MECANISME COGNITIVE CONF. UNIV. DR.

KISS CSABA

ATENTIA

DEFINIŢIE ŞI CARACTERIZARE PSIHOLOGICĂ GENERALĂ

În opinia şi credinţa colectivă, prin imperativul „fii atent!“ se înţelege modul de a ne

mobiliza şi canaliza, în modul cel mai adecvat, toate potenţele şi capacităţile în direcţia ieşirii
cu bine dintr-o situaţie dificilă sau a realizării obiectivului propus.

Definiri empirice

A fi atent“ înseamnă a fi dinainte pregătit pentru ceea ce urmează să întreprinzi, a fi pe

fază, a nu fi luat prin surprindere, a nu fi prins pe picior greşit, a face ceea ce trebuie, a te
orienta cu anticipaţie în câmpul evenimentelor, a te controla în reacţii etc.

Atentia ca reglaj

Necesitatea obiectivă a unor asemenea „reglaje“ permanente este dată de complexitatea

extraordinară a ambianţei şi situaţiilor în care ne desfăşurăm activitatea, de caracterul
aleatoriu şi adesea imprevizibil al factorilor care pot interveni pe traiectoria ei.

Atentia reglaj de” intrari “

La „intrare“, ne confruntăm în permanenţă cu o avalanşă de stimuli, de diferite modalităţi

(auditivi, vizuali, olfactivi, cutano-tactili etc.) şi configuraţii (intensităţi, frecvenţe, forme, culori,
gusturi etc.), dintre care doar unii poartă o informaţie semnificativă restul fiind indiferenţi sau
neutri.

Reglaj intrari

O selecţie devine în acest caz ‚ indispensabilă, iar aceasta reclamă participarea atenţiei.

Organizarea input- ului senzorial presupune:

 Selecţia stimulilor.
 Crearea unei stări optime de activare neurofiziologică şi psihică.
 Rapida şi corecta detectare şi identificare a semnalelor din câmpul extern

Reglaj iesiri

Organizarea “ieşirilor “ se impune, de asemenea, necesitatea de a selecta din repertoriul

general al răspunsurilor posibile reacţia cea mai potrivită şi la momentul oportun.

Aceasta devine posibilă numai pe fondul unei vigilenţe optime la nivelul mecanismelor de
decizie, executie.

1
 Atentia mecanism de reglaj al starilor intermediare

Organizarea “verigii intermediare” a comportamentului respectiv pentru ansamblul

proceselor mentale interne implicate în prelucrarea categorial-conceptuală a informaţiilor, în
alcătuirea planurilor şi programelor şi în elaborarea deciziilor pe diferite termene – scurt,
mediu, lung.

Definire stiintifica

Atenţia poate fi definită ca proces psihofiziologic de orientare, concentrare şi potenţare

selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psiho-comportamentale modale specifice în
raport cu obiectul finalitatea lor proprii, asigurându-le atingerea unui nivel optim de eficienţă
adaptativă.

Atentie –conditie primara

Ea este, înainte de toate, o condiţie primară, de fond, o stare de pregătire psiho-fiziologică

generală ce se conturează în cadrul stării de veghe difuze şi care face posibilă, principial,
declanşarea unui proces psihic conştient – de percepţie, de memorare, de reproducere, de
gândire – sau efectuarea unei acţiuni instrumentale motorii (în plan extern).

Atentia - dinamica procesului

Apariţia unui stimul care trebuie perceput şi analizat, prezentarea unei sarcini care trebuie
rezolvată, actualizarea unei trebuinţe care se cere a fi satisfăcută, propunerea şi formularea
unui scop ce trebuie atins etc. – acţionează ca semnale specifice, care transformă starea de
pregătire psihofiziologică generală în atenţie focalizată, care se include în mecanismul
funcţiei sau activităţii specifice date.

In acest caz, funcţia activitatea dată devine dominantă în câmpul conştiinţei şi în sfera
acţiune a legii exclusivităţii (în momentul dat fiind singura manifestare integrală principală a
subiectului).

Definirea atentiei

Atenţia este un operator comutativ, care trece o activitate din starea potenţială în
starea actuală şi dintr-o zonă de echipotenţialitate într-o zonă de preferenţialitate exclusivă
(impunerea legii exclusivităţii).

STRUCTURA ATENTIEI

Structura atenţiei este dublă – fiziologică şi psihică

1. Componenta fiziologica

Componenta fiziologică precede ontogenetic pe cea psihică şi constituie premisa pe

care se formează aceasta.

Forma în care se manifestă şi se obiectivează atenţia în plan comportamental este

reflexul necondiţionat de orientare (P. Anohin, 1956, E. Sokolov, 1958, 1960, K.Pribram,

2
 1971), determinat de noutatea stimulilor, de modificări neaşteptate în ambianţă sau în
starea proprie a organismului.

Pe lângă direcţionarea canalelor senzoriale şi a vectorului conştiinţei (prin

autointerogaţia „ce se întâmplă?“) către noul stimul, acest reflex se concretizează şi prin
reacţii bioelectrice la nivel cerebral – depresia ritmului alfa şi creşterea generală a
activismului scoarţei cerebrale.

După detecţia stimulului, reflexul generalizat de orientare este înlocuit prin reflexul de
orientare focalizat, care constă într-o creştere secundară a nivelului activismului în limitele
sistemului aferent căruia i se adresează direct stimulul respectiv, cu scăderea sensibilităţii
şi închiderea „supapelor de admisie“ pentru restul stimulilor.

Reflexul de orientare poate lua şi o formă condiţionată, el constând, în acest caz, în

crearea stării de aşteptare în raport cu un anumit obiect-stimul, pe baza acţiunii anterioare
a unui semnal (de avertizare) sau în crearea anticipată a unei stări pregătitoare de acţiune
motorie pe baza unei semnalizări corespunzătoare (sonore sau luminoase) – starea de
start.

Componenta fiziologica –reflexul de orientare

In ambele aceste cazuri, reflexul condiţionat de orientare se asociază cu inducerea unor

montaje perceptive şi motorii – seturi –care vor facilita şi optimiza desfăşurarea actelor
senzoriale sau motorii specifice.

Atentia involuntara

Componenta fiziologică se identifică aproape total cu ceea ce psihologii numesc atenţie

involuntară sau necondiţionată.

Atentia involuntara –mecanism fiziologic

Mecanismul său direct îl constituie interacţiunea fazică dintre cele două verigi ale
sistemului reticulat activator ascendent (SRAA); veriga bulbară (a lui Magoun), care susţine
activarea difuză, respectiv, reflexul generalizat de orientare, şi veriga diencefalică (a lui
Jaspers), care susţine activarea focalizată, respectiv, reflexul de orientare localizat.

Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie şi cu atenţia voluntară. Dacă în timp ce ne

concentrăm asupra unui obiect sau asupra rezolvării unei sarcini apare în câmpul nostru
perceptiv un stimul nou puternic, brusc se întrerupe acţiunea în curs şi locul atenţiei voluntare
este luat de atenţia involuntară (susţinută de reflexul necondiţionat de orientare).

Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie şi cu atenţia voluntară. Dacă în timp ce ne

concentrăm asupra unui obiect sau asupra rezolvării unei sarcini apare în câmpul nostru
perceptiv un stimul nou puternic, brusc se întrerupe acţiunea în curs şi locul atenţiei voluntare
este luat de atenţia involuntară (susţinută de reflexul necondiţionat de orientare).

3
 2. Componenta psihica

Atentia voluntara-componenta psihica

Componenta psihică a atenţiei este indisolubil legată de participarea intenţiei şi reglării

voluntare, care se activează prin deliberare şi comenzi specifice („trebuie să fii atent!“, „să
percep acest obiect“, „să acţionez în cutare moment şi în cutare mod“ etc.), la presiunea
situaţiilor externe sau a condiţiilor interne (dorinţe, trebuinţe, obligaţii etc.).

Atentia voluntara-definitie

În plan subiectiv, atenţia voluntară este conştientizată ca stare de încordare, de

concentrare, de efort neuropsihic, iar în plan comportamental – prin selectivitate şi orientare
autoimpuse, deliberate, în raport cu conţinutul şi modul de desfăşurare a actelor senzoriale,
intelectuale şi motorii.

In acelaşi timp, atenţia voluntară se manifestă şi ca modalitate subiectivă internă de

„luptă“ cu influenţele perturbatoare, de distragere şi împrăştiere.

La om, ea devine forma principală de organizare şi ţinere sub control a desfăşurării

activităţii.

Atunci când activitatea atinge un grad înalt de structurare, consolidare şi automatizare

sau/şi când are o bază motivaţională proprie (intrinsecă), atenţia – pe fondul căreia se
desfăşoară acea activitate – funcţionează oarecum de la sine, fără ca subiectul să depună un
efort neuropsihic special în această direcţie. Spunem atunci că din voluntară ea a devenit
postvoluntară, situându-se nu în afara activităţii specifice, ci în interiorul ei.

Atentia postvoluntara

Pentru a se putea menţine şi realiza, componenta psihică trebuie să aibă la bază tot o
activare selectiv-preferenţială pe fondul stării de vigilenţă şi crearea de focare de dominantă
funcţională la nivelul creierului. în această formă, componenta psihică se suprapune peste
ceea ce numim atenţie voluntară şi postvoluntară.

Functiile atentiei

funcţii concrete:

a) funcţia de explorare şi baleiaj în câmpul perceptiv extern, care se finalizează cu

detecţia stimulului-ţintă ;

b) funcţia de explorare şi scanare a repertoriului memoriei de lungă durată, care se

finalizează cu identificarea elementelor urmează a fi reactualizate, reproduse;

c) funcţia de accentuare a contrastelor, care se finalizează prin focalizarea activării

optime asupra obiectului sau ideii date;

d) funcţia de filtrare-selecţie, care se finalizează prin centrarea activităţii optime doar

pe elementele şi secvenţele specifice ale activităţii şi ignorarea situaţională a celor.
„străine“, exterioare;
4
 e) funcţia de orientare-direcţionare, care se finalizează prin crearea montajelor interne
adecvate desfăşurării proceselor şi acţiunilor "comandate“;

DIMENSIUNILE (ATRIBUTELE) ATENŢIEI

 volumul,
 concentrarea,
 stabilitatea
 mobilitatea şi distributivitatea

Volumul atentiei

Volumul exprimă numărul „elementelor“ sau „entităţilor“ distincte (litere, cifre, silabe,
cuvinte, figuri geometrice, imagini, obiecte) pe care un subiect le poate cuprinde simultan cu
maximă şi relativ egală claritate (în plan perceptiv sau în plan mental – reprezentare,
imaginaţie).

Concetrarea

Concentrarea este, poate, dimensiunea cea mai importantă a atenţiei, ea exprimând

gradul de activare selectivă şi intensitatea focarelor dominante la nivelul structurilor şi zonelor
cerebrale implicate în realizarea procesului sau activităţii psihice specifice.

Ea poate lua astfel valori diferite atât de la un subiect la altul, cât şi la unul şi acelaşi
subiect, în momente diferite de timp, în funcţie de caracteristicile şi conţinutul sarcinilor, cât şi
de starea sa internă (motivaţională, afectivă, odihnă-oboseală etc.).

Dimensiuni ale concentrarii

Continuumul ei valoric, în plan funcţional, se întinde între extremele cunoscute în

patologie – fixitatea, care se întâlneşte în schizofrenie, şi difuzitatea, care apare în sindromul
frontal şi în oligofrenie.în stare normală se poate vorbi de niveluri de concentrare – slab,
mediu, înalt.

Masurarea gradului de concentrare

Calitativ, concentrarea va fi exprimată în corectitudinea răspunsurilor la probele

specifice de tip Bourdon. Anfimov, Kraepelin, probe de tip cod etc. Iar corectitudinea se
evaluează prin raportarea numărului de răspunsuri corecte (Nc) la numărul de erori (bifări,
greşeli + omosiuni).

Potentarea

f) funcţia de potenţare, care se concretizează în regenerarea succesivă a efortului

neuropsihic necesar pe toată durata activităţii;

g) funcţia de avertizare şi de alertare, care se concretizează în momente de

accentuare a vigilenţei, prudenţei şi discernământului în situaţii imprevizibile sau
critice.

5
 Profunzimea

Profunzimea (intensitatea) concentrării poate fi apreciată şi după rezistenţa la acţiunea

factorilor perturbatori, distractivi:

cu cât frecvenţa şi intensitatea acestora la care atenţia poate rezista sunt mai mari, cu
atât concentrarea este mai profundă.

Dar, evident, pentru a atinge un nivel ridicat de concentrare a atenţiei este necesar şi un
efort voluntar mai intens, de mai mult consum de energie nervoasă.

Stabilitatea

Stabilitatea exprimă durata în decursul căreia atenţia se poate menţine aproximativ la

acelaşi nivel (optim, posibil în situaţia dată şi pentru subiectul dat)., de la câteva minute până
la câteva ore, nu e suficient simplul fapt de a atinge nivelul cerut de concentrare a atenţiei,
dar şi menţinerea acestui nivel timp este necesar pentru finalizarea activităţii începute.

Stabilitatea, ca şi concentrarea, se poate educa şi dezvolta prin exerciţiu, subiectului

cerându-i-se să rezolve sarcini cu durate din ce în ce mai mari, şi prin întăriri adecvate. Ea
este însă condiţionată şi de anumite premise naturale, cum ar fi forţa, mobilitatea şi echilibrul
proceselor nervoase fundamentale.

Într-o activitate continuă, desfăşurată pe mai multe ore, cum este activitatea de învăţare
în şcoală (4-6 ore zilnic) sau activitatea de muncă în diferite domenii (6-8 ore), durata optimă
de menţinere aproximativ la acelaşi nivel a concentrării atenţiei variază între 40 minute şi 2
ore, intervale după care devin necesare pauze intermediare (între 10 şi 31 minute).

Mobilitatea atentiei

Mobilitatea reprezintă calitatea atenţiei de a se comuta rapid, la nivel optim de

concentrare, de la o situaţie la alta, de la o secvenţă sau verigă a activităţii la alta, menţinând
totodată controlul asupra ansamblului.

Graţie acestei calităţi, elemente şi secvenţe particulare se leagă într-o organizare spaţio-
temporală unitară. Prin aceasta, mobilitatea se deosebeşte şi se opune simplei fluctuaţii sau
oscilaţii, care reprezintă, în genere, o trăsătură negativă.

Potrivit datelor lui Cherry şi Taylor, durata necesară pentru deplasarea focusului atenţiei
este de minimum 1/6 secunde. Aceasta include timpii necesari deconectării unor canale şi
conectării altora, diminuarea urmelor secvenţelor sau elementelor anterioare şi pregătirea
pentru a face loc unor secvenţe şi elemente noi etc. (Treisman, 1973).

Distributivitatea atentiei

Distributivitatea se referă la posibilitatea atenţiei de a permite realizarea simultană a două

sau mai multor activităţi diferite. Aceasta este discutabilă. Unele date par a pleda în favoarea
existenţei reale a distributivităţii, altele împotrivă. în formularea răspunsului se cere, aşadar,
prudenţă şi să ţinem seama de legea neurofiziologică obiectivă a exclusivităţii, potrivit căreia,

6
într-un moment dat de timp, nu putem efectua decât o singură activitate principală. Acolo
unde se vorbeşte distributivitate şi de simultaneitate, avem de-a face cu o comutare e rapidă.

Cel mai plauzibil este un răspuns relativ: unele activităţi nu pot fi îndeplinite simultan,
altele pot fi îndeplinite numai dacă:

a) doar una este principală, iar cealaltă secundară şi subordonată;

b) una solicită mobilizare şi concentrare voluntară, iar cealaltă este automatizată;

c) ambele acţiuni sunt verigi sau componente ale unei activităţi unitare supraordonate

Există profesii cum sunt cele executiv-motorii, de pilotare a autovehiculelor, de

conducere, pedagogică etc. care solicită din plin distributivitatea sau cel puţin comutarea
rapidă între mai multe acţiuni sau verigi diferite.

În plan neurofiziologic bazal, distributivitatea este favorizată de mobilitatea şi echilibrul

proceselor nervoase şi îngrădită de inerţie şi dezechilibru.