Sunteți pe pagina 1din 14

Planul lucrării

1. Introducere ………………………….................................3

2. Capitolul I - Providența Divină și aspectele providenței.....5


2.1 Conservarea lumii........................................................6
2.2 Cooperarea, conlucrarea sau asistența.........................7

3. Capitolul II- Providență și Creație………………..……...10

4. Concluzii............................................................................13

5. Bibliografie........................................................................15

1
I. Introducere

După învățătura creștină, Dumnezeu a creat lumea din nimic, prin puterea cuvântului Său
„El a zis și s-a făcut, El a poruncit și s-a zidit ” (Ps. 148,5). Lumea are un început și va avea
un sfârșit deci ea nu e veșnică. Lumea este creată în timp. Noțiunea de nimic vrea să ateste că
lumea are un început și că însăși esența lumii, din care a fost făcută, a fost creată tot de
Dumnezeu. „Dacă Dumnezeu nu este și autorul materiei, spune Sfântul Atanasie cel Mare, ci
a făcut lucrurile dintr-o materie deja existentă, atunci El apare slab, deoarece n-a putut să
producă nimic fără materie, din cele existente, așa cum slăbiciunea tâmplarului se arată prin
aceea că nu poate face nimic fără lemn.”1
„În calitate de ființă atotputernică, atotperfectă și atotbună, Dumnezeu a creat lumea în
ansamblul ei ca o creatură bună.” 2 Cuvintele Scripturii: „Și a văzut Dumnezeu că toate câte
a făcut erau bune foarte ”(Fc 1,31), arată că lumea în totalitatea ei, cea spirituală și cea
materială, erau întru totul potrivite scopului pentru care Dumnezeu l-a creat.
De asemenea, doctrina creștină învață că răul nu exista ca un principiu de sine stătător,
răul nu are ființă, : „răul nu este un lucru, nu are ipostas.”3 De aceea putem spune că: „răul
provine din reaua întrebuințare a libertății de către om.”4
„Fiind răul o lipsă a binelui, a cărei carenţă se opune progresului moral în lume,
concepţia creştină nu-1 leagă de esenţa realităţii eterne, nici de cea creată de Dumnezeu, ci
numai de libertatea omului. Dar după unii, dacă se ia în considerare cantitatea şi varietatea
răului din lume şi dintre oameni, trebuie admisă, ca o cauză suplimentară a răului, în afara
libertăţii omului, libertatea altor spirite, în speţă a îngerilor răi sau a diavolului. Astfel îşi
găsesc explicaţie o serie de rele care bântuie omenire a de astăzi.”5
De asemenea, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv și cu un scop. Părinţii au scos în
evidenţă bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creaţiei. Dumnezeu a creat lumea din bunătate,
pentru ca să facă părtaşe şi alte Fiinţe de iubirea Lui intertrinitară. „Dacă pe toate le-a creat

1
Preot Profesor Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 142;
2
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă-Manual pentru Seminariile
Teologice, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 137;
3
Nikolaos Matsoukas, Teologia Dogmatică și Simbolică Vol. II- Expunerea Credinței Ortodoxe ,Trad. Nicușor Deciu,
Ed. Bizantină, București, 2006, p. 158;
4
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Op. cit., p. 138;
5
Ibidem, p. 181;

2
Dumnezeu ca să se împărtăşească de iubirea Lui, scopul lor este să ajungă la o participare
deplină la această iubire, adică la o comuniune deplină cu Dumnezeu.”6 „Iconomia lui
Dumnezeu sau planul Lui cu privire la lume constă în îndumnezeirea lumii create, care, în
urma păcatului, implică şi mântuirea.”7
După ce a creat lumea și omul din iubire, pentru ca întreaga creație să se împărtășească de
bunătatea Sa, Dumnezeu nu-și întoarce fața Sa de la creatură, ci îi poartă de grijă, mai ales,
deoarece ea singură, fără ajutorul Său, nu-și poate îndeplini scopul pentru care a fost creată.
Astefel, „providența sau pronia dumnezeiască este purtarea de grijă pe care Dumnezeu o
manifestă în mod permanent față de întraga creatură.”8

6
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ediția a III-a, Ed. IBMBOR, București,
2003, p. 352;
7
Ibidem, p. 337;
8
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Op. cit., p. 177;

3
II. Capitolul I-Providența Dumnezeiască

Dumnezeu n-a lăsat lumea în părăsire după ce a creat-o și poartă grijă de ea, ca să nu se
întoarcă în neantul din care a fost adusă, şi o sprijină, ca să-şi atingă scopul pentru care a fost
creată. Providenţa pe care Dumnezeu o manifestă faţă de creație, prin ordinea ei interioară, are
trei aspecte principale. „Prin lucrarea Sa proniatoare Dumnezeu poartă de grijă omului şi
lumii create de EI, ca să poată exista ca atare. Mântuitorul ne arată că Dumnezeu îi poartă
de grijă păsărilor cerului şi crinilor câmpului (Matei 6,26), iar Apostolul Pavel spune:«în El
avem viață, în El ne mişcăm şi suntem» (Fapte 17, 28).” 9
Pronia dumnezeiască este autoritatea atotmântuitoare şi susţinătoare şi purtarea de grijă a
lui Dumnezeu faţă de zidirile Sale, sensibile şi inteligibile, prezente şi viitoare, acum şi în
veşnicie. Înlăuntrul proniei dumnezeieşti se încadrează şi punerea în lucrare a dreptăţii
dumnezeieşti, care intervine atunci când în viaţa omului stăpâneşte ceea ce este iraţional.
Astfel, dreptatea dumnezeiască, în calitate de realitate absolută, curmă iraţionalul pentru
interesul general al propăşirii omului. Fiecare lucru care există este de la începutul creaţiei sale
hărăzit pentru un anume scop. Acest plan dumnezeiesc nu poate fi schimbat deoarece
Dumnezeu „toate cu înţelepciune le-a făcut”(Ps. 103,25).
Realitatea providenţei divine este dovedită neîndoielnic atât de Sfânta Scriptură, cât şi de
Sfânta Tradiţie. Precum au observat Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, întreaga Scriptură
cuprinde cea mai vie, cea mai populară şi cea mai poetică expresie a ideii de providenţă divină,
unele din paginile ei având un conţinut demonstrativ în această privinţă. Asemenea pagini
găsim în cartea Iov, în Cartea Psalmilor (îndeosebi în Ps 103) şi îndeosebi în cuvântările
Mântuitorului. La fel, Sfinţii Părinţii au susţinut şi apărat în unanimitate învăţătura Bisericii
despre providenţa divină, folosindu-se de argumente atât din raţiune, cât şi din Sfânta
Scriptură, recunoscând: „că Dumnezeu nu este numai Făcătorul cerului şi al pământului, ci şi
Atotţiitorul acestora, precum se afirmă în articolul 1 din Crez.”10
Acţiunea providenţei este comună celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. Vorbind despre
purtarea de grijă a lui Dumnezeu-Tatăl pentru oameni, Mântuitorul zice: „Deci nu vă îngrijiţi
zicând: Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca?.,. că ştie Tatăl vostru

9
Preot Profesor Dr. Dumitru Popescu, Op. cit., p. 182;
10
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Op. cit., p. 179;

4
Cel ceresc că aveţi trebuinţă de toate acestea” (Mt 6, 31-32). Referindu-se la lucrarea comună
a Tatălui şi Fiului, Mântuitorul spune: „Tatăl Meu până acum lucrează: şi Eu lucrez" (In 5,
17), iar psalmistul grăieşte despre Sfântul Duh: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei
înnoi faţa pământului” (Ps 103, 1).
Deoarece providenţa divină îmbrăţişează nu numai lumea în general ci şi fiecare creatură
în parte (cf. Lc. 10,29-30), ea se împarte în generală şi specială. La fel, ea poate fi ordinară şi
extraordinară. Providenţa ordinară se exercită prin mijloace naturale pe care Dumnezeu le-a
rânduit o dată cu crearea lumii, iar cea extraordinară prin mijloace speciale mai presus de legile
naturii, prin minuni.

2.1 Conservarea

Conservarea lumii este lucrearea dumnezeiască prin care lucrurile și ființele create sunt
păstrate în forma lor originară. Aceasta nu înseamnă însă numai ferirea creaturii de distrugere,
ci trebuie înțeleasă ca o influență neîntreruptă a lui Dumnezeu asupra lumii, pentru ca ea, în
continuă mișcare și schimbare, să ajungă la ținta ei finală: desăvârșirea. De aceea teologii
scolastici au numit această activitate divină o creație continuă. „Dumnezeu a lucrat în trecut,
lucrează și în prezent și va lucra și în viitor, pentru ca lumea creată de El, păstrându-și
identitatea, să parcurgă în timp o ascensiune continuă spre ținta ei finală.”11
Prin lucrarea Sa de conservare, Dumnezeu păstrează identitatea neschimbată a fiecărui
lucru, a fiecărei specii sau a fiecărui regn, ca şi a întregii creaţii, fiindcă este rezultatul lucrării
Creatorului, Care rămâne neschimbabil în fiinţa Sa. Cu toate că omul trece prin faze diferite
ale dezvoltării lui psiho-fizice totuşi de la început şi până la sfârşit îşi păstrează neschimbată
identitatea lui personală Tot astfel şi creaţia, cu toate că va trece printr-o transfigurare
radicală, de la lumea noastră naturală la lumea spirituală a Împărăţiei lui Dumnezeu, totuşi
lumea actuală naturală îşi păstrează identitatea cu lumea viitoare deplin pnevmatizată.
„Stabilitatea lui Dumnezeu este în același timp mișcare, dar nu o mișcare de la un lucru finit
la altul finit, ci o mișcare stabilă în existență prin înnoirea infinității divine în care vom avea
totul”12.

11
Ibidem, p. 177;
12
Preot Profesor Dr. Dumitru Popescu, Op. cit., p. 183;

5
Providenţa conservă şi conduce lumea şi în stare de păcat. Aceasta înseamnă că lumea nu
e compromisă şi nu va fi dusă la distrugerea totală de forţa râului, ci ea îşi păstrează valoarea
în faţa lui Dumnezeu şi poate să fie conservată de El într-o stare în care omenirea poate fi
condusă spre mântuire şi îndumnezeire şi e condusă de fapt spre această ţintă.
Întrucât răul nu e un factor care acţionează la fel pentru a menţine lumea mai departe în
starea de slăbire introdusă în ea, providenţa conservatoare nu e nici ea o contra-acţiune mereu
egală, care menţine lumea cu toată ştirbirea persistentă în ea. Răul căutând, prin iniţiativele
mereu noi ale duhurilor rele şi ale oamenilor influenţaţi de acelea, să menţină răul în lume în
forme noi şi să-l imprime tot mai adânc în ea, cu speranţa că o va distruge total, providenţa e
şi ea mereu nouă în modurile ei de a menţine lumea, de a o apăra, folosindu-se şi de forţele ei
proprii şi de acţiunile bune ale oamenilor, fie că acestea susţin totdeauna binele, fie că-l susţin
cu intermitenţă. Prin înmulţirea oamenilor ca factori ai binelui şi ai răului, mereu originali, dar
cu amintirea trecutului. Dumnezeu conduce lumea la faze mereu noi.
„Lumea e dusă astfel, chiar prin providenţa conservatoare, înainte. Cu alte cuvinte, e greu
de a distinge între providenţa conservatoare şi cea cârmuitoare.”13

2.2 Cooperarea, conlucrarea sau asistența

„Dumnezeu poartă de grija întregii creaţii şi face bine prin întreaga creaţie şi ne
instruieşte de multe ori chiar prin demoni, cum a fost cazul lui Iov.”14
Cooperarea, conlucrarea sau asistenţa este acţiunea în puterea căreia Dumnezeu acordă
întregii creaturi ajutorul Său, pentru ca aceasta să-şi poată ajunge scopul ei dat de El. Astfel,
Dumnezeu împărtăşeşte întregii creaturi, ca şi fiecărei creaturi în parte, potrivit naturii ei şi în
conformitate cu legile după care se conduce, ajutorul necesar pentru atingerea scopului său.
„Desigur, această conlucrare cu creatura, deşi este constantă, nu este identică sau uniformă,
deoarece într-un fel conlucrează cu creatura neînsufleţită, şi în alt fel cu creatura raţională şi
liberă, omul.”15

13
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 512;
14
Sfântul Ioan Damaschin, Op. cit., p. 109;
15
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Op. cit., p. 177;

6
„Esenţa vieţii creştine, stă în comuniunea noastră deplină, conştientă şi liberă cu
Dumnezeu Creatorul şi cu întreaga făptură. Trăirea ideii creştine, în înţelesul ei înalt, îşi are
temelia, poate, nu atît în dorinţa de a dobîndi mîntuirea, cît în dorinţa de a împlini acea
dragoste fără de hotar, către Dumnezeu şi către om.”16
Cu creatura neînsufleţită conlucrează în sensul că veghează ca aceasta să-şi desfăşoare
activitatea Potrivit legilor specifice ei, precum spune psalmistul: „şi-a cunoscut apusul său,
pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte" (Ps 103,20-21).
Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul, fiinţa conştientă şi liberă, se realizează însă în mod
diferit, această conlucrare fiind în funcţie de calităţile, aptitudinile, vocaţia, scopul propus şi
mijloacele alese de persoana umană în cauză. Astfel, dacă pe lângă calităţile corespunzătoare,
persoana respectivă îşi propune realizarea unui scop mai înalt, Dumnezeu îl ajută la realizarea
acestuia, uşurându-i găsirea mijloacelor, depăşirea greutăţilor, menţinându-i elanul sau
entuziasmul în desfăşurarea acţiunii. Iar dacă totuşi în mod inconştient şi involuntar se
îndreaptă spre un scop rău, Dumnezeu îi luminează mintea spre a putea înţelege urmările
acţiunii sale şi a se opri astfel de la săvârşirea a ceea ce şi-a propus. „Însă niciodată, în această
activitate de conlucrare, Dumnezeu nu ridică libertatea omului, astfel că acela care în mod
voluntar urmăreşte un scop rău, e lăsat să-l împlinească (cf. Rm 1, 26).”17
„Dumnezeu nu intervine în creație în mod determinist, pentru a suprima identitatea și
constituţia specifică a fiecărui lucru sau fiinţe, dar nici nu le abandonează, lăsându-le să se
dezvolte în mod iraţional, prin întâmplare sau hazard, întrucât Dumnezeu Cel revelat este
Dumnezeul iubirii și comuniunii treimice, Cuvântul Tatălui lucrează prin Duhul Sfânt şi
cooperează sinergetic cu fiecare lucru creat, potrivit identităţii și modului său propriu de
mişcare, prin întâlnirea dintre energiile, necreate ale lui Dumnezeu cu cele create ale fiecărei
făpturi în parte şi ale tuturor în comun, ca să păstreze unitate creaţiei."18
Mai mult chiar, conlucrarea omului cu Dumnezeu nu are în vedere numai conservarea
creaţiei, ci şi îndumnezeirea ei, prin Biserică, datorită unui proces duhovnicesc care începe aici
pe pământ, prin Biserică, şi se plineşte dincolo, în Împărăţia lui Dumnezeu, la parusia
Domnului. Acest proces se realizează prin întâlnirea dintre energiile necreate cu cele create, în

16
Pr. Magistrand Constantin Galeriu, Pronie, har și libertate, după Teofan-fostul episcop de Vladimir, în Rev.
„Ortodoxia”,Anul XI, nr. 3 Iulie-Septembrie,Ed. IBMO București, 1959, p.398;
17
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Op. cit., p. 178;
18
Preot Profesor Dr. Dumitru Popescu Op. cit., p. 183;

7
Hristos, ca Logos Creator și Mântuitor, fiindcă energiile create au fost zidite de Dumnezeu ca
să poată fi pătrunse și transfigurate de energiile necreate în Hristos ca Logos întrupat. „Pe
această cale, omul credincios poate să facă experiența potențială a unor calități necreate încă
de aici de pe pământ, ca arvună a transfigurării lui depline și a întregii lumi în Hristos.” 19
„Trebuie să se ştie că alegerea celor care trebuiesc făcute este în puterea noastră.
Ducerea până la capăt a faptelor bune se îndepline şte cu ajutorul lui Dumnezeu, care, potrivit
preştiinţei Sale, conlucrează cu cei care aleg binele cu dreaptă cunoştinţă. Ducerea până la
capăt a faptelor rele, însă, se îndeplineşte prin părăsirea lui Dumnezeu, care iarăşi, potrivit
preştiinţei lui, îi părăseşte în chip drept.”20
Mântuirea adusă de Hristos are atât dimensiune personală, cât și cosmică. Conlucrarea
lui Dumnezeu cu creația se vede din cuvintele Mântuitorului, Care spune că: „Tatăl Meu până
acum lucrează, și Eu lucrez” (In. 5,17), sau cum spune Apostolul: „Dumnezeu este Cel ce
lucrează în voi, și ca să voiți și ca să săvârșiți, după bunăvoința Lui”(Filipeni 2,13).
„Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul arată că lumea nu este destinată distrugerii, ci
transfigurării ei în Hristos.”21
Dumnezeu îi deschide omului drumul spre o viaţă nouă în final: „Iată, toate le fac noi”
(Ap 21,5). Dar pentru ca să se realizeze în om această înnoire, el însuşi trebuie să se străduiască
a deveni nou, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Aşa şi noi, întru înnoirea vieţii să
umblăm” (Rm 6, 4). Numai astfel el poate progresa pe calea urcuşului duhovnicesc: prin
propria sa străduinţă, dar ajutat de harul divin. Aşadar, în acest fel el va putea ajunge la
asemănarea cu Dumnezeu după îndemnul Mântuitorului: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl
vostru Cel din ceruri desăvârşit este” (Mt 5, 48).
Conducerea lumii înainte, ca operă a providenţei ce se face cu colaborarea lumii, nu se
poate despărţi total nici de o anumită lucrare creatoare, progresivă a lui Dumnezeu, deşi aceasta
se deosebeşte de creaţia propriu-zisă, întrucât se foloseşte de fundamentul pus prin creaţie. „De
exemplu, tot prin providenţă sinergică Dumnezeu conduce materia până la faza în care poate
fi creat şi aşezat omul în lume. însăşi aducerea la existentă a altor şi altor oameni e şi ea o

19
Ibidem,p. 183;
20
Sfântul Ioan Damaschin, Op. cit., p. 108;
21
Preot Profesor Dr. Dumitru Popescu Op. cit., p. 184;

8
operă creatoare a lui Dumnezeu, nu numai o conducere a lumii spre ţinta desăvârşirii lor în
comuniunea cu El.”22

Capitolul II- Creație și providență

Dumnezeu are grija permanentă de lume, și lucrează permanent în aceasta. Această


lucrare poate fi definită ca o creație continuă sau o acțiune în care Dumnezeu intervine în lume.
Prin această acțiune, providența are un sens dinamic, prin care Dumnezeu conduce lumea
înainte.
Guvernarea, conducerea sau cârmuirea lumii este activitatea prin care Dumnezeu
conduce creatura în general şi fiecare creatură în special spre înfăptuirea scopului ei. Şi această
lucrare dumnezeiască se realizează într-un fel cu creatura neînsufleţită şi într-un alt fel cu
omul. Creaturile neînsufleţite sunt conduse de Dumnezeu prin legile pe care El le-a sădit în
natura fiecăreia dintre ele precum spune psalmistul: „Pus-ai hotar apelor peste care nu vor
trece, nici se vor întoarce ca să acopere pământul (Ps 103,9). Omul şi comunităţile omenești
sunt conduse de Dumnezeu spre trepte de existenţă din ce în ce mai ridicate printr-o activitate
de împreună-lucrare, în care se poate deosebi şi o lucrare creatoare progresivă - acea creaţie
continuă de care vorbeau teologii scolastici - căci „însăşi apariţia constantă şi continuă a noi
şi noi generaţii de oameni, care iau locul celor ce au părăsit lumea aceasta, este nu numai o
conducere a lumii spre scopul ei, ci şi o activitate creatoare a lui Dumnezeu.”23
„Sensul dinamic al providenţei conservatoare se activează însă mai accentuat pe planul
istoriei fiinţelor umane conştiente, al dezvoltării acestora. Ea ajută aici forţele binelui nu
numai să se menţină pe ele şi să menţină deci şi omenirea în aceleaşi forme, ci şi să
îngrădească şi să contracareze formele noi de acţiune ale răului.”24
Al treilea aspect al providenţei divine priveşte conducerea lumii către scopul ei final, cerul
nou şi pământul nou ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Mântuitorul vorbeşte despre guvernarea
lumii când numeşte pe Dumnezeu „Domn al cerului şi al pământului” (Matei 25,11).
Guvernarea creaţiei de către Dumnezeu are în vedere atât identitatea dintre lumea actuală şi

22
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Op. cit., pp. 512-513;
23
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Op. cit., p. 178;
24
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 512;

9
cea viitoare, aşa cum am subliniat mai sus, cât şi mişcarea sa orientată către slăvirea ei finală
în Hristos. „Teologia patristică a reabilitat noțiunea de mișcare, arătând că aceasta nu
îndepărtează omul de Dumnezeu, ci este mijlocul prin care Dumnezeu călăuzește creația, ca
să înainteze spre slăvirea ei finală în Hristos.”25
Revelaţia supranaturală, care constă nu numai dintr-o învăţătură a lui Dumnezeu, ci şi din
acte, aduce trepte esenţial noi, mai presus de cele ale firii, în ridicarea umanului. Această
acţiune de deschidere a unor trepte esenţial noi şi de conducere a omenirii spre ele intră şi ea
în cadrul providenţei, care se identifică cu planul de mântuire şi îndumnezeire a lumii. Căci
fără aceste trepte noi şi fără conducerea creaţiei spre ele şi ridicarea ei pe ele, providenţa
conservatoare şi cârmuitoare nu ar avea nici un sens.
„În înaintarea istoriei are un mare rol, după învăţătura creştină, providenţa
dumnezeiască, prin aceste trepte noi pe care le deschide Dumnezeu creaturii conştiente şi prin
conducerea creaţiei spre ele, şi prin ridicarea acesteia pe ele. Desigur, nici în acţiunea aceasta
Dumnezeu nu lucrează singur, ci în colaborare cu acţiunea umană.”26
Această acţiune pune în relief mai ales faptul că Dumnezeu nu este un Dumnezeu pur
conservator al lumii, în anumite forme esenţiale ciclice, ci un Dumnezeu al unei lumi chemate
la perfecţiunea vieţii în unirea cu El. El nu e Dumnezeul eternizării lumii în forma existentă,
ci al unei lumi pe care o conduce prin mişcare la ţinta desăvârşirii în El însuşi. Dumnezeu a
lucrat în acte trecute, dar în acte care au dus lumea înainte. De aceea trebuie să credem că El
lucrează şi acum în moduri adecvate timpului nostru şi va lucra şi în viitor, descoperindu-Se
tot mai adecvat în viitor, ca să Se descopere deplin în viitorul eshatologic.
Dumnezeu Se revelează în felul acesta ca fiind factorul de formare a unei umanităţi mereu
mai înălţate, forţa care ne duce spre un viitor niciodată închis. Acest factor se manifestă în
forma unei iubiri de oameni, care dă continuu oamenilor mai mult, care-i vrea pe oameni mereu
mai iubitori între ei. Iubirea de Dumnezeu sau mai bine zis gândul la Dumnezeu este astfel o
contribuţie continuă de a menţine lumea în devenire spre relaţii tot mai autentic umane între
oameni. „Dumnezeu Se opune absolutizării oricărei structuri şi stări interumane atinse.
Dumnezeu Îşi manifestă eficienta în menţinerea orizontului spiritual al omului liber față de
orice grad şi formă de structură şi de relaţie interumană atinsă; în impulsul dat naturii noastre

25
Ibidem, p. 185;
26
Ibidem, p. 513;

10
de a găsi căile care duc spre relaţii interumane mereu mai bune, spre ținta unei umanităţi de
maximă înălţime, indefinibile dinainte.”27 Sfântul Maxim Mărturisitorul a exprimat această
viziune prin aprecierea pozitivă a mişcării în timp, ca mişcare spre ținta finală a odihnei în
uniunea Iubitoare cu Dumnezeu cel nelimitat şi în acelaşi timp neidentic cu eul nostru. „Căci
în mod necesar va înceta mişcarea liberă a tuturor în jurul a orice altceva, când se va arăta
ultima țintă dorită şi participată care va umple în mod neîncăput, ca să zic aşa, cele ce vor
participa la ea pe măsura lor. Căci spre ea tinde toată vieţuirea şi gândirea celui înalt şi la ea
se opreşte toată dorinţa şi nu mai e purtată nicidecum dincolo de ea."28
„Pe Dumnezeu îl experiem prin semeni, în iubirea fată de ei, sau noi ne verificăm
experierea Lui în iubirea deplin responsabilă fată de ei, dar nu identificându-L cu ei, nu
identificându-L cu iubirea noastră întreolaltă, ci ca o sursă de iubire personală supremă, care
ne dă puterea să ne ridicăm la o iubire tot mai înaltă întreolaltă.”29
Spiritualitatea creştină răsăriteană, cu dogmele ei deschise spre infinit, cu rânduielile
purificatoare de patimi şi susţinătoare ale rugăciunii, este cea mal bună metodă atât pentru
dobândirea adevăratei libertăţi întru Dumnezeu, cât şi pentru progresul în cunoaşterea şi
comuniunea prin experienţă a lui Dumnezeu şi a semenilor; este cea mai bună metodă prin care
se asigură înaintarea pe linia voită şi de providenţa lui Dumnezeu, care a ajuns la lucrarea ei
cea mai înaltă în Hristos. Căci ea se revelează în Hristos ca un plan şi ca o lucrare reală în
vederea mântuirii şi îndumnezeirii creaţiei în EI.
Cele trei acţiuni sau momente ale activităţii providenţiale sunt mai mult aspecte ale ei,
deoarece adeseori se împletesc şi întrepătrund, formând o singură acţiune divină, în care
Dumnezeu toate spre folosul zidirii le orânduieşte.

27
Ibidem, p. 516;
28
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G. 91, col. 1076 D., apud, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 516;
29
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 518;

11
III. Concluzii

Dintre toate învățăturile de credință cea mai mângâietoare este învățătura despre providență
care ne spne că: pronia sau providența este „purtarea de grija a lui Dumnezeu față de creaturile
Sale.”30
În concepţia creştină, prin providenţa divină se înţelege activitatea neîntreruptă a lui
Dumnezeu care din bunăvoinţa şi nemărginita Sa bunătate susţine creaturile Sale într-o existenţă
ordonată, îndrumându-le în vederea împlinirii scopurilor lor.
Prin a Sa providenţă care este o voinţă şi activitate pozitivă şi nemijlocită, Dumnezeu
conservă lumea. Făpturile sunt îngrijite de Dumnezeu, ferindu-le de puterile dăunătoare, căci altfel
ele s-ar întoarce în inexistenţă, după cuvântul psalmistului: „Lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în
ţărâna lor se vor întoarce” (Psalm 104, 29).
În cadrul acţiunilor omului, Dumnezeu îndeamnă şi-l îndrumă pe om spre bine, fără însă a-i
încălca voinţa lui liberă. Dumnezeu îi supraveghează voinţa liberă, lăsându-l să aleagă între bine
şi rău. Fără această libertate de voinţă n-ar mai avea temei valoarea morală, pentru săvârşirea
binelui.
Chiar şi atunci când omul nu-şi dă seama, providenţa divină conduce lucrurile spre
îndeplinirea scopurilor lor. De fapt aceasta are loc fără ca libertatea morală a omului să fie
încălcată. Într-adevăr, decizia luată este a omului şi lui îi revine responsabilitatea pentru ea.
Providența și planul de îndumnezeire a creației și a ființei umane nu sunt zădărnicite de
păcatul ce s-a introdus în lume. „Providența conservă și conduce lumea și în stare de păcat.”31
Numai creștinismul este în măsură să aducă soluţia practică pentru izbăvirea de rău. Pe
lângă o înţelegere adâncă a răului, ne dă şi mijloace de salvare. Religia, chiar în explicarea răului,
se bucură de avantaje mult superioare metafizicii, cu atât mai mult ştiinţei. Are privilegiul de a
poseda mijloace de investigaţie, care pătrund dincolo de timp, în eternitate, dincolo de spaţiul
acesta, în infinit. Soluţia ei este ajutată în creştinism de revelaţia adevărului şi prin aceasta oferă
garanţii supreme de veridicitate teoretică şi de eficacitate practică. Trăim în mijlocul unei tragedii
din care doar pocăinţa, asceza şi căutarea împărăţiei lui Dumnezeu ne salvează. „Prin prisma

30
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște și Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed.
Diecezană, Caransebeș, 2001, p. 393.
31
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 511;

12
răului şi a unor groaznice pătimiri nu putem trage concluzii despre păcătoşenia unuia sau altuia,
de vreme ce răul constituie tragedia, şi de multe ori, prin dumnezeiasca pronie, devine mijloc al
pedagogiei şi menţinerii firii pentru săvârşirea binelui prin depăşirea răului.”32
„Omul e chip al lui Dumnezeu. Înrudit prin aceasta cu Creatorul său, el își află realizarea
desăvârșirii sale prin Dumnezeu și calea libertății sale e în comuniunea cu chipul cel dintru
început și cu acei de un chip cu dânsul. Orice început, ca și în creație și în mântuire, îl face
Dumnezeu; dar fără consimțământul propriu, sufletul nu vă înflorii niciodată în har. Dumnezeu
nu predestinează pe nimeni, chiar dacă văzând mersul tuturor, știe din veci unde va ajunge fiecare.
Creștinul trebuie să își închine conștiința și libertatea sa zidirii bunătății și desăvârșirii prin harul
lui Dumnezeu.”33

32
Nikolaos Matsoukas, Op.Cit., p.160;
33
Pr. Magistrand Constantin Galeriu, art. cit., p. 413;

13
IV. Bibliografie

1. ***Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti
2006.
1. Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri Partea întâi, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae și Pr. Ioan
Buga, în „Colecția Părinți și Scriitori Bisericești”, nr. 29, Ed. IBMBOR, București, 1982.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, trad. de Cristian Spătărelu și Daniela
Filioreanu, Ed. Egumenița.
3. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. intr. și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed.
IBMBOR, București, 2005.
4. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene și Braniște, Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de
cunoștințe religioas, Ed. Diecezană, Caransebeș, 2001.
5. Matsoukas, Nikolaos, Teologia Dogmatică și Simbolică Vol. II- Expunerea Credinței
Ortodoxe ,Trad. Nicușor Deciu, Ed. Bizantină, București, 2006.
6. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, București, 2005.
7. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR,
București, 2003.
8. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatica Ortodoxă-Manual
pentru Seminariile Teologice, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2005.
9. Galeriu, Pr. Magistrand Constantin, Pronie, har și libertate, după Teofan-fostul episcop de
Vladimir, în „Ortodoxia”,Anul XI, nr. 3 Iulie-Septembrie,Ed. IBMO. București, 1959

14