Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1919, având drept

obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor

probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. Au participat
27 de state, printre care și România. Conferința avea ca scop elaborarea și
semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în
plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial. Președintele
Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țară gazdă : Georges Clemenceau.
Șeful delegației române a fost primul ministru Ion I. C. Brătianu (până la demisia
din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919).
La 5/18 ianuarie 1919 s-a deschis la Paris Conferința de Pace, având misiunea de a
edifica o nouă ordine politică și teritorială în Europa.

Organismele cele mai importante ale Conferinței au fost „Consiliul celor

Zece”, format de șefii de stat și de guvern și din miniștrii de externe ai SUA,
Franței, Marii Britanii , Italiei și Japoniei, și „Consiliul celor Cinci" , în care au
intrat numai șefii de stat și de guvern ai Puterilor Aliate și Asociate. Deoarece
Japonia era interesată doar de problematica Extremului Orient, cele mai multe
chestiuni au fost rezolvate și dezbătute în cadrul „Consiliului celor Patru”[1] :
Clémenceau, Wilson, Lloyd George, Vittorio Emanuele Orlando. Reprezentanții
principali ai României la Conferința de Pace au fost: prim-ministrul Ion. I. C.
Brătianu, ministrul plenipotențiar N. Mișu, la care s-au adăugat ministrul
transilvănean Alexandru Vaida-Voevod, miniștrii Victor Antonescu și Diamandy.

România s-a prezentat la Conferință cu o serie de revendicări care au urmărit, în

principal, consacrarea actelor de unire din anul 1918, precum și eliminarea tuturor
consecințelor războiului, determinate de ocuparea unei părți importante a
teritoriului național de către inamic.
Semnarea Tratatului de pace de la București (24 aprilie/7 mai 1918) de către
guvernul Alexandru Marghiloman cu Puterile Centrale a îngreunat activitatea
delegației române la Paris, astfel că s-a vorbit de un „calvar al păcii” pe care
România l-a trăit în capitala Franței.

La 19 ianuarie/1 februarie 1919 șeful delegației române, prim-ministrul Ion I. C.

Brătianu, a prezentat memoriul „România în fața Conferinței de la Paris.
Revendicările sale teritoriale” în care a făcut un larg expozeu asupra conduitei țării
în război și a împrejurărilor în care s-a încheiat pacea separată cu Puterile Centrale.
Premierul a cerut recunoașterea internațională a actelor de unire din anul 1918,
exprimate în hotărârile de la Chișinău, Alba Iulia și Cernăuți.Delegația română
condusă de Ion I. C.
 Brătianu nu a avut o atmosferă foarte favorabilă, premierul adoptând o atitudine
intransigentă în ceea ce privește: recunoașterea integrală a Tratatului din 4-17
august 1916, prin care Banatul urma să revină în întregime României; au exista
divergențe privind minoritățile, România neacceptând controlul internațional;
sarcinile financiare impuse statelor succesoare ale Imperiului Austro-Ungar etc. De
altfel, la 2 iulie 1919, Brătianu a părăsit lucrările Conferinței, în locul său
conducerea delegației fiind preluată de ministrul Mișu, iar la 27 septembrie a
demisionat, urmând un guvern condus de generalul Arthur Văitoianu. Ion I. C.
Brătianu și-a motivat demisia prin faptul că Consiliul Suprem al Conferinței de
Pace a nesocotit Tratatul de Alianță din 1916 (încheiat cu Rusia, Franța, Italia,
Marea Britanie) și a impus României condiții incompatibile cu demnitatea,
neatârnarea și interesele sale economice și politice.[2]La 30 noiembrie, guvernul
Văitoianu demisionează la rândul său și se constituie un guvern parlamentar sub
președinția lui Vaida- Voevod.

Conferința a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace, după aprige controverse

între :

 delegații idealiști, dintre care cel mai însemnat era președintele american
Woodrow Wilson, care, cu cele 14 puncte programatice prin care înțelegea
să concretizeze Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, căuta să
asigure o împărțire cât mai echitabilă a câștigurilor și a eforturilor ;
 delegații realiști, dintre care cel mai însemnat era primul ministru englez
Lloyd George, care încerca să păstreze în Europa continentală un echilibru
între diferitele state și să le unească împotriva extremismelor, pentru a
asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever cu învinșii pentru a le
permite o reconstruire economică ;
 delegații naționaliști, dintre care cel mai însemnat era președintele francez
Georges Clemenceau, poreclit Tigrul, care înțelegea să dezarmeze definitiv
Germania, considerată principala vinovată de izbucnirea războiului și să
obțină, în mod constrângător, cât mai mari despăgubiri de război pentru țara
sa.
Între aceste poziții ale marilor puteri, delegațiile statelor mai mici au încercat,
fiecare, să obțină concretizarea revendicărilor lor, în timp ce delegațiile țărilor
învinse încercau să limiteze pierderile. Existau multe litigii, inclusiv între
învingători : de exemplu, atât Italia, cât și Serbia, revendicau orașul Trieste,
peninsula Istriei și insulele Dalmației. Hotărârile au fost luate nu de delegațiile
tuturor statelor participante, ci de delegații celor patru mari puteri : Georges
Clémenceau - din partea Franței, Woodrow Wilson - din partea S.U.A., Lloyd
George - din partea Marii Britanii și Vittorio Orlando - din partea Italiei.
 Celelalte delegații erau doar audiate. Această situație a stârnit protestele țărilor
mai mici care luptaseră de partea Antantei, așa cum a fost și cazul României, a
cărei delegație s-a retras, între septembrie și decembrie 1919, de la lucrări,
deoarece în discutarea clauzelor tratatului de pace cu Austria, marile puteri
încercau să limiteze despăgubirile și teritoriile revendicate de România,
impunându-i, în schimb, clauze în favoarea minorităților, clauze care au determinat
demisiile succesive ale guvernelor lui Ion I. C. Brătianu și generalului Arthur
Văitoianu.

În definitiv, România nu a semnat tratatul de la Saint-Germain-en-Laye decât

la 10 decembrie, cu Austria, delegați fiind Victor Antonescu și generalul
Constantin Coandă - tratat care recunoștea expres unirea Bucovinei cu România,
prim-ministru fiind atunci generalul Constantin Coandă. Delegatul României la
Conferința de Pace, generalul Constantin Coandă, a semnat tratatul de pace cu
Austria, Tratatul privind minoritățile și tratatul cu Bulgaria.[3] Până la urmă, au
fost semnate tratatele cu toate țările învinse și au fost stabilite noile granițe din
Europa. În locul Austro-Ungariei au apărut noi state naționale (Cehoslovacia,
Regatul sârbo-croato-sloven, Austria, Ungaria), era refăcut statul polonez, iar
România își desăvârșea întregirea. Tratatele dintre Puterile Aliate și statele învinse
au fost semnate după cum urmează :

 cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919 : extrem de dur din cauza

exigențelor Franței, acest tratat (numit de Germani Diktat) excludea poporul
german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și, din acest motiv,
Senatul SUA a refuzat să-l ratifice;
 cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919 : acest tratat excludea,
de asemenea, austriecii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele,
împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania ;
 cu Bulgaria, la Neuilly, la 27 noiembrie 1919: acest tratat excludea și
bulgarii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să
realizeze unirea cu Macedonia, atribuită definitiv Serbiei; prin acest tratat,
Grecia căpăta Tracia, iar Serbia, nu numai că păstra Macedonia, dar
beneficia și de unele rectificări de frontieră. Cu România, era menținut
hotarul din 1916 ;
 cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920, socotit de maghiari tot un Diktat ;
delegații României au fost Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino. Prin
acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma războiului,
inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat
(articolele 27, 45, 46, 47, 74);[1]. Decizia de la Trianon a fost reconfirmată
pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947), negociat în
cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947;
  cu Imperiul Otoman, la Sévres, la 10 august 1920 : acest tratat era atât de
defavorabil, încât a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă de
Mustafa Kemal Atatürk, care a condus la prăbușirea imperiului, proclamarea
republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia asiatică, oficializate
printr-un nou tratat semnat în 1923, la Lausanne.
În Tratatul semnat cu Austria (de către Statele Unite ale Americii, Imperiul
Britanic, Franța, Italia, Japonia,România,Belgia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua,
Panama, Polonia, Portugalia, Regatul Sârbo- Croato-Sloven și Cehoslovacia)
următoarele clauze se referă la România:
" ...Articolul 59. În ceea ce o privește, Austria renunță în favoarea României la
toate drepturile și titlurile părții din fostul Ducat al Bucovinei, alăturate frontierelor
României, așa cum ele vor fi stabilite ulterior de principalele Puteri Aliate și
Asociate."

"...Articolul 60. România aderă la introducerea în Tratatul cu principalele Puteri

Aliate și Puteri Asociate a stipulării că aceste puteri vor considera necesar să
protejeze interesele locuitorilor din România care diferă de majoritatea populației
prin rasă, limbă sau religie...

În Tratatul de la Trianon textul articolului 45 stipulează: "Ungaria renunță, în

ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra
teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei,
astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute, prin prezentul Tratat
sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca
făcând parte din România."

În acest context, legitimitatea unirii Bucovinei cu România, în cadrul granițelor

stabilite prin decizia din noiembrie 1918, a dobândit sancționare/ratificare
internațională legală, în timp ce actul arbitrar din 1775 (pactul secret dintre Austria
și Rusia prin care Bucovina a fost cedată Austriei) a fost încă o dată anulat. Granița
dintre Polonia și România a fost stabilită în lungul râului Ceremuș.
S-a hotărât și înființarea unui organism internațional menit să apere pacea și să
preîntâmpine izbucnirea unui nou război : Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva.
Tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al 10-lea din
cele 14 puncte ale președintelui Wilson, au oficializat întregirea României, ale
cărei noi frontiere au fost trasate de o comisie condusă de geograful francez
Emmanuel de Martonne.