COLEGIUL NAŢIONAL DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

Catedra Discipline chirurgicale

Lecţie ştiinţifică
TEMA: INFECŢIA CHIRURGICALĂ AEROBĂ

Bedicov Elena,
grad didactic superior
 INFECŢIA CHIRURGICALĂ AEROBĂ

1. Noţiune de infecţie chirurgicală. Clasificarea infecţiei chirurgicale.

2. Etiopatogeneza, manifestările locale şi generale ale inflamaţiei.

3. Principiile de tratament ale infecţiei chirurgicale. Profilaxia infecţiei

chirurgicale.

4. Furunculul,furunculoza. Cauzele, manifestările clinice, principii de

tratament.

5. Carbunculul. Cauzele, manifestările clinice, principii de tratament.

6. Abcesul, flegmonul. Cauzele, manifestările clinice, principii de tratament.

7. Limfadenita, limfangita. Cauzele, manifestările clinice, principii de

tratament.

8. Flebita, tromboflebita. Cauzele, manifestările clinice, principii de tratament.

9. Hidrosadenita. Cauzele, manifestările clinice, principii de tratament.

10.Erizipelul. Cauzele, clasificarea, manifestările clinice, principii de tratament.

11.Afecţiunile membrelor: panariţiul, erizipeloidul, tendovaginita.

12.Osteomielita hematogenă acută. Cauzele, manifestările clinice, principii de

tratament.

13.Infecţia purulentă generalizată (septicemia).Cauzele, clasificarea,

manifestările clinice locale şi generale.Complicaţiile septicemiei. Principii
de tratament, profilaxia.

14.Educaţia pentru sănătate în comunitate în infecţia chirurgicală.

Noţiune de infecţie chirurgicală. Clasificarea infecţiei chirurgicale.
Infecţia chirurgicală – afecţiune inflamatoare tratamentul cărora se face de
preferinţă chirurgical.

Infecţiile se datoresc pătrunderii în organism a unor germeni patogeni, ceea ce

determină din partea organismului o serie de reacţii. Deci infecţia este rezultatul
luptei dintre organism şi microbi. Germenii care pot să pătrundă în organism şi să
producă infecţii se găsesc în mod permanent pe piele, în cavităţile naturale (nas,
gură, urechi, colon, rect etc.), fiind mai mult sau mai puţin numeroşi în funcţie de
felul în care individul se preocupă de igiena personală. Aceştea pot uşor să
pătrundă în organism în cazul unei leziuni mici, a unei înţepături etc. Adică este
prezentă “poarta de întrare”.

În evoluţia procesului de infecţie chirurgicală pe lîngă cantitatea de microbi

inoculată, o mare importanţă o are asociaţia mai multor microbi, ca de ex. aerobi şi
anaerobi.

Pătruzînd în organism microbii se înmulţesc repede. Înmulţindu-se ei secretă

substanţe toxice – toxine, care acţionează asupra ţesuturilor din jur în mod direct
sau pe cale reflexă prin SNC. Totul depinde de interacţiunea organismului şi a
microbilor. Cu cît este mai mare numărul microbilor, cu atît este mai mare
virulenţa lor şi cu cît sînt mai slabe forţele protectoare ale organismului, cu atît
mai gravă este infecţia chirurgicală şi invers.

Infecţia purulentă este provocată de coci piogeni: stafilococi, streptococi,

pneumococi, meningococi, bacilul Coli bacilul pioceanic etc .

Clasificarea infecţiei chirurgicale:

A. Infecţia chirurgicală acută.

1. Infecţia supurativă acută.

2. Infecţia anaerobă acută.

3. Infecţia specifică acută (tetanos, antrax).

4. Infecţia putridă acută

B. Infecţia chirurgicală cronică.

1. Infecţia nespecifică cronică

2. Infecţia specifică cronică (sifilis, actinomicoza, tbc etc.)

Fiecare din formele enumerate pot evolua cu predominarea fenomenelor
locale (infecţie chirurgicală locală) sau generale (infecţie chirurgicală
generală).

Pentru infecţia supurativă chirurgicală este propusă următoarea clasificare:

I. În funcţie de evaluţia clinică:

1. Infecţia supurativă acută

- locală

- generală

2. Infecţia supurativă cronică

- locală

- generală

II. În funcţie de etiologie:

1. Stafilococică

2. Streptococică

3. Meningococică

4. Colibacilară

5. Bacilopioceanică

6. Pneumococică

7. Mixtă.

III. În funcţie de localizare:

1. A pielii şi ţesutului celuloadipos

2. Capului şi gîtului

3. Toracelui, cavităţii pleurale şi plămînilor

4. Peritoneului şi organelor abdominale

5. Organelor bazinului

6. Oaselor şi articulaţiilor etc.

Etiopatogeneza, manifestările locale şi generale ale inflamaţiei.
Reacţia locală a ţesuturilor se manifestă în primul rînd prin tulburări de
circulaţie.

1. Rubor - pătrunzînd infecţia în organism distruge integritatea ţesuturilor, se

produc schimbări din partea vaselor care la început se îngustează, apoi se dilată,

astfel fluxul de singe se măreşte şi clinic se manifestă prin hiperimie locală.

2. Tumor - din vasele dilatate trece în ţesuturile vecine partea lichidă a sîngelui,

leucocitele care duce la tumeficaţie locală.

3. Calor - creşterea locală a fluxului de sînge duce la creşterea concomitentă a

proceselor biochimice provoacă ce ridicarea temperaturei locale.

4. Dolor - ibrele nervoase care trec prin această zonă se comprimă provocînd

reacţie de durere locală.

5. Funcţio laesa - demul ţesuturilor şi durerea provoacă lezarea funcţiei regiunii

anatomice date.

Reacţia generală a organismului .

În prezenţa procesului inflamator au loc schimbări din partea tuturor organelor şi
sistemelor. Gravitatea lor depinde de cantitatea de toxine bacteriene, de produsele
de dezintegrare a ţesuturilor şi de rezistenţa organismului.

I. Din partea sistemului nervos central:

1. Ascensiunea temperaturii corpului de la subfebrilă pînă la 40 – 41 grade

însoţită de frisoane.

2. Cefalee, vertije

3. Insomnie

4. Iritabilitate.

5. Obnubilare, delir, convulsii etc.

II. Din partea sistemului respirator

 1. Dispnee

2. Respiraţia superficială şi frecventă

III. Din partea SCV

1.Puls filiform şi accelerat

2. Scăderea TA

3. Tonurile inimii surde

IV. Se afectează funcţia sistemului digestiv:

1. Limba saburală, uscată

2. Pierderea poftei de mîncare

3. Fenomene de dispepsie – greaţă, vomă, meteorism, diaree sau constipaţii

4. Hepatomegalie, splenomegalie

V. Din partea sistemului urinar

1.Schimbări calitative

a) Albuminurie

b) Leucociturie

c) Cilindrurie

2. Schimbări cantitative:

a) Oligurie

b) Oligoanurie

c) Anurie

VI. Se petrec schimbări esenţiale în compoziţia sîngelui:

1. Leucocitoza cu devierea formulii leucocitare spre stînga

2. VSH accelerat apare la începutul bolii şi se menţine mult timp după

lichidarea procesului supurativ.

 3. Anemie – hemoglobina şi Nr de eritrocite scăzute.

Este caracteristică ridicarea T0 corpului seara şi scăderea T0 dimineaţa. Accelerarea

pulsului se petrece paralel cu ridicarea temperaturii.

În cazurile decompensate are loc necorespunderea dintre ridicarea temperaturii şi

accelerarea pulsului în evoluţia procesului supurativ. Acest semn se numeşte
„semnul foarfecelui” şi constituie un semn prognostic grav deoarece indică starea
areactivă a organismului.

Principiile de tratament ale infecţiei chirurgicale.

Tratamentul infecţiei chirurgicale este local şi general. Tratamentul local este
conservator şi chirurgical.

Tratamentul conservator se efectuează în faza de infiltraţie (pînă la apariţia

fluctuenţei).

- Badijunări cu Iod, reţeaua cu Iod.

- Aplicarea pansamentelor cu unguente Levomicol, Levosin, Vişnevschi

- Aplicarea prîşniţelor cu sol. Mg SO4, cu sol. Semialcool, sol.Dimexid

dizolvat 1:3 etc.

- Băi calde cu sol. hipertonică

- Aplicarea căldurii uscate – sare, malai, nisip, termoforul

- Proceduri fizioterapeutice

- Rentghenoterapia, laseroterapia

- Tratament general

Tatamentul chirurgical - După apariţia supuraţiei – metodele conservative nu

sunt efeciente. După analgezie locală sau generală se face incizia colecţiei de
puroi, se înlătură puroiul mechanic cu ajutorul compreselor, se prelucrează cu sol.
antiseptice sol. Peroxid de hydrogen 3%, Furacilină, Dioxidină, Clorhexidină. Apoi
se usucă, se drenează cu tifon higroscopic care se îmbibă în sol. Hipertonică sau
ung. Levomecol, Levosin, Cloromicol etc. Se mai utilizează drene din fîşii de
cauciuc, tuburi din mase plastice, cauciuc etc. Evacuarea secretului din plagă
trebuie să fie permanentă şi sigură.

În faza de inflamaţie în primele zile după incizie se recomandă aplicarea enzimelor

proteolitice sub formă de praf sau soluţii pentru dizolvarea ţesuturilor necrozate, a
cheagurilor de fibrină. Se aplică local antibiotice, în infecţia bacilopioceanică –
praf de Acid boric. Uneori se aplică drenarea închisă a prcesului purulent. (abces,
flegmon, mastită, artrită etc). Capătul întrodus în plagă se taie pieziş, iar marginile
ascuţite se rotunjesc. În porţiunea drenului din cavitate se fac cîteva orificii. Prin
aceste drene se efectuează lavajul continuu, se fac irigări cu sol. antiseptice. Dacă
procesul supurativ este superficial atunci ambele capete sînt în exterior. La un
capăt se uneşte sistemul de perfuzii prin care continuu se picură soluţia antiseptică
(Furacilină, Betadină, Furacilină+Betadină ), iar alt capăt se uneşte cu colectorul în
care se acumulează eliminările din plagă. Pe măsura ce procesul inflamator
regresează şi cavitatea se umple cu ţesut granular, drenul trebuie înlăturat pentru a
crea condiţii de cicatrizare a plăgii.

Paralel se indică diferite proceduri fizioterapeutice.

Tratamentul general este indicat în mod obligator pentru:

a) Combaterea intoxicaţiei;

b) Distrugerea microbilor piogeni;

c) Îmbunătăţirea condiţiilor de regenerare.

Se aplică cele 4 principii de tratamentgeneral.

I. Antibioterapia – se administrează parenteral i/m, i/v, i/a şi local

1. Grupa penicilinei

- Benzilpenicilină

- Meticilină

- Amoxicilină

- Amoxiclav

- Augumentină

- Ampiox

2. Grupa cefalosporinelor

- Forsef

- Zinacef, Zinat

- Medocef
 - Ciprinol

- Ciprofloxacină

- Riflin

- Cefazolină

- Cefatoxim

- Cebect

- Sparfloxacină gr. Chinolonului

- Gatifloxacină

3. Grupa tetraciclinei

- Tetraciclină

- Doxiciclină

- Morfociclină

4. Grupa aminoglicozidelor – (nefrotoxice, ototoxice.)

- Neomicină

- Monomicină

- Kanamicină

- Ghentamicină

5. Grupa macrolidelor

- Eritromicină - per os

- Fosfat de Eritromicină praf se dizolvă , se administrează - i/v lent.

- Oleandomicină - per os

- Olitetrină (oleandomicină + tetraciclină ) - per os

6. Grupa levomicetinei

- Levomicetină pastile per os

- Levomicetină succinat s/c, i/m, i/v

7. Grupa rifampicinei

- Rifampicină capsule per os

9. Antibiotice de diverse grupe

- Lincomicină hidrocloridă ampule 30%, capsule 0,25

- Polimixină M sulfat flacoane 0,5- 1,0 i/m, pastile 0,5.

Paralel cu antibioterapia se indică antibiotice antimicotice pentru combaterea

candidozei.

- Flucoral 1 caps 150 mg în 7 zile la a 3 zi de tratament

- Fluconazol 1 caps 150 mg în 7 zile la a 3 zi de tratament

- Micosist

- Chetochenazol 200mg o dată în zi

II. Terapia antianaerobă şi antiparazitară

- Metrogil cite 100 de 2-3 ori în zi

- Metronidazol

- Trihopol

- Clion D

III. Terapia de dezintoxicare

Sol. de dezintoxicare :
1. Ser Fiziologic.
2. Sol. de Glucoză 5%
3. Sol. Ringher - LOK.
4. Hemodeză, etc.

Sol. de deşocare – macromoleculare.

1. Refortan.
2. Haes 3%,6%.
3. Gelofuzin.
4. Dextran.
5. Reopoliglucină.
6. Poliglucină.
IV. Ridicarea forţelor imunologice ale organismului
 - Transfuzii de singe şi a derivatelor lui

- Vitaminoterapia

- Alimentarea parenterală - soluţii infuzibile

- Alimentarea variată şi calorică prin sonda nazo-gastrică, per rectum, per os.

(Vezi septicemia)
Profilaxia infecţiei chirurgicale.

Printre condiţiile, care au o importanţă hotărîtoare în profilaxia afecţiunilor

supurative, trebuie menţionate următoarele:

1) nivelul stării sanitaro-igienice şi a educaţiei medicale a populaţiei;

2) profilaxia şi tratamentul microtraumatismelor în producţie şi viaţe de
toate zilele;
3) starea organizării asistenţei medicale chirurgicale urgente.

Răspîndirea afecţiunilor purulente e condiţionată de cauze cu caracter general şi

particular. Se, ştie că pielea şi hainele murdare prezintă pericol de declanşare a
afecţiunilor supurative în leziuni întîmplătoare ale tegumentelor. Cu cît mai înalt
este nivelul de cultură al populaţiei şi mai bună asigurarea ei materială, cu atît este
mai neînsemnată posibilitatea evoluţiei diferitor afecţiuni purulente.

O importanţă excluzivă pentru împiedicarea dezvoltării proceselor supurative

revine profilaxiei şi tratamentului microtraumatismelor de producţie şi comune. O
însemnătate mare trebuie acordată stării locului de muncă, utilajului la
întreprindere şi uneltelor din gospodărie, care ar micşora posibilitatea unor mici
leziuni.

Infectarea plăgilor se poate produce pe cale endogenă şi exogenă.

Dacă profilaxia infecţiei endogene este în întregime legată de examinarea şi

pregătirea preoperatoare a bolnavului, profilaxia infecţiei exogene este determinată
de modul de organizare şi regimul secţiei chirurgicale, de respectarea regulilor
asepsiei, organizarea primului ajutor, cît şi de tratamentul bolnavilor cu leziuni
deschise.

Furunculul,furunculoza. Cauzele, manifestările clinice, principii de

tratament.
Furunculul – este inflamaţia acută supurativă a foliculului pilos şi a glandelor
sebacee. Este provocat mai des de stafilococul auriu, mai rar de stafilococul alb.
Infecţia apare de obicei la persoanele care lucrează mult în praf, mai ales dacă
aceştea nu păstrează o bună igienă a pielii. Prin microtraumatisme stafilococul
pătrunde în teaca firului de păr, în glandele sebacee, unde găseşte condiţii bune de
dezvoltare. Un bolnav poate avea în acelaşi timp mai multe 2-3-4 furuncule.
Dezvoltarea independentă a mai multor furuncule care apar concomitent sau
succesiv se numeşte furunculoză. Dezvoltarea furunculozei denotă o scădere
considerabilă a forţelor imunologice. Deacea în tratamentul furunculozei poate fi
utilizat bacteriofagul, autohemoterapia, vaccinări polimicrobiene, administrarea
autovaccinurilor etc.

Factorii favorizanţi sînt:

1. Surmenajul fizic şi intelectual.

2.Boli grave epuizante (diabetul zaharat, febra tifoidă, gripa, bronhopneumonia,

avitaminoze etc).

3. Obezitatea.

Manifestările clinice: Pe piele, în jurul firului de păr se observă la început un nodul

cu o uşoară înroşire (rubor), pielea este caldă (calor). A 2-3 zi se formează o
induraţie şi o inflamaţie (tumor). În acest timp bolnavii au o senzaţie de mîncărime
(prurit), care se transformă în zilele următoare în durere din ce în ce mai vie
(dolor). În vîrful infiltratului se formează o colecţie mică de puroi cu un punct
negru în centru. Furunculul evoluează încă 3-5 zile, timp în care creşte în suprafaţă
şi adîncime. După circa 7-10 zile de la debut, evoluţia furunculului se termină. În
popor se spune că furunculul s-a copt (se formează „burbionul”, „miezul”). În acest
stadiu firul de păr se elimină, iar în locul de unde s-a eliminat acest “miez”, rămîne
un orificiu mic, care mai apoi se cicatrizează. După eliminarea puroiului, durerea,
edemul şi infiltraţia, cu încetul dispar.

Furunculul nu provoacă de obicei tulburări mari în starea generală, cu excepţia

localizării în regiunea feţei: nas, obraz, pliul nasolabial, buza de sus, frunte,
regiunea suborbitală. În asemenea cazuri ei sînt însoţiţi de dureri şi edem
pronunţat, de cefalee pronunţată. Reţeaua venoasă şi limfatică din regiunea feţei
contribuie la extinderea rapidă a infecţiei. Tromboflebita progresivă a venelor din
regiunea feţei ce se dezvoltă, poate trece prin anastomoze în sinusurile venoase ale
Dura mater, ducînd la tromboza lor, cu dezvoltarea meningitei purulente. În
asemenea cazuri apare foarte rapid un edem pronunţat al feţei, venele devin tari la
palpare, starea generală se agravează considerabil, t* corpului se ridică la 40-41*,
poate apărea rigiditate pronunţată a muşchilor occipitali şi tulburări ale vederii, se
dezvoltă meningita, septicemia şi survine moartea.

Tratamentul: Este local şi general.

Local:

Pînă la apariţia fluctuenţei:

1. Părul din jur se rade ori se tunde scurt,

2. Îngrijirea minuţioasă a tegumentelor din jur – badijonări cu sol Iod 1-2%, sol.

Betadină. Pe faţă tegumentele se dezinfectează cu sol. Alcool 70%, sol. Alcool

salicilic, sol. Alcool de levomicetină, tinctură de gălbenele. În regiunea feţei nu

se aplică sol Iod sau Betadină.

3. Aplicarea pansamentelor cu Levomicol, Cloromicol, cu ung. de Heparină. Nu se

aplică prîşniţe umede, deoarece favorizează formarea furunculelor multipli.

4. Proceduri fizioterapeutice - electroforeză cu medicamente, curenţii de înaltă

tensiune, raze ultrascurte.

5. Radioterapia, care în faza incipientă poate opri evoluţia.

Dacă temperatura corpului este mare bolnavii trebuie internaţi cu regim strict la
pat. Dacă este localizat în regiunea feţei trebuie să nu vorbească, să se alimenteze
cu o hrană fluidă.

După formarea fluctuenţei se extrage burbionul (miezul) cu o pensă, sau sub

anestezie locală sau i/v se face incizia, se extrage conţinutul, se prelucrează cu
subst. antiseptice, se drenează, se aplică pansament cu sol. Hipertonică.(mai tîrziu
cu unguiente Levomicol, Levosin). Furunculul din regiunea feţei nu se fixează cu
bandaj, se fixează cu fîşii de leucoplast adeziv.
Se interzice să se facă compresiuni în jurul furunculului (să se stoarcă), deoarece
există riscul să se spargă teaca foliculului polisebaceu şi să se însămînţeze microbii
în derm, în ţesutul celular sau chiar la distanţă în vena oftalmică şi apoi în sinusul
cavernos.

Tratamentul general cu antibiotice, se aplică numai în furuncule localizate pe faţă.

Metoda cea mai bună de luptă contra furunculelor este profilaxia. Este obligator ca
fiecare individ să păstreze în curăţenie perfectă corpul, cu atît mai mult cei
predispuşi la furunculoză.

Carbunculul. Cauzele, manifestările clinice, principii de tratament.

Carbunculul - este o inflamaţie purulent-necrotică acută a mai multor foliculi
piloşi şi a glandelor sebacee, cu formare de infiltrat comun şi necroză imensă a
pielii şi ţesutului celuloadipos. Carbunculul este aproape întotdeauna solitar.

Carbunculul se dezvoltă în special pe ceafă, faţă, scapule, regiunea gluteană, mai

rar pe membre.

Cauzele (vezi furunculul).

Manifestările clinice:

La început apare un infiltrat inflamator neînsemnat cu o pustulă superficială, care

creşte foarte repede. Se observă o încordare a ţesuturilor, durere intensă, pielea din
jur capătă o nuanţă purpurie (rubor), este edemaţiată (tumor). Epidermul de asupra
se subţiează, perforîndu-se în mai multe locuri şi formînd o reţea de orificii “ciur”,
prin care se elimină puroiul vîscos de culoare verde-cenuşie. Boala agravează
starea generală cu dezvoltarea intoxicaţiei grave – t* corpului se ridică la 40*,
greaţă, vomă, inapetenţă, cefalee intensă, insomnie, uneori delir şi stare de
inconştienţă. Aceste fenomene sînt mult mai pronunţate cînd carbunculul este
localizat pe faţă şi poate evolua spre septicemie, care netratată corect poate duce la
moarte. Din momentul eliminării puroiului, semnele generale diminuează. După
scurgerea totală a puroiului rana se umple cu ţesut de granulaţie, edemul, durerile
scad.

Complicaţiile carbunculului:

- Limfangită, limfadenită,

- Tromboflebita venelor feţei,

- Meningită purulentă,
 - Septicemie (vezi mai sus).

Bolnavii cu furuncul şi carbuncul localizaţi în regiunea feţei se internează în mod

obligator în staţionar.

Tratamentul: Se indică repaus absolut. La cele expuse mai sus la furuncul, se

administrează antibiotice i/v în doze mari. Se interzice de a vorbi, se alimentează
cu hrană lichidă. Sînt indicate sedative, transfuzii de sînge , terapia de
dezintoxicare. Dacă s-a dezvoltat fluctuienţa sub anestezie generală se face incizia
în „cruce” a focarului, prin tot grosul ţesuturilor, pînă la ţesuturile viabile.
Tratamentul local după incizie este ca în furuncul. Prognosticul la bolnavii slăbiţi
este foarte sever, nu este exclus sfîrşit letal.

Abcesul, flegmonul. Cauzele, manifestările clinice, principii de

tratament.
Abcesul - Este o colecţie de puroi limitată cu o capsulă piogenă. Se poate localiza
în ţesuturi şi în diferite organe.

Agenţii patogeni cel mai des sînt stafilococul şi streptococul. Deseori se pot întîlni
şi alţi germeni cum ar fi: pneumococul, colibacilul etc.

Infecţia pătrunde în organism pe cale:

- exogenă şi

- endogenă.

Inocularea din afară (exogen) poate să se producă fie datorită unei plăgi
superficiale (o simplă zgîrietură), înţeparea cu un cui, sîrmă, aşchie de lemn etc.

Aceste plăgi se închid repede la suprafaţă, infecţia continuînd să se dezvolte în

profunzime. Bolnavii îşi exprimă nedumerirea „că infecţia s-a produs după ce mica
plagă care o avusese cu cîteva zile înainte s-a închis”.

Endogen infecţia se răspîndeşte pe cale hematogenă sau limfogenă (abces

pulmonar, cerebral, hepatic, renal), fiind consecinţa diseminării microbilor dintr-un
abces, furuncul, flegmon etc.

Evoluţia unui abces este de lungă durată fiind în funcţie de starea generală a
organismului.

Manifestările clinice: Semnele locale sînt cele tipice - 5 semne ale inflamaţiei. La
început apare o induraţie, care cu timpul devine fluctuentă. Dintre semnele
generale se atestă T ridicată (38-39*), frisoane, agitaţie, starea generală alterată.
(Vezi semnele generale).

Tratamentul (vezi tratamentul inf. chirurgicale).

Flegmonul - este inflamaţia supurativă acută difuză (a spaţiului celular

subcutan, intramuscular, retroperitonal etc.) ce nu are membrană piogenă, deaceea
se propagă prin spaţiile laxe ale ţesutului celular.

Cauzele sînt aceleaşi ca în abces. Germenii cei mai obişnuiţi sînt streptococul şi
foarte des germenii anaerobi fiind în asociere.

Manifestările clinice:

Apar şi se extind brusc cele 5 semne ale inflamaţiei. Pe primul plan apare durerea
vie. Ceva mai tîrziu celelalte semne locale. Tumificaţia reprezintă un infiltrat dur
care apoi se înmoaie şi apare fluctuenţa.

Aspectul clinic al flegmonului este mult mai sever decît al abcesului. Bolnavul este
un intoxicat grav. (Vezi semnele generale). Frecvent se întîlnesc şi formele
maligne – atunci începe brusc cu temperatura 40o, frison, cefalee etc.
Complicaţiile:

- Limfadenita, limfangită

- Septicemia.

- Meningită purulentă – dacă e localizat pe faţă

Tratamentul - vezi mai sus.

Limfadenita, limfangita. Cauzele, manifestările clinice, principii de

tratament.
Limfadenita - reprezintă inflamaţia ganglionilor limfatici. Este o afecţiune cu
caracter secundar, cauzată de existenţa unui process inflamator primar într-o
regiune oarecare a corpului. Limfadenita primară se constată foarte rar. Poate fi
acută şi cronică. G/l se măresc, devin duri şi dureroşi la palpare. În cazuri mai
avansate procesul inflamator trece pe ţesuturile învecinate. În unele cazuri

ganglionul este supus lizei purulente şi apare fluctuenţa. Dacă în procesul

inflamator se implică capsula, atunci se dezvoltă - adenoflegmonul.

Tratamentul:
 1. Lichidarea procesului purulent primar.

2. Pînă la apariţia supuraţiei se aplică căldură uscată, prîşniţe. Se indică

antibioterapia.

3. După apariţia supuraţiei - deschiderea şi drenarea colecţiei purulente.

4. Acţiunea asupra organismului în scopul micşorării intoxicaţiei şi

măririi forţelor protectoare.

Limfangita acută - este inflamaţia acută a vaselor limfatice. Este consecinţa

unui alt proces inflamator (carbuncul, furuncul, panariţiu). Limfangita acută poate
fi:

- Reticulară – inflamaţia vaselor mici

- Tronculară – inflamaţia trunchiurilor limfatice.

Mai poate fi:

- Superficială – se afectează vasele limfatice sub piele.

- Profundă – vasele limfatice profunde

- Mixtă – se afectează atît vasele superficiale cît şi cele profunde

Manifestările clinice:

În limfangita reticulară apare o roşaţă mare a pielii fără hotare bine delimitate. Sînt
prezente cele 5 semne ale inflamaţiei.

În limfangita tronculară se produce o hiperimie în formă de dungi de-a lungul

trunchiurilor limfatice. În zona dungilor apare o induraţie şi durere. Semnele
generale – se ridică T corpului, frisoane, cefalee, leucocitoză, VSH accelerat.

Tratamentul:

1. La baza lui stă lichidarea focarului primar de infecţie.

2. Distrugerea infecţiei - administrarea antibioticelor.

3. Dezintoxicarea organismului

Local:

1. Repausul membrului – se imobilizează cu o atelă sau aparat ghipsat.

 2. Se aplică pansamente cu unguente Vişnevschi, Levomecol, Cloromucol;

3. După apariţia supuraţiei deschiderea şi drenarea focarului purulent în

limfangita purulentă.

Flebita, tromboflebita. Cauzele, manifestările clinice, principii de

tratament.
Flebita - Inflamaţia peretelui venei fără formarea de trombi.

Tromboflebita -este inflamaţia peretelui venei cu formarea de trombi.

Clasificarea:

1. În funcţie de evoluţie poate fi tromboflebita:

- acută,

- subacută,

- cronică.

2. În funcţie de localizare:

- superficială.

- profundă

3. În funcţie de caracterul procesului :

- aseptică (nesupurativă)

- supurativă,

Cauzele:

1. Pătrunderea infecţiei în patul venos

2. Încetinirea torentului circulator în vene

3. Creşterea cuagulabilităţii sîngelui

4. Lezarea pereţilor vaselor, în special a inimii.

Manifestările clinice:

Tromboflebita acută superficială începe cu durerea moderată de-a lungul

trunchiului venos. Se observă o edemaţiere neînsemnată a extremităţii lezate,
pielea este hiperimiată în formă de dungi, în regiunea venei apare o induraţie,
temperatură locală. Temperatura corpului 37,5 o C rar 38o.

Tromboflebita acută profundă - În primele zile bolnavul simte dureri intense în

extremitate, apare un edem pronunţat în toată extremitatea, piele devine lucioasă,
palidă şi cianotică. Temperatura corpului creşte 39,5 – 40o C

Tratamentul este conservator şi chirurgical:

Conservator:

1. Regimul strict la pat;

2. Imobilizarea membrului;

3. Poziţia ridicată a membrului, ce contribuie la:

a) îmbunătăţirea reflexului venos;

b) calmarea durerii;

c) micşorarea edemului.

4. Se aplică prişniţe;

5. Pe membre se aplică unguentele Vişnevschi , ung Heparină, Troxevazină.

6. În tromboflebita acută se indică hirudinoterapia - lipitorile, cîte 5-10 bucăţi

de-a lungul venei.

7. Se recomandă cantităţi mari de lichide 2-3 litri pe zi. (dacă nu-s

contraindicaţii din partea SCV).

8. În tromboflebită cronică proceduri fizioterapeutice.

9. În toate stadiile se administrează:

- Antibioterapia

- Anticoagulante: Fraxiparina,Heparina, Plental, Dicumarina

- Antiagregante: Aspirina, Cardiomagnil, Curantil, Trental,

Pentilin

Din intervenţiile chirurgicale sînt indicate:

- Ligatura venei.
 - Flebotomia – deschiderea patului venos şi tratamentul ulterior al plăgii

supurative.

- Flebectomia – excizia venei în tromboflebită subacută şi cronică.

Hidrosadenita. Cauzele, manifestările clinice, principiile de

tratament.
Hidrosadenita - este o inflamaţie supurativă a glandelor sudoripare, provocată
de stafilococul auriu. Se localizează în fosa axilară, mai rar în regiunea genitală şi
perianală, la femei în regiunea mamelonului.

Cauzele:

1. Dermatitele;

2. Hiperhidroza;

3. Lipsa igienii personale.

Manifestările clinice:

Debutul se face cu o durere minimă, tolerabilă, mai curînd ca o senzaţie de prurit,

printr-o tumefacţie mică şi roşie, dură, dureroasă la palpare. În adîncul ţesutului
celulo-adipos apare un nodul consistent şi dureros. La început acesta este acoperit
cu pielea intactă de o culoare roşie – purpurie, mai apoi apare o fluctuenţă, din
focar iese puroi cremos. Durează 10-15 zile, deseori se formează recidive.

Tratamentul este conservator şi chirurgical:

1. Antibioterapia

2. Autohemoterapia

3. Local tunderea părului şi aplicarea căldurii uscate, raze ultrascurte.

4. La formarea colecţiei purulente este indicată deschiderea ei şi

drenarea.(vezi mai sus)

Erizipelul. Cauzele, clasificarea, manifestările clinice, principiile

de tratament.
Erizipelul - este o infecţie acută a pielii (mai rar a mucoaselor) provocată de
streptococ. Infecţia este extrem de contagioasă, are tendinţă frecventă la recidive la
interval foarte scurt după vindecare. Cel mai des se localizează pe faţă, cap şi
membrele inferioare.

Cauzele este inocularea în piele a streptococului în urma microtraumatismelor

(zgârieturi, escoriaţii) , fiind de cele mai dese ori urmarea suprainfectării pielii.
Factorii predispozanţi: stare de denutriţie, DZ, infecţie HIV etc.

Clasificarea:

1. Forma eritematoasă
2. Forma buloasă
3. Forma flegmonoasă
4. Forma necrotică
Manifestările clinice: La scurt interval după contaminare, infecţia se manifestă
clinic prin fenomene brutale. Fenomenele generale pot preceda apariţia semnelor
locale sau se pot dezvolta în acelaşi timp.

Apare – frisonul puternic, t* corpului se ridică la 40-41*,

- cefalee irezistibilă,
- greaţă, vomă,
- pulsul este filiform, accelerat,
- apar dereglări hematopoetice.
- ficatul, splina sînt mărite etc.
Local:

În forma eritematoasă apare:

- durere arzătoare şi senzaţie de căldură în regiunea lezată

- eritem pronunţat de nuanţă aprinsă cu contururi zimţate, ce produc impresia unor

„limbi de foc”. Pielea de asupra este tumefiată, marginile sînt proeminente (înalte),
fapt care îl deosebeşte de alte infecţii. Această diferenţă de nivel se poate vedea
bine şi se poate palpa, creînd întregii zone afectate un aspect de placardă (afişă,
lozincă). În regiunea feţei deseori localizarea este în formă de „fluture”.
Tratamentul erizipelului în această formă nu necesită intervenţii chirurgicale. Local
se fac badijonări cu iod, iradierea cu raze ultraviolete, radioterapia + tratamentul
general.

În forma buloasă pe fonul eritematos apar bule cu conţinut sangvinolent sau

purulent de dimensiuni diferite, care conţin un număr mare de streptococi, ce
prezintă un pericol mare de infectare prin contact. Boala durează 2 săptămîni, iar
sfîrşitul se manifestă prin coborârea critică a t*, cu transpiraţii abundente.
În forma flegmonoasă – modificările de pe piele sînt neînsemnate însă în ţesutul
celulo-adipos s/c se formează colecţii de puroi. Starea bolnavului este foarte gravă,
toate semnele clinice generale sunt mult mai pronunţate. (vezi semnele generale)

Forma necrotică este o formă foarte gravă, se dezvoltă la bolnavii extenuaţi, slăbiţi
sau la bătrîni. În focar se dezvoltă necroza ţesuturilor

Erizipelul din regiunea feţei decurge relativ favorabil, cu localizare pe trunchi

decurge cu intoxicaţie gravă. În regiunea membrelor se întîlneşte în 25% şi are o
evoluţie clinică grea, pe membrele inferioare duce des la recidive şi la elefantiazis.

Boala durează 1-2 săptămîni, sfîrşitul ei se manifestă prin scăderea bruscă a

temperaturii cu transpiraţie abundentă.

Odată cu însănătoşirea dispare edemul, roşeaţa, părul de pe cap se răreşte, iar

sprincenele cad.

Tratamentul general include:

1. Antibioterapia cu Penicilină în doze 4-8 mln UA i/m sau i/v.

2. Terapia de dezintoxicare şţi reechilibrare a organismului.
3. Terapia antianaerobă şi antiparazitară.
4. Ridicarea forţelor imune ale organismului.
Tratamentul local în formele buloasă, flemonoasă, necrotică este chirurgical.

Dacă se administrează tratament corect la timp, eritemul scade în intensitate, dispar

şi celelalte forme de inflamaţie, starea generală se îmbunătăţeşte.

Are o importanţă foarte mare îngrijirea minuţioasă a bolnavilor. Internarea este

obligatorie, se asigură regim strict la pat, bolnavii se izolează de ceilalţi bolnavi în
saloane aparte sau în spitale de boli infecţioase (cu forme necomplicate), se
recomandă dieta lacto-vegetativă.

Artrita
Este inflamaţia articulaţiei. Artrita poate fi:

1. Primară - direct din plagă, din microtraumatisme etc.

2. Secundară – pe cale hematogenă şi limfogenă.

În funcţie de tipul infecţiei:

1. Infecţie piogenă (infecţie nespecifică)

2. Infecţie specifică (gonoree, tifos abdominal, lues, tbc etc.)

Deosebit de grave sînt artritele la articulaţiile coxofemorală, talocrurală, a
genunchiului, umărului.

În funcţie de conţinutul exudatului poate fi:

1. Seroasă

2. Fibrinoasă

3. Purulentă

4. Purulent-hemoragică

5. Putridă

Manifestările clinice:

Durere în repaus ce se măreşte în timpul mişcării, articulaţia se măreşte în volum,

contururile devin şterse. La palpare se atestă creşterea locală a temperaturii şi
durere. Pielea devine roşie şi edemaţiată. Suferă starea generală.

În cazul cînd în proces este cuprinsă şi fascia ce înconjoară articulaţia şi muşchii

apare edemul ţesuturilor moi. Starea bolnavului e gravă.

Pielea este icterică, este caracteristică febra intermitentă, frison şi chiar delir. La
bolnav se dezvoltă – septicopiemia.

Tratamentul:

Local:

1. Repaus absolut cu imobilizarea maximă a membrului în ghips.

2. Aplicarea unguentelor Fastum-gel, Diclofenac, Capsicam, Finalgon,

Indometacină.

3. Aplicarea prîşniţelor cu sol. Dimexid dizolvat 1:3,

sol. Dimexid + Hidrocortizon;

4. Proceduri fizioterapeutice: magnit, ultrasunet, elecroforeză, nămol curativ,

parafină cu ozochirită, argilă etc.

În colecţii purulente se face puncţia articulaţiei cu absorbţia exudatului şi

întroducerea ulterioară a antibioticelor. Se aplică pansament compresiv şi se
imobilizează membrul.
Dacă nu se obţine un rezultat bun se recurge la metoda chirurgicală artrotomia –
deschiderea articulaţiei, se evacuiază puroiul, se aplică drenarea cu lavaj continuu.

General:
- Antibioterapia i/m, i/v.
- Administrarea preparatelor AINS – Nimesil, Voltaren, Diclofenac,
Ipobrufen, Dicloberl, Indometacină, Aspirină, Paracetamol. În cazuri grave se
administrează antiinflamatoarele steroide – Prednizolon, Dexametazon,
Hidrocortizon.
- Terapia de dezintoxicare - transfuzii de sînge şi perfuzia substituenţilor lui.
- Cardiotonice, glucoza, vitamine
- Oxigenoterapia

Afecţiunile membrelor.
Panariţiul Este inflamaţia supurativă a ţesuturilor degetului. 20 – 25% din
bolnavii cabinetului de chirurgie din CMF revine celor cu panariţii şi
complicaţiile lui.

Agentul patogen este: stafilococul în marea majoritatea, mai rar streptococul,

bacilul Coli şi bacilii anaerobi. Deseori se observă şi o infecţie mixtă.
Microtraumatismele ( escoriaţii, înţepături, zgârâeturi)- prezintă poarta de
pătrundere a infecţiei.

Panariţiul se împarte:

1. Cutanat
2. Subcutanat.
3. Subunghial.
4. Paronichie.
5. Articular.
6. Al tecilor tendinoase – tenosinovită.
7. Osos.
8. Pandactilită.

Panariţiul cutanat:

Procesul inflamator se localizează în adâncul pielii. Apare o hiperemie locală,

durere, edem, mai des pe suprafaţa palmară a falangei distal, uneori în jurul
focarului purulent se observă limfangită ce cuprinde treptat mâina şi
antebraţul.
Panariţiul subcutanat este des întâlnit.

Procesul inflamator se localizează în special pe falanga distal, iar apoi trece

şi pe cealaltă falangă. Degetul se măreşte în volum, este edemaţiat, durerile
devin pulsatile, pronunţate. Bolnavii pierd somnul. Se ridică temperatura
corpului. Diagnosticul şi tratamentul tardiv duc la extinderea procesului care
trece în alte forme mai grave.

Panariţiul subunghial – este o inflamaţie ce se dezvoltă sub unghie în

urma leziunilor prin înţepare, corpuri străini întroduşi sub unghie accidental
sau prin supuraţia hematoamelor subungiale.

Se manifestă prin durere pulsatilă intensă, sub unghie se formează o colecţie

de puroi vizibilă. Orice presiune asupra unghiei provoacă durere acută.

Paronichia – este inflamaţia repliului epidermic periunghial. Repliul

epidermic periunghial se edemaţiază, devine roşu şi dureros. Dacă se apasă
asupra lui apare puroi de sub unghie. În proces poate fi implicat tot repliul
sau numai o parte din el.

Panariţiul articular – este inflamaţia supurativă a articulaţiilor

interfalangiene. Poate fi primar şi secundar.

Semnul principal este: durerea care-l chinuie pe bolnav chiar şi în repaus.

Articulaţia poate fi fuziformă, pielea hiperemiată. Evoluţia procesului duce la
distrugerea ligamentelor articulaţiei şi la apariţia mobilităţii anormale, apoi
apare crepitaţia.

Mişcările în articulaţie lipsesc. Dacă articulaţia conţine puroi se recurge la

artrotomie – deschiderea articulaţiei şi prelucrarea ei cu sol. Antiseptic şi
antibiotice. În ţesutul celulo- adipos se întroduce fâşii de cauciuc. În caz de
distrugere a articulaţiei se face rezecţia suprafeţelor articulare.

Tenosinovita:
1. Primară.
2. Secundară.
Este una dintre cele mai grave forme ale inflamaţiei supurative a degetelor
ce duce la tulburări de lungă durată ale funcţiei mâinii şi la agravări a stării
generale.Are loc necroza tendonului.
Pentru tenosinovite este caracteristic tumefierea degetului, poziţie semiflectată,
limitarea mişcărilor active, durere intensă în timpul mişcărilor. Bolnavii au
cefalee, tcrescută, indispoziţie.
Panariţiul osos
Poate fi:

1. Primar când apare în urma unei plăgi prin înţepare ce atinge periostul
şi osul.
2. Secundar – când apare ca o complicaţie a panariţiului subcutanat
netratat.
La început seamănă cu panariţiul subcutanat. Mai apoi apare durere vie la
palpare, are loc o îngroşare cilindrică a falangei ungiale – simptom
caracteristic . Dacă se distruge osul apar sechestre. Durerile pulsează
încontinuu. Bolnavii pierd somnul. Bolnavul are indispoziţie, cefalee, deseori
frison, temperatura corpului se ridică 39-40C. Distrucţiile din os se
evidenţiază radiologic tocmai după 10-14 zile de la debutul bolii.
Pandactilita – este inflamaţia supurativă a tuturor ţesuturilor degetului. În
procesul de liză sunt implicate: pielea, osul, articulaţia, tendonul şi ţesuturile
moi.

Apar fistule purulente multiple, prin care se elimină puroi şi ţesut necrozat,
sechestre osoase. Degetul capătă o formă monstruoasă. El creşte în volum,
pielea cianotică. Mişcările devin imposibile.

Tratamentul – amputaţia degetului.

Tratamentul panariţiului:

1. Local.
2. General.
Local în faza de infiltraţie conservator –se fac băiţe calde cu sol. Hipertonică,
badijonări cu Iod, aplicaţii cu Levomocol, Cloromicol, sol. Dimexid dizolvat 1: 3
(la necessitate de repetat).
În faza de abcedare se face tratament chirurgical cât mai precoce. Mai întâi se
face anestezia tronculară după Lucaşevici. La baza degetului se aplică un
garou subţire, iar în ţesuturile moi se infiltrează sol. Novocaină 1-2%, 5-10ml.
Se face incizia procesului purulent prin incizii laterale paralele pe suprafaţa
palmară se înlătură puroiul se prelucrează cu sol. antiseptice, se drenează cu
fâşii de cauciuc cu capetele drenului în exterior. Se aplică pansament cu
Levosin, Levomicol, Cloromicol. sol.Hipertonică. Imobilizarea degetului mâinii
este obligatorie.

În regiunea ungiei inciziile se fac ovale. Se tratează mai departe ca o plagă

purulentă. Se include fizioterapia.
General – în evoluţie moderată antibioterapia, băuturi abundente, vitamine.

În cazuri grave sunt indicate cele 4 principiide tratament

1. Antibioterapia preperate ce trec bariera osoasă: gr.Cefalosporinelor,

Lincomicină, Augumentină, Eritromicină.
2. Vitaminoterapia.
3. În cazuri grave dezintoxicarea cu sol. de dezintoxicare.
4. Terapia antianaerobă şi antiparazitară: Metrogil, Metronidazol.
5. Tratament simptomatic.

Tendovaginita – este inflamaţia seroasă a ţesutului celular paravaginal,

interfascial, intramuscular şi al tendoanelor.
Mai des apare pe suprafaţa dorsală a antebraţului,la articulaţia radiocarpiană,
feţa anterioară a gambei, în regiunea tendonului lui Ahile.
Tendovaginita este de 2 tipuri
1. Stenozantă
2. Crepitantă
Cel mai des apar în traumatismele cronice produse în unele profesii: pianişti,
dactilografişti, acordionişti, viorişti, sportivi, în suprarăcirea regiunii date etc.

Manifestările clinice:

Tehdovaginita stenozantă – este inflamaţia sclerozantă cu dezvoltarea

ţesutului conjunctiv. Aici se formează un inel fibros prin care greu trece
tendonul. Mai des apare la degetul 1 ale mânii, la articulaţia radio-carpiană.
1. În tendovaginita stenozantă:

a) Durerile sunt permanente cu iradieri, însoţite de tulburări a capacităţii

de muncă.
b) La palpare se determină o induraţie şi durere în regiunea tecii
tendinoase.
c) La mişcăre apare senzaţie de un obstacol.

2. În tendovaginită crepitantă apar:

a) Dureri acute în timpul mişcării, uneori durerile sunt pulsatile, noapte.
b) Edem în regiunea dată;
c) Hiperemie moderată;
d) Creşterea temperaturii locale.
e) La palpare apare crepitaţia fină în timpul mişcării.
Tratamentul:
1. Repaus absolut – prin imobilizarea cu bandaj din tifon, basma, cu atela
ghipsată, cu atele standard din masă plastică şi alte materiale gonflabile;
2. Ridicarea membrului în sus;
3. Proceduri fizioterapeutice - ultrasunet cu unguent de hidrocortizon
diatermia, raze ultraviolete, aplicaţii cu parafină.
4. Radioterapia în 5-10 şedinţe (ajută foarte bine) .
5. Se mai fac prâşniţe cu sol. Dimexid dizolvat 1:3.

6. Pansamente de absorbţie cu unguentul Vişnevschii, unguiente AINS (Fastum

gel, indometacină, Diclofenac), ulei camforat.

7. În cazuri avansate se indică preparate AINS: Diclofenac, Dicloberl, Nimesil,

Indometicină, Voltaren, Ipobrufen etc.

8. În process purulent –antibioterapia.

Masajul este strict interzis.

Erizipeloidul – “ Rugetul porcin”. Este o boală infecţioasă provocată de un

bacil special al rugetului porcin.
Se îmbolnăvesc gospodinile, bucătăresele, macelarii ce lucrează cu carne
crudă, peşte.
Evoluţia:
 Acută.
 Cronică.
 Recidivantă.
Perioada de incubaţie: 3 zile.

Manifestările clinice:

Din primele zile pe faţa dorsală a degetului apare o tumeficaţie dureroasă şi

pruriginoasă, de culoare roşie închisă, bine delimitată. Uneori se dezvoltă o
eroziune din care se elimină un lichid seros vâscos. Durerea este puţin
pronunţată. Procesul patologic se poate extinde pe celelalte degete, pe partea
dorsală a mânii, se poate dezvolta limfangită. În erizipeloid T corpului rămîne
normală. Starea generală nu suferă.

Erizepeloidul durează 10-20 zile,

Tratamentul: imobilizarea regiunii anatomice afectate. Se aplică prîşniţe cu sol.

Dimexid dizolvat 1:3, cu ung. Levosin, Levomicol. Bine ajută terapia cu razele
Rentghen (3-4 şedinţe de radioterapie).
În cazuri avansate se indică tratamentul general – penicilinoterapia,
cefalosporinele, preparatele AINS.

Osteomielita hematogenă acută. Cauzele, manifestările clinice,

principii de tratament.
Osteomielita - este inflamaţia supurativă a măduvii osoase, a osului şi periostului,
cu evoluţie dramatică, putînd duce la septicemie dacă nu se recurge la tratament la
timp.

Sunt cunoscute:

1. Osteomielită hematogenă acută – pătrunderea microbilor prin sînge din

alte focare din organism.
2. Osteomielita traumatică – consecinţa unei plăgi(fractură deschisă).
Osteomielita hematogenă acută

Incidenţa maximă a bolii este la nou-născuţi şi pînă la 5-18 ani, mai rar după 20
ani. Procesul se localizează preponderent în oase tubulare lungi - femur şi tibie

( 70%), mai rar la alte oase (humerus, radius). Agentul patogen în marea majoritate
a cazurilor este stafilococul auriu şi în mod excepţional stafilococul alb,
streptococul, pneumococul.

Din focarul primar (furuncul, carbuncul, panariţiu, flegmon, abces, erizipel),

pe cale hematogenă, microbii pătrund în măduva osoasă şi provoacă inflamaţie cu
liza ei purulentă. Puroiul se acumulează sub periost. Se formează sechestrul ce se
localizează în cavitatea sechestrală. Dacă se distruge periostul, puroiul se
răspîndeşte în ţesuturile din jur formînd flegmonul osteomielitic. Uneori colecţia
se deschide pe tegumente spontan formînd fistule purulente.

Manifestările clinice

Semnele generale:

În primele 2 zile sunt caracteristice semne de intoxicaţie generală: indispoziţia,

dureri în extremităţi, muşchi, cefalee. Copiii devin capricioşi, sugarii nu i-au sînul,
plîng întruna. Mai apoi apare frisonul cu ridicarea temperaturii 39-40o C, care mai
apoi capătă un caracter remitent cu oscilări mari în cursul zilei, slăbiciune,
oboseală,sindromul digestiv – limba saburală, greaţă, vomă, diaree. Starea generală
se agravează, apar semne de iritaţie meningiană, apare delirul, uneori convulsii.
Bolnavul este palid, ochii înfundaţi, nasul ascuţit, pielea uscată cu coloraţie
icterică, cianotica, turgorul – scăzut.

Tensiunea arterială – scăzută, pulsul – filiform, accelerat, respiraţia superficială,

hepatomegalia, splenomegalia, oligurie, albuminurile, cilindrurie.

În sînge: leucocitoza cu devierea formulii leucocitare spre stînga, VSH accelerat,

anemie.

Semnele locale

În membrul lezat apare durerea intensă, sfîşietoare, sfredelitoare care, se intensifică

la cea mai mică mişcare. Copiii mici la cele mai mici mişcări strigă de durere. Ei
stau nemişcaţi în pat. La început focarul n-are semne vizibile, deaceea este mai
greu de diagnosticat. Peste 2-3 zile apare o tumeficaţie dureroasă a ţesuturilor moi,
care ia proporţii tot mai mari, hiperimia pielii, temperatura locală, gl. limfatici se
măresc. Uneori se evedenţiază o formă septică ce apare în plină sănătate, cu
evoluţie fulgerătoare cu dezvoltarea septicemiei. Starea bolnavului devine tot mai
gravă şi survine moartea.

Examenul radiologic iniţial nu arată nici o modificare. Modificări rentghenologice

apar după 10 zile prin îngroşarea periostului. În urma osteomielitei acute uneori se
dezvoltă ostemielita cronică.

Tratamentul este conservator şi chirurgical:

Conservator:

1. Repaus strict membrului afectat – aparat ghipsat sau extensie scheletală.

2. Antibioterapia – se administrează concomitent 2-3 antibiotice cu spectrul diferit
de acţiune din grupe diferite gr. Cefalosporinelor, gr. Aminoglicozidelor etc.
Administrarea se face prin diverse căi - i/m, i/v, i/arterial, i/osos - în focarul
purulent.
3. Se fac puncţii cu evacuarea puroiului şi întroducerea ulterioară a antibioticelor.
4. Administrarea preparatelor antianaerobe – Metrogil, Metronidazol.
5. Terapia de dezintoxicare în doze mari
6. Ridicarea forţelor imune ale organismului.
Tratamentul cu antibiotice început devreme duce la lichidarea procesului şi la
restabilirea treptată a structurii osului.

Metode chirurgicale:

- Deschiderea flegmonului şi drenarea lui

- Trepanarea cavităţii osteomedulare
- Sechestrotomia
- Rezecţia osului – în leziunea totală a osului şi înlocuirea cu grefe.
- Amputarea – cînd starea generală se agravează prin caşecsie crescîndă şi
celelalte metode de tratament n-au fost efective.

Infecţia purulentă generalizată (sepsisul). Cauzele, clasificarea,

manifestările clinice locale şi generale. Complicaţiile sepsisului.
Principiile de tratament, profilaxia.
Sepsisul -este o infecţie acută generalizată gravă cauzată de pătrunderea masivă şi
repetată a agenţilor patogeni şi toxinelor lor în torentul sangvin. Poate fi provocat
de diferiţi microbi aerobi cît şi anaerobi din procesele purulente existente – abces,
flegmon, osteomielită, otită, infecţii dentare etc.

Sepsisul cuprinde mai des vîrsta de 30-40 ani, mai frecvent la bărbaţi. Letalitatea
este înaltă în pofida aplicării tratamentului contemporan.

Clasificarea sepsisului:
Sepsisul se clasifică în:
1. Primar;
2. Secundar.
I. În funcţie de agentul patogen:
1. Gram- pozitiv;
a). Stafilococic
b). Strepticocic
2. Gram-negativ
a). Piocianic
b). Colibacilar
 3. Anaerob nesporogen
II. În funcţie de sursă:
1. De plagă
2. Postoperator
3. În urma afecţiunilor supurative (abces, flegmon, osteomielită etc.)
4. Sepsisul in caz de maladii ale organelor interne ( angine, pneumonii, etc.)
III. În funcţie de localizarea focarului primar:
1. Chirurgical
2. Ginecologic
3. Urologic
4. Otogen
5. Odontogen
IV. În funcţie de evoluţie:
1. Fulminant
2. Acut
3. Subacut
4. Cronic
V. În funcţie de semnele clinico-anatomice
1. Formă incipientă
2. Septicemie (fără metastaze purulente)
3. Septicopiemie (cu metastaze purulente)
4. Sepsis cronic
VI. În funcţie de tipul evoluţiei:
1. Precoce – apare pînă la 10- 14 zile din momentul infectării
2. Tardiv – apare după două săptămîni din momentul infectării
Manifestările generale:

Se caracterizează printr-un tablou variat de simptoame din partea tuturor organelor

şi sistemelor.
 1. Din partea SNC – cefalee, iritabiliutate, insomnie, obnubulare şi chiar
pierderea conştienţei, convulsii.
Unul din cele mai permanente semne este T*corpului, care se menţine la
un nivel înalt 39-40oC – în septicemia fără metastaze (febră continuă). În
cea cu metastaze T* dă oscilaţii mari dimineaţa şi seara (febră hectică) .
Foarte caracteristic este – frisonul puternic, hiperhidroza profundă,
scăderea ponderală, erupţii hemoragice cutanate.
2. Din partea SCV – puls filiform şi accelerat în divergenţa cu ridicarea
temperaturii. Scăderea T/A şi T/V, insuficienţa cardiacă, tahicardii,
tulburări trofice şi vasculare (escare, edeme, tromboze, tromboflebite)
3. Din partea organelor digestive – greaţă, vomă, lipsa poftei de mîncare,
anorexie, limba uscată, saburală, diaree septică persistentă.
4. Organele parenchimatoase – hepatomegalia cu dereglarea funcţiei
ficatului, deseori cu icter şi fenomene de hepatită, splenomegalia. Se
dereglează funcţia rinichilor, scade densitatea urinei, proteinurie,
leucociturie, cilindrurie, oligoanurie.
5. Din partea sîngelui – anemie progresivă galopantă, leucocitoză progresivă,
devierea spre stînga a formulei leucocitare, VSH acceleratt, Analiza
bacteriologică a sîngelui(hemocultura) uneori depistează bacteriemia
(bacterii în sănge).
În forma fulgerătoare toate aceste semne se dezvoltă în cîteva ore. În forma acută
în 1-2 zile. Subacută decurge lent în cîteva săptămîni. Cronică- manifestările
clinice şterse şi durează cîteva luni.

Semnele locale:

Pentru plaga septică este caracteristic paloarea, tumeficaţia, uscăciunea

granulaţiilor, aspectul murdar, tulbure al secreţiilor neînsemnate. În jurul plăgii se
observă tromboze ale vaselor, limfangită şi limfandenită.

Tratamentul: este una dintre cele mai dificile probleme în medicină.

General:

1. Combaterea infecţiei şi intoxicaţiei

Antibioterapia – în dependenţă de rezultatele hemoculturii se administrează i/m,
i/v, i/atrerial 2-3 preparate din grupe diferite cu spectru diferit de acţiune.
Administrarea generală a antibioticelor se combină cu cea locală (intraperitoneal,
intrapleural, intraosos etc.)
Tratamentul cu antibiotice se prelungeşte încă două săptămîni după însănătoşire şi
după 2 însămînţări negative a sîngelui. Paralel se indică preparatele antimicotice.

2. Pentru diminuarea intoxicaţiei:

- băuturi abundente – ceai, sucuri, lapte

- în perfuzii – soluţie fiziologică, glucoză 5%, hemodeză, polivinil,
reopoliglucină
- cu succes se aplică metoda de dezintoxicare extracorporală
(plasmaforeza, hemosorbţia)
3. Terapia antianaerobă şi antiparazitară
4. Sporirea forţelor imunobiologice:
- transfuzii de sînge şi derivatele lui - plasmă, hematii, hemoglobuline,
- iradieri cu raze ultraviolete.
- administrarea gama-globulinei antistafilococice, plasmei antistafilococice,
poliglobulinei.
5. Tratamentul simptomatic, îngrijirea minuţioasă şi corectă a bolnavilor.
Alimentaţia corectă, completă, variată, bogată în calorii şi vitamine.
Bolnavii sînt hrăniţi fracţionat la început prin sonda nazo-gastrică.
6. Se creează condiţii favorabile – linişte deplină, îngrijire specială a cavităţii
bucale, a tegumentelor, se face profilaxia escarelor, gimnastică respiratorie
etc..
Local:

1. Intervenţia chirurgicală raţională în zona focarului primar.

2. Condiţii optime pentru scurgerea puroiului din plagă (drenarea adecvată)
3. Protejarea plăgii prin imobilizare, prin pansarea plăgii de cîte ori este
necesar;
4. Iradierea plăgii cu raze ultrascurte şi cu cuarţ.
5. Supravegherea permanentă a plăgii şi evidenţierea complicaţiilor.
Şocul infecţios sau toxicoseptic este provocat de microbi şi de toxinele lor, are la
baza declanşării inhibiţia acută a rezistenţei tisulare şi imunologice şi insuficienţa
acută circulatorie.

Semnele incipiente ale şocului septic sunt: febră 40 – 410C cu frisoane, care se
schimbă cu transpiraţii abundente şi căderea temperaturii pînă la subfebrilă sau
normală. Dereglările psihice se dezvoltă precoce – simultan sau precedează
căderea de tensiune arterială şi oliguria. Ca şi pentru oricare şoc , semnul principal
al şocului septic este insuficienţa acută vasculară: puls frecvent (120 – 150 bătăi în
minută), slab, deseori aritmic, prăbuşirea tensiunii arteriale. Tegumentele sunt
palide, acrocianoză, respiraţie frecventă (30 – 40 în minută), progresează oliguria.

Bibliografia

1. Muratov S. N.,Bolile chirurgicale, Lumina, 1987.

2. Strucicov V. I., Chirurgia generală, traducere G. Ghidirim, Lumina,
1992.
3. Golovin B., Bedicov E., Creţu E., Chirurgie generală-Ghid pentru
lecţii practice, Chişinău, 2004.
4. Vasile D., Grigoriu M., Chirurgie şi specialităţi înrudite, Bucureşti,
1995
5. V. I. Strucicov, V. K. Gostişcev, I. V. Strucicov, Rucovodstvo po
gnoinoi hirurghii. Moscova
6. M. Constsntinescu, Chirurgie, Bucureşti
7. V. Strucicov, Iu. Strucicov, Chirurgie generală, Chişinău
8. Silvian Daşchievici, Mihai Mihăilescu, Chirurgie, editura Medicală,
Bucureşti