impunând fără îndoială concluzia că acesta nu
mai prezintă pericol pentru societate.
Prin urmare, din concluziile formulate de specialişti, coroborate cu actele şi
lucrările dosarului şi dispoziţiile legale incidente în materie, instanţa de fond a constatat
că la acest moment menţinerea sau înlocuirea măsurii de siguranţă, instituite faţă de
intimat în urmă cu 14 ani, nu se mai justifică.
Împotriva sentinţei au formulat contestaţie Parchetul de pe lângă
Judecătoria Rm. Vâlcea şi recurs Direcţia de Sănătate Publică Vâlcea, înregistrate la
Tribunalul Vâlcea sub acelaşi număr de dosar.
Parchetul a criticat sentinţa sub aspectul greşitei admiteri a sesizării,
apreciind că soluţia de încetare a măsurii de siguranţă s-a dispus în baza unui probatoriu
insuficient, fără o expertiză medico-legală din care să rezulte că această măsură nu mai
este necesară, în condiţiile în care iniţial măsura fusese luată în baza unei astfel de
expertize.
Direcţia de Sănătate Publică Vâlcea a invocat aspecte similare, referitoare la
pronunţarea soluţiei fără existenţa unui raport medico-legal care să fi fost efectuat în
cauză.
 144

Prin decizia penală nr. 22/17.03.2014, Tribunalul Vâlcea a declinat

competenţa de soluţionare a căilor de atac în favoarea Curţii de Apel Piteşti, reţinând că
în cauză sunt aplicabile dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 9 alin. 1 şi alin. 2 din Legea
nr. 255/2013, referitoare la soluţionarea ca apeluri a căilor de atac, de către curtea de
apel, în condiţiile în care termenul de declarare a căii de atac ordinare împotriva sentinţei
nu expirase la data de 01.02.2014 (intrarea în vigoare a noului Cod de procedura penală),
iar cererile de recurs împotriva unor astfel de sentinţe, depuse anterior intrării în vigoare
a legii noi, se vor considera cereri de apel.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti sub acelaşi număr
unic de dosar.
La data de 15.05.2014 a fost depus la dosar, de la Secţia 8 Poliţie Rurală
Lăpuşata - Postul de Poliţie Cernişoara, jud. Vâlcea, extrasul din registrul de deces al
Primăriei Cernişoara, jud. Vâlcea, din care rezultă că intimatul a decedat la data de
27.03.2014.
În raport de decesul intimatului după data declarării apelurilor în cauză,
având în vedere faptul că aceste căi de atac au fost declarate în vederea desfiinţării
sentinţei primei instanţe, prin care s-a dispus încetarea unei măsuri de siguranţă luate faţă
de intimat, şi, deci, în vederea pronunţării unei soluţii prin care, pe fond, să se menţină o
astfel de măsură de siguranţă, Curtea a constatat că aceste apeluri au rămas fără obiect
după decesul persoanei în cauză, urmând a fi respinse ca atare.
Nu poate fi reţinută susţinerea parchetului, în sensul că, deşi intimatul a
decedat, trebuie admis apelul, desfiinţată sentinţa primei instanţe şi menţinută măsura de
siguranţă a obligării la tratament medical, pentru că argumentele invocate, legate de rolul
practicii de casare a instanţelor ori de modul în care ar trebui efectuate menţiunile în
registrul de la Biroul de executări penale, nu ar putea justifica o soluţie prin care, practic,
să se dispună menţinerea unei măsuri de siguranţă, cea a obligării la tratament medical,
faţă de o persoană decedată.
Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia penală nr.
302/A/23 mai 2014 a respins ca rămase fără obiect apelurile formulate de Parchetul de
pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea şi de Direcţia de Sănătate Publică Vâlcea.

9. Condiţiile impuse de lege pentru revocarea suspendării executării pedepsei.

Art. 86 ind. 4 Cod penal anterior

Art. 96 alin. 2 noul Cod penal
Art.583 noul Cod de procedură penală

Condamnatul a demonstrat că nu a avut posibilităţi concrete de achita vreo

sumă de bani părţii vătămate şi mai mult decât atât, în cursul contestaţiei a dat
dovadă de bună credinţă, plătind suma de 1.500 lei conform înscrisurilor depuse
la dosar.
Prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege care să
antreneze revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere aplicate
inculpatului.
(Decizia penală nr. 117/C/CJ/12 iunie 2014)
 145

Prin sentinţa penală nr.709 din 1 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul

Argeş, s-a respins cererea de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere
formulată de petent
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că la data de
05.02.2014, a fost înregistrată, sub nr. 486/109/2014, cererea petentului prin care solicita
instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună revocarea suspendării executării
pedepsei sub supraveghere, aplicată condamnatului.
În fapt, petentul a arătat că intimatul a fost condamnat prin sentinţa penală
nr. 986/20.10.2012 pronunţată de Tribunalul Argeş, la o pedeapsă rezultantă de 3 ani
închisoare, iar ca modalitate de executare s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, cu un termen de încercare de 7 ani. Sentinţa a rămas definitivă prin decizia
penală nr. 39/04.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut, că
intimatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 986/20.10.2012, pronunţată de
Tribunalul Argeş, la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, iar ca modalitate de
executare s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cu un termen de
încercare de 7 ani, sentinţă care a rămas definitivă prin decizia penală nr. 39/04.04.2013,
pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
Din actele de la dosar, dar şi din recunoaşterile intimatului, a rezultat că
acesta nu a achitat până în prezent nici o sumă de bani din cuantumul de 10.000 de lei la
care a fost obligat. De asemenea, a mai rezultat că nu realizează nici un venit, deoarece
condamnarea suferită l-a împiedicat să îşi găsească un loc de muncă.
Faţă de aceste precizări ale intimatului, instanţa de fond a apreciat, că acesta
nu a dat dovadă de rea credinţă în îndeplinirea obligaţiilor statuate în sarcina sa. În plus,
s-a constatat că prezenta sesizare a petentului este şi prematură, întrucât s-a situat la mai
puţin de un an de la emiterea titlului executoriu, iar punctul terminus până la care
condamnatul este lăsat să acopere prejudiciul este de 3 luni înaintea expirării termenului
de supraveghere, conform art. 93 alin. 5 cod penal. Pe de altă parte, petentul are suficient
timp în cursul termenului de încercare, care este destul de lung, să urmărească bunurile şi
veniturile intimatului în vederea acoperirii creanţei sale.
Faţă de cele de mai sus, în baza art. 583 alin. 2 cod procedură penală, rap. la
art. 96 cod penal şi art. 15 alin. 2 din Legea nr. 187/2012, instanţa de fond a respins
cererea de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere formulată de
petent.
Curtea a apreciat contestaţia ca fiind neîntemeiată, având în vedere
următoarele considerente:
Conform art. 86 ind. 4 Cod penal anterior, revocarea suspendării executării
pedepsei sub supraveghere intervine între altele, dacă până la expirarea termenului de
încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când acesta dovedeşte că nu a avut posibilitatea de a
îndeplini acele obligaţii.
Textul a fost preluat şi de noul Cod penal cu unele amendamente în art. 96
alin. 2 care stabileşte că dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana
supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa
revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei afară de cazul în care aceasta
dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.
 146

Se observă că ambele texte stabilesc un moment limită care ar putea să

determine revocarea în cazul neîndeplinirii obligaţiilor civile, acesta fiind expirarea
termenului de supraveghere care s-ar împlini la 04.04.2019, în cazul de faţă.
În afară de aceasta, în faţa primei instanţe, condamnatul a demonstrat că nu
a avut posibilităţi concrete de achita vreo sumă de bani părţii vătămate şi mai mult decât
atât, în cursul contestaţiei a dat dovadă de bună credinţă, plătind suma de 1.500 lei
conform înscrisurilor depuse la dosar.
Pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege care să antreneze
revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere aplicate inculpatului, în mod
corect instanţa de fond a hotărât să respingă cererea petentului, şi în consecinţă în
conformitate cu dispoziţiile art. 597 Cod procedură penală, Curtea de Apel Piteşti, prin
Decizia penală nr. 117/C/CJ/12 iunie 2014, a respins contestaţia părţii civile,
apreciindu-o nefondată.

10. Redeschiderea procesului penal (la judecarea în lipsă).

Art.466 Noul Cod de procedură penală

Cum în cauză inculpatul a fost legal citat, atât la instanţa de fond, dar şi la
cea de apel, unde a formulat critici cu privire la soluţia de condamnare,
solicitarea de redeschidere a procesului penal este neîntemeiată, nejustificându-
se reluarea judecăţii, astfel că, motivele invocate de apelantul-condamnat sunt
neîntemeiate.
(Decizia penală nr. 364/A/20 iunie 2014)

Prin sentinţa penală nr.1464 din 26 martie 2014, pronunţată de Judecătoria

Piteşti, s-a respins cererea de redeschidere a procesului penal formulată de condamnat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, petiţionarul-condamnat
a invocat judecarea sa în lipsă, susţinând că nu a avut cunoştinţă de soluţionarea
dosarului penal nr.15720/280/2011 al Judecătoriei Piteşti, în care a fost pronunţată
sentinţa penală nr.1575 din 25 martie 2012, rămasă definitivă prin decizia penală
nr.759/R din 11 septembrie 2012 a Curţii d Apel Piteşti.
Instanţa de fond a constatat că petiţionarul condamnat nu se găseşte în
niciuna din situaţiile prevăzute de lege, respectiv de art.466 Cod pr. penală, pentru
redeschiderea procesului penal.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel condamnatul susţinând că nu a
avut cunoştinţă că este cercetat şi că în timpul procesului se afla la muncă în Germani.
Pentru aceste motive, el a considerat că sunt îndeplinite dispoziţiile art.469
Cod pr.penală, în vederea rejudecării cauzei.
Curte a respins apelul ca nefondat, pentru considerentele ce vor urma:
Potrivit art.466 alin.1 Cod pr. penală, persoana condamnată definitiv, care a
fost judecată în lipsă, poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună
de zile, în care a luat cunoştinţă, prin orice notificare oficială, că s-a desfăşurat un proces
penal împotriva sa.
In plus, este considerată judecată în lipsă, persoana condamnată care nu a
fost citată în proces şi nu aluat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre aceasta,
respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei
 147

şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Nu se consideră judecată în lispă persoana

condamnată care şi-a desemnat apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat
oricând în cursul procesului şi nici persoana care, după comunicare, potrivit legii, a
sentinţei de condamnare nu a declarat apel, a renunţat la declaraţia lui ori şi-a retras
apelul.
Cum în cauză inculpatul a fost legal citat, atât la instanţa de fond, dar şi la
cea de apel, unde a formulat critici cu privire la soluţia de condamnare, solicitarea de
redeschidere a procesului penal este neîntemeiată, nejustificându-se reluarea judecăţii,
astfel că, motivele invocate de apelantul-condamnat sunt neîntemeiate.
Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia penală nr.
364/A/20 iunie 2014, a respins apelul ca nefondat.