UROLOGIE

DR. NICOLAE GRIGORE

CAPITOL 1

UROLOGIE CLINICA

EXPLORAREA CLINICĂ – APARAT URO - GENITAL

Examenul clinic = anamneza + examenul obiectiv.

Anamneza

1. Motivele internării sau consultaţiei - durerea, tulburările actului micţional, tulburările

aspectului urinii, tulburările diurezei, tumorile, febra, alte manifestări.
2. Antecedentele heredo-colaterale.(rinichiul polichistic transmis pe cale genetică)
3. Antecedentele personale patologice - ipoteză diagnostică (litiază urinară, anomalii
congenitale)
4. Condiţii de viata si munca – muncă in condiţii de hipertermie produce deshidratarea si
favorizează litiaza renală.
- risc oncogen pentru muncitorii din industria chimică.
5. Istoricul bolii - debutul bolii, simptomele principale şi asociate, evoluţia lor, complicaţii,
tratamente efectuate.

Examenul obiectiv al aparatului uro - genital - inspecţie, palpare, percuţie , +/-

auscultaţia  rinichi , uretere, vezica urinara, organe genitale masculine inclusiv prostata,
organe genitale feminine.
- examenul actului micţional (calitativ şi cantitativ)

1. Examenul rinichilor
Inspecţia lombelor si flancurilor modificările rinichilor şi atmosferei perirenală
(proeminenţa lombelor si flancurilor = tumora voluminoase, supuratii renale sau perirenale)
Palparea – bimanuală sau cu o singură mână.
- în decubit dorsal, lateral sau în poziţie şezândă;
- punctul costo-vertebral, punctul costo-muscular, punctul subcostal;
- nefromegelia.
Percuţia - durerea renală provocată (semnul Giordano).
Auscultaţia - zgomot sistolic (tril) = stenoza arterei renale.

2. Examenul ureterelor
Inspecţia - nu furnizează date pentru diagnostic.
Palparea - punctul ureteral superior; punctul ureteral mijlociu; punctul ureteral inferior
(tuşeu rectal sau vaginal).

3. Examenul vezicii urinare

- vezica urinară normală şi goală nu poate fi palpată sau percutată.

1
 - la capacitatea de 150 ml urină, vezica poate fi percutata în hipogastru;
- la capacitatea de peste 300 ml (capacitatea fiziologică este depăşită), vezica din
organ pelvin devine organ abdominal şi se poate palpa si percuta deasupra simfizei pubiene
= retenţie acuta de urină (globul vezical).

4. Examenul organelor genitale externe la bărbat

Penisul - decalotarea glandului - fimoză congenitală sau inflamatorie; parafimoză;
balanite; tumori ale glandului; stenoza de meat uretral; hipospadias; epispadias ; scurgeri
patologice.
Scrotul – inspecţie + palpare
Testiculul, epididimul şi cordonul spermatic - forma, volumul, suprafaţa, consistenţa,
sensibilitatea.
- criptorhidie; torsiunea cordonului spermatic; tumoră testiculară; orhiepididimita;
hidrocelul; varicocelul.

5. Examinarea rectală la bărbat - volumul; forma ; consistenta; sensibilitatea postatei

-volumul prostatei creşte în : adenom, cancer, prostatite.

6. Examinarea vaginală şi a organelor genitale feminine

Inspecţia - în poziţie ginecologică  conformaţia vulvară - meatul uretral, labiile,
clitorisul, vaginul,
Palparea prin tuşeu vaginal - tumori, cisto-rectocel, prolapsul organelor genitale, corpi
străini.
Examenul cu valve - pentru vizualizarea colului uterin.

SEMIOLOGIE CLINICĂ - APARAT URO-GENITAL

Simptome şi semne uro-genitale :

 durerea ( nefralgia, colica renala, pelvi-perineala, funiculo-scrotala );
 tulburarile de micţiune ( mictiunea deasa, rara, dureroasa, dificila, incompleta, imposibila,
imperioasa, incontinenta urinara);
 tulburarile aspectului urinii ( piuria , hematuria, pneumaturia);
 modificările diurezei (poliuria, oliguria, anuria);
 stările febrile;
 tumori - lombo-abdominale, pelvine, scrotale.

1. Nefralgia
Durerea lombară surda + simptome urinare + modificari urinare = afecţiune urologica
Durerea lombară  origine extraurinară (discopatie lombara, zona zoster).

2. Colica renală
durere lombară violentă, debut brusc, iradierea : flanc, hipogastru, organe genitale ; manifestari
digestive : greturi, varsaturi; pulsul este normal sau bradicardic; tegumentele reci, palide,
transpirate.
- colica renala litiazica diagnostic diferential cu apendicită acută, ulcer perforat.

3. Durerea pelvi-perineală
- leziuni ale ureterului terminal, ale vezicii urinare, veziculelor seminale, prostatei, uretrei
posterioare, uretrei feminine.

2
 4.Durerea funiculo-scrotală
- afecţiuni ale conţinutului şi învelişului scrotal: torsiunea de testicul, torsiune de hidatidă,
infecţia epididimului sau testiculului.

Tulburări de micţiune

1. Polakiuria = micţiuni frecvente

- vârsta, modul de debut , caracterele , asocierea cu alte simptome şi semne, permanentă

- intermitentă, spontană – provocată, nocturnă- diurnă.
 polakiurie + piurie + durere la micţiune = cistita acuta.
 polakiurie + dureri lombo-iliace = litiaza reno-ureterală.
 polakiurie + febră + durere lombară + piurie = pielonefrita acută.
 polakiuria + urină limpede - diabet , nefrită, urina acida.
 polakiurie nocturna – HBP.

2. Disuria = micţiunea dificila

- vârsta, antecedentele urologice, data apariţiei, evoluţia, caracterele (iniţială, terminală,
totală, nocturnă, diurnă), asocierea cu alte simptome.
- tumori prostatice ( HBP; ADK-P), inflamaţii veru montanum-ului.
3. Micţiuni incomplete  decompensarea detrusorului  retentia incompleta de
urina = reziduu vezical
4. Micţiunea imposibila = retenţia de urină.

Retenţia acută de urină - obstacol subvezical instalat brusc ( calcul, infectie, traumatism)
 globul vezical dureros  sondajul uretro-vezical
Retenţia cronică completă de urină
- obstacol subvezical – decompensare vezicala după o lungă perioadă de retentie incompleta de
urina => retentia completa de urina.
- adenomul de prostată, cancerul de prostată, prostatita acută, abcesul prostatic.
- sondajul uretro-vezical.

5. Incontinenţa de urină = pierderea controlului conştient şi voluntar al contenţiei

vezicale.
Tulburarile aspectului urinii
1. Piuria = urină tulbure + leucociturie +/- bacteriurie
!! cristalurie, chilurie, spermaturie, fecalurie
- piuria = infecţie urinara
– diagnosticul pozitiv
– sediul
– cauza
- cistita acuta= piuriei + polakiuria + durere la micţiune
- pielonefrita = piuria + durere lombară + febra
Laboratorul - examenul sumar de urină - leucociturie
- examenul bacteriologic - germenul ( E. Coli, Enterobacter, Proteus, Pseudomonas, Klebsiela)
+ sensibilitatea la AB.
- Piuria amicrobiană (urocultură negativă) - tuberculoza ( depistarea bacilului Koch în urină
acida si tulbure – coloratii speciale Z-N , insamintari pe medii speciale , inoculari la animale).

3
2. Hematuria = urina amestecata cu sînge în timpul micţiunii => urină roşie
- diagnostic diferenţial cu : -uretroragia; sîngerarea din tractul genital la femeie;
hemospermia; urina roşie - medicamente (piramidon, rifampicină, laxative) săruri
biliare, porfirine, uraţi, hemoglobinurie, alcaptonurie.
- hematuria – urgenţă de diagnostic : - diagnosticul pozitiv, sediul sîngerării, cauza
sîngerării .
Laboratorul, ecografia, RRVS, UIV, CT, cistoscopia.

Modificarile diurezei

1. Poliuria = diureza > de 2000 ml / zi.

2.Oliguria= diureza < 800 ml / zi.
- leziuni renale cu scaderea puterii de concentrare a urinii
3. Anuria = diureza < 100 ml pe zi.
- absenţa secreţiei şi excreţiei de urină = absenta mictiunilor spontane
- clinic ; ecografic ; sondajul vezical = vezica goala ( diag. dif. cu retentia acuta de urina 
mictiune imposibila, durere hipogastrica, glob vezical)
- litizaza ureterala pe rinichi unic functional, chirurgical, congenital
-tumori infiltrative la nivelul ureterelor bilateral (TV, ADK-P, neo uterin)
! Anuria urgenţă de diagnostic şi tratament.

Stările febrile
- pielonefrita acută ; prostatita acută; cancerul renal .

Tumora lombară
- nefromegalia (tumoră renală, rinichiul polichistic, hidronefroza, pionefroza);
- rinichiul ptozat.

MALFORMAŢIILE CONGENITALE ALE APARATULUI

URO-GENITAL

Boli ereditare sau congenitale.

Factorii teratogeni sunt:
 fizici : radiaţii ionizante
 chimici şi produsele farmaceutice : tranchilizanre, thalidomida, tetraciclinele, alcoolul.
 infectioşi : tuberculoza , sifilisul, rubeola, HIV.
 hormoni in speciali estrogeni, anticonceptionale;
 carenţe vitaminice : avitaminoza A şi complexul B.
Obiective diagnostice : evaluare rapidă după naştere, definirea malformaţiei (aspectele
etiopatologice , fiziopatologice şi morfopatologice), manifestările clinice, mijloacele de
diagnostic clinic şi paraclinic, evoluţia, complicatiile şi prognosticul , strategia tratamentului.
Diagnostic Tabloul clinic - simptomele cu specific urinar : dureri lombare, dureri lombare în
timpul micţiunii, piurie, hematurie, disurie, polakiurie, retenţie de urină, incontinenţă urinară,
febră.
-simptome cu mai puţină specificitate : dureri abdominale, tumora abdominală unilaterală sau
bilaterală , alterarea stării generale, anemie, astenie, greţuri, vărsături, fatigabilitate.

4
Examenul clinic :
 sensibilitatea palpatorice şi percutorice a lombelor;
 prezenţa maselor turnorale lombo-abdominale;
 globul vezical, urina reziduală;
 malformaţia organelor genitale externe;
 hipertensiunea arterială în leziunile parenchimatoase renale.
Ecografia completează examenul urografic, în sarcină.
Urografia -evaluarea morfo-funcţională a aparatului urinar.
Uretrocistografia de umplere şi micţională - refluxul vezico-ureteral unilateral sau bilateral ,
obstrucţiile ale aparatului urinar inferior.
Ureteropielografia retrograda (UPR), preoperator in cazul uropatiei obstructive neelucidată de
urografie şi ecografie.
Tomografia computerizată, arteriografia şi scintigrafia au indicaţii mai limitate.
Tratamentul - medical şi chirurgical; se adresează malformaţiei sau complicaţiilor.

Clasificarea malformaţiilor uro-genitale

A. Anonmalii ale aparatului urinar
I. anomalii ale parenchimului renal;
II. anomalii ale căilor urinare.
B. Anomalii ale aparatului genital masculin.

A. Anomalii ale aparatului urinar

I. Anomaliile parenchimului renal:
1. Anomalii de număr:
a. agenezia renală - absenţa parenchimului renal şi ureterului homolateral
b. rinichiul supranumerar - masă parenchimatoasă distinctă, cu o capsulă proprie, separată
de rinichiul de aceeasi parte.
2. Anomalii de volum şi de structură:
a. rinichi mic congenital;
b. hiperplazia renală ;
c. chistul renal - tumora chistica benignă, de cele mai multe ori asimptomatică, cu
complicaţii rare, este obligatoriu diagnosticul diferenţial cu tumorile maligne pseudochistice;
d. boala polichistica renala - boala congenitală renală bilaterală formaţiuni chistice
de origine nefronică care dislocă şi comprimă parenchimul renal funcţional.
3. Anomalii de forma şi de fuziune:
a. rinichi în potcoavă;
b. rinichi sigmoid.
4 . Anomalii de poziţie:
a. ectopia renală - poziţia congenitală anormală a rinichiului (intratoracica, iliaca, pelvină);
pediculul scurt, ureterul are lungimea corespunzătoare distanţei dintre rinichi şi vezică
b. ptoza renală – ureter sinuos, pedicul renal lung.
II. Anomalii ale căilor urinare
Malformaţii ale bazinetului: - hidronefroza congenitala - anomalie funcţionala sau
anatomica a joncţiunii pielo-ureterale
Anomalii ureterale:
 de număr - agenezia ureterală, duplicitatea ureterală incompletă (“ ureter fisus”), duplicitatea
ureterală completă ( “ureter duplex”)
 de calibru - megaureterul

5
 ureterocelul
 refluxul vezico-ureteral
 de poziţie – ureterul retrocav
 de deschidere – ectopiile orificilor ureterale
Anomalii vezicale - extrofia vezicii urinare, vezica septată, diverticulii congenitali vezicali,
Anomalii uretrale – obstructive - valvele uretrale, hipertrofia de veru montanum , stenoza
congenitală a uretrei, stenoza congenitală a meatului uretral
neobstructive - hipospadias , epispadias.

B. Malformaţiile aparatului genital masculin

Anomalii ale prepuţului - fimoza congenitală
Anomalii ale scrotului - hidrocelul comunicant
Anomaliile testicului – criptorhidia, ectopia testiculară.

TRAUMATISMELE APARATULUI URO-GENITAL

Cauze : - trafic rutier

- agresiune
- accidente de muncă şi sportive
- iatrogene ( endoscopie, ESWL )
- agentul contondent, imprejurările de producere
- mecanismul de producere : direct, indirect
- topografia traumatismelor: rinichi,uretere, vezică, org. genitale externe.
- numarul traumatismelor : unice, politraumatisme ;
- gravitatea : uşoare, medii, grave ;
- rinichi normal – rinichi patologic (rinichi ectopic, rinichi în potcoavă, polichistic, hidronefrotic,
tumoral, litiazic).
Clasificare - traumatisme închise - respectă continuitatea tegumentelor ;
- traumatisme deschise.

Traumatismele renale închise (contuzile renale)

Clasificarea anatomo-patologica
- 1.contuzia renala simplă : capsula intactă , corticala fisurată, căile urinare integre
=> hematomul subcapsular.
- 2.ruptura renala incompletă: capsula ruptă , corticala fisurată profund, căile
urinare integre => hematomul perirenal ( nu conţine urină)
- 3.ruptura renala completă cu hemato-urinom perirenal : capsula ruptă , corticala
fisurată profund, căile urinare lezate => hemato-urinomul perirenal ( conţine urină) +
hematurie
- 4.ruptura pediculului renal – totale – parţiale
 hematom retroperitoneal voluminos, diseminat, rapid evolutiv + colaps vascular
Diagnosticul traumatismului renal:
-Anamneza –contextul traumatic, hematuria totală, durere lombară
-Examenul clinic – starea generală; aspectul tegumentelor şi mucoaselor; pulsul; tensiunea
arterială; temperatura; aspectul urinii diureza; monitorizarea regiunilor traumatizate
! şocul traumatic şi hipovolemic (hipotensiune, paloare, tegumente reci, umede, tahicardie etc.).
- RRVS+Urografia de urgenţă - TA > 80 mm Hg
- starea morfo-funcţională a rinichiului lezat şi controlateral.

6
 - extravazarea substanţei de contrast intraparenchimatos sau perirenal
- rinichi mut urografic
Forme clinice – gravă - tensiunea în scădere prin hemoragie necontrolabilă intervenţia
chirurgicală de urgenţă.
- medie - starea generală se ameliorează treptat, riscul hemoragiei şi infecţiei, monitorizarea
permanentă TA, diureza, evoluţia lombei traumatizate, pulsul , +/- tratament chirurgical
- benignă - urmărit în evoluţie, explorat şi tratat
Tratament - urmăreşte combaterea şocului, hemoragiei, infecţiei şi restabilirea capacităţii
funcţionale renale.
- formele benigne - tratamentul medicamentos şi urmărirea evoluţiei.
- in formele de gravitate medie se intervine chirurgical pentru a preveni complicaţiile
secundare şi sechelele.
! nefrectomia  rinichiul contralateral trebuie sa fie sănătos (eco, UIV)
- în formele grave - deşocare  intervenţia chirurgicală (nefrectomia).
-
Traumatismele renale deschise (plăgile renale) - soluţie de continuitate cu tegumentul +
leziuni renale
Cauze - proiectile; arme de foc; arme albe; accidente rutiere sau de muncă.
Plăgile simple au un traiect linear, interesata capsula renală, parenchimul, căile
excretorii.
Plăgile cu leziuni asociate pleura, plămânul, ficatul, splina, pancreasul, tubul digestiv
etc.
Tablou clinic- stare gravă, de şoc, -anemia acută: paloare, tegumente reci, umede, puls rapid,
hipotensiune arterială.
- hematuria
- o plagă sau mai multe plăgi lombare - se scurge sânge, urină sau conţinut intestinal.
- contractura abdominală - leziune asociată a cavităţii abdominale..
Tratament - plăgile simple - supraveghere, tratament medical, investigaţii şi conduită în
consecinţă.
- plăgile grave, complexe, asociate, impun intervenţia chirurgicală.

Traumatismele ureterului
- mai puţin vulnerabil la traumatisme datorită poziţiei sale profunde.
Traumatismele chirurgicale (ligatură, secţionare);
-patologia ginecologică, digestivă (rectosigmoidiană), retroperitoneală (limfadenectomie),
chirurgia vasculară, chirurgia urologică ( chirurgia vezicii, prostatei).
-manevre endoscopice urologice:cateterism ureteral;extragerea calculilor ureterali cu sonda
Dormia sau Zeiss;TUR-P , TUR P.

Traumatismele vezicii urinare

Cauze - accidente de circulaţie +/- fracturi de bazin.

- în cursul chirurgiei pelvine;
- operaţii endoscopice;
- mecanism direct (agentul acţionează direct pe pereţii vezicii);
- mecanism indirect (şocul traumatic determină hiperpresiune în lichidul
endocavitar).
Ruptura intraperitoneală - traumatism direct pe vezica plină in zona acoperită de
peritoneu  durere abdominală, contractură musculară, micţiune incompletă sau absentă =

7
peritonită urinară
Ruptura extraperitoneală => acumularea urinii în spaţiul Retzius.
-cauze - fracturile de bazin prin accidente de circulaţie sau de muncă.
Observaţie -ruptura vezicii urinare se poate asocia cu ruptura de uretră sau ruptura renală sau cu
leziuni extraurinare: intestin, ficat, splină, oase, vasculare, craniene .

Traumatismele uretrei posterioare masculine

Mecanismul de acţiune - indirect, în accidentele de circulaţie şi de muncă, însoţite de fracturi
ale bazinului osos.
Rupturi :
- incomplete;
- complete ( +/- detaşarea şi dislocarea bonturilor).

Simptomatologie:
Şocul - traumatic, hemoragic şi leziunile asociate.
Uretroragia.
Hematomul perilezional.

Tratament
Tratamentul stării de şoc - de la locul accidentului.
Tratamentul leziunii uretrale - 3 obiective:
-drenajul urinei prin cistostomie sau sondă uretro-vezicală;
-evacuarea revărsatului uro-hematic prin drenaj latero-vezical hipogastric;
-refacerea continuităţii uretrale.
Sechele – strictura uretrala posttraumatica.

TRAUMATISMELE ORGANELOR GENITALE EXTERNE LA BĂRBAT

Penis – traumatisme închise – contuzia tegumentelor

- ruptura corpilor cavernoşi;
- strangularea într-un inel inextensibil.
- traumatisme deschise –plăgi.

Scrot şi conţinut scrotal

-traumatisme închise – contuzia tegumentelor-echimoza, hematomul;
- contuzii testiculare – hematocelul;
- explozia testiculară.
-traumatisme deschise –plăgi.

INFECŢIILE NESPECIFICE ALE APARATULUI

URO-GENITAL

Generalităţi
-infecţia urinară = tablou clinic+ germeni nespecifici în urină.
-frecvenţa: la toate vârstele , sexul feminin, perioada sarcinii , bărbaţii în vârstă;
-factorii naturali ai organismului care menţin urina sterilă.

8
Agenţii patogeni :
 germeni gram-negativi:E. coli , Klebsiella, Enterobacter, Proteus, piocianic.
 germeni gram-pozitivi: Enterococ şi mai rar Stafilococul aureu.

Calea de pătrunderea germenilor:

-calea ascendentă (urogenă) – factorii favorizanţi;
-calea hematogenă - imunitate redusă şi/sau cu leziuni organice ale aparatului urinar + germeni
foarte virulenţi;
-calea directă, iatrogenă- în cazul sondajelor, explorărilor endo.
Diagnostic: Anamneza, examenul obiectiv, laboratorul, explorările paraclinice
Obiective : - Confirmarea infecţiei: examenul complet al urinii + urocultură + antibiograma
- peste 100.000 germeni/ml = infecţia este sigură.
- Cunoaşterea sursei de infecţie
- Depistarea cauzelor favorizante- obstructive
-copii: - malformaţii congenitale şi refluxul vezico-ureteral;
-tineri: - litiaza, malformaţii cu manifestări tardive, stricturi (traumatice);
-vârstnici: - HBP, ADK-P, TV;
-maladii extraurinare: diabet zaharat, colita, constipaţia, afecţiunile biliare, boli de sistem ,
neoplazii.

Tratament
-măsuri complexe terapeutice: tratamentul antimicrobian, al cauzelor favorizante, simptomatic,
regim igieno-dietetic.
-infecţiile fără elemente obstructive „medicale“ tratamentul antimicrobian
-infecţiile „urologice“- înlăturarea factorului obstructiv + tratamentul antimicrobian
Tratamentul antimicrobian : sulfamide, chimioterapice şi antibiotice.
Scopul - eradicarea infecţiei acute, prevenirea recidivelor şi a leziunilor renale  AB
funcţie de creatinina serică
-bactericide – bacteriostatice ;
-reacţii alergice locale sau generale;
-efecte perturbante asupra florei digestive - greţuri, vărsături, diaree;
-calea de administrare – i.v., i.m., per os;
-intervalul de timp – 4h, 6h, 8h, 12h ;
-durată tratamentului;
-doze precise ajustatre în funcţie de nefrotoxicitatea medicamentului.
-incompatibilitati medicamentoase– ex.Nitrofurantoinul nu se asociază cu Negramul !!
-efecte nocive asupra sarcinii  malformaţii: Tetraciclina, Biseptolul!!

PIELONEFRITA ACUTĂ
-infecţie nespecifică a sistemului pielo-caliceal + interstiţiul renal;
-infecţia ascendentă - frecventă, infectia hematogena – rar.
Tablou clinic : - debutul brutal, frison , febră, dureri lombare uni- sau bilaterale;
-piurie, hematurie terminală ,polakiurie, dureri la micţiune, oligurie;
-starea generală este alterată, cefalee, astenie, greţuri , vărsături.
Examinări paraclinice:

Laborator - examenul de urină = piurie, bacteriurie, hematurie;

9
 -urocultura pozitivă;
-examenul hematologic : hiperleucocitoză , VSH crescut.
RRVS – umbra renală mare +/- imagini radioopace.
UIV - funcţia renală deficitară, sistemul pielo-caliceal gracil, hipotonie pieloureterală.
ECO – rinichiul mare, parenchimul hipodens, mici zone transonice.
-obstrucţie  staza = dilataţii pilocaliciale şi uereterale.
-calculul = imagine hiperecogenă cu con de umbră acustic posterior .
Tratament: Regim igieno-dietetic;
Antibioterapia energică - ! insuficienţă renală
antibioticul ţintit - dozele (creatininei serice ) ; - durata
Tratamentul stazei - nefrostomia  îndepărtarea obstacolului.

Pionefroza = supuraţia cavităţilor pielocaliceale şi a parenchimului renal, cu distrugerea

acestuia.
- germenii gram-negativi
Tablou clinic - febră constantă, piurie masivă;
- rinichiul mare, dureros şi fixat;
- stare generală alterată.
Urocultura este pozitivă în pionefroza deschisă.
RRVS+ UIV - rinichi mare, mut urografic, calculi renali sau ureterali.
Ecografia - parenchimul înlocuit cu cavităţi lichidiene transonice.
Tratament
Tratamentul este exclusiv chirurgical - nefrectomie.
Tratamentul medical – starea toxico-septicza : antibiotice, reechilibrare hidroelectrolitică,
tonice generale.

INFECŢIILE NESPECIFICE ALE APARATULUI URINAR INFERIOR

Cistita acută
- localizarea infecţiei urinare la nivelul vezicii urinare.
- cistite determinate de germeni gram negativi şi pozitivi:
- femei - cale ascendentă , uretra scurtă, infecţiile genital, frigul, actul sexual.
- bărbatii vârstnici - obstrucţie subvezicală,
Clinic: piurie, polakiurie, durere + hematurie, usturimi mictionale, tenesme vezicale, regiunea
hipogastrică sensibilă.
Examenul urinii - leucociturie, bacteriurie, urocultura - germenul şi sensibilitatea la
antibiotic.
RRVS+ UIV - cauze locale.
Explorarea endoscopică este contraindicată !!!
Tratament - chimioterapice - Negram, Nitrofurantoin sau Biseptol, sulfamide + antialgice,
antispastice.
- repaus, evitarea frigului şi a umezelii, ingestia de lichide calde, fără condimente sau
alcool.

INFECŢIILE NESPECIFICE ALE APARATULUI GENITAL MASCULIN

Prostatita acută

Etiopatogenie - gram-negativi.

10
calea:
 ascendentă;
 descendentă (urinară).
Diagnostic
-semne generale - febră, frison, stare generală alterată, mialgii, artralgii.
-semne locale : durere în perineu şi pelvis, polakiurie, imperiozitate micţională, disurie, urină
tulbure (în prostatita uretrogenă ), retenţia de urină.
-tuşeul rectal- prostata mare, sensibilă, sub tensiune, fluctuenţa .
-examenul urinii - piuria, urocultura - germenii şi sensibilitatea
-leucocitoza .
-ecografic – prostata mărită, ecogenitate diminuată, zone transonice => abces .

Tratament
- antibioterapie intensă, precoce ( Ampicilină 4 g/zi, Gentamicină 3x80 mg/zi sau
Cefalosporine)+antialgice, antiinflamatorii.
-retenţia  cistostomie „a minima“. Nu sondaj!
-abces prostatic  puncţia şi evacuarea.

Epididimita acută

- gram-negativi (E.Coli) , pozitivi .

-calea deferenţială ascendentă - punct de plecare prostatic, uretra posterioară , infecţie
urinară
-cauze predispozante: - uretro-prostatita preexistentă; adenomectomia deschisă sau
rezecţia transuretrală (TUR-P).
Tablou clinic - durere şi semnele locale şi generale de infecţie
Tratamentul antibioterapie, antiinflamatorii, antialgice.
Tratamentul chirurgical - abces constituit , fistulizat  orhiectomia

Uretrita acută
- infecţii ascendente;
- infecţii descendente cu punct de plecare prostatic;
- infecţii banale şi iatrogene (endoscopice).
- germeni gram-negativi şi pozitivi; Chlamidii şi Mycoplasme
- paraziti, ciuperci, virusuri.
Clinic - secreţia uretrală , pruritul , arsura uretrală, meatul uretral congestionat ,
edemaţiat .
Laborator - frotiul nativ - trichomonasul,
- coloraţia Gram şi cu albastru de metilen - gonococul, germenii banali Candida albicans.
-culturile - germenii şi sensibilitatea
-culturi negative => chlamidia, mycoplasma , virusuri..
Tratament - chimioterapie şi antibioterapie ţintită
- micotică - antifungice (Stamicin, Nistatin),
- trichomoniazică - Metronidazol sau Fasygin.
- Chlamidii, Mycoplasme-Tetraciclină (Doxyciclină), Eritromicină.

11
 INFECŢIILE SPECIFICE ALE APARATULUI URO-GENITAL

TUBERCULOZA URO-GENITALĂ

TBC urinară = localizarea infecţiei tuberculoase în parenchimul şi căile excretorii uro –

genitale ( boala a întregului aparat).
-îşi menţine gravitata, incidenţa în creştere, forme bilaterale frecvente, formele uremice in
crestere, la orice vîrstă.
-recrudescenţă a acestei afecţiuni  adaptarea germenilor la terapia specifică, selectarea suşelor
rezistente, scăderea reacţiei imunitare a organismului, alimentaţia cu lapte de la vaci bolnave
TBC.
-Mycobacterium tuberculosis ( Bacilul Koch -1882 ) – bacil gram negativ; acido-alcoolo –
rezistent
- cale respiratorie sau digestivă  inocularea rinichiului bilateral, pe cale
hematogenă prin septicemie postprimară ( bacilemie) ; nu există inoculare primitiv
renală.

Faza parenchimatoasă a tuberculozei renale ( închisă) : simultan la cei 2 rinichi, inegală, durata.
- localizarea iniţiala la nivelul corticalei renale (tubul contort proximal)
- imunitatea este slabă + virulenţa germenilor mare => necroză tisulară = abces tuberculos
(tuberculom = ţesut necrozat, bacili tuberculoşi, încrustaţii calcare).

Faza de tuberculoză renală deschisă.

- leziuni productive în parenchim + leziuni ulcerative pe mucoase;
- leziunea către papila renală pe care o erodează  se deschide în căile urinare => caverna;
- calea urinară se tuberculizează de sus în jos.
Tablou clinic
- antecedente tuberculoase pulmonare sau osoase -leziuni pleuro-pulmonare, cicatrici latero-
cervicale, leziuni osoase.
Tuberculoza renală parenchimatoasă (închisă)
-corespunde diseminării granulare corticale a leziunii;
-semne clinice puţin caracteristice;
-semnele generale de impregnare bacilară: astenie, fatigabilitate, inapetenţă, pierdere ponderală,
subfebrilităţi, transpiraţii nocturne.
-semne locale : lombalgii;
-urină de aspect normal, diagnostic întâmplător –bK în urină.
Tuberculoza renală deschisă
- infecţiile urinare fără o cauză determinată, cu tendinţă la recidivă, fără efect terapeutic la
antibioticele obişnuite  orienteaza spre o explorare ţintită în direcţia unei infecţii specifice.
- cistita tuberculoasă: polakiurie nocturnă şi diurnă, dureri hipogastrice pre- şi postmicţionale,
uneori tenesme vezicale, rezistenta la terapia obişnuită.
- urină cu luciul pierdut, aspect mat, cu turbulenţă moderată , hematurie.

Explorări de laborator.
- Sumarul de urină - piurie acidă sterilă.
piuria lipseşte în faza închisă ( poate apare intimplator ), prezenta în cea deschisă (100.000
leucocite/minut);

12
- Diagnosticul bacteriologic
- BK în urină - patognomonic pentru tuberculoza uro-genitala, trebuie repetat de 3 -10 x
- microscopia directă, coloraţia Ziehl-Nielsen: B.K. este un bacil acido-alcoolo-rezistent.( ! B.
Smegmatis, B Xenopei );
- culturile pe medii speciale Löwenstein-Jensen: 4-6 săptămâni;
- inocularea la cobai.
Examenul radiologic. Radiografia pulmonară, vertebrală sau de bazin
Radiografia renală simplă conturul renal este neregulat , şters.
Urografia - Faza parenchimatoasă - UIV normală.
- Faza deschisă - ulceraţii, caverne, stenoze , dilataţii pielocaliciale;
-ulceraţia - aspectul de „rosătură de molie“ la nivelul calicelui.
-stenozele caliceale ( urmarea procesului de vindecare prin scleroză) – aspect de calice dilatat în
„bulă“ sau „măciucă“.

Tratament

OBSERVAŢIE – predominant medical , precoce, asociat , permanent zilnic nu săptămânal,

prelungit, adaptat fazei, individualizat, supravegheat, criterile de vindecre( clinic, bacteriologic,
radiografic)
Tratamentul medical : Tratamenul igieno-dietetic - repausul la pat, alimentaţie hipercalorică,
hiperglucidică, fara condimente , alcool şi fumat.
- Tratamenul tonic general  creştera rezistenţei organismului : vitamina C , vitamina D 2 +
calciu cu acţiune cicatrizantă şi antiinflamatorie, vitamina B 6 pentru a creşte toleranţa la
tuberculostatice.
Tratamentul tuberculostatic .
1.tuberculostatice majore (HIN, Rifampicina) - bactericide primare, coeficient înalt de
difuziune , acţiune intra- şi extracelulară, toleranţă bune.
2.tuberculostatice de ordinul II ( Etambutol, Pirazinamida, Streptomicina, Etionamida,
Cicloserina, Kanamicina, Capreomicina) -acţiune inegală şi deficitară, în asociaţie cu cele de
ordinul I.
3. tuberculostatice de ordinul III (Vibramicina, PAS )- eficienţă slabă , bacteriostatice,
toleranţă mediocră şi rezistenţă încrucişată, au utilizare mică.
-ATAC : - 3 antibiotice tuberculostatice: HIN 300 mg; Rifampicină 600 mg şi Etambutol
1200 mg/zi.
- durata 3 luni , zilnic.
-INTREŢINERE - durează 3-6 luni - o dublă medicaţie: HIN + Etambutol +
Pirazinamidă.
-CONSOLIDARE - următoarele 3-6 luni - un singur tuberculostatic.
-durata tratamentului cu tuberculostatice este în medie 9-12 luni.

Tratamentul chirurgical.
- rinichi nefuncţional = pionefroza, tuberculoza ulcero-cazeoasă, rinichi mastic tratament cu
tuberculostatice de 10-20 zile nefrectomia.
-stenoza ureterală - modelare endoscopică cu sonde ureterale autostatice de tip „pig-tail“ (3-6
săptămâni).

13
De reţinut !!!
- tuberculoza urinară - infecţie secundară unei diseminări dintr-un focar primar pulmonar sau
digestiv;
- diagnosticul de certitudine – BK+ în urină;
- piuria din tuberculoza urinară este acidă şi sterilă;
- BK lipseşte din urină sau piuria este absentă - focarul tuberculos este închis sau localizat;
- tratamentul antibioterapic cu tuberculostatice este asociat şi de durata în 3 faze: tratament de
atac, de consolidare şi de stabilizare;
- tratamentul chirurgical nu se face în faza de atac a tratamentului medicamentos, iar în faza de
consolidare indicaţia este dată de pionefroză (nefrectomie) sau stenoză ureterală (plastie).

LITIAZA URINARÃ

- calculi urinari = concreţiuni minerale, organice sau mixte, formă şi mărime variabilă, cu
localizare : calice, bazinet, ureter, vezică, uretră , parenchimul renal  nefrocalcinoză.

CLASIFICARE
- Compoziţia chimică: litiaza urinară calcică (oxalat de calciu, fosfat de calciu, carbonat apatit)
şi necalcică (acid uric, cistină, fosfo-amoniaco-magneziană);
- Infecţia urinară: litiaza aseptică - în urina clară, neinfectată: oxalat de calciu, acid uric şi
cistină şi litiaza infecţioasă - urina tulbure, alcalină, infectată: litiaza fosfatică, în special fosfo-
amoniaco-magneziană (struvit).

ETIOLOGIE -litogeneza - tulburări metabolice  aparat urinar morfofuncţional normal

(litiaza de organism).
- aparat urinar cu modificari morfofunctionale ( litiaza de organ)
-etiologie multifactorială.
A. Factori de risc:
- supraalimentaţia hiperprotidică (litiaza urică), predominant vegetariană (litiaza
fosfatică) ; obezitatea ; ingestia redusă de lichide; alcoolismul; factori geografici şi climatici.
B. Tulburări metabolice: calcic, oxalic, purinic, al acizilor aminaţi
C. Infecţia urinară:
- Proteus, Pseudomonas, Klebsiella - activitatea ureazică (proteolitică
Uree + H2O CO2 + NH3
=> alcalinizarea urinei  precipitarea fosfaţilor urinari.
D. Staza urinară:
- stază  infecţie  litiaza urinara

MORFOPATOLOGIE Sediul calculilor – calice, bazinet, mulează bazinetul şi calicele

(coraliformi); joncţiunea pielo-ureterală, ureter, jonctiunea uretrero-vezicala, vezical urinara,
uretra.
Numărul calculilor: - unici - multipli
- unilaterală - bilaterală
Forma şi volumul – mulează bazinetul şi calicele ( calcul coraliformi); sferici, ovalari sau
poliedrici;
- mici 0,5 – 1 cm; mari >1 cm;
- suprafaţa rotundă, neteda sau neregulată.
Consecinţe anatomo- funcţionale în litiaza renală:

14
- nu există calcul renal inofensiv => leziuni de amploare variabilă;
- litiaza  obstrucţie = dilataţia sistemului pielo-caliceal = hidronefroza sau dilatatia
sistemului uretero- pielo-caliceal = uretero-hidronefroza +/- infectia => distrugerea
parenchimului renal până la pierderea funcţiei renale insuficienta renala.

CLINIC - forme clinice: latentă, dureroasă, cu infecţie urinară, cu insuficienţă renală.

Forma manifestă Nefralgia - durere fixă, localizată în regiunea lombară, în unghiul
costo-muscular, surdă, suportabilă, după eforturi sau fără o cauză aparentă, semnul Giordano
este prezent.
Colica renală sau ureterală - brusc, brutal, durere lombară sau în flanc cu iradiere
inferioară spre organele genitale externe (testicol sau labiile mari), mai rar baza coapsei sau fesă;
durata durerii - variabilă, dispărând spontan sau sub tratament, reapărând după un interval
variabil.
Semne extraurinare: - generale: paliditate, transpiraţii, agitaţie, febră;
semne digestive reflexe: greţuri, vărsături, meteorism abdominal;
semne cardio-circulatorii: bradicardie sau puls normal, tensiune arterială normală.
- semne urinare: urină tulbure sau hematurica, polakiurie, tenesme vezicale;
Insuficienţa renală acută :
Anuria obstructivă = suprimarea bruscă, brutală a secreţiei şi excreţiei de urină printr-un
obstacol pe ureter, pe rinichi unic funcţional, chirurgical, congenital - la sondajul vezicii aceasta
este goală.

PARACLINIC
Ecografia - calculii pielo-caliceali > 5 mm imagine hiperreflectogenă cu con de umbră
posterior.
- decelarea stazei urinare suprajacentă obstrucţiei calculoase.
Radiografia renală simplă - calculi radioopaci .
Urografia: -sediul şi numărul calculilor în căile excretorii; - calculii radioopaci,
radiotransparenţi  („mantel simptom“ = imagine lacunara bine delimitata cu un halou de
substanţă opacă în jur ).
- răsunetul litiazei asupra căilor excretorii şi parenchimului renal - dilataţii deasupra obstacolului
sau secreţia poate lipsi (rinichiul mut urografic).
Uretero-pielografia retrogradă (UPR) în rinichiul mut urografic.

TRATAMENT MEDICAL SI CHIRURGICAL

Colica nefretică : - reducera aportului lichidian (cură de sete);
calmarea durerii - antiinflamatorii nesteroidiene (Indometacin, Diclofenac) antispastice
(Papaverină,Lizadon,Scobutil), antialgice (Algocalmin, Fortral, Baralgin, etc.).
Anuria calculoasă = urgenţă chirurgicală urologică; tratamentul = înlăturarea obstacolului şi
restabilirea diurezei.
-cateterism ureteral, nefrostomie percutanată, +/- hemodializa  apoi rezolvarea
factorului obstructiv – ureterolitotomie, pielolitotomie
Tratamentul complicaţiilor infecţioase.- antibioterapie asociată şi ţintită
Tratamentul de fond.- cura de diureză de 1,5-2,5 l/zi
- măsuri particulare in functie de tipul de litiaza
Tratamentul chirurgical
clasic - pielolitotomie, nefrolitotomie, ureterolitotomie, cistolitotomie
endoscopic – NLP( litotriţia intracorporeală), uretroscopia, extragerea calculilor cu sonda
Dormia sau Zeiss, cistolitotriţia endoscopică.
ESWL = litotriţia extracorporeală.

15
 TUMORILE PARENCHIMULUI RENAL

TUMORILE BENIGNE - sunt rare;

- nu au caracterul evolutiv;
- produc rar durerea lombară si hematurie.

TUMORILE MALIGNE ALE ADULTULUI

- 90% din toate tumorile renale;
- 97% din tumorile rinichiului adult sunt tumori Grawitz = adenocarcinom,
hipernefrom, cancerul cu celule clare, nefroepiteliom.

Simptomatologie şi forme clinice

- triada clasică: hematurie, durere, tumoră renală + febră.
Hematuria - alarmează bolnavul
- când este invadat sistemul pielo-caliceal sau la comprimarea vaselor din pelvisul renal.
-caracteristici : este totală, spontană, capricioasă, nedureroasă, variabilă ca intensitate şi durată,
uneorim episod unic.
- tratamentul simptomatic este contraindicat până la stabilirea cauzei.
Durerea lombară - jenă lombară, apare tardiv când invazia este evidentă.
- caracter de colică - sângerările mari, cu cheaguri obstructive.
! hematuria precede colica.
Tumora palpabilă în flanc - tumorile de pol superior se palpează când sunt mari, cele de
pol inferior sunt palpabile precoce.
- tumora palpabilă = stadiu avansat al bolii.
Febra persistentă - nu cedează la antipiretice şi poate dispare după nefrectomie.

Diagnostic
1. Anamneza
2. Examenul clinic: hematurie, durere lombară, tumora lombară, varicocelul apărut recent
şi creştere rapidă.
3. Examinările paraclinice:
Radiografia renală simplă - modificările de mărime şi contur ale rinichiulu
metastaze în oasele bazinului, femur, coloana vertebrală.
radiografia pulmonară poate depista metastaze pulmonare.
Urografia - mut urografic : tumoră voluminoasă cu invadarea venei renale, obstrucţie
ureterală prin cheaguri .
Modificări urografice în tumori renale:
- modificări renale: rinichi mare, coborât, deviat, boselat.
- modificări caliceale: calice alungite, turtite, subţiate, neregulate, amputate, rigide,
lacunare, deplasate, dezorientate.
- modificări de bazinet şi ureter: bazinet lacunar sau comprimat parţial sau total, ureterul
poate fi deformat în „baionetă“ sau deplasat medial (în tumora de pol inferior).
Ecografia renală - diferenţiaza tumorile solide de cele lichide;
masa tumorală o zonă transonică = posibilă necroză intratumorală.
trombii venoşi reno-cavali.

16
 Scintigrafia renală are valoare diagnostică pentru tumoră (chist sau neoplazie), dar nu şi
asupra etiologiei.
-cancerul renal realizează o imagine lacunară, aspect ce nu se poate diferenţia de chistul renal.
Tomografia computerizată - diferenţiază tumorile lichidiene de cele solide, permite
identificarea cu mai multă exactitate a densităţii ţesuturilor, ganglionii limfatici de peste 1 cm şi
trombul venos.
- pentru precizarea diagnosticului şi stadializarea preoperatorie;
- supravegherea postoperatorie şi depistarea recidivelor în loja renală restantă după nefrectomie.
Tratament -Tratamentul chirurgical constă în nefrectomia totală lărgită.
- Cobaltoterapia.
- Chimioterapia .

TUMORILE PIELO-CALICEALE ŞI URETERALE

Reprezintă tumorile cu punct de plecare din epiteliul căilor urinare (calice, bazinet, ureter,
vezică urinară şi uretră).
Au următoarele caracteristici:
- aspect histologic asemănător (epiteliu de tip tranziţional);
- au manifestare clinică comună prin simptomul major care este hematuria;
- potenţial au caracter de multifocalitate;
- pun probleme de diagnostic şi terapie asemănătoare.

Tablou clinic
Hematuria totală - prezentă în 90% din cazuri.
hematurie în desfăşurare sau hematurie anamnestica
Caracteristicile hematuriei tumorale :
- poate fi însoţită de colici  obstrucţia ureterală tumorala sau cheaguri
- este mai mare la carcinoamele papilare faţă de cele infiltrative => diagnostic tardiv.
Durerea - caracter colicativ sau de jenă lombară.
- precede hematuria.
Infecţia urinară - secundară stazei =>pielonefrita , pionefroza.
Diagnostic 1. Simptomatologia
2. Examenul obiectiv
3. Examinările paraclinice
Urografia - sediul obstacolului tumoral şi răsunetul asupra aparatului urinar stenoza
care antrenează dilataţia conductului suprajacent
lacună în substanţa de  diagnosticul diferenţial cu litiaza radiotransparentă ( mantel
simptomul)
Cistoscopia - orificiul ureteral prin care se scurge sânge sau prolabeaza tumora din
ureter
Ecografia şi tomodensimetria - elemente de diagnostic.
Tratament
1.Chirurgical - nefroureterectomia totală = extirparea rinichiului, ureterului şi a unui coleret
vezical perimeatic .
2. Radioterapia după nefro-ureterectomie, în prezenţa metastazelor ganglionare sau
recidivelor inoperabile (5000 R).
3. Chimioterapia cu: Cisplatin, Mitomicina C, Adriamicină.
Prognosticul - depinde de stadiul şi gradul de malignitate al tumorii
- este sever.

17
 TUMORILE VEZICALE

- ocupă poziţia a doua după cancerul de prostată - 95% sunt maligne;

- de 4 ori mai frecvente la bărbat decât la femeie;
- după vârsta de 50 de ani.
Simptomatologia:
Hematuria - semn frecvent (60-80%), alarmează bolnavul, trebuie investigată;
-microscopică sau macroscopică ; totala , terminală;
-caracterele hemoragiei terminale, este capricioasă, variabilă, spontană, izolată.
Piuria - mai frecvent în tumorile infiltrative.
Polakiuria - în formele infiltrative prin reducerea capacităţii vezicale;
-infecţia asociată.
Disuria - în formele ce infiltrează colul vezical, tumorile pediculate ce plonjează în colul
vezical.
Durerea pelvină - absentă în stadiile incipiente, prezentă în stadiile avansate.
Durerea lombară - obstrucţia ureterală terminală producând stază şi dilataţia sistemului
excretor; UHN uni- sau bilaterală.

Examinările paraclinice
Ecografia - diagnostic pozitiv şi nu de stadializare.
- răsunetul asupra aparatului urinar superior.
Urografia cu clişeu cistografic - imagine lacunară, rigiditate parietală;
-uretero-hidronefroza uni- sau bilaterală, rinichiul „mut“ urografic.
Cistoscopia - diagnosticul tumorilor vezicale.
- prezenţa tumorii, localizarea acesteia, descrierea tumorii, raporturile cu orificiile ureterale sau
colul vezical, rezecţia bioptică permite stadializarea şi precizarea gradului de diferenţiere a
tumorii.
Tratament
- chirurgical: electrorezecţia transvezicală, cistectomia parţială sau totală;
- endoscopic: rezecţia endoscopică;
- medical: citostatice.
- radioterapie.
Tratamentul chirurgical
- electrorezecţia şi electrocoagularea transvezicală a tumorilor
- cistectomia parţială ,
- cistectomia radicala + drivaţia urinară: ureterostomia cutanată directă ori prin conduct ileal sau
colic, sau implantarea uretero-colică; neovezica de substitutie
Endoscopic - TUR - V (transuretrorezectia vezicii urinare)

TUMORILE PROSTATEI

ADENOMUL DE PROSTATĂ ( HBP)

-cea mai frecventă tumoră benignă a bărbatului - apare după 50 ani

Simptomatologie

18
 1. Faza de debut - polakiurie nocturnă în a doua jumătate a nopţii, disurie moderată,
diminuarea jetului urinar = LUTS
2. Faza de retenţie cronică incompletă de urină, fără distensie – rezidul vezical nu
depăşeşte capacitatea fizologică a vezicii (300 ml.)  palparea bimanuală, ecografia , urografia,
sondajul vezical.
- se adaugă polakiuria diurnă
- semnele clinice ale intoxicaţiei uremice: astenie, inapetenţă, cefalee, ameţeli - creşte ureea ,
creatinina serică.
3. În faza de retenţie cronică incompletă de urină cu distensie reziduul vezical depăşeşte
300 ml.
-polakiuria şi disuria se accentuează noaptea şi ziua;
-falsă incontinenţă;
-inspecţia , palparea hipogastrului si palparea bimanuală - globul vezica;l
-ureea serică creşte peste 1 g/1000 ml.
Examenul clinic
- examinarea actului micţional + aspectului macroscopic al urinii
- palparea hipogastrului  globului vezical.
- tuşeul rectal combinat cu palparea hipogastrului - globul vezical , mărimea, forma,
consistenta, sensibilitatea prostatei.
Examenul paraclinic
Ecografia : suprapubiană, transrectală şi transuretrală.
-diagnosticul pozitiv (dimensiunile , volumul adenomului)
-diagnosticul complicaţiilor - reziduul vezical , hidronefroza, calculilor vezicali, prostatici,
diverticulii vezicali
RRVS+UIV - litiaza radioopacă
-amprentă prostatică = imagine lacunara intravezicală, la baza vezicii urinare, regulată, uneori
bilobată;
- vezica de luptă , litiază vezicală, diverticuli vezicali;
- deformarea „în cârlig de undiţă“ a ureterelor terminale.
Investigaţii de laborator
- probele funcţionale renale: uree, creatinină, ionograma serică, clearance-uri;
- examen de urină, densitate, sediment;
-urocultură;
- PSA;
- probe de evaluare a statusului biologic.
Accidentele şi complicaţiile adenomului de prostată
1. Accentuarea bruscă a simptomatologiei urinare - alcool, condimente, expunere la frig
2. Retenţia acută de urină 3. Hemoragia 4. Adenomita 5. Cistita .6. Epididimitele 7.
Pielonefritele 8. Diverticulii vezicali 9. Litiaza vezicală 10. Retenţia cronică de urină 
insuficienţa renală cronică.
Tratament medical
-alfa - blocante ( OMNIC , CARDURA, HYTRIN, XATRAL );
-inhibitori de alfa –5 reductaza ( PROSCAR );
-fitoterapia ( Serenoa, Cucurbita, Pygeum etc. ).
Tratament chirurgical
Indicatii – HBP obstructiv
- alte complicatiilor ale HBP.
Optiuni - adenomectomia transvezicală;
- TUR-P = transuretrorezectia prostatei;
- ITUP = incizia transuretrala a prostatei.

19
CANCERUL DE PROSTATĂ

- a patra leziune malignă la bărbaţi, după cancerul pulmonar, de colon şi de rect.

- cea mai frecventă neoplazie a bărbatului în decada a 7-a şi a 8-a .
Tablou clinic
-manifestările clinice – variate;
-o lungă perioadă de latenţă clinică;
-sindrom paraneoplazic, sindrom uremic , stări de anemie;
-simptome şi semne consecutive dezvoltării locale a tumorii care determină obstacol cervico-
prostatic.
Simptomele urinare, - disurie , polakiurie.
-retenţia acută de - rară;
-retenţia incompletă de urină  falsa incontinenţă de urină.
Simptomele şi semnele de extensie tumorală
Hematuria - prin invadarea uretrei şi/sau vezicii urinare
 inţială sau terminală;
 intensitatea mai mică decât în adenom.
Durerea - jenă, înţepătură, senzaţie de corp străin, arsuri sau durere francă localizată în
perineu, în rect şi iradiată în penis sau hipogastru.
 infiltraţia neoplazică perineurală şi a capsulei;
 durerea din metastazele osoase este intensă, rebelă, exacerbată de mişcări, şi nu
cedează la repaus, este rezistentă la tratamentul antialgic caracterul sciatalgiilor
sau al unei dislocări discale.
Semne generale: astenie, slăbire până la caşexie, anemie, dureri musculare, articulare, etc.
Diagnostic
Tuşeul rectal - sugerează diagnosticul de cancer de prostată:
- nodul prostatic dur: unic, multiplu, de dimensiuni mici sau mijlocii, poate cuprinde
un lob prostatic în întregime;
- prostata mărită şi indurată în totalitate - duritatea şi neregularitatea glandei.cu limite şi
mobilitate încă păstrate faţă de structurile vecine.
- carcinomatoza prostato-pelvină - masă tumorală dură, care cuprinde tot pelvisul,
aderentă la pereţii osoşi, imobilă, neregulată, dureroasă la atingere sau total indoloră.
Biopsia prostatică - diagnosticul de certitudine îl pune examenul histologic al
materialului obţinut prin biopsie prostatică.
Investigaţii de laborator
PSA - marker tumoral în măsură să deceleze cancerul prostatic în stadiu precoce.
Fosfataza acidă prostatică.
Examenul radiologic.
Radiografia pulmonară şi osoasă - metastazele.
Urografia - lacuna prostatică.
- modificări vezicale;
- reziduul vezical;
- uretero-hidronefroza unilaterală.
Scintigrafia osoasă identifică prezenţa metastazelor osoase invizibile radiologic.
Tomografia computerizată TNM
Ecografia - nodulii prostatici ca focar hipoecogen
- metastazele ganglionare pelvine.
Complicaţii

20
- obstrucţia colului vezical - retenţie cronică de urină.
- uretero-hidronefroza unilaterală sau chiar bilaterală  insuficienţă renală.
- metastazele osoase - fracturi osoase spontane , semne de compresiune medulară.
- blocajul limfatic al ganglionilor iliaci - edemul cronic al membrelor inferioare , elefantiazisul
peno-scotal.
Tratament
- suprimarea hormonilor androgeni pentru care prostata reprezintă organul ţintă.
Tratamentul hormonal:
ESTROGENII – inhibă androgenogeza testiculară.
ANTIANDROGENII - blochează receptorii androgenici din prostată.
Chimioterapia - în cancerele prostatice extracapsulare, cu metastaze.
Radioterapia – în stadiile avansate.
Tratamentul chirurgical
Prostatoveziculectomia totală - este operaţia radicală.
Operaţii paleative:
- orhiectomia bilaterală .
- operaţii de dezobstrucţie: TUR-P de deblocare
Depistarea precoce a ADK-P :
-tuşeul rectal la pacientii peste 50 ani;
-ecografia prostatei;
-PSA.

PATOLOGIA BURSELOR:
Tumori testiculare maligne

-1% din totalul neoplaziilor masculine şi aproximativ 4% din tumorile tractului uro-genital.
Seminomul
Macroscopic - testiculul este global mărit de volum ; albugineea este îngroşată şi cu vasele
dilatate şi multiple, +/- reacţie lichidiană (hidrocel).
Extensie - limfatică (60%), locală, hematogenă (29%).
Metastaze - ganglionii iliaci comuni , în ganglionii paraaortici lombari, în plămân, ficat, creier,
glande suprarenale
Carcinomul embrionar - o tumoră mică, de culoare alb-cenuşie şi cu extinse zone de necroză.
Coriocarcinomul - extrem de malignă
-ginecomastia
-gonadotrofina corionica (HCG) şi al a-fetoproteinei (AFP) sunt crescute.
Teratomul - o tumoră neregulată, boselată, de obicei măreşte conturul glandei, de consistenţă
inegală, iar pe secţiune este heterogenă, multicoloră, pestriţă, cu aspecte diferite: chistice, solide,
cartilaginoase, osoase, sebacee sau mucoase.
Tumori mixte - ţinând mai multe tipuri histologice
- teratom + carcinom embrionar.
- teratom + carcinom embrionar + seminom;
- carcinom embrionar + seminom;
- teratom + carcinom embrionar + coriocarcinom etc.
Tablou clinic
Etapa iniţială - absenţa semnelor locale, descoperire întâmplătoare
- testiculul nemodificat, în aparenţă normal.
Etapa tumorală - scrotul este mobil, suplu, întins şi deplasat datorită tumorii.
- vaginala este suplă, dar există lichid (hidrocel)
- orice tumoră intrascrotală ce are pe suprafaţa sa capul epididimului este un testicol mare.

21
-tumora măreşte testiculul uniform, păstrându-şi de obicei forma ovală, are suprafaţă netedă sau
boselată, este nedureroasă, provoacă disconfort local prin tracţiune pe cordon
-cordonul spermatic este suplu sau uşor infiltrat prin prinderea trunchiurilor limfatice funiculare.
-artera spermatică pulsează puternic hipervascularizaţie testiculului tumoral.
Etapa tardivă. - sunt prezente şi manifestările la distanţă.
-nu există legătură între volumul tumorii şi prezenţa metastazelor .
Examinări de laborator.
-a-feto-proteina (AFP) - creşte în cancerele testiculare germinale
nemodificată în seminoamele pure şi coriocarcinoame;
-coriogonadotrofina umană (HCG) creşte în coriocarcinom şi în carcinomul embrionar
Investigaţii paraclinice
Ecografia scrotului - tumora scrotală este ecogenă ;
-conţinutul transonic lichidian = hidrocel
Tratament chirurgical - îndepărtarea tumorii pe cale inghinală, cu pensarea prealabilă şi
secţiunea cordonului spermatic (orhiectomie pe cale inghinală).
Radioterapia. - seminoamele sunt radiosensibile
Chimioterapia – Metotrexat + Vinblastina + Adriamicina + Cisplatin
Prognostic – este o forma gravă de neoplazie.
- seminomul şi teratomul are prognosticul cel mai bun ;
- carcinoamele embrionare si coriocarcinomul au prognostic grav.

Hidrocelul

- secreţia lichidiană a vaginalei determină apariţia hidrocelului.

Hidrocelul idiopatic. - insidios, asimptomatic pe o lungă perioadă de timp.
- perturbare a procesului de secreţie-absorbţie al vaginalei testiculare.
Hidrocelul simptomatic (secundar) - procese inflamatorii sau tumorale testiculare şi
epididimare
Simptomatologie
-tumoare ovoidă, netedă, regulată, voluminoasă, fluctuentă, în tensiune.
-hemiscrotul respectiv este mărit de volum, are tegumentul normal, dar întins şi deplisat, împinge
penisul în prepuţ.
Tratament
- se practică rezecţia sau punctia evacuatorie a vaginalei.
- hidrocelul secundar - se vor trata şi afecţiunile testiculare sau epididimare + operaţii
conservative sau radicale - orhiectomia (în caz de tumoră).

Varicocelul

-dilataţia varicoasă a venelor spermatice (a plexului pampiniform).

Varicocelul primitiv este localizat pe stânga
- vărsarea în unghi drept în vena renală stângă şi de absenţa valvulelor venoase,
- tulburări de spermatogeneză.
Varicocelul secundar - un obstacol pe vena spermatică, renală stângă sau vena cavă
inferioară  tumori renale, pararenale sau adenopatii retroperitoneale abdominale.
- dreapta, stânga sau bilateral.
Tablou clinic
-asimptomatic

22
-senzaţia de tracţiune în hemiscrotul respectiv la eforturi şi în ortostatism prelungit.
Examenul obiectiv în ortostatism - alungirea hemiscrotului respectiv asimetric, flasc, iar
la palpare se percepe o tumoră posterioară vermiculară
- varicocelul primitiv - dispare la poziţia de clinostatism
- varicocelul simptomatic - persistenţa în clinostatism.
Tratament
- varicocelului primitiv pronunţat se intervine chirurgical şi se practică ligatura şi secţionarea
înaltă a venei spermatice.
-in cazul varicocelului secundar tratamentul este al bolii etiologice (tumoră renală etc.).

Torsiunea cordonului spermatic

- la copil sau bărbatul tânăr, brusc, predominant dimineaţa.

- testicolul devine dureros instantaneu, cu iradiere de-a lungul funiculului spermatic şi se
asociază cu fenomene vegetative (greaţă, vărsături).
- se poate palpa epididimul în poziţie anterioară, ulterior testicolul şi epididimul formează o masă
cremoasă nedureroasă.
- funiculul scrotal este tumefiat şi dureros. Ulterior se formează un hidrocel acut, apoi apare
subfebrilitate.
ridicarea testicolului determină exacerbarea durerii - semnul Prehn
Tratament - chirurgical, de urgenţă  detorsionarea funiculului şi fixarea testicolului la
bursa scrotală.
- în stadiile depăşite cu atrofia testiculului se practică orhiectomia.

INSUFICIENŢA RENALĂ ACUTĂ IN UROLOGIE

(Insuficienţa renală obstructivă/post-renală, IRA)

Anuria - absenţa secreţiei şi excreţiei de urină - imposibilitatea scurgerii urinii din

bazinet pe ureter în vezica urinară datorita unui obstacol ( calcul ureteral, neoplasme urinare si
genitale la femeie)
- pacientul nu prezintă micţiuni spontane de 24 ore sau mai mult
vezica este goală  examenul obiectiv (palparea bimanuală, examenul ecografic , sondajul
vezical )
- diagnostic diferential: cu retenţia acută de urină  funcţia de secreţie şi excreţie este prezentă
dar bolnavul nu poate urina datorita unui obstacol subvezical  globul vezical (palparea
hipogastrului, palparea bimanuală, ecografia, sondajul vezical)
Tablou clinic
- urgenţă uro-nefrologică
- suspendarea bruscă a emisiei de urină +/- dureri lombare de tipul colicii nefretice.
- antecedentele : intervenţii urologice , colici renale cu eliminare de calculi, cancer de vezică
urinară, de prostată sau uterin, etc.
Faza de toleranţă clinică - semnele locale şi loco-regionale date de distensia renala, lipsesc
semnele de uremie.
Durerea lombară - nefralgie - colica nefretică;
Semne digestive: greaţă, vărsături, distensie abdominală, constipaţie, meteorism abdominal;
Temperatura - normală , subfebrilităţi, febră mare (infecţia urinară)
Sindromul urinar – anuria, vezica goala
Faza clinică (uremică)- menţinerea obstacolului duce la agravarea simptomatologiei bolnavului

23
devin dominante semnele clinice ale insuficienţei renale
simptomatologia locală trece pe plan secundar.
Tulburările digestive - intoleranţă gastrică, vărsături incoercibile, meteorismul abdominal ,
abdomen subocluziv, alimentaţia pe cale orală este imposibilă.
Fenomene respiratorii - acidoza metabolica (respiraţie Cheyne-Stokes),
Fenomene musculare - crize tetanice, parestezii (hipocalcemie),
Tulburări neuropsihice - agitaţie , somnolenţă , comă
Tulburări cardiace prin hiperkaliemie, pericardită sau pleurezie uremică
Sindromul umoral
faza de toleranţă clinică - creşterea uşoară a azotemiei şi creatininei serice.
faza de uremie - perturbaţiile grave ale ureei şi creatininei serice, hiperkaliemia  risc major de
stop cardiac, acidoza metabolică progresează;
Diagnostic
Anamneza
Examenul obiectiv
Laborator
Radiografia renală simplă - calculi radioopaci
- absenţa acestora nu elimină posibilitatea litiazei radiotransparente;
- mărimea umbrei renale,
- metastazelor osteocondensante, focare de osteoliză,
Ecografia renală – UHN = staza urinară înaltă ( diag. dif. cu anuria renala sau prerenală)
vezica urinara goala
- aspectul ecografic al uterului , vezicii urinare, prostatei, ficatului masele ganglionare
retroperitoneale;
Urografia poate fi utilizată în faza iniţială a anuriei,opacifierea căilor urinare superioare chiar şi
în prezenţa obstacolului.
- in stadiile cu retenţie azotată  urografia nu mai este indicată
Uretero-pielografia retrogradă (UPR):
- pentru precizarea sediului şi naturii obstacolului
Tratamentul anuriei litiazice:
- restabilirea permeabilităţii căilor urinare cât mai repede posibil, înainte de alterarea stării
generale şi de instalarea leziunilor renale ireversibile.
- nu „forţarea“ diurezei prin PEV.
În faza de toleranţă clinică
- cateterismul ureteral;
- nefrostomia percutanată;
- interventia chirurgicala pentru îndepărtarea calculului (ureterolitotomia sau pielolitotomia).
În faza de uremie:
- cateterismul ureteral  restabilirea diurezei ;
- nefrostomia percutanată
- reechilibrare hidroelectrolitica, acido-bazica, metebolica
- uremie avansată hiperkaliemia - se va administra glucoză hipertonă, Kayexalat (Rezonium
A) ,
- hemodializa  transforma bolnavul dintr-o fază uremică într-o fază de toleranţă clinică 
intervenţia chirurgicală de dezobstrucţie.
Tratamentul anuriei prin invadare neoplazică
- cateterism ureteral - stent ureteral;
- derivatie urinara definitiva - nefrostomie percutanată sau chirurgicală definitivă, uretero-
sigmostomie, ureterostomie cutanată transileală.

24
CAPITOLUL 2

TEHNICA ÎNGRIJIRII BOLNAVILOR UROLOGICI

Îngrijirile bolnavilor urologici se adresează celor trei categorii de pacienţi: copii, adulţi si
vârstnici cu particularitati pentru fiecare, în funcţie de patologie. Astfel copiilor le sunt
caracteristice afecţiunile urologice malformative cu complicaţiile date de acestea, adulţilor
afecţiunile litiazice si infecţioase iar vârstnicilor afecţiunile canceroase. Insuficienţa renală acută
sau cronică poate fi întâlnită la toate vârstele şi necesită măsuri de îngrijire speciale.

A) REGULI GENERALE DE ÎNGRIJIRE

Un rol important în reuşita tratamentului bolnavului îl are realizarea condiţiilor de odihnă

pasivă. Repausul la pat constituie un factor terapeutic important pentru un număr mare de
afecţiuni, iar pentru alte cazuri este condiţia esenţială a tratamentului.
În acest sens, patul bolnavului trebuie să îndeplinească unele condiţii: să fie comod, de
dimensiuni potrivite, uşor de manipulat şi uşor de curăţat; pentru ca îngrijirile, investigaţiile şi
tratamentele aplicate bolnavului să nu fie împiedicate. Salteaua, pernele, pătura, lenjeria de pat
(cearceafurile, muşamaua, aleza, faţa de pernă). sunt accesoriile importate pentru funcţionalitatea
bună a patului.
Poziţia pasivă este caracteristică bolnavilor gravi, adinamici, care nu au forţă fizică şi
care necesită ajutor.
Poziţia forţată este caracteristică prin luarea unor atitudini neobişnuite; determinate de
boală sau impuse de tratament.
Indiferent de forma acestora, bolnavii iau în pat următoarele poziţii:
- decubit dorsal cu variantele: poziţie semi-şezândă, poziţia şezând, poziţia Trendelenburg (cu
extremitatea distală a patului ridicată) recomandată în anemii grave, pentru oprirea hemoragiei în
operaţiile pe membrele inferioare sau pe organele genitale feminine etc.;
- poziţia de decubit lateral, cu variantele drept sau stâng.
Deoarece, imobilizarea prelungită a bolnavilor la pat determină o serie de complicaţii,
poziţia acestora trebuie schimbată în mod regulat, la intervale relativ scurte. Debutul mobilizării,
ritmul şi amploarea acesteia, depind de mai mulţi factori: natura afecţiunii, starea generală, tipul
de reactivitate a bolnavului, iar decizia o va lua medicul .
În tot timpul mişcării pasive sau active a bolnavului, se va supraveghea expresia feţei,
coloraţia tegumentelor, pulsul, respiraţia.
Mobilizarea bolnavului se realizează gradat începând cu mobilizarea capului şi cu
ridicarea şi schimbarea poziţiei membrelor, urmată de ridicarea în poziţie şezând pasiv la
început, apoi activ, asociată cu mişcări respiratorii. Următoarea fază este aşezarea bolnavului în
poziţie şezând la marginea patului, urmată de ridicarea acestuia în poziţie ortostatică şi
efectuarea primilor paşi, care trebuiesc efectuaţi în prezenţa medicului.
Scopul mobilizării repetate este prevenirea escarelor de decubit. La bolnavii gravi,
adinamici, incoştienţi care nu au posibilitatea să-şi schimbe singuri poziţia în pat, aceleaşi
suprafeţe sunt expuse presiunii permanente exercitate de greutatea corpului. La aceşti bolnavi,
regiunile unde între tegument şi suprafaţa osoasă nu se interpune un strat de ţesut adipos sau
muscular, acestea vor fi irigate insuficient, ceea ce va duce le apariţia unor tulburări trofice,
manifestate sub formă de escare. La început apare o zonă dureroasă la presiune şi pielea se
înroşeşte datorită tulburărilor de circulaţie. Ischemia ţesuturilor este cauza escarelor. Regiunile
predispuse pentru escare sunt: regiunea occipitală, a omoplatului, sacrată, deasupra olecranului şi

25
călcâie, iar pentru bolnavii aşezaţi în decubit lateral: regiunea crestei iliace a tronhaterului mare,
partea externă şi internă a genunchilor şi regiunea maleorală.
Factorii favorizanţi ai escarelor sunt: căldura, umezeala (urina, fecalele, scurgeri
vaginale; transpiraţiile abundente), neglijarea igienei tegumentare, cearceaful neantins sau
cusături, edemele, pielea uscată şi subţire, cu tulburări trofice, vârsta înaintată, starea de
subnutriţie.
Pentru a preveni apariţia escarelor se va avea grijă să fie schimbată cât mai des poziţia
bolnavului, lenjeria patului să fie cât mai comodă, curată, iar toaleta bolnavului să fie efectuată
cu multă conştiinciozitate.
Dezbrăcarea şi îmbrăcarea bolnavului cu lenjerie curată, se va efectua păstrând toate
regulile de igienă necesare.
Dacă la bolnavii care se pot mobiliza singuri, schimbarea lenjeriei nu este o problemă
dificilă, la bolnavii grav trebuie efectuată cu atenţie, tact şi blândeţe.
În procesul de vindecare a bolnavului o condiţie indispensabilă o reprezintă toaleta
bolnavului. Toaleta de dimineaţa linişteşte bolnavul, îi creează starea plăcută de confort şi are
efect sedativ asupra organismului.
Toaleta completă reclamă spălarea corpului, a dinţilor, a părului, schimbarea lenjerie etc.,
care nu este o problemă pentru bolnavii obişnuiţi cu astfel de deprinderi, iar pentru ceilalţi
asistenta îi va controla şi-i va îndruma.
Toaleta zilnică a bolnavului trebuie efectuată în condiţii de linişte şi confort.
Pentru captarea produselor dejecţiilor fiziologice şi patologice, se utilizează: plosca
urinarul, scuipătorul, tăviţa renală etc.
Starea tegumentelor reprezintă oglinda calităţii muncii profesionale de îngrijire şi
conştiinciozitate a personalului medical.

PRINCIPII GENERALE DE ALIMENTAŢIE A BOLNAVULUI

Asigurarea aportului caloric necesar pentru menţinerea forţelor fizice ale bolnavului,
stabilirea regimului alimentar adecvat pentru asigurarea condiţiilor de vindecare şi administrarea
alimentelor pe cale naturală sau artificială, constituie sarcini elementare ale îngrijirii oricărui
bolnav spitalizat sau tratat la domiciliu.
Alimentaţia bolnavului are următoarele scopuri:
- să acopere cheltuielile energetice de bază ale organismului, atât cele necesare creşterii
(în cazul copiilor), cât şi cele necesare refacerii pierderilor;
- să asigure aportul de vitamine şi săruri minerale necesare desfăşurării normale a
metabolismului;
- să favorizeze condiţiile prielnice procesului de vindecare, prin asigurarea unui raport
alimentar echilibrat in principii alimentare.
Regimul dietetic al bolnavilor trebuie să satisfacă, atât necesităţile cantitative, cât şi pe cele
calitate ale organismului .
Aportul cantitativ a substanţelor alimentare necesare organismului, este dirijat, în condiţii
normale, de factori fiziologici ca: foamea, setea, obişnuinţa etc.
Dar, în cazul bolnavilor, aceşti factori nu sunt totdeauna jaloane destul de sigure pentru
dirijarea aportului alimentar. Într-o serie de boli, lipsa poftei de mâncare, este un simptom
precoce şi dominant sau setea poate fi exagerată în multe cazuri. Bolnavii comatoşi, inconştienţi,
sunt lipsiţi de senzaţia de sete şi foame: şi nu-şi pot dirija şi asigura aportul necesar de alimente.
În acele situaţii personalului medical îi revine un rol de a îndruma si supraveghea alimentarea
lui. Alimentarea trebuie să asigure necesarul de calorii. În caz contrar, organismul va consuma
din rezervele interne tisulare.

26
 Necesităţile calorice ale unui bolnav adult variază între 2500 - 3000 calorii, iar în cazul unui
bolnav în repaus absolut la pat necesarul caloric se apreciază în jurul cifrei de 25 calorii / kg
corp.
Necesităţile calorice ale copiilor sunt cu 25 - 30% mai mari, iar ale bătrânilor cu 10 - 15 %
mai mici.
Bolnavii febrili au necesităţi calorice mai mari, fiecare grad de temperatură implică un aport
energetic suplimentar de 13%.
Regimul alimentar trebuie să asigure şi necesităţile calitative ale organismului. De aceea,
regimul alimentar trebuie să cuprindă toţi factorii necesari pentru menţinerea vieţii şi asigurarea
tuturor funcţiilor organismului condiţiilor normale.
a) Hidraţii de carbon reprezintă sursa principală energetică a organismului normal şi în
timpul bolilor, mai ales a celor febrile. Ei reprezintă 50% din necesităţile calorice ale
organismului (cu excepţia diabetului zaharat). Ei refac depozitele de glicogen ale ficatului, un rol
important în funcţia de dezintoxicare al organismului. Aportul de glucide trebuie crescut în
stările caşectice, de denutriţie; febrile, afecţiuni hepatice şi renale.
b) Substanţele proteice reprezintă materialele plastice ale organismului, ele înlocuind
substanţele distruse prin uzura fiziologică şi patologică. Ele constituie şi o importantă sursă de
energie şi constituie materia primă a fermenţilor şi hormonilor.
Modificarea metabolismului proteic, în condiţii fiziologice (sarcină, alăptare) sau patologice
(tulburări hepatice), pierderi în arsuri grave, hemoragii etc., va determina creşterea necesităţii
organismului în proteine.
Aceste substanţe proteice asigură rezistenţa organismului în condiţiile de infecţie şi
contribuie la vindecarea plăgilor.
Necesarul de substanţe proteice a organismului sănătos este de 1,5 g pe kg corp în 24 de
ore; iar în cazurile de consumuri exagerate sau pierderi patologice, necesarul de proteine ajunge
la 2 - 3 g pe kg corp.
În cazul insuficienţei renale, în vederea menajării rinichiului, raţia de proteine se va
reduce la 0,5 g pe kg corp.
Se va avea grijă ca 50 - 60% din proteinele consumate să fie de origine animală (lapte,
came, ouă etc.) iar restul de origine vegetală (fructe, cereale, legume uscate, zarzavaturi).
c) Grăsimile, sunt substanţe alimentare cu valoare calorică înaltă.
Cantitatea de lipide necesare organismului sănătos este de 1 - 1,5 g pe kg corp în 24 de
ore şi reprezintă 30 - 40% din raţia energetică a organismului. Raţia grăsimilor se va reduce în
cazul tulburărilor metabolismului lipidic, în afecţiuni hepatice, pancreatice, nefroza lipidică,
diabet zaharat cu acidoză, ateromatoză etc., precum şi în caz de obezitate.
În stările febrile se reduce la maximum cantitatea de grăsimi şi se măreşte în stările de
subnutriţie, în cazurile de arderi exagerate (hipertiroidism).
Aportul de grăsimi trebuie să fie atât de origine animală cât şi vegetală, iar condiţii
normale în proporţii egale.
d) Vitaminele sunt absolut necesare pentru menţinerea metabolismului normal a
organismului.
Necesităţile în. vitamine ale organismului cresc în condiţiile de activitate celulară
exagerată. Necesarul de vitamine se asigură prin utilizarea fructelor, legumelor şi prin preparate
de vitamine.
e) Apa şi sărurile minerale trebuiesc administrate în proporţie necesară organismului.
În apă se produc toate reacţiile biochimice ale organismului, iar sărurile minerale sunt
necesare ca substanţe structurale şi catalizatoare.
Necesităţile zilnice de apă ale organismului variază între 2000 - 3000 ml. şi sunt asigurate
din aportul exterior şi din metabolismul hidraţilor de carbon.

27
 Necesităţile organismului cresc în cursul pierderilor exagerate: transpiraţii abundente,
vărsături; hemoragii abundente, diaree, plasmoragie, diureză exagerată.
Aportul de lichide trebuie scăzut în insuficienţa cardiacă, anurie etc.
Cantităţile de apă şi săruri minerale trebuie bine calculate în cazuri patologice, stabilind
prin măsurători pierderile de lichide ale organismului.
Calcularea necesarului de lichide ale organismului se stabileşte prin însumarea raţiei de
întreţinere şi raţiei de corectare a dezechilibrelor anterioare.
Căile de hidratare a organismului sunt: calea digestivă (orală, duodenală, rectală) calea
subcutanată şi calea intravenoasă (este singura cale judicioasă pentru reechilibrarea hidro-ionică
şi volemică).
Cantitatea de lichide poate creşte la recomandarea medicului în cazurile de insuficienţă
renală acută sau cronică (cu condiţia menţinerii permeabilităţii căilor urinare), de asemenea în
cazurile când se creşte diureza, deliberat pentru eliminarea unor concreţiuni calculoase din căile
urinare, sau pentru “spălarea" căilor de germenii infecţioşi, în infecţiile urinare etc.
Alimentaţia dietetică:
Regimul dietetic reprezintă unul dintre factorii cei mai importanţi ai tratamentului.
Regimurile dietetice sunt foarte variate, în funcţie de cantitatea şi calitatea alimentelor pe
care le conţin. Regimurile pot fi hipercalorice şi hipocalorice.
Regimurile hipocalorice se recomandă bolnavilor obezi, cu hipertensiune arterială etc.
Regimul hipercaloric se recomandă bolnavilor slăbiţi, denutriţi şi în toate cazurile în care
necesităţile organismului cresc .
Regimul dietetic se va adapta stadiului evolutiv al bolii. În perioada acută şi în cursul
stărilor febrile, se va prefera regimul dietetic lichid, căci acesta supune organismul la cel mai mic
efort şi suplineşte pierderile datorate transpiraţiei intense, pe măsură ce boala înaintează spre
vindecare, se va adăuga, progresiv, regimul cu alimente semilichide şi apoi solide. .
Un criteriu important pentru calea de administrare a lichidelor, este toleranţa individuală
a bolnavului, atât cantitativă cât şi calitativă.
În legătură cu servirea mesei bolnavilor trebuie să se ţină cont de următoarele:
- orarul şi repartizarea meselor au o deosebită importanţă în alimentaţia bolnavului, el
trebuie supus unor reguli generale, comune tuturor specialităţilor şi unor reguli speciale după
afecţiuni.
Modul de alimentare al bolnavilor depinde de natura bolii de care suferă aceştia şi de starea lor
generală. Se poate realiza în trei feluri:
a) Alimentaţia activă, când bolnavii mănâncă singuri, fără ajutor, alimentele servite b)
Alimentaţia pasivă, când starea generală a bolnavilor nu le permite să se alimenteze singuri şi
trebuie să fie ajutaţi.
c) Alimentaţia artificială, când alimentele trebuie introduse în organismul bolnavului prin
mijloace artificiale (prin sondă, prin clisme; pe cale parenterală).

SUPRAVEGHEREA BOLNAVULUI
Se urmăresc:
- comportamentul bolnavului
- funcţiilor vitale
- apariţia unor manifestări patologice
1. Urmărirea comportamentului bolnavului
Se observa atitudinea pacienţilor în pat, expresia feţei, mişcările pasive pe care le
execută etc. Datele sunt culese în timpul îngrijirii ca şi în cursul convorbirilor provocate.
a) Poziţia bolnavului în pat poate sugera o suferinţa Când starea generală a bolnavului
este gravă, el devine adinamic, dând impresia că este “căzut în pat", deci, este în poziţie pasivă.

28
 În cazul când bolnavul prezintă dureri, el caută să-şi menajeze partea dureroasă, luând
poziţii forţate, antalgice. In colica renala pacientul nu îşi găseşte o poziţie antalgică ceea ce îi
conferă aspectul de pacient foarte agitat.
b) Expresia feţei bolnavului trădează suferinţa bolnavului, in principal, dar şi anumite
stări psihice, ca: spaima, agitaţia, depresia, bucuria, indiferenţa, oboseala pe lângă gradul de
inteligenţă .
c) Starea psihică a bolnavului, prezintă un interes deosebit.
Tulburările de cunoştinţă pot avea diferite grade:
- obnubilarea, când bolnavul sesizează numai parţial evenimentele din anturajul lui;
- delir, când se adaugă amnezia faptetor asociată cu halucinaţii;
- apatia, stare de dezinteres faţă de mediu şi persoana proprie;
- stupoare, este o formă mai avansată de tulburare de cunoştinţă, când bolnavul se află în stare de
imobilitate şi insensibilitate;
- somnolenţa, bolnavul are tendinţa să doarmă îndelungat, se trezeşte uşor şi adoarme imediat;
- coma superficială, când bolnavul poate fi trezit la excitanţi mai puternici;
- coma profundă, când bolnavul nu reacţionează nici la excitanţi puternici.
Tulburările de cunoştinţă sunt expresia unor stări foarte grave şi necesita masuri speciale si
imediate.
d) Pofta de mâncare: Bolnavul cu cancer, în general, are inapetenţă faţă de carne. In
colica renală simptomele digestive asociate colicii vor diminua apetitul.
e) Somnul bolnavului trebuie urmărit atât sub aspectul cantitativ cât şi calitativ. Se va
urmări dacă somnul bolnavului este liniştit sau agitat, dacă doarme cu sau fără întrerupere.
Trezirea repetata poate fi motivata de durere, micţiuni frecvente, de foame, diaree, etc.).
f) Durerile semnalate de bolnav trebuie sesizate in momentul apariţiei. Se va urmări
sediul durerii, caracterul acesteia, durata şi orarul, direcţia de iradiere, variaţia ei în legătură cu
ocazia unor acte fiziologice (micţiune, defecare etc.).
g) Convulsiile şi contracţiile generalizate sau localizate, durata acestora, numărul lor,
dacă au apărut spontan, în cursul somnului sau sub influenţa unor excitanţi, toate acestea sunt
semnalate de urgenta.
2. Monitorizarea funcţiilor vitale ale organismului
Este obligatorie, în cursul oricărei afecţiuni, căci modificarea lor reflectă, în mare măsură,
starea generală a bolnavului, precum şi evoluţia şi gravitatea bolii de care suferă.
Datele asupra funcţiilor vitale şi vegetative se consemnează în foaia de evoluţie a
bolnavului.
Curba de de temperatură se notează corect, exact, clar şi ordonat. Reflecta evoluţia
stării bolnavului.
În foaia de evoluţie sunt notate datele generale ale bolnavului, diagnosticul de internare.
O partea a foii de evoluţie este un sistem de coordonate ce reprezintă grafic funcţiile de bază ale
organismului: circulaţia( puls, tensiune), respiraţia, diureza. Se pot menţiona unele date
privitoare la greutate, scaune, vărsături.
Se pot menţiona şi apariţia unor manifestări de boală, complicaţii (frisoane, erupţii etc.)
sau intervenţii chirurgicale care fiind notate în subrubricile zilelor respectiv, contribuie la
reflectarea grafică a evoluţiei bolii.
Foaia de evoluţie poate servi şi pentru alcătuirea planului de examinare şi de tratament a
bolnavului. Medicaţia zilnică antibiotică poate fi trecută in foaia de evoluţie. Dieta bolnavului
este notată în partea inferioară a foii .
Temperatura
Temperatura organelor interne - temperatura centrală - este mai ridicată decât temperatura
periferică.

29
 Temperatura prezintă mici oscilaţii fiziologice în cursul zilei, în funcţie de vârstă (mai
ridicată la tineri şi mai scăzută la bătrâni), în funcţie de activitatea metabolismului este crescută
în sarcină, ciclu menstrual, digestie etc.
În condiţii patologice, temperatura organismului poate să scadă sub 36°C, când vorbim de
hipotermie, sau să crească peste 37°C, când vorbim de hipertermie.
Aprecierea exactă a temperaturii corporale se face cu termometrul, iar măsurarea
acestuia se face în axilă, cavitatea bucală, rect, în vagin.
Febra prezintă, în mod obişnuit, aceleaşi oscilaţii zilnice ca şi temperatura normală.
Dimineaţa este mai joasă, când vorbim de remisia matinală, iar seara este mai ridicată, când
vorbim de exacerbare vesperală.
În evoluţia oricărei febre, se pot distinge trei perioade: perioada iniţială, perioada de stare
şi perioada de declin.
Aspectul curbei febrile ne orientează, de cele mai multe ori, asupra etiologiei acesteia:
virală, microbiană, tumorală etc.
Pulsul reflectă atât starea funcţională a inimii, cât şi pe cea a arterelor, dând indicii în
acelaşi timp asupra stării anatomice a arborelui arterial.
Examinarea, urmărirea şi notarea pulsului, au o deosebită importanţă pentru îngrijirea
bolnavilor.
La luarea pulsului, se va ţine cont de: frecvenţă, ritmicitate, volum, tensiune şi celeritate.
Frecvenţa pulsului poate fi lentă sau rapidă. La omul sănătos adult, frecvenţa
acestuia este 70 - 80 pe minut.
În condiţii fiziologice, frecvenţa pulsului variază după sex, vârstă, înălţimea
corpului, efort, emoţii, poziţia corpului, stări fiziologice etc.
Frecvenţa pulsului periferic şi frecvenţa bătăilor cardiace, este, în condiţii fiziologice,
identică. Între pulsul central şi cel periferic, poate exista o diferenţă şi se numeşte puls deficitar.
Frecvenţa pulsului poate să crească (tahicardie) sau să scadă (bradicardie) în diferite
afecţiuni cardiace sau extracardiace.
Ritmicitatea pulsului. Pulsul poate fi ritmic sau aritmic. În condiţii normale, pulsul este
ritmic (volumul şi intensitatea pulsaţiilor sunt uniforme, pauzele dintre pulsaţii fiind egale).
Frecvenţa pulsului, în condiţii fiziologice, variază cu respiraţia. În timpul inspiraţiei este
mai frecvent, iar în expiraţie mai rară.
În majoritatea cazurilor pulsul aritmic este determinat de o afecţiune a miocardului sau a
plexurilor nervoase.
Volumul sau amplitudinea pulsului, poate fi mai mare sau mai mică. El se micşorează
pe măsură ce ne îndepărtăm de inimă. Pulsul este mai mic, fie din cauza reducerii forţei pompei
cardiace, fie din cauza îngustării diametrului arterelor sau prin reducerea volumului sângelui
circulant.
Tensiunea pulsului poate fi dură sau moale şi este determinată de valoarea forţei de
contracţie a miocardului.
Celeritatea pulsului reprezintă iuţeala de ridicare şi de dispariţie a undei pulsatile şi
reprezintă viteza de efectuare a pulsaţiei. Pulsul poate fi astfel celer sau tard.
Respiraţia. Aportul de oxigen necesar proceselor vitale ale organismului se asigură
prin respiraţie. Ea include următoarele etape:
1) Etapa pulmonară, reprezentată de perioada în care aerul pătrunde prin căile
respiratorii până la plămâni şi se distribuie în alveolele pulmonare.
2) Etapa sanguină, reprezentată de schimburile de gaze dintre aerul alveolar şi sângele
circulant în capilarele mici. Oxigenul din aerul inspirat este predat sângelui, acesta eliminând
bioxidul de carbon.
3) Etapa circulatorie, reprezentată de transportul oxigenului la ţesuturi şi a bioxidului de
carbon de la ţesuturi la alveolele pulmonare pentru eliminare.

30
 4) Etapa tisulară, reprezentată de schimbul de gaze dintre sânge şi ţesuturi, în urma
căruia oxigenul este cedat ţesuturilor pentru procesele de ardere, iar bioxidul de carbon este
încorporat în sânge şi ulterior eliminat prin plămâni.
Frecvenţa respiraţiei, obişnuit, este de l6 - 20/minut şi poate prezenta oscilaţii după sex,
vârstă.
Se va urmări:
a) Tipul respirator
Există un tip respirator costal superior la femei, tip costal inferior la bărbaţi şi o
respiraţie tip abdominal la copii şi bătrâni.
b) Simetria mişcărilor respiratorii
Normal, mişcările respiratorii ale celor două hemitorace sunt simetrice.
În cazuri patologice (leziuni pleurale etc.) se constată diminuarea mişcărilor
hemitoracelui respectiv sau este imobil complet.
c) Amplitudinea mişcărilor respiratorii se modifică, de obicei, cu frecvenţa respiraţiei.
Amplitudinea scade când creşte frecvenţa respiraţiei şi invers.
d) Frecvenţa mişcărilor respiratorii, este în condiţii fiziologice de: sex, vârstă, poziţie,
activitate musculară, temperatura mediului ambiant, starea de veghe sau somn. Raportul între
frecvenţa pulsului şi a mişcărilor respiratorii este de 4/1 în condiţii fiziologice.
Frecvenţa respiraţiei se notează pe Foaia de observaţie, realizând o curbă paralelă cu cea
a temperaturii şi pulsului.
Orice încrucişare între cele trei funcţii vitale: circulaţia, respiraţia şi pulsul, semnalizează
o abatere în funcţia organelor vitale şi denotă o complicaţie.
Frecvenţa respiraţiei creşte în efort, emoţii, hipertiroidism, bolile febrile, afecţiunile
pereţilor toracelui, anemii, hemoragii, bolile inimii, rinichiului, în aceste cazuri organismul caută
să compenseze deficitul de oxigen prin creşterea frecvenţei respiratorie.
Frecvenţa respiraţiei scade în caz de obstacol pe căile respiratorii superioare sau
inferioare, în tumorile mediastinale.
e) Ritmul, normal, mişcările respiratorii, au ritm regulat. Ritmul respirator poate fi
dereglat prin atingerea centrilor nervoşi de cauze toxice, infecţioase etc.
În cazurile de obstacole pe căile respiratorii, inspiraţia prelungită şi profundă este însoţită
de un zgomot numit cornaj, determinat de trecerea aerului prin zona strâmtorată.
În cazurile unor obstacole mai exprimate, se produce un decalaj în timpul inspiraţiei
profunde în cantitatea de aer mai mică, ce pătrunde în arborele respirator şi expansiunea amplă a
cutiei toracice, tradusă prin aspirarea peretelui toracic şi deprimarea regiunilor supraclaviculare
şi subclaviculare, a spaţiilor intercostale şi a epigastrului şi se numeşte tiraj.
Dispneea este respiraţia dificilă, grea, caracterizată subiectiv prin sete de aer, iar obiectiv
prin mişcări respiratorii forţate.
După frecvenţa, amplitudinea şi ritmicitatea respiraţiei, deosebim următoarele tipuri de
dispnee:
- dispnee cu accelerarea ritmului respirator (tahipnee, polipnee) în anemii, stări febrile
etc.;
- dispnee, cu rărirea timpului respirator (bradipnee) întâlnită în obstacole respiratorii;
- dispnee, cu perturbarea ritmică şi periodică a respiraţiei (dispnee Ceyne-Stokes, dispnee
Küsmaul etc.);
- dispnee dezordonată, fără ritmicitate, prin dereglarea centrilor respiratorii.
După condiţiile de producere a dispneei : dispnee de efort, dispnee de decubit, dispnee
de repaus.
Observarea şi consemnarea pe foaia de temperatură a bolnavului a respiraţiei, constituie o
sarcină de importanţă pentru asistentul de specialitate.

31
 Tensiunea arterială
Presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereţilor arteriali constituie tensiunea
arterială.
Valoarea ei este determinată de:
- forţa de contracţie a inimii;
- de rezistenţa întâmpinării de sânge;
- de rezistenţa determinată de elasticitatea şi calibrul sistemului vascular;
- vâscozitatea sângelui.
Tensiunea arterială scade în mod progresiv de la centru la periferie, la nivelul arteriolelor.
Valoarea tensiunii arteriale, variază fiziologic în funcţie de fazele evoluţiei cardiace.
Tensiunea arterială este mai mare în faza sistolică şi se numeşte tensiune sistolică sau maximă şi
este mai mică în faza diastolică şi se numeşte tensiune diastolică sau minimă.
Elasticitatea şi calibrul vaselor determină rezistenţa pe care o va întâmpina sângele la
periferie, având un rol hotărâtor asupra valorilor tensiunii arteriale. Pierderea elasticităţii
vasculare în procesul de ateromatoză, are ca rezultat creşterea tensiuni maxime.
Vasodilataţia determină scăderea presiunii arteriale, pe când vasoconstricţia determină
urcarea ei. De aceea factorii care pot modifica calibrul arterelor (factori renali, umorali,
endocrini) vor determina şi modificări ale tensiunii arteriale. Astfel, într-o serie de afecţiuni
cardiace, renale, endocrine etc., tensiunea arterială va prezenta modificări, iar măsurarea
valorilor acesteia este obligatorie pentru stabilirea diagnosticului şi pentru urmărirea evoluţiei
bolii.
Valorile tensiunii arteriale sunt înregistrate cu ajutorul tensiometrului, iar rezultatele sunt
trecute în foaia de temperatură.
Valorile tensiunii arteriale, în primele momente după aplicarea manşetei, pot fi uneori mai
mari din cauza reacţiei psihice a bolnavului. De aceea este necesar să se repete de mai multe ori
măsurarea ei. .
Valorile normale la adultul sănătos în stare de repaus fizic şi psihic, variază între 115 - I40
mmHg pentru tensiunea maximă şi 75-90 mmHg pentru tensiunea minimă.
Nivelul tensiunii arteriale variază în raport cu vârsta, sexul precum şi cu orarul activităţii
fiziologice din cursul zilei. Variaţiile fiziologice ale tensiunii arteriale în cursul zilei nu depăşesc
25 mmHg.
Nivelul tensiunii arteriale poate fi crescut peste cel normal şi vorbind de hipertensiune sau în
minus şi vorbind de hipotensiune.
Hipertensiunea arterială apare ca un simptom în bolile cardio-vasculare, ale rinichiului
etc., şi se numeşte boală hipertensivă.
Hipotensiunea arterială apare odată cu scăderea forţei de contracţie a inimii
(miocardită etc.) în insuficienţa circulatorie periferică (în vasodilataţia paralitică din stările
toxico-septice), în caz de reducerea masei sanguine (hemoragii, diaree, vărsături etc.) în unele
boli endocrine (insuficienţa glandelor suprarenale).
Diureza
Prin urina se elimina din organism substanţele inutile provenite din metabolismul
intermediar protidic, care, acumulate în sânge, devin toxice pentru organism.
În mecanismul de eliminare a produşilor de catabolism, intervin pe lângă rinichi şi tubul
digestiv, ficatul, glandele cu secreţie internă, starea funcţională a aparatului circulator, sub
reglarea sistemului nervos.
De asemenea, tulburările metabolismului intermediar se repercutează asupra diurezei
cantitative şi calitative.
Urmărirea diurezei constituie o etapă obligatorie a îngrijirii oricărui bolnav. Ea ne
furnizează date asupra funcţiei aparatului urinar, dar şi date utile pentru stabilirea diagnosticului,
urmărirea evoluţiei şi stabilirea prognosticului într-o serie de afecţiuni.

32
 Se vor urmări, la fiecare bolnav, tulburările actului micţional şi tulburările cantitative ale
urinei precum si modificările aspectului urinii.
Tulburările micţionale sunt:
- polakiuria;
- disuria;
- retenţia de urină;
- incontinenţa de urină etc.
Tulburările cantitative ale diurezei, sunt:
- poliuria (diureza peste 2000 ml/24 ore);
- oliguria (diureza sub 800 ml/24 ore);
- anuria (diureza complet suprimată).
Tulburările aspectului urinii – urina tulbure, urina roşie.
Determinarea cantităţii de urină emisă în 14 de ore, are un scop dublu: de a cunoaşte
volumul diurezei şi de a efectua unele determinări calitative din cantitatea totală de urină emisă.
Compoziţia urinei putând să se modifice în cursul zilei, analizele biochimice de urină se
vor face din mostre luate din amestecul cantităţii totale de urină emisă în decurs de 24 ore.
Pentru a putea cunoaşte circulaţia lichidelor în organism, este necesar ca, alături de
înregistrarea volumului diurezei, să se noteze exact şi cantităţile de lichide ingerate. Raportul
dintre cantitatea de lichide ingerate şi cantitatea eliminată, reflectă bilanţul circulaţiei apei în
organism. Acest raport este influenţat şi de o serie de alţi factori ca: natura lichidiană a
alimentelor consumate, apa pierdută prin respiraţie şi prin scaun etc. şi de aceea este bine ca
paralel cu determinarea cantităţilor de urină emise şi de lichide ingerate, să se facă şi graficul
evoluţiei greutăţii corporale, prin cântărirea zilnică a bolnavului.
Cantitatea de urină emisă în 24 de ore, se notează zilnic pe foaia de temperatură.
Cantitatea de urină eliminată în 24,de ore este de aproximativ 1.500 ml. La bărbaţi,
cantitatea este ceva mai ai mare 1200- 1800 ml, iar la femei 1000 -1400 ml.
Volumu1 urinei, în condiţii fiziologice, poate varia foarte mult, între 500 -. 2000 ml.
Excreţia de urină creşte în emoţii sau sub influenţa frigului. Dimpotrivă, regimul sec, munca
fizică însoţită de transpiraţii abundente scad trecător volumul urinei.
Materiile fecale
Urmărirea tranzitului intestinal şi examinarea sistematică a scaunelor, au o deosebită
importanţă pentru stabilirea diagnosticului şi urmărirea evoluţiei afecţiunii tubului digestiv şi a
glandelor anexe. Monitorizarea tranzitului digestiv este importantă, atât pentru oamenii sănătoşi
cât şi pentru bolnavii cu afecţiuni extradigestive sau după intervenţii chirurgicale.
De aceea asistentul medical specialist trebuie să cunoască caracterele scaunului normal,
modificările lui patologice, precum şi tulburările apărute în legătură cu actul defecaţiei.
Examinarea curentă a scaunului se face fără pregătirea bolnavului.
Indiferent de boala pentru care a fost internat, se vor examina primele scaune ale
bolnavului. În cazul că, bolnavul prezintă tulburări subiective sau obiective în sfera digestivă,
urmărirea scaunelor se va face în mod sistematic.
Scaunele care prezintă modificări patologice sau sunt suspecte, vor fi păstrate pentru
vizită, iar cele care semnalizează o complicaţie care necesită intervenţie medicală de urgenţă
(melenă) se vor raporta imediat medicului.
Omul sănătos are zilnic un scaun, iar evacuarea se face fără efort.
Datele în legătură cu tranzitul intestinal se vor strânge, în mod sistematic, ţinând seama
de frecvenţa, orarul evacuărilor, cantitatea, forma, consistenţa, culoarea, mirosul, de eventualele
substanţe străine care s-ar fi putut amesteca cu scaunul sau s-ar fi putut găsi pe suprafaţa lui,
precum şi gradul de digestie al alimentelor consumate.
Frecvenţa scaunelor. În mod normal bolnavii au l - 2 scaune în 24 de ore. Tranzitul
accelerat provoacă scaune frecvente şi vorbim de diaree, iar prin rărirea acesteia la 3 - 4 zile,

33
vorbim de constipaţie. Diareea se caracterizează prin scaune frecvente, de consistenţă scăzută,
semilichide sau lichide. Diareea este declanşată de trei factori: exagerarea peristaltismului
intestinal, exagerarea secreţiei intestinale şi scăderea resorbţiei. Aceşti factori pot fi declanşaţi de
cauze nervoase, inflamatorie sau de conţinut intestinal cu efect excitant (mecanic sau chimic)
asupra peristaltismului şi secreţiei intestinale.
Numărul scaunelor în diaree poate să fie 3 - 6 zilnic (enterite) sau 20 - 30 (dizenterie).
Constipaţia este caracterizată prin scaune mai rare 1 la 2 - 4 zile sau şi mai rar. Poate
avea cauze funcţionale (accidentale sau habituale), mecanice (stenoze intestinale, cancer de
colon etc.) sau poate fi simptomatică în afecţiuni pelvine, gastro-duodenite, tulburări endocrine
etc.
Ileusul este caracterizat prin suprimarea completă a eliminării fecalelor şi gazelor. Poate
avea cauze funcţionale (paralizia muşchilor pereţilor intestinali sau spasmul acestora) şi vorbim
de ileus dinamic, spre deosebire de ileusul mecanic care este determinat de cauze mecanice ca
ocluzii, strangulaţii etc.
Alteori există numai tulburări de eliminare a gazelor din intestin. Acumularea în cantităţi
mari a gazelor în intestin, se datorează absorbţiei insuficiente, producerii exagerate, a aerofagiei.
Acumularea în cantităţi mari de gaze în intestin produce fenomenul numit meteorism, iar
eliminarea lor mai frecventă reprezintă flatulenţă.
Scaunul poate conţine elemente patologice: mucus, puroi, sânge în caz de colite
ulceroase, cancer rectal sau intestinal, în caz de dizenterie.
Scaunul poate conţine resturi de alimente nedigerate, de exemplu de resturi de ţesut
muscular nedigerat (creatoree) sau grăsimi nedigerate (steatoree). Deseori scaunele conţin
paraziţi intestinali.
Se va nota şi raporta medicului, în afară de modificările descrise ale scaunelor şi dacă
acestea sunt însoţite sau precedate de dureri abdominale sau tenesme, dacă durerile au încetat sau
nu după evacuarea scaunului etc.

3) Alte manifestări clinice de urmărit

Vărsăturile
Prin vărsături înţelegem evacuarea prin gură a conţinutului stomacului.
Vărsătura este un simptom foarte important care apare nu numai în afecţiunile digestive,
ci şi în alte boli.
Voma este un act reflex, cu centrul în bulbul rahidian şi reprezintă, obişnuit, o modalitate
de apărare faţă de conţinutul stomacal dăunător organismului. Centrul bulbar primeşte excitaţii
nu numai din pereţii gastrici ci şi din restul organelor abdominale. Poate fi influenţat direct prin
creşterea presiunii intracraniene, ca în meningite, encefalite etc., sau prin excitare chimică pe
cale sanguină cu diferite substanţe excitante: morfină, uree, toxine microbiene.
În timpul vomei, musculatura pereţilor stomacului, muşchii abdominali şi diafragmul se
contractă simultan, pilorul se închide, se deschide cardia în momentul când conţinutul
stomacului ajunge la ea. Ca urmare, conţinutul gastric trece în esofag, apoi în faringe, iar limba
este trasă în jos, nazo-faringele şi laringele se închid, iar conţinutul stomacului este evacuat pe
gură.
Se vor nota vărsăturile pe foaia de evoluţie a bolnavului, frecvenţa lor; orarul,
simptomele premergătoare, cantitatea, mirosul, conţinutul şi substanţele străine cuprinse în masa
evacuată.
Conţinutul vărsăturilor poate fi examinat bacteriologic şi chimic. Frecvenţa se notează -
numărul vărsăturilor pe 24 de ore. Ele pot avea o periodicitate. Exemplu în stenoza pilorică se
produc după mese, iar alteori sunt ocazionale, cum este cazul intoxicaţiilor alimentare sau bolile
infecţioase.

34
 Orarul vărsăturilor se raportează la alimentaţie:
a) Vărsături matinale, dimineaţa pe stomacul gol (gravide, la alcoolici);
b) Vărsături post-prandiale (de obicei apar la nevropaţi);
c) Vărsături tardive, după 2 - 6 ore de la consumarea alimentelor (ulcer şi cancer gastric,
complicate cu stenoză pilorică).
De reţinut, ca foarte importante, cantitatea şi mirosul vărsăturilor.
Conţinutul vărsăturilor rezultă din alimentele ingerate, suc gastric şi duodenal, conţinutul
duodenal şi intestinal regurgitat, sânge etc.
Astfel deosebim:
- vărsături alimentare;
- vărsături mucoase;
- vărsături bilioase ;
- vărsături fecaloide;
- vărsături purulente;
- vărsături sanguinolente şi de sânge pur (hematemeză).
Expectoraţia
Prin expectoraţie definim eliminarea sputei din căile respiratorii.
Sputa reprezintă totalitatea substanţelor ce se expulzează din căile respiratorii prin tuse.
În condiţii fiziologice, mucoasa căilor respiratorii secretă doar o cantitate mică de mucus,
utilă protejării ulterioare a căilor respiratorii faţă de uscăciune şi de efectul nociv al aerului şi
prafului. Acest mucus nu se elimină din căile respiratorii şi nu declanşează tusea.
În condiţii patologice, se adună în căile respiratorii o cantitate variabilă de spută, care
acţionează ca un corp străin şi provoacă accesul de tuse.
Sputa este formată din secreţia, transsudaţia şi exudaţia patologică a mucoaselor bronho-
pulmonare, prin descuamaţia epiteliilor pulmonare şi a căilor aeriene, prin produse rezultate din
descompunerea ţesutului pulmonar şi din substanţe străine inhalate, la care se adaugă în timpul
pasajului prin faringe şi gură, saliva, secreţia nazală şi faringiană.
Expectoraţia este foarte utilă pentru stabilirea multor diagnostice, de aceea trebuie constatată
şi prezentată medicului. Sputa trebuie colectată de bolnav într-un vas de colectare şi nu trebuie
înghiţită sau nu va fi aruncată la întâmplare.
Adunarea sputei se face pe 24 de ore în vase speciale, gradate, acoperite şi va fi prezentată
medicului.
Cantitatea sputei este foarte variabilă şi depinde de intensitatea şi întinderea proceselor
patologice de la nivelul căilor respiratorii (bronşită, pneumonie, tuberculoză etc.).
Eliminarea prin căile respiratorii a unui abces pulmonar, a unui chist hidatic, fiind în cantitate
mai mare, se numeşte vomică. Aspectul sputei este determinat de consistenţa, aeraţia,
transparenţa şi vâscozitatea ei.
Astfel deosebim: spută mucoasă, spută purulentă, spută seroasă, spută pseudomembranoasă.
Hemoptizia reprezintă sputa formată din sânge şi se întâlneşte în tuberculoza pulmonară,
cancer pulmonar, infarct pulmonar etc.
Sputa are, de multe ori, caracter mixt: mucopurulentă, sero-muco-purulentă, sanguinolentă.
Culoarea sputei este foarte variată şi de multe ori patognomonică: sputa mucoasei este
albă, sputa muco-purulentă are nuanţă gălbuie-verzuie, sputele purulente sunt gălbui-verzui.
În pneumonie sputa are culoare ruginie-cărămizie, în infarctul pulmonar este brun închisă,
aderentă de vas şi foarte vâscoasă.
Sputa poate să ia şi culoarea unor substanţe străine cu care se amestecă. Exemplu sputa
neagră din cauza prafului de cărbune etc.
Sputa în general nu are miros, dar uneori prezintă un miros fetid, ca de exemplu în cavernele
tuberculoase, bronşiectazie.
În gangrena pulmonară mirosul are o fetiditate insuportabilă.

35
 Transpiraţia este un fenomen fiziologic, prin care organismul îşi intensifică pierderile de
căldură. În cazurile când este abundentă are semnificaţie patologică. Poate fi continuă sau
periodică, poate avea un caracter regional.
Culoarea tegumentelor
Datele privitoare la semiologia tegumentelor aparţin medicului. Asistentul medical specialist
cu ocazia îmbrăcării sau dezbrăcării bolnavului, a toaletei zilnice sau a procedeelor terapeutice,
trebuie să observe anumite modificări ale tegumentelor.
Paloarea exagerată a pielii este caracteristică anemiilor şi irigaţiei deficitare a tegumentelor.
Paloarea instalată brusc se datorează de obicei unei hemoragii care determină anemie acută.
Cianoza tegumentelor se manifestă prin coloraţia albastră a acestora şi este cauzată de
tulburări de hematoză ce determină acumularea de hemoglobină redusă în sânge. Apare în
afecţiuni ale aparatului circulator, aparatului respirator, unele boli congenitale ale inimii Cianoza
poate fi localizată, când circulaţia de întoarcere a regiunii, respectiv este deranjată printr-o
tromboză sau compresiune a unei vene.
Roşeaţa pielii poate să apară în emoţii, în cursul unui efort fizic sau în caz de febră.
Culoarea galbenă a tegumentelor apare în caz de icter sau în urma consumării unor
medicamente.
Pigmentaţii anormale ale pielii, ca, culoarea galbenă ca paiul, întâlnită în cancer şi anemia
pernicioasă, culoarea bronzată în boala Addison etc.
Edemul este un semn foarte frecvent întâlnit în cursul bolilor renale, cardiace, carenţiale sau
inflamatoare.
Regiunea edemaţiată este mai voluminoasă, pielea mai palidă, lucioasă, nu prezintă cute
deoarece pielea şi ţesutul subcutanat sunt infiltrate cu seriozitate. Pielea îşi pierde elasticitatea şi
păstrează un timp urmele de presiune a degetelor - godeu digital.
Edemul poate fi localizat sau generalizat (anasarcă).
Edemul de culoare albă, localizat la început la pleoape, apoi la organele genitale externe,
este de origine renală.
Edemul asociat cu cianoză, localizat iniţial în părţile declive ale corpului, se datorează
stazei venoase. El poate fi localizat, căci staza venoasă este determinată de un obstacol în calea
unei vene, exemplu în tromboza unui membru inferior.
Edemul poate fi generalizat, în afecţiunile cardiace, pulmonare, care prin insuficienţa
inimii drepte, creează o stază generală în sistemul venos şi se mai numeşte edemul albastru.
Edemul survenit la bolnavii caşectici: canceroşi, tuberculoşi, subnutriţi sau după perioade
lungi de inaniţie etc., apar ca o consecinţă a scăderii proteinelor plasmatice şi reducerii presiunii
coloid-osmotice a sângelui şi se numeşte edem caşectic.
Edemul inflamator este de culoare roşie şi apare în jurul proceselor inflamatorii.
Edemul de cauză alergică se numeşte angioneurotic.
Descuamaţiile pot semnala o boală infecţioasă, prin care bolnavul a trecut recent,
contribuind la stabilirea diagnosticului bolii actuale. Poate fi furfuracee, lamelară sau lambouri şi
se va raporta medicului caracterul ei, localizarea ei şi timpul în care a apărut.
Erupţiile cutanate
Cauzele lor:
- boli infecto-contagioase: scarlatină, rujeolă, varicelă , zona zoster etc.
- reacţii alergice ca: urticarie, boala serului;
- acţiune toxică şi de sensibilizare a unor substanţe medicamentoase: iodul, antibioticele
etc.
Hemoragiile cutanate trebuie recunoscute în faza precoce, căci pot fi semnale de alarmă a
unor stări hemoragipare sau septice foarte grave. Pot apărea sub formă de hemoragii mici,
punctiforme, ovalare, rotunjite, denumite peteşii, sub formă de plăci hemoragice de extindere

36
 mai mare, numite echimoze. Caracterul lor hemoragic se diferenţiază de erupţiile congestive
prin faptul că nu dispar la presiunea digitală.
Hemoragiile cutanate pot fi însoţite de hemoragii ale mucoaselor: epistaxis, hematemeză,
melenă etc. Bolnavii uremici, prin tulburările de coagulare si fragilitatea vasculara sunt
predispusi la sângerări la nivelul tegumentelor si mucoaselor. Sângerări mai pot apare si în cursul
bolilor infecţioase acute, în bolile organelor hematopoetice, în insuficienţa hepatică, avitaminoză,
în cursul, intoxicaţiilor medicamentoase etc.
Parezele şi paraliziile.
Deficienţa motorie poate fi parţială şi vorbim de pareze sau poate fi totală şi vorbim de
paralizii. Acestea pot fi localizate la membrele superioare, inferioare, musculatura feţei etc., sau
interesează un membru în întregime sau anumite grupe musculare.
Paraliziile pot fi periferice sau centrale în primul caz este lezat neuronul periferic,
membrul paralizat este flasc, moale, lipsit de tonicitate şi mişcările pasive pot fi executate cu o
amplitudine mult mai mare. În al doilea caz, membrul este spastic, cu tonusul păstrat, chiar
exagerat, mişcările pasive se fac cu o amplitudine mult mai mică.
Paraliziile membrelor sunt asociate, de obicei, cu paralizia musculaturii vezicii urinare
sau rectului, determinând retenţie de urină şi fecale, sau de paralizia sfincterelor, când apare
incontinenţa urinară şi de materii fecale.

PREGĂTIREA ŞI ASISTAREA EXAMINĂRILOR CLINICE, DE

LABORATOR ŞI PARACLINICE

Asistarea examinării clinice

Asistentul medical specialist va asista medicul la examinarea clinică a bolnavului.
Ajutând bolnavul îl va degreva de eforturi fizice şi va crea un climat favorabil între bolnav şi
medic.
Ajutorul asistentului medical specialist este foarte util la bolnavii grav: astenici,
somnolenţi, inconştienţi .
Sarcinile asistentului medical specialist în pregătirea şi asistarea unui examen clinic
medical sunt următoarele:
- pregătirea psihică a bolnavului;
- verificarea, pregătirea şi aducerea instrumentarului necesar;
- dezbrăcarea şi îmbrăcarea bolnavului;
- aşezarea bolnavului în poziţiile adecvate examinărilor;
- asigurarea iluminaţiei necesare la examenele cavităţilor naturale;
- deservirea medicului cu instrumente;
- ferirea bolnavului de traumatisme şi frig;
- aşezarea bolnavului în pat după examinare.
Pregătirea şi asistarea vizitei medicale
Colaborarea medicului cu asistentul medicului specialist este foarte strânsă, mai ales în
cursul vizitei medicale, la care se discută diagnosticul bolnavului, starea generală, perioada în
care se găseşte boala lui, examinările complementare ce vor fi executate şi planul terapeutic.
Asistentul medical specialist are următoarele sarcini legate de vizita medicală: -
pregăteşte salonul şi bolnavii;
- pregăteşte şi distribuie foile de observaţie care trebuie să fie complete, inclusiv cu
analizele de laborator, cu investigaţiile complementare;

37
 - pregăteşte şi controlează starea de funcţionare a instrumentelor şi materialelor necesare
pentru vizită, care sunt identice cu cele utilizate la examenul clinic;
- asigură liniştea necesară în timpul vizitei, împiedicând deranjarea medicului prin
chemări la telefon, informaţii cerute de restul personalului, intrarea şi ieşirea bolnavilor, a
personalului etc.;
- informează medicii asupra stării generale şi comportării bolnavilor în cursul perioadei
de timp care s-a scurs de la vizita anterioară;
- dezbracă bolnavii şi acordă asistenţa necesară pentru examenele clinice, deserveşte
medicul cu instrumente, aduce bolnavul în poziţia adecvată şi asigură iluminarea necesară;
- dacă i s-a cerut dinainte, va prezenta medicului urina, scaunul, conţinutul vărsăturilor,
sputa bolnaviIor;
- preia toate indicaţiile şi prescripţiile cu privire la medicaţia, alimentaţia bolnavilor,
hidratarea şi alte proceduri de îngrijire şi tratament, precum şi asupra examinărilor
complementare ce vor fi executate;
- îmbracă bolnavul dacă a fost dezbrăcat, îl aşează în pat în poziţie cât mai comodă şi-i
reface patul după procedeul obişnuit.
Pregătirea, asistarea şi efectuarea recoltărilor de produse biologice şi patologice
pentru examinări de laborator
Examinările de laborator evidenţiază prin metode obiective modificările bioumorale ale
organismului, fiind de importanţă mare în stabilirea diagnosticului, instituirea tratamentului şi
urmărirea evoluţiei bolii.
Rolul lor constă în:
- aduce elemente obiective;
- confirmă sau infirmă diagnosticul clinic;
- clarifică diagnosticul diferenţial în cazul tablourilor clinice similare;
- ajută la precizarea prognosticului;
- reflectă obiectiv evoluţia bolii;
- ajută la aprecierea eficacităţii tratamentului;
- atrage atenţia asupra pericolului instalării unor complicaţii;
- confirmă vindecarea bolnavilor;
- prin depistarea la timp a unor cazuri de boli infecţioase, precum şi a purtătorilor de
germeni, au un rol în profilaxie.
Obiectivitatea şi utilitatea rezultatelor de laborator depinde de doi factori: recoltarea
produselor biologice pentru analize şi efectuarea analizelor.
Recoltarea analizelor de laborator este una din sarcinile de bază ale asistentului medical de
specialitate.
Norme generale de recoltare a produselor biologice şi patologice
Indicaţia pentru recoltarea produselor biologice şi patologice, este efectuată de medic, iar
asistentul de specialitate trebuie să cunoască esenţa analizelor care se cer, deşi unele recoltări
sunt efectuate în întregime de asistentă, iar altele de medic ajutat de asistent ;
În ambele situaţii asistentul de specialitate trebuie să cunoască:
a) Pregătirea bolnavilor pentru recoltare. Bolnavii vor fi pregătiţi psihic pentru recoltarea
analizelor, lămurindu-i de importanţa acestora pentru sănătatea lor.
Analizele vor fi efectuate dimineaţa, pe nemâncate etc.
Nerespectarea normelor de pregătire determină rezultate false de laborator cu urmări
nefavorabile pentru bolnavi.
b) Pregătirea instrumentelor pentru recoltare
Vasul în care se face recoltarea trebuie să fie curat, uscat, sterilizat (uneori) cu etichetă
fixată pe el cu datele bolnavului etc.
Unele analize se recoltează în condiţii de sterilitate pentru două scopuri:

38
 a) să nu se infecteze bolnavul în timpul recoltării;
b) să se evite suprainfectarea produsului recoltat.
Produsele se pot suprainfecţia:
- cu germeni proveniţi de la. bolnavi;
- cu germeni proveniţi de la asistentă;
- cu germeni din aer;
- cu germenii care au rămas pe vasele şi instrumentele insuficient pregătite.
Pentru recoltarea în condiţii corecte se vor respecta următoarele norme:
- se vor folosi instrumente şi materiale sterilizate;
- recoltarea se face numai în vase sterilizate, pregătite cu dopuri sau capac steril;
- din instrumentul cu care s-a efectuat recoltarea, transferul produsului în recipient se va
efectua cu mare precauţie pentru a evita suprainfectarea;
- pregătirea şi transportul produselor recoltate, trebuie făcută cu mare grijă;
- expedierea produselor recoltate la laborator va respecta următoarele recomandări:
- vor fi trimise imediat pentru a evita alterarea;
- se va evita în timpul transportului, deteriorarea acestora;
- se va avea grijă să nu se schimbe bonurile însoţitoare;
- se va transporta în condiţii de siguranţă, în vase rezistente etc.
Pregătirea şi asistarea explorărilor paraclinice
Pentru efectuarea explorărilor paraclinice se respectă următoarele reguli generale:
- indicaţia examinărilor radiologice o efectuează medicul, fie la primirea bolnavului, fie la
vizită;
- asistentul medical specialist trebuie să pregătească bolnavul din punct de vedere psihic
pentru examinarea radiologică;
- bolnavul va veni la serviciile de radiologie, cu bilet de trimitere, ce va cuprinde toate
datele necesare;
- în funcţie de natura examinării cerute, bolnavul va fi pregătit corespunzător;
- asistentul medical specialist va conduce bolnavul la examinările radiologice;
- asistentul se va feri de acţiunea nocivă a razelor Röentgen;
- camera în care se efectuează examinarea trebuie să aibă o temperatură optimă.
Recoltarea urinii se face in scop explorator al starii functionale a rinichilor si a intregului
organism. Pentru examenul sumar al urinii se recolteaza un esantion de 100-150 ml de urina intr-
un recipient curat . Pentru urocultura se recoltreaza urina de diminneata recomandabil in absenta
unui tratament antibiotic. Se face toaleta organelor genitale si a mainilor cu apa si sapun dupa
care se usuca cu un prosop curat. Primul jet de urina se arunca iar jetul de mijloc, fara
intrerupere, se recolteaza in urocultoare speciale prevazute cu capac care se inchide imediat dupa
recoltare fara a se atinge de alte obiecte.
Pregătirea bolnavilor pentru examinarea radiologică a rinichilor şi căilor urinare
Examenul radiologic al aparatului urinar pune în evidenţă cavităţile pielo-caliciale ale
rinichilor, căile urinare precum şi contururile rinichilor. Acesta se realizează prin radiografie
renală simplă( fără substanţă opacă), urografie şi pielografie (cu substanţă opacă).

Pregătirea pacientului pentru efectuarea radiografiei renale simple ( RRS)

Scop:
RRS reprezintă explorarea radiologică fără substanţă de contrast, care evidenţiază
conturul şi poziţia rinichilor, calculii renali, ureterali sau vezicali, radioopaci (care conţin săruri
de calciu).
Etape:
 pregătirea pshihică a pacientului – se va explica necesitatea tehnicii, în ce constă şi
regimul alimentar pe care trebuie să – l respecte. Alimentaţia va fi lipsită de alimente

39
 care conţin celuloză şi dau multe reziduuri ( fructe, legume, paste făinoase, pâine) şi ape
carbogazoase cu 2 – 3 zile înaintea examinării;
 în ziua precedentă examinării, pacientul va consuma un regim hidric ( supe, ceai, apă
plată), iar seara nu va mânca nimic: se pot administra la nevoie cărbune medicinal sau
triferment câte 2 tb. de 3 ori pe zi sau ulei de ricin 1 – 2 linguriţe pe zi;
 în seara precedentă se efectuează o clismă evacuatorie. In dimineaţa examinării se poate
efectua încă o clismă evacuatorie dacă e nevoie ( se evită introducerea de aer în colon);
Înaintea examinării radiologice bolnavul îşi va goli complet vezica urinară şi se va
controla radioscopic, dacă intestinul nu conţine gaze.
 pacientul e condus la radiologie; va fi ajutat să se edzbrace şi să se aşeze în decubit
dorsal pe masa radiologică;
 după efectuarea radiografiei pacientul e ajutat să se îmbrace şi va fi condus la salon;
 se va nota în foaia de observaţie data efectuării şi rezultatul interpretării acesteia de către
medic.

Pregătirea pacientului pentru efectuarea urografiei intravenoase ( UIV)

Un factor important la reuşita examenului radiologic executat pentru investigarea

aparatului urinar, îl are pregătirea corectă a bolnavului. Suprapunerea gazelor din colon,
constitue unul din elementele ce face dificilă interpretarea corectă a imaginilor radiologice.
Urografia e metoda de explorare morfofuncţională a rinichilor şi căilor urinare, utilizând
substanţe de contrast iodate hidrosolubile introduse intravenos.
Etape:
 pregătirea psihică, alimentară şi medicamentoasă a pacientului. Alimentaţia va fi săracă
în reziduuri alimentare ( lapte, brânză, făinoase, pâine albă, carne slabă); se pot asocia
fermenţi digestivi şi absorbanţi pentru gazeîn ziua examinării pacientul nu bea lichide şi
nu mănâncă;
 se efectuează o clismă evacuatorie în seara precedentă examinării şi dimineaţa ( se evită
introducerea de aer în colon);
 se pregătesc materialele necesare: substanţă de contrast iodată ( Odiston, Omnipaque,
Ultravist),medicamente antihistaminice, medicamente de urgenţă ( pentru şocul
anafilactic care poate să apară la substanţa de contrast – 8 f HHC, 1 f adrenalină, 1 f
romergan), seringi Record de 10 ml sterile, ace pentru injectii;
 pacientul e condus la radiologie, e ajutat să se dezbrace şi să se aşezepe masa radiologică;
 pacientul e rugat să urineze înaintea examinării;
 se efectuează proba de toleranţă la iod;
 se informează pacientul ( pentru ca să nu se sperie) despre unele simptome ce pot să
apară (ameţeli, greţuri sau dureri abdominale) şi care dispar repede fără consecinţe;
 dacă pacientul prezintă reacţie hiperergică se întrerupe administrarea substanţei de
contrast şi se anunţă medicul;
 se administrează intravenos substanţa de contrast astfel: 20 ml Odiston75 % la adulţi
( sau 25 ml soloţie 60 %),iar la copii 5 – 15 ml soluţie în funcţie de vârstă;
 se efectuează radiografii la 7 min, 14 şi 21 min de la administrarea substanţei de contrast
iodate. La nevoie, la indicaţia medicului radiolog se pot efectua radiografii şi mai târziu;
 întotdeauna se efctuează o RRS înaintea administrării substanţei de contrast;
 după examinare pacientul e ajutat să se îmbrace şi e condus la salon.
La sfârşitul urografiei se va efectua cistografia de excreţie, cistografia micţională şi
cistografia post-micţională, pentru a evidenţia modificările vezicii urinare şi ale regiunii
anatomice subvezicale.

40
 Urografia e contraindicată în:
- insuficienţa renală şi hepatică;
- stări alergice;
- TBC pulmonară evolutivă;
- Boala Basedow;
- anemii hemolitice.

Pregătirea pacientului pentru efectuare pielografiei

Pregătirea bolnavului pentru pielografie se va efectua ca şi pentru radiografia renală

simplă, plus se va testa, în acest caz, sensibilitatea bolnavului la substanţa opacă ce va fi folosită
prin injectare pe o sondă introdusă pe ureter, sub control cistocopic şi fluoroscopic, fără presiune
mare şi nu în cantitate mare. Examinarea trebuie efectuată în condiţii de asepsie.

Pregătirea pacientului pentru efectuarea ecografiei abdominale

Ecografia renală are indicaţie majoră în afecţiuni cu modificări de ceodensitate şi

ecogenitate; evidenţiază modificările de dimensiuni, forma, structura renală, prezenţa calculilor
în căile urinare.
Este o investigaţie neinvazivă care poate fi repetată ori de câte ori e nevoie.
Etape:
o pregătirea psihică, alimentară a pacientului; cu o zi înaintea examinării
alimentaţia va fi săracă în alimente celulozice, precum şi în prânzuri copioase
( producere de gaze);
o se pot administra : cărbune medicinal sau ttriferment 3 x 2 tb/ zi sau 2 linguriţe de
ulei de ricin în ziua precedentă examinării;
o în seara precedenţa se poate efctua o clismă evacuatorie;
o în dimineaţa examinării pacientul nu va mânca; pentru vizualizarea vezicii urinare
se poate administra o cantitate de lichide cuprinsă între 750 – 1500 ml ( apă plată
sau ceai neîndulcit) cu 30 min – 1 oră înaintea examinării (umplerea maximă a
vezicii urinare);
o pacientul va adopta în momentul examinării poziţia decubit dorsal,ventral, decubit
lateral drept sau stâng;
o după examinare nu vor exista restricţii alimentare sau lichidiene dacă nu e
necesară repetarea acesteia.

Explorarea imagistică cu izotopi în urologie, este reprezentată de scintigrafia renală, care

necesită unele pregătiri asemănătoare celor din examenul urografic.
Scintigrafia renală e o metodă de explorare morfofuncţională a rinichilor care constă în
injectarea intravenoasă a unui radioizotop marcat radioactiv. Este indicată în tumori, chiste,
abcese ( când apar lacune în harta scintigrafică datorită lipsei de fixare). Poate da relaţii despre
capacitatea de acptare, secreţie şi excreţie a rinichiului.
Cu ajutorul aparatului de scintilaţie se detectează repartizarea radioizotopului în
parenchimul renal, înscrisă cu ajutorul unui sistem electronic sub forma unei hărţi
morfofuncţionale renale.

41
 Proba se efectuează dimineaţa şi nu necesită o pregătire prealabilă a pacientului; nu va
mânca doar în dimineaţa efectuării probei.

Tomografia computerizată (C.T.) şi rezonanţa magnetică nucleară ( RMN) sunt

investigaţii performante de mare utilitate pentru diagnosticul urologic dar utilizarea lor este
limitata de preţul ridicat al aparaturii si al investigaţiei in sine si de doza mare de radiaţii in cazul
CT–ului. Ele nu necesită o pregătire specială şi se efectuează după ce s-au epuizat celelalte
mijloace de investigare.

REGULI DE ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR

1) Generalităţi asupra administrării medicamentelor

Acţiunea medicamentelor asupra organismului depinde de structura lor chimică, de doza
şi calea de administrare astfel la fiecare medicament se vor deosebi:
a) Doza terapeutică, adică doza utilizată pentru obţinerea efectului terapeutic dorit;
b) Doza maximă, doza cea mai suportată de organism, fără să apară fenomene toxice.
c) Doza toxică, cantitatea care, introdusă în organism, determină o reacţie toxică,
periculoasă.
d) Doza letală este doza care omoară omul.
Din cantitatea de medicamente care a fost introdusă în organism va acţiona asupra
acestuia numai partea care va reuşi să se absoarbă prin mucoase sau piele, care reprezintă porţi
de intrare ale acestora, dar şi bariere. Medicamentele introduse pe cale digestivă, pot fi distruse
în parte de sucurile digestive şi deci, cantitatea utilă absorbită va fi mai mică decât cea
administrată.
Absorbţia lor este uniformă, permanentă, deci nu pătrund în organism în mod brusc.
Aceeaşi substanţă, administrată pe cale intravenoasă, ajunge în mod brusc, fără pierderi în sânge,
producând un efect mult mai violent decât pe cale bucală.
Medicul prescrie medicaţia, iar asistentul medical specialist trebuie să aibă cunoştinţe
asupra medicamentelor pentru a nu transforma efectul lor salutar într-o otravă cu acţiune
ireversibilă. De asemenea, trebuie să-1 lămurească şi să-l liniştească pe bolnav, în legătură cu
efectul principal sau secundar al substanţelor administrate.
Asistentul specialist trebuie să aibă cunoştinţe exacte asupra modului de administrare a
medicamentelor.
El trebuie să cunoască:
- medicamentele după aspectul lor exterior şi proprietăţile lor fizice, pentru a nu se
confunda;
- dozele terapeutice si maximale precum şi limita inferioară a dozelor toxice;
- indicaţia medicamentelor utilizate, pentru a descoperi eventuale greşeli care s-ar
strecura în condicile de predare şi preluare;
- modul de administrare al medicamentelor;
- incompatibilităţile medicamentoase, în special în cazul celor parenterale, când se
obişnuieşte să fie aspirate în aceeaşi seringă mai multe medicamente, pentru a reduce numărul
injecţiilor;
- modul de păstrare al medicamentelor.
Pentru a urmări efectul medicamentelor, asistentul medical specialist trebuie să cunoască:
- efectul care se aşteaptă, de la medicamentul administrat;
- timpul necesar după care poate fi aşteptat efectul;
- efectele secundare ale medicamentelor; .
- fenomenele de obişnuinţă şi de acumulare, la medicamente utilizate sistematic un timp
mai îndelungat;

42
 -fenomenele de hipersensibilitate, idiosincrazie sau alergie medicamentoasă.
2) Circulaţia medicamentelor şi distribuirea lor
Medicamentele prescrise la recomandarea medicului la vizită se notează în foaia de
observaţie a bolnavului şi pe foaia de temperatură.
Se vor nota: numele medicamentului, doza unică, calea de administrare, numărul de doze
pe zi.
Prescripţiile din foile de observaţie vor fi trecute pe condicile de medicamente. Secţiile
sunt prevăzute şi cu un aparat cu medicamente utile pentru tratamentul unor urgenţe.
Condicile , de medicamente sunt diferite pentru medicamentele zilnice, pentru prescripţii
la aparat şi pentru urgenţe.
Medicamentele poartă etichete pentru a putea fi diferenţiate: "uz intern", "uz extern",
"injectabil", iar substanţele toxice cu inscripţia "otravă".
Pe etichete se menţionează, modul de întrebuinţare a medicamentelor, dozele şi
intervalele, iar pentru cele de uz intern, dacă se iau după mese, în timpul meselor, ca atare sau
dizolvate în apă precum şi modul de conservare: "a se păstra la rece" sau "a se păstra la
întuneric" etc.
Verificarea eliberării medicamentelor se va face şi de farmacia spitalului, pentru evitarea
erorilor.
Asistentul medical specialist, pentru a nu greşi, trebuie să-şi organizeze munca în aşa fel
încât, distribuirea medicamentelor să se facă operativ, exact, punctual, estetic şi igienic.
Schimbarea medicamentelor sau administrarea dozelor greşite, pot avea consecinţe grave,
iar neglijarea normelor igienice poate duce la infecţii intraspitaliceşti.
Administrarea medicamentelor, pe lângă latura medicală, are şi o latură medico-legală.
De aceea, trebuie să existe o evidenţă clară, exactă a prescripţiilor şi care, trebuie să corespundă
cu medicamentele sosite de la farmacie în pungi separate, pe fiecare bolnav în parte.
Asistentul medical specialist va administra personal medicamentul bolnavului, folosind
mult tact şi răbdare.
Medicamentele nu vor fi lăsate pe noptiera bolnavului.
3) Reguli generale de administrare a medicamentelor
La administrarea medicamentelor asistentul medical specialist va trebui să ţină seama de
următoarele reguli generale:
1) Respectarea întocmai a medicamentului prescris: Nu este permis înlocuirea unui
medicament cu altul, decât la recomandarea medicului.
Se vor confrunta medicamentele prescrise în condicile de tratamente, cu adnotările din
foaia de observaţie. Medicamentele cu denumiri asemănătoare au de multe ori efecte cu totul
deosebite, de aceea identitatea denumirilor trebuie bine verificată.
2) Identificarea medicamentelor administrate, se va verifica eticheta de pe medicamente
la preluarea acestora, apoi înainte de administrare, la scoaterea sau vărsarea lor din ambalajul
respectiv şi a treia oară se controlează cantitatea rămasă.
Asistentul specialist trebuie să recunoască medicamentele după ambalaj, consistenţă,
miros, culoare, gust, fluiditate. În cazul drageelor sau tabletelor şi a capsulelor se va lua în
considerare: diametrul, grosimea, forma, culoarea; învelişul extern, precum şi eventualele
inscripţii sau iniţiale.
3) Verificarea calităţii medicamentelor-administrate: După identificarea medicamentului,
se va verifica dacă acesta nu este alterat, prin decolorarea, supra colorarea, tulburarea sau
opalescenţa soluţiilor injectabile, sau prin precipitare, sedimente sau flocoane în soluţii etc.
Medicamentele alterate nu se vor administra bolnavilor, deoarece ele devin toxice, dăunătoare
organismului.

43
 4) Respectarea căilor de administrare. Administrarea unui medicament recomandat a se
efectua pe cale intravenoasă şi administrat pe cale intramusculară, va determina nu numai efecte
nedorite, contrarii dar şi complicaţii locale.
De aceea, se vor specifica atât pe foaia de observaţie a bolnavului cât şi în condicile de
predare a serviciului, pe lângă fiecare medicament şi calea de administrare: p.o. (per os), i.m.
(intramusculară), i.v. (intravenos) şi s. (supozitoare).
5) Respectarea dozajului prescris. Dozele notate în foaia de observaţie trebuie să
corespundă cu cele din condicile de predare şi cu adnotările asistentului medical specialist la
vizită.
Dozele uzuale terapeutice trebuie să fie notate pe ambalajul medicamentelor, pe
flacoanele şi cutiile din aparat, precum şi pe săculeţele şi pungile ce sosesc de la farmacie.
6) Respectarea orarului de administrare. Medicamentele vor fi administrate în ritmul
prescris. Nerespectarea orarului poate duce la fenomene cumulative şi la intoxicaţii grave, sau
invers, la ineficienţa tratamentului.
Administrarea la intervale mai mici decât timpul lor de eliminare, duce la acumularea de
la doze terapeutice la doze toxice, iar în cazurile când, din contră, se administrează la intervaluri
mai mari, concentraţia lor scade sub nivelul terapeutic.
7) Respectare somnului bolnavului: Nu se vor scula bolnavii din somnul fiziologic
pentru administrarea medicamentelor simptomatice, în schimb, ritmul de administrare al
medicamentelor etiologice reclamă deşteptarea acestuia din somn.
8) Evitarea incompatibilităţilor de medicamente. Incompatibilităţile de acţiune ale
medicamentelor privesc prescripţia medicului, dar incompatibilităţile de asociere la administrare
privesc asistentul medical specialist.
9) Administrarea imediată a medicamentelor deschise. Medicamentele injectabile nu se
păstrează în stare deschisă. Fiolele deschise, vor fi injectate imediat şi nu se va păstra o anumită
cantitate din conţinutul lor pentru o altă administrare. Exemplu vitamina C se alterează chiar în
câteva minute după deschidere, dacă nu este injectată.
10) Respectarea ordinii succesive de administrare a medicamentelor. Medicaţia va
începe cu administrarea tabletelor, soluţiilor şi picăturilor, va continua cu injecţiile şi la sfârşitul
tratamentului ovulele vaginale şi supozitoarele.
11) Administrarea medicamentelor. Medicamentele vor fi administrate personal de
asistenta specialistă. Asistenta, va supraveghea sau va efectua personal introducerea
supozitoarelor, aplicaţiile locale, instilarea de picături în ochi şi în nas.
12) Servirea bolnavului spitalizat cu doze unice de medicamente este recomandata pentru
o anumita categorie de pacienţi cu probleme psihice, neurologice etc. Bolnavul primeşte numai
o doză unică, pe care o va lua în prezenţa asistentei .
13) Prevenirea infecţiilor intraspitaliceşti
La administrarea parenterală a medicamentelor, se vor păstra cu rigurozitate regulile de
asepsie. La administrarea medicamentelor per os, se vor păstra pahare şi veselă individuală,
supozitoarele vor fi introduse cu mănuşi de protecţie medicală, după care asistentul medical
specialist se va spăla pe mâini.
Pentru medicamentele injectabile se vor utiliza seringi şi ace sterile de unică folosinţă,
pentru fiecare injecţie, şi chiar la acelaşi bolnav.
14) Lămurirea bolnavului asupra medicamentelor prescrise. Bolnavul va fi lămurit
despre rolul medicamentelor şi în cât timp se va instala efectul. Se va preveni bolnavul că, pot să
apară şi unele efecte secundare în urma unor medicamente care trebuie diferenţiate de
manifestările bolii.
15) Raportarea imediată medicului a greşelilor de administrare a medicamentelor. Orice
greşeală ca: schimbarea de medicament, de dozaj, nerespectarea căilor sau orarul de

44
administrare, se raportează medicului care, luând cunoştinţă de greşeala comisă va lua măsurile
necesare pentru prevenirea complicaţiilor care s-ar ivi în urma acestei greşeli.
Neraportarea la timp a greşelilor, poate determina consecinţe grave, uneori fatale pentru
bolnavi, pentru care asistenta va răspunde, uneori, chiar în faţa legii.
4) Căile de administrare a medicamentelor
Scopul administrării medicamentelor este de a acţiona local sau asupra întregului
organism, în vederea prevenirii, ameliorării sau vindecării bolilor.
Căile de administrare a medicamentelor în organism sunt:
- bucală
- rectală
- prin mucoasa respiratorie
- percutanată
- prin aplicaţii locale
- parenterală
În funcţie de afecţiunea bolnavului, medicul hotărăşte calea de administrare a
medicamentelor, în raport cu: scopul urmărit, capacitatea de absorbţie a căilor respective,
acţiunea medicamentelor asupra mucoaselor, necesitatea unei acţiuni mai mult sau mai puţin
rapide, starea generală a bolnavului, toleranţa sa individuală combinaţiile medicamentului cu alte
medicamente administrate, anumite particularităţi anatomice ale bolnavului şi nu, în ultimul
rând, cu performanţele acestuia.
Administrarea medicamentelor pe cale bucală
Calea bucală este calea naturală de administrare a medicamentelor.
Se administrează medicamente lichide sub formă de mixturi, soluţii, infuzii, decocturi,
tincturi, extracte, uleiuri sau emulsii şi medicamente solide sub formă de prafuri, tablete, pastile,
granule, etc. Nu se foloseşte calea bucală dacă:
- medicamentul se descompune sub influenţa sucurilor digestive sau este inactivat;
- bolnavul refuză;
- este nevoie de o acţiune rapidă:
- medicamentul produce iritaţie digestivă;
- lipsa reflexului de deglutiţie (stări comatoase);
- medicamentul nu se resoarbe pe cale digestivă
- dacă medicul doreşte să ocolească sistemul venei porte
Medicamentele introduse pe cale bucală urmăresc:
- un efect local: dezinfectează tubul digestiv (antibiotice nerezorbabile, Saprosanul,
Furazolidon., etc.) scad procesele fermentative din tubul digestiv (cărbunele animal,
carbonat de calciu, etc.), favorizează vindecarea şi cicatrizarea ulceraţiilor
(bismutul)etc., excită peristatismul (unele purgative) sau îl inhibă (spasmolitice) etc.
- medicamentele cu efect general care se resorb la nivelul tubului digestiv pe cale
sanguină; acţionează în întreg organismul: antibioticele, calmantele, hipnotice etc. sau
influenţează funcţionalitatea unor organe şi aparate (cardiotonice, antiaritmicele etc.), dar cu
efecte asupra stării şi funcţionalităţii întregului organism.
Administrarea medicamentelor pe cale respiratorie
Suprafaţa mare, de peste 100 mp a alveolelor pulmonare şi vascularizaţia foarte bogată a
plămânilor, se pretează la absorbţia medicamentelor.
Se administrează pe această cale: gazele sau substanţele gazeficate, lichidele sub formă
de vapori sau fin pulverizate într-un mediu gazos, sau ca atare prin instilaţii şi injecţie
intratraheală şi în sfârşit, prafuri nedizolvabile.
Pe cale respiratorie se administrează:
- oxigenul;
- substanţele narcotice: eterul, cloroformul, protoxidul de azot etc.

45
 - unele substanţe antiastmatice;
- inhalarea de aerosoli;
- instilaţii intratraheale de medicamente;
- prafuri solide prin aspirarea cu ajutorul unor tuburi sub formă de S. Administrarea
medicamentelor pe cale percutanată
Se realizează prin fricţionare şi prin iontoforeză.
Aplicarea medicamentelor pe suprafaţa tegumentelor
Se aplică sub formă de pudre, comprese, badijonări, unguente, paste şi băi
medicamentoase.
Aplicarea medicamentelor pe suprafaţa mucoaselor
Medicamentele pe suprafaţa mucoaselor se aplică paste, în funcţie de mucoasa care se
tratează: nazală, conjuctivală, bucală, bucofaringiană, vaginală şi – nu în ultimul rând – utero-
vezicală.
La nivelul mucoasei vezicale se folosesc:
- instilaţii vezicale pentru tratamentul infecţiilor locale cu antibiotice, Protargol, Nitrat de
argint etc.;
- instilaţii vezicale cu chimioterapice, utilizate în carcinomul vezical superficial
(Farmorubicin, Thio-tepa etc.);
- instilaţii vezicale cu vaccin BGG pentru stimularea imunităţii locale utilizate în
profilaxia recidivelor tumorale superficiale vezicale.
Administrarea medicamentelor pe cale parenterală (injectabilă)
Pe cale parenterală, se înţelege calea care ocoleşte tubul digestiv.
Injecţia este introducerea substanţelor în stare lichidă în organism, prin intermediul unor
ace care traversează ţesuturile organismului.
Injecţiile pot fi făcute:
- în grosimea pielii (intradermice);
- sub piele în ţesutul celular subcutanat (subcutanate);
- în ţesutul muscular (intramusculare);
- în vasele sanguine (intravenoase şi intraarteriale);
- - inimă (intracardiace);
- în măduva roşie a oaselor (intramedulare);
- în spaţiul arahnoidian (subarahnoidiene)
Această cale de administrare a medicamentelor, sub formă de injecţii a luat o mare
amploare, datorită unor avantaje:
- absorbţia este uşoară şi efectul rapid;
- dozajul este precis;
- nu mai sunt alterate de sucurile digestive;
- se pot introduce medicamente şi în caz de intoleranţă digestivă sau calea enterală sau
contraindicată (hemoragii digestive, intervenţii chirurgicale pe tubul digestiv etc.).
5) Urmărirea efectului medicamentelor şi supravegherea bolnavilor ţinuţi sub
tratament medicamentos
Una dintre atribuţiile elementare ale asistentei de specialitate este urmărirea efectului
medicamentelor administrate.
Ea trebuie să cunoască:
- efectul medicamentelor;
- modul de acţiune al acestora în procesele patologice;
- scopul pentru care sunt administrate;
- ce se aşteaptă de la aplicarea medicamentelor.

46
 Pentru realizarea acestor deziderate, asistentul medical specialist trebuie să aibă
cunoştinţă de farmacologie şi farmacologie clinică, precum şi noţiuni importante privind
afecţiunile organismului uman.
El raportează medicului, tot ce observă la bolnav în timpul supravegherii lui, în timpul şi
după administrarea medicamentelor.
Majoritatea medicamentelor, pe lângă acţiunea lor principală, au şi efecte secundare:
vărsături, diaree, cefalee, ameţeli etc., care de multe ori pot fi considerate că aparţin bolii pentru
care s-au administrat acestea.
În cursul supravegherii bolnavului tratat cu medicamente, trebuie să se ţină cont de:
a) Modificările survenite în starea psihică şi comportamentul bolnavului ca: nelinişte,
iritabilitate, depresie, somnolenţi, obnubilare, comă.
b) Simptomele subiective semnalate de bolnav sau evidenţiate prin întrebările asistentului
medical specialist ca: furnicătură, senzaţie de amorţeală, presiune, durere, senzaţie de frig sau
căldură, inapetenţă, greaţă, vărsături, diaree, constipaţie, oligurie, transpiraţie abundentă etc.;
c) Simptome obiective pe care le semnalează asistentul medical specialist sau le caută
deliberat, cunoscându-le ca manifestări secundare: erupţii tegumentare alergice, coloraţia
normală, roşeaţă, cianoză, paloare etc.; aspectul mucoaselor vizibile: paliditate, congestie.
Alte modificări obiective: mobilitatea membrelor inferioare, modificări de puls,
respiraţie, aspectul sputei, a urinei, scaunului etc.
Accidentele şi complicaţiile administrării medicamentelor se datorează următoarelor
cauze:
a) Greşeli tehnice de administrare, schimbarea medicamentului, modificarea căii de
administrare, administrarea în concentraţii nepermise, administrarea de medicamente alterate,
transmiterea unei boli infecţioase prin seringi etc.
b) Acţiunea toxică a medicamentului: tulburarea funcţiilor anumitor organe, efectul
iritativ asupra unor ţesuturi, cumularea lor în organism şi depunerea lor în diferite organe.
c) Hipersensibilitatea organismului faţă de unele medicamente înnăscută (idiosincrazie)
sau dobândită (alergie). .
d) dezechilibrul biologic cauzat prin modificarea florei microbiene. Prin distrugerea unei
părţi a florei microbiene, restul organismelor se dezvoltă intens. Astfel, în cursul antibioterapiei
pot să apară micoze sau viroze.
Se poate concluziona că orice tratament medicamentos trebuie aplicat corect, conform
indicaţiei medicului, observând bolnavii şi semnalând medicului imediat orice abatere de la
normal.

PREGĂTIREA ŞI ASISTAREA SAU EFECTUAREA SONDAJULUI

VEZICAL, PREGĂTIREA ŞI ASISTAREA EXAMENULUI CISTOSCOPIC
ŞI A PUNCŢIEI VEZICALE

CATETERISMUL VEZICII URINARE (SONDAJUL VEZICAL)

Definiţie
Introducerea unui cateter steril în vezica urinară pe care uretrală cu scopul de drenaj
urinar, temporar sau permanent.
Medicul specialist , medicul generalist şi asistentele instruite pot efectua manopera .
Necesită cunoştinţe şi experienţă.

47
Tipuri de sondaj – temporar – cateterism pe termen scurt; permanent- cateterism pe termen lung
cu schimbarea sondei periodic, intermitent – sondaj zilnic de 3-4 ori.
Retenţia acută de urină este caracterizată prin imposibilitatea evacuării vezicii urinare
datorită unui obstacol mecanic sau funcţional subvezical.
Bolnavul prezintă următoarea simptomatologie clinică: imposibilitatea de a urina,
senzaţia de supraplin şi dureri intense în zona hipogastrică, transpiraţii, tahicardie, până la
alterarea stării generale, iar la examenul local şi la examenul ecografic se evidenţiază glob
vezical.
Retenţia acută de urină, impune efectuarea de urgenţă a sondajului vezical. Se introduce
în vezica urinară o sondă de cauciuc sau material plastic; cu scop evacuator, dar şi explorator sau
terapeutic (instilaţii, spălături).
Pentru practica curentă de îngrijire a bolnavului, asistentul medical specialist trebuie să cunoască
tehnica sondajului evacuator la femei şi la bărbat; drenajul permanent cu sondă autostatică (cu
balonet) precum şi tehnica spălăturii vezicale.

Indicaţii
– Obstrucţia tractului urinar inferior cu retenţia acută de urină, retenţia cronică incompletă şi
completă de urină cu sau fără distensie vezicală , cu sau fără distensie de aparat urinar
superior – adenomul de prostată, cancerul de prostată, stricturile uretrale, litiaza vezicală şi
uretrală, tumorile vezicale.
– Calibrarea uretrei stricturate sau traumatizate.
– Monitorizarea diurezei la pacienţii operaţi, anurici, comatoşi, traumatizaţi.
– Chirurgia organelor pelvine.
– Incontinenţa urinară totală - vezica neurologică, incompetenţa sfincteriană posttraumatică
sau postoperatorie.
– Instilaţii medicamentoase – citostatice, BCG , dezinfectante.
– Irigaţia vezicii urinare postoperator.
– Măsurarea reziduului vezical şi măsurători urodinamice.
– Cistografia retrogradă.
Contraindicaţii relative – uretrita acută, periuretrita, flegmonul periuretral, gangrena Fournier.
In aceste situaţii este indicat drenajul suprapubian al vezicii urinare prin cistostomie a minima
sau cistostomie percutanată.
Sondajul vezical la femeie
Etape:
1 ) pregătirea materialelor:
- de protecţie: muşama, aleză, mănuşi sterile de cauciuc;
- sterile: sondă vezicală, eprubete pentru urocultură, ser fiziologic, tampoane de vată,
pense;
- nesterile: tăviţă renală, bazinet, paravan, materiale pentru toaleta organelor genitale;
- ulei de parafină steril.
2) pregătirea fizică şi psihică a pacientei:
- se explică pacientei necesitatea efectuării tehnicii;
- se protejează patul cu muşama şi aleză;
- se izolează patul cu paravan;
- se aşează pacienta în poziţie ginecologică;
- se acoperă pacienta lăsând liberă regiunea genitală;
- se aşează bazinetul şi se efectuează toaleta organelor genitale externe (dezinfecţia
vulvei cu Betaizadona);
- se îndepărtează bazinetul şi se aşază tăviţa renală între coapsele pacientei;
3) tehnica propriu – zisă:

48
 - sondajul se efectuează în condiţii de perfectă asepsie atât a pacientei, instrumentelor
cât şi a mâinilor celui care execută manopera;
- se îmbracă mănuşile sterile;
- se depărtează labiile, se vizualizează orificiul uretral care uneori poate fi mascat
profund pe peretele anterior al vaginului;
- se va dezinfecta zona vulvară inclusiv meatul uretral, care se va şterge de mai multe
ori de sus în jos, în direcţia anusului şi nu invers, pentru a evita riscul contaminării
din zona anală. Se va introduce cu mâna dreaptă sonda Foley sau o sondă de plastic
de femeie în meatul uretral la o adâncime de 4 - 5 cm; paralel cu înaintare sondei,
extremitatea acesteia va fi coborâtă printr-o mişcare în formă de cerc;
- primele picături de urină se lasă să se scurgă în tăviţa renală, apoi în recipiente special
pregătite ( ex. pentru urocultură, examene biochimice);
- pentru fixarea sondei se aspiră 5 – 10 ml ser fiziologic care se introduc pe capătul
lateral al sondei ( în acest mod se umflă balonaşul din capătul sondei) şi astfel sonda
rămâne fixată în vezica urinară;
- se conectează circuitul de spălare dacă este cazul;
- se notează în foaia pacientei tipul si calibrul sondei, cantitatea de lichid în balonaş,
aspectul urinii şi volumul rezidual.

Sondajul vezical la bărbat

Etape:
1 ) pregătirea materialelor:
- de protecţie: muşama, aleză, mănuşi sterile de cauciuc;
- sterile: sondă vezicală, eprubete pentru urocultură, ser fiziologic, tampoane de vată,
pense;
- nesterile: tăviţă renală, bazinet, paravan, materiale pentru toaleta organelor genitale;
- ulei de parafină steril.
2) pregătirea fizică şi psihică a pacientului:
- se explică pacientului necesitatea efectuării tehnicii;
- se protejează patul cu muşama şi aleză;
- se izolează patul cu paravan;
- spălarea mâinilor;
- se aşează pacientul în decubit dorsal cu membrele inferioare întinse şi uşor depărtate;
- regiunea genitală rămâne liberă, restul corpului se acoperă;
3) tehnica propriu – zisă:
- spălarea organelor genitale, dezinfecţia glandului cu Betaizadona;
- se injectează lubrifiantul – anestezic pe uretra masculină;
- se tracţionează penisul la zenit pentru a reduce unghiul peno-scrotal, după care se
introduce sonda de bărbat de tip Tiemann sau o sondă Foley prinzând glandul între
police, degetul index şi mediu al mâinii stângi, desfăcând cât mai bine meatul uretral
cu primele două degete; cu mâna dreaptă se manevrează sonda uretrală cu blândeţe pe
meatul uretral, depăşind fosa naviculară se împinge sonda până în vezica. Nu se
forţează manopera. Dacă se întâmpină rezistenţă bolnavul este rugat să inspire
profund, iar în momentul expirului se împinge uşor sonda;
- sonda se împinge până apare urina pe sondă;
- pentru fixarea sondei se aspiră 5 – 10 ml ser fiziologic, care se introduc pe capătul
lateral al sondei ( în acest mod se umflă balonaşul din capătul sondei) şi astfel sonda
rămâne fixată în vezica urinară. Dacă apar dureri balonaşul se află într-o poziţie
incorectă , probabil pe uretra prostatică şi trebuie repoziţionat;

49
 - se recoltează urina în eprubete sau recipientele pregătite în funcţie de examenele
cerute de medic;
- se conectează punga colectoare în circuit închis;
- se conectează circuitul de spălare dacă este cazul;
- se recalorează glandul pentru a preveni edemul prepuţial;
- se notează în foaia pacientului tipul si calibrul sondei, cantitatea de lichid în balonaş,
aspectul urinii şi volumul rezidual.

Tipuri uzuale de sonde - sonda Foley cu 2 si 3 căi ( autostatice), sonda Tieman, sonda
Nelaton (fixate cu benzi de leucoplast)
– materiale Silicon (compatibila cu mucoasa uretrală şi risc redus de încrustaţii calcare), Latex
( nu are o suprafaţă netedă motiv pentru care poate produce leziuni ale mucoasei uretrale cu
inflamaţie şi stricturi uretrale tardive), PVC sau alte materiale plastice ( utile pentru cateterizări
intermitente)
Selecţia cateterelor. Lungime ( Pediatric 30cm. ; Femei 26 cm ; Bărbaţi 43 cm)
Dimensiune ( 10, 12, 14, 16, 18, 20, 22, 24 Ch) – alegerea calibrului se face in funcţie de
patologie ( stricturi uretrale –calibru mic, adenom de prostată - calibru mediu, hematurie masivă
–calibru mare, eventual sonda cu 3 căi)
Capacitatea balonului ( 5-10cc, 30-50cc ; > 50cc).

Incidente. Accidente
 Cale falsă uretrală cu uretroragie;
 Balonul incorect plasat cu dureri;
 Infecţii de tract urinar;
 Obstrucţia sondei;
 Ischemia uretrei cu stricturi uretrale secundare;
 Hematurie ex vacuo sau prin lezarea uretrei prostatice sau a vezicii urinare;
 Spasm vezical;
 Spargerea balonului şi exteriorizarea sondei;
 Blocarea apei în balon - modalităţi de rezolvare ( spargerea balonului prin umplerea excesivă
cu lichid, puncţionarea suprapubiană ecoghidată a balonului, puncţionare transrectală a
balonului, secţionarea sondei şi introducerea mandrenului metalic pe canalul de umplere al
balonului cu scopul de permeabilizare a canalului sau de puncţionare a balonului).

Sfaturi utile
Probleme – după 2 săptămâni de sonda infecţia simptomatică sau asimptomatică apare
inevitabil. Profilaxia şi tratamentul infecţiei urinare trebuie făcut cu antibiotice.
 Sedimentul urinar poate fi produs de infecţie cu leucociturie si piurie sau de cristalurie;
 Nu se vor face masaje la nivelul hipogastrului, conţinutul vezical trebuie să se evacueze
singur datorită elasticităţii şi contracţiilor vezicii urinare. La persoanele în vârstă se evită
golirea bruscă sau rapidă a vezicii urinare, deoarece poate provoca hemoragie;
 Consumul crescut de lichide ( 2l/ 24ore) previne colmatarea sondei;
 Lipsa drenajului - cateterul este obstruat de cheaguri , sedimente sau ţesuturi ; cateterul sau
tubul pungii colectoare este cudat; punga colectoare este deasupra nivelului vezicii; punga
colectoare este plină;
 Hematuria produsă de traumatism sau infecţie;
 By pass cu scurgeri de urină pe lângă sondă.
Cateterismul intermitent are risc mai mic de infecţie decât cateterismul prelungit.

50
 Leziunile traumatice, în timpul sondajului vezical, pot fi produse nu numai la nivelul
uretrei ci şi la nivelul colului vezical sau la nivelul vezicii urinare. În cazurile grave,
traumatismele peretelui vezical se pot solda cu perforaţii ale acestuia intraperitoneale sau
extraperitoneale, cu consecinţe foarte grave asupra bolnavului.
Sondajul vezical poate avea un caracter temporar după efectuarea evacuării conţinutului
vezicii urinare, sonda este suprimată; sau alteori, sonda uretrală este menţinută mai mult timp
sub formă de sondă permanentă sau a dèmeure, situaţii în care se folosesc sonde Foley cu balon
sau autostatice. Aceste sonde vor fi schimbate periodic, după 2 - 3 săptămâni, în aceleaşi condiţii
de asepsie. Sonda uretrală se cuplează la pungi colectoare de urină, în circuit închis şi sterile,
prevăzute cu robinet de evacuare. În aceste cazuri, se administrează dezinfectante urinare
(chimio- terapeutice sau sulfamide) sub control periodic al uroculturii.
Sonda permanentă se foloseşte la bolnavii cu obstrucţii subvezicale şi care au
contraindicaţii operatorii, sau la bolnavii cu retenţie de urină prin mecanism neurogen.

Pregătirea pacientului pentru examenul citoscopic

Citoscopia este o metodă endoscopică de examinare care permite vizualizarea mucoasei

vezicale şi a conţinutului vezical cu ajutorul unui aparat numit Cistoscop.
Prin citoscopie se pot evidenţia procesele inflamatorii şi tumorale ale vezicii urinare,
prezenţa calculilor şi a corpilor străini vezicali, a malformaţiilor etc.
Pentru evidenţierea proceselor patologice din sistemul urinar superior, se utilizează
ureteroscopul şi ureteropieloscopul.
Citoscopul operator (rezectoscopul), este utilizat pentru înlăturarea pe cale endoscopică a
proceselor tumorale vezicale sau ale prostatei.
Etape:
 pregătirea instrumentelor şi a materialelor necesare: casoletă cu câmpuri sterile,
mănuşi de cauciuc sterile, costum steril pentru medic, seringă Guyon, novocaină
0,5 %, seringi, pense, tampoane de vată, soluţii dezinfectante, tăviţă renală, sonde
uretrale;
 pregătirea psihică, digestivă şi fizică a pacientului:
- se explică necesitatea tehnicii;
- cu o jumătate de oră înainte se administrează un sedativ;
- înainte de examinare pacientul îşi va goli vezica urinară;
- pacientul e condus în sala de examinare;
- se aşează pacientul pe masă în poziţie ginecologică;
- se efectuează toaleta organelor genitale şi a perineului;
- se acoperă membrele inferioare cu câmpuri sterile, lăsându-se accesibilă regiunea
perineului.
 Efectuarea tehnicii:
- se dezinfectează meatul urinar;
- pentru anestezia locală se introduc în uretră 20 ml novocaină 0,5 %;
- în cazul rezecţiei de prostată sau tumori este necesară anestezia regională sau
generală;
- se verifică funcţionalitatea sistemului de iluminare, starea de curăţenie a lentilelor,
etanşeitatea asamblărilor;
- se lubrifiază cistoscopul;
- se spală vezica urinară cu soluţie de acid boric 3 % până când lichidul de spălare
devine limpede;
- se oferă medicului la cerere catetere de dimensiuni diferite;

51
 - după examinare pacientul va fi transportat în salon unde va sta în decubit dorsal, timp
de 2 ore;
- se spală şi se dezinfectează cistoscopul.

Incidente şi accidente:
o hemoragii produse spontan sau în urma spălării vezicale cu apă caldă;
o ruptură de uretră cu uretroragie;
o perforaţia vezicii urinare;
o accese febrile trecătoare, frisoane, dureri lombare asemanătoare cu colica renală.

Investigaţiile endoscopice trebuiesc efectuate în condiţii de asepsie perfectă, de altfel ca

toate operaţiile endoscopice urologice.

Pregătirea pacientului pentru efectuare puncţiei suprapubiene

Puncţia vezicii urinare se realizează prin intermediul unui trocar sau a unei truse speciale
denumită cisto-fix, cu scopul de a evacua urina din vezică aflată în glob vezical. Ea este efectuată
de medic, ajutat de asistentul de specialitate.
Scop:
1 ) explorator – recoltare de urină pentru examene de laborator ( e evitată contaminarea
urinei);
- injectarea de substanţe de contrast pentru examinarea radiologică a
vezicii urinare.
2 ) terapeutic – evacuarea urinei în caz de retenţie acută, când nu poate fi efctuat sondajul
vezical.

Indicaţii: tarumatisme ale uretrei sau ale vaginului, stări patologice care nu permit
sondajul vezical ( stricturi ale uretrei, hipertrofie de prostată).
Locul puncţiei: pe linia mediană abdominală la 2 cm deasupra simfizei pubiene.

Etape:
 pregătirea materialelor necesare : de protecţie a mesei pe care se execută puncţia,
soluţii dezinfectante, ac de puncţie, seringi, ace pentru anestezie, pense anatomice
şi hemostatice, câmp chirurgical, comprese, tampoane de avtă, mănuşi de cauciuc,
pungă colectoare, anestezice locale, xilină 1 %, eprubete sterile, tăviţă renală;
 pregătirea psihică a pacientului: se informează pacientul cu privire la necesitatea
efctuării puncţiei, se asigură intimitatea şi securitatea sa prin plasarea paravanului
în jurul patului;
 pregătirea fizică: poziţionarea pacientului în decubit dorsal, cu o pernă tare sub
bazin, se rade părul pubian;
 executarea tehnicii: puncţia vezicii urinare se efctuează de către medic, ajutat de 1
sau 2 asistente medicale.
- se spală şi se dezinfectează mâinile;
- se pregăteşte locul puncţiei şi se dezinfectează;
- se serveşte medicul cu seringa cu anestezic;
- se aplică pe pacient câmpul steril şi se serveşte medicul cu mănuşile chirurgicale, acul
de puncţie adaptat la o seringă;
- pacientul e permanent supravegheat;

52
 - se recoltează urina în eprubete sterile;
- se adaptează tubul de la punga colectoare la acul de puncţie şi se urmăreşte scurgerea
urinei;
- se evită comprimarea abdomenului şi golirea bruscă a urinei ( se elimină doar 500 ml
urină); când durata drenajului urinar necesită câteva zile sau săptămâni se va efectua
trocardizarea, utilizând cisto-fix, la care se racordează punga sterilă colectoare de
urină;
- după retragerea acului de puncţie se dezinfectează locul puncţiei, se aplică un
pansament steril;
- se notează în F.O. volumul urinar evacuat, aspectul şi densitatea urinei;
- se observă pansamentul aplicat pe locul puncţiei pentru a sesiza scurgerea în
continuare a urinei pe traiectul neoformat;
- se va urmări permeabilitatea drenajului, poziţia cateterului, aspectul urinei, cantitatea
acesteia;
- se etichetează eprubetele şi se trimit la laborator pentru efectuarea uroculturii;
- în cazul dereglării acestui sistem de drenaj, asistentul de specialitate, va anunţa de
urgenţă medicul specialist urolog.
Accidente:
 puncţie negativă;
 infecţii după puncţie;
 fistule urinare;
 hemoragie vezicală;
 astuparea acului cu flocoane de fibrină.

PREGATIREA BOLNAVILOR PENTRU INTERVENTII UROLOGICE

Primirea bolnavilor
Bolnavii internaţi şi cu mare probabilitate urmează să fie operaţi, au într-o măsură mai
mare sau mai mică, teama de intervenţie chirurgicală.
Desigur, teama creşte cu amploarea intervenţiei chirurgicale.
O primire caldă, atentă, care să arate de la început bolnavului că are în personalul
spitalului prieteni care se vor ocupa de sănătatea lui, care vor face tot ce trebuie pentru ca el să se
reîntoarcă acasă şi la locul de muncă sănătos, este deosebit de utilă pentru risipirea stării de
anxietate, pe care, mai evident sau estompat, o au toţi cei ce se internează. Va trebui să-l facă pe
bolnav să se familiarizeze cu bolnavii din clinică şi cu restul personalului. În acest sens, se va
prezenta bolnavului, pentru ca acesta să ştie cui şi în ce calitate să i se adreseze.
Bolnavul va fi condus într-un salon cu bolnavi covalescenţi, care nu au complicaţii
postoperatorii, optimişti, iar salonul să fie prevăzut cu sistem de avertizare la care să răspundă
personalul medical la solicitarea acestuia.
O activitate ordonată şi ne zgomotoasă oferă securitate bolnavului şi încredere în
activitatea echipei care-l îngrijeşte.
De asemenea, se va interesa de motivul internării, de simptomatologia pe care o prezintă
bolnavul, de bolile asociate, de antecedente.
La indicaţia medicului specialist, va recolta probele pentru examinări de laborator, îl va
însoţi pe bolnav la radiologie sau la alte investigaţii speciale, va administra personal medicaţia
indicată.
Pentru bolnavii aduşi de urgenţă, transportaţi pe brancardă, atitudinea trebuie adecvată
cazului respectiv. Aceştia au nevoie de asistenţă imediată, promptă, de calitate.

53
 Pregătirea psihică a bolnavului

Asistentul medical specialist va discuta cu bolnavul foarte încurajator în zilele dinaintea

operaţiei, fără însă a da nici un detaliu deosebit asupra tipului de operaţie ce se va efectua. Va
asigura bolnavul că totul se va desfăşura în condiţii foarte bune, iar echipa operatorie va face tot
posibilul pentru ca intervenţia chirurgicală să se desfăşoare bine.
La nivelul blocului operator este util să se procedeze la fel, pentru a îndepărta teama
bolnavului de necunoscut, evitând astfel apariţia unor factori de stres inutili şi care pot determina
accidente grave.

Pregătirea preoperatorie

Se vor recolta toate probele de laborator indicate de medic şi se vor efectua toate
investigaţiile preoperatorii, iar rezultatele acestora vor fi introduse în foaia de observaţie clinică.
Deoarece, inima, plămânii, creierul, ficatul, rinichii sunt cele care suferă cel mai mult în
timpul intervenţiilor chirurgicale şi pentru a stabili starea lor funcţională şi modul cum vor
răspunde intervenţiei operatorii, se vor executa câteva examinări obligatorii:
- o radiografie cardio-pulmonară pentru a depista o afecţiune necunoscută, care poate
complica intervenţia operatorie. Cu această ocazie se controlează aspectul global al cordului şi al
aortei.
- se va măsura tensiunea arterială şi se va executa o electrocardiogramă. În prezenţa unor
tulburări se va face tratament adecvat.
- se vor analiza calitatea actului micţional şi a tranzitului digestiv;
- se va efectua termometrizarea bolnavului care poate releva date importante pentru
diagnostic şi să ajute o terapeutică adecvată a cazului;
- se vor efectua probele funcţionale respiratorii. La toţi bolnavii, dar în special la cei cu
capacitatea respiratorie scăzută, se recomandă să facă exerciţii respiratorii suplimentare respiraţii
profunde pre şi postoperator. Se va cerceta dacă bolnavul nu are o infecţie recentă a căilor
respiratorii, situaţie în care este bine să se efectueze temporizarea tratamentului chirurgical până
la cedarea acesteia.
- analiza simplă de urină şi urocultura pentru a depista prezenţa unei infecţii urinare, a
diabetului zaharat etc.;
- probele sanguine se vor recolta pentru depistarea unei anemii, a unei discrazii sanguine,
a unei infecţii, diabet zaharat, afecţiuni hepatice etc.;
- se vor recolta probele funcţionale renale: ureea, creatinina;
- determinarea grupului sanguin şi a factorului Rh este obligatorie înaintea oricărei
intervenţii chirurgicale care pune problema administrării de sânge;
- testarea, dacă bolnavul nu are alergie la unele medicamente;
- testarea pentru lues, SIDA etc.
Se vor mai urmării:
- starea de nutriţie a bolnavului. Un bolnav deshidratat şi denutrit poate face importante
complicaţii postoperatorii. Se va urmări greutatea bolnavului la internare şi înainte de
operaţie.

Îngrijirile din preziua operaţiei

Prescripţii medicamentoase: cardiotonice, hipotensoare, antibiotice, medicaţie
antidiabetică, se vor efectua şi în preziua operaţiei şi, după caz, în timpul operaţiei.
Administrarea unui tranchilizant seara, înainte de culcare, pentru asigurarea unui somn
bun şi înlăturarea stării de anxietate preoperatorie.

54
 Regimul alimentar va fi şi el recomandat de medic, în funcţie de afecţiunea pentru care se
va opera bolnavul. Se va avea grijă ca bolnavul să bea o cantitate normală de lichide.
Pregătirea pielii se va face cu minuţiozitate. Se va examina cu atenţie tot corpul
bolnavului şi, în cazul, în care se observă o infecţie cutanată va semnaliza chirurgul care va
amâna operaţia până la vindecarea infecţiei, în afara situaţiilor de maximă urgenţă.
Se va efectua toaleta pielii, iar dacă operaţia se va efectua în apropierea zonelor cu
pilozitate, pielea va fi rasă pe o suprafaţă foarte largă.

Îngrijirile din ziua operaţiei

Bolnavul nu va fi trezit prea devreme în această zi, mai ales dacă se află sub influenţa
somniferului.
Nu va ingera lichide pe cale bucală în dimineaţa operaţiei.
Femeile vor scoate acele din păr, lanţurile ca obiect de podoabă strânse în jurul gâtului,
inelele de la mâini etc.
Se vor tăia scurt unghiile şi nu vor fi lăcuite, pentru ca să se poată observa capilarele
extremităţii degetelor.
Înainte de a fi dus în sala de operaţie, bolnavul va fi invitat să urineze, iar cei care nu pot
urina vor fi sondaţi şi li se va lăsa o sondă Foley în vezică, adaptată la o pungă colectoare de
urină.
Se va aplica un bandaj elastic compresiv pe membrele inferioare la bolnavii în vârstă, cu
operaţia pe micul bazin şi cu varice ale membrelor inferioare, pentru a împiedica apariţia
tromboflebitei postoperatorii.
În toată această perioadă preoperatorie, de mare utilitate este asigurarea unui tonus psihic
bun al bolnavului.

INGRIJIREA POSTOPERATORIE A BOLNAVILOR UROLOGICI

Bolnavul adus în salonul său de terapie intensivă, chiar dacă operaţia efectuată a fost
mică, va fi înconjurat cu o atenţie deosebită.
Este bine de ştiut faptul că, bolnavul reacţionează la actul operator nu numai în funcţie de
tipul şi amploarea operaţiei efectuate şi în funcţie de tipul său reactiv.
Uneori există neconcordanţă a reacţiei bolnavului cu tipul de operaţie, iar asistentul
medical specialist va căuta să-1 liniştească, asigurându-l că totul se va desfăşura şi în continuare
normal.
De asemenea, este bine de ştiut faptul că, operaţia cea mai simplă poate să fie şi ea
urmată de complicaţii grave şi să se acorde atenţie oricărui semnal de alarmă pe care-l dă
bolnavul sau oricărui semn pe care-l constatăm în evoluţia stării generale a bolnavului.
Bolnavul odată ajuns în salon, va fi luat în primire de personalul medical, care va ajuta ca
el să fie pus în pat, se va îngriji să fie bine acoperit, să fie plasat comod etc. La bolnavul cu tub
de dren sau sondă uretrală cu racordul la pungi de plastic, se va îngriji ca acestea să fie corect
racordate şi aşezate în loc potrivit, ţinând cont de faptul că acesta se mişcă voluntar sau
involuntar în pat, aşa încât tuburile să nu fie trase de pungile de plastic pline. Sondele Foley
utilizate pentru drenaj vezical şi care sunt foarte uşor comprimabile trebuie astfel aşezate, încât
să nu fie turtite de coapsele bolnavului sau îndoite.
Ca regulă generală, toţi bolnavii care vin de la sala de operaţie cu tub de dren, trebuie să
aibă, de fapt, pe pat o muşama din cauciuc sau plastic şi peste aceasta o traversă de pânză.
Peste pansament se va pune o aleză de pânză sau din alt material special confecţionat
pentru a proteja cearceaful păturii şi pătura. Se va controla cât mai des modul cum se prezintă
starea pansamentelor bolnavilor, atât ale celor care au tuburi de dren cât şi pe ale celor care nu au
astfel de drenaje.

55
 La bolnavii la care medicul a prescris tratament transfuzabil cu sânge sau perfuzie cu
soluţii hidroelectrolitice, asistentul medical specialist se va informa asupra cantităţii pe care o are
de administrat şi o va administra. De asemenea, va administra medicaţia prescrisă postoperator.
Va nota în foaia de observaţie şi în caietul de predare, foarte strict, tot cea a efectuat.
După ce bolnavul a fost dus la salon, i se va verifica imediat tensiunea arterială, pulsul,
respiraţia, notând calitatea lor şi va anunţa imediat medicul dacă acestea nu au valori normale sau
aspecte normale.
Atâta vreme cât bolnavul se află sub influenţa substanţelor narcotice, asistentul de
specialitate nu va părăsi nici un moment bolnavul. Cu toate că bolnavul a plecat din sala de
operaţie trezit, cu reflexele recăpătate, acţiunea narcoticelor poate să revină sau poate să recadă
sub acţiunea drogurilor administrate şi dacă nu este supravegheat, limba poate să-i cadă în fundul
faringelui, să astupe glota si bolnavul să moară asfixiat.
După prima perioadă postoperatorie, bolnavul va fi sfătuit să facă mişcări respiratorii sau
mişcări în pat ale membrelor inferioare, pentru a preveni complicaţiile pulmonare sau cele
tromboembolice. Dacă bolnavul a transpirat i se va schimba pijamaua şi cearceaful transpirat sau
îmbibat cu secreţie. Bolnavul va avea poziţia cea mai bună în pat şi i se va efectua masaje
precum şi frecţii pe piept şi spate. Bolnavii care nu sunt complet conştienţi, au tendinţa să-şi
smulgă pansamentele, tuburile de dren, sondele nazale sau sonda uretrală. Ei trebuie imobilizaţi
la pat şi supravegheaţi în permanenţă.

Starea psihică a bolnavului şi a familiei

Bolnavii operaţi sub anestezie generală sunt transportaţi în secţia de terapie intensivă,
unde rămân un timp şi se trezesc în prezenţa unui personal adeseori necunoscut, într-un pat şi
într-un spaţiu, de asemenea străin, creindu-i nelinişte şi anxietate.
De aceea, tuturor celor care , urmează să fie trataţi postoperator în secţia de terapie
intensivă, trebuie să li se explice aceasta înainte de operaţie şi să înţeleagă că spitalizarea lor într-
un astfel de serviciu este procedeul obişnuit după narcoză sau după operaţiile mai importante şi
nu un procedeu special pentru respectivul bolnav, pentru ca bolnavul să nu creadă că, afecţiunea
sa este considerată extrem de gravă. bolnavul va fi informat de calităţile personalului din terapia
intensivă şi de condiţiile de spitalizare favorabile din această unitate, astfel că la trezire, acesta va
fi familiarizat cu noul loc de tratament. Sarcina personalului medical din terapia intensivă este să
demonstreze bolnavului că se află în deplină securitate.
Pentru siguranţa familiei, acelaşi lucru i se va explica şi acesteia, pentru a nu fi alarmată
de reţinerea bolnavului într-un salon de terapie intensivă.
Asistentul specialist trebuie să ştie că, imediat ce bolnavul este în situaţia de a pune
întrebări în legătură cu operaţia, o va face şi că, majoritatea acestora se vor interesa dacă
afecţiunea lor nu a fost extrem de gravă şi mai ales, dacă nu a fost de natură canceroasă.
Bolnavul trebuie asigurat că totul a decurs normal, că nu a fost nimic grav, deosebit. Nu se va da
nici o informaţie în legătură cu natura afecţiunii, cu tipul de intervenţie care s-a efectuat, cu
rezultatul unei eventuale biopsii extemporanee etc. Această sarcină revine numai chirurgului şi
nici măcar echipei care l-a ajutat, în scopul ca bolnavul să nu primească informaţii contradictorii
ori inexacte care l-ar putea nelinişti în tot timpul spitalizării şi în tot timpul vieţii. Asistentul
specialist, prin răspunsurile optimiste, clare şi simple pe care le dă bolnavului, nu trebuie să dea
acestuia impresia că-i ascunde ceva, ci pur şi simplu că ea ştie că nu a fost nimic grav, deosebit,
că totul s-a desfăşurat, normal, că totul va evolua bine. Menţinerea în limita unor informaţii
generale, optimiste, care se referă numai la sarcinile ei directe în legătură cu terapia
postoperatorie pe care trebuie să o facă bolnavului, este atitudinea cea mai justă, cea mai
folositoare bolnavului. Aceeaşi atitudine se va adopta şi cu membrii familiei.

56
 Complicaţiile respiratorii postoperatorii şi prevenirea lor

Complicaţiile respiratorii sunt cele mai frecvente complicaţii postoperatorii, din fericire
de cele mai multe ori fruste. Complicaţiile fruste nu sunt sesizate decât de un personal foarte
atent şi calificat.
Complicaţiile respiratorii pot fi: atelectazia, bronşita, pneumonia.
Atalectazia este cauzată de astuparea unei bronhii mai mult sau mai puţin importante şi
imposibilitatea de circulaţie a aerului de sub acest obstacol.
Pneumonia este adesea urmarea unei atelectazii. Din cauza neventilării zonei atelactazice,
germenii microbieni existenţi aici se dezvoltă şi dau naştere unei pneumonii care poate cuprinde
zone mai întinse ale plămânului. De regulă, complicaţia apare după 24 -48 ore de la operaţie şi se
manifestă printr-un puls mai frecvent, respiraţii mai numeroase, tuse, dureri toracice, uneori
cianoză şi stare de agitaţie. La scurt timp apare expectoraţia, mai mult sau mai puţin abundentă.
Aceste complicaţii apar la bolnavii cu intervenţii chirurgicale dificile, la vârstnici,
fumători, la care operaţia s-a desfăşurat într-o sală insuficient încălzită sau la cei care au vărsat în
timpul intervenţiei operatorii şi au aspirat o parte din conţinutul vomat.
Intubaţia traheală şi narcoticele administrate pe cale respiratorie, favorizează apariţia
complicaţiilor pulmonare, ca şi unele infecţii ale arborelui respirator preexistente operaţiei.
Aceste complicaţii apar frecvent la bolnavii care au stat mult în decubit dorsal după operaţie.
Prevenirea acestei complicaţii se va efectua atât în sala de operaţii cât şi apoi la salon prin
aranjarea bolnavului într-o poziţie corectă în pat, evitarea ca acesta să stea pe un cearceaf îmbibat
în transpiraţie, secreţii, urină, plasarea într-o cameră bine aerisită şi lipsită de germeni infecţioşi.
Bolnavii vor fi întorşi în pat dintr-un decubit într-altul, la intervale scurte. Secreţiile
nazofaringiene vor fi aspirate la bolnavii inconştienţi, iar după trezire vor fi puşi să şi le evacueze
singuri. Bolnavii vor fi învăţaţi să facă mişcări respiratorii ample, eficiente. Imediat ce bolnavul
se poate mobiliza în sau din pat, el trebuie să facă mişcări cât mai ample şi mai ales mişcări
respiratorii, iar ori de câte ori se constată că are un arbore bronşic încărcat, va fi invitat să
tuşească şi să expectoreze.

Complicaţiile circulatorii

Cea mai frecventă şi mai gravă din aceste complicaţii este boala tromboembolică.
Formarea de cheaguri în venele bazinului şi ale membrelor inferioare, reprezintă un pericol
postoperator frecvent. Aceşti coaguli se datorează unei încetiniri a circulaţiei venoase, unor
traumatisme sau iritaţii care s-au produs asupra venelor în timpul operaţiei, unor procese
supurative locale preexistente sau postoperatorii, unor operaţii pe micul bazin sau prin
compresiune, încetineşte circulaţia venoasă postoperatorie. Decubitul dorsal prelungit, lipsa de
mobilizare precoce a membrelor inferioare, chiar imediat după operaţie, sunt factori determinaţi
în apariţia coagulilor în venele membrelor inferioare şi ale micului bazin. Amplitudinea redusă a
mişcărilor respiratorii postoperator, determină ca circulaţia sângelui venos către inimă, mai ales
din vena cavă inferioară, să fie mult încetinită, cauzând formarea de coaguli.
Obezitatea, vârsta înaintată, afecţiunile cardio-vasculare, debilitatea, stările de denutriţie,
focarele de infecţie, varice ale membrelor inferioare, constitue factorii predispozanţi ai formării
coagulilor în sistemul nervos. Coagulii formaţi în venele bazinului sau ale membrelor inferioare,
pot să se dezvolte numai aici, dând tulburări locale - situaţia cea mai frecventă din fericire - sau
pot să pornească de aici în plămâni, dând naştere unor embolii pulmonare, urmată deseori de
moartea bolnavului.
Emboliile pot ajunge în creier, cu consecinţe grave sau chiar moartea.

57
 Tromboflebita membrului inferior debutează prin dureri în gambă la nivelul moletului,
dureri care sunt sesizate de bolnavi fie când merg, fie chiar stând în pat. Aceşti bolnavi pot fi
surprinşi masându-şi pulpa cu intenţia de a-şi calma durerea. Este un gest instinctiv, adeseori
extrem de periculos, deoarece prin masaj poate să-şi mobilizeze coagulul prins încă de endovenă
care, pornind apoi de-a lungul venei cave inferioare, poate da o embolie gravă, chiar mortală.
Tromboflebita membrului inferior se manifestă printr-o creştere a temperaturii, precedată
de un puls care-şi măreşte frecvenţa de la o oră la alta. Membrul inferior afectat se poate înroşi,
iar gamba şi coapsa cresc în volum.
În cazul când tromboflebita este înaltă cuprinzând venele bazinului membrele inferioare
cresc în volum şi au o culoare caracteristică albă – flegmaţia alba dolens.
În afara datelor clinice se va recurge la examinări de laborator: timp Quick, timp Howell,
Coagulogramă.
Tratamentul preventiv al tromboflebitei constă în mobilizarea precoce a bolnavilor şi
administrarea unei medicaţii normocoagulante: Clivarin, Fraxiparin etc.
Tratamentul curativ constă în imobilizarea pe atelă sau în pat a membrului respectiv şi
administrarea de medicaţie anticoagulantă, sub controlul examinărilor de laborator specifice a
stării generale şi locale a bolnavului.

Îngrijirea plăgii operatorii

Bolnavul vine de la sala de operaţie la salon cu plaga acoperită de un pansament steril.

Acest pansament trebuie examinat şi dacă este îmbibat cu sânge, va fi anunţat imediat chirurgul
care va examina bolnavul şi va lua decizia corespunzătoare, după caz. Dacă sângerarea depăşeşte
limita de aşteptare, medicul poate decide o reintervenţie pentru a descoperi vasul care sângerează
şi a-l ligatura. Uneori este nevoie de transfuzie de sânge, motiv pentru care asistentul specialist
va anunţa punctul de transfuzie ca să pregătească sângele necesar.
Intervenţiile chirurgicale de amploare, de obicei se drenează cu unul sau mai multe tuburi
de dren scoase prin contraincizie pentru a proteja plaga operatorie de contactul cu tubul sau cu
secreţiile ce urmează a se evacua, iar vindecarea plăgii este mai rapidă.
Dacă prin tubul de dren se scurge o cantitate mai mare de sânge se va anunţa de urgenţă
medicul care va aprecia dacă este vorba de evacuări în limite normale sau este necesară o
reintervenţie. Tuburile de dren este bine să fie racordate la sisteme de colectare în pungi închise,
sterile.

Scoaterea firelor de la sutura tegumentară

Firele de sutură se scot, în general, la 7 - 8 zile de la operaţie sau la recomandarea
medicului curant, în funcţie de specificul intervenţiei chirurgicale.
Infectarea plăgii este semnalată de creşterea temperaturii ce depăşeşte 37°C şi care apare
după 3 - 4 zile de la operaţie, de dureri locale, roşeaţa tegumentului şi o infiltrare a pielii, a
ţesutului celular subcutanat şi a ţesutului din profunzime. Asistentul specialist dacă bănuieşte
prezenţa unei supuraţii, va sesiza medicul care cercetează plaga şi în cazul confirmării colecţiei
purulente, o evacuează, aplicând de cele mai multe ori un drenaj.

Escarele de decubit
Atunci când bolnavul stă foarte mult timp pe o anumită regiune a corpului şi mai ales pe
zonele în care reliefurile osoase sunt acoperite numai de piele, din cauza unei circulaţii arteriale
îngreunate sau chiar suprimate de compresiune, ţesuturile suferă, se mortifică şi apare o leziune
numită escară de decubit. Escarele se pot infecta şi resorbţiile toxice sau septice din aceste zone

58
pot provoca moartea bolnavului. Escarele de decubit sunt mult mai uşor de prevenit decât de
vindecat.
Chiar la bolnavii extrem de gravi, care nu se pot mobiliza singuri escarele nu apar dacă ei
sunt îngrijiţi corect.
Îngrijirea lor constă în plasarea sistematică în cele trei forme de decubit (dorsal, lateral
stâng, lateral drept) în principiu 30 - 40 de minute în fiecare din aceste poziţii. Cearceaful va fi
foarte curat, neîmbibat cu urină, transpiraţii sau secreţii şi fără cute. Zonele predispuse să facă
escară vor fi fricţionate frecvent cu alcool mentolat şi se vor pudra cu talc.
Dacă escarele au apărut, ceea ce denotă o gravă neglijenţă din partea personalului
medical, se aplică pansamente sterile uscate şi se va pune bolnavul în poziţia de decubit.
Dehiscenţa plăgii este o complicaţie gravă redutabilă. Ea constă în deschiderea parţială
sau totală a plăgii lombare, hipogastrice sau scrotale.
Evisceraţia constă în deschiderea totală sau parţială a plăgii abdominale (utilizată în
intervenţiile pe rinichi, cistectomii totale, evidări ganglionare) şi ieşirea prin plagă a anselor
intestinale sau a epiplonului. Accidentul se datorează fie ruperii sau desfacerii firelor cu care s-a
efectuat sutura, fie ruperii ţesuturilor peretelui abdominal sau lombar. Apere la debilităţi, la
caşectici, obezi, după efortul de tuse. Prezenţa evisceraţiei este semnalată de îmbibarea
pansamentului cu o secreţie sero-sanguinolentă şi se confirmă prin faptul că sub pansament se
vede ieşind, printre marginile plăgii, o ansă intestinală sau epiplonul. Acest accident grav trebuie
sesizat imediat medicului, care va efectua de urgenţă resuturarea ţesuturilor.

Restabilirea funcţiei renale şi reluarea micţiunilor

Reluarea normală a funcţiilor renale după intervenţiile mari se face la circa 6 ore după
intervenţia operatorie. Se constată că, debitul urinar este mai mic ou 500 - 100 ml faţă de
cantitatea de lichide administrară, aceasta explicându-se prin pierderile de lichide intraoperator,
prin transpiraţii, prin hiperventilaţii, prin pierderea de sânge sau de secreţii intra şi postoperatorii
etc.
În momentul reechilibrării hidro-electrolitice, raportul dintre lichidele administrative şi
cele evacuate, trebuie să devină normal. Dacă nu se realizează acest lucru, iar debitul urinar
continuă să fie mic, în zilele ce urmează, putem bănui o bănui o insuficienţă renală determinată
fie de o cauză renală, care nu a fost depistată preoperator, fie de instalarea unui şoc operator .
Deci, ori de câte ori debitul urinar este mai mic decât 30 ml/oră, ne gândim la prezenţa unei
insuficienţe renale şi trebuie să luăm măsuri urgente. Se va fixa o sondă Foley cu ajutorul căreia
monitorizăm diureza pe 24 de ore. Se va efectua tratamentul de reechilibrare corespunzător, în
serviciul de terapie intensivă.
Bolnavii cu intervenţii chirurgicale pe abdomenul inferior, pe organele genitale şi ano-
rectale, pot avea tulburări de micţiune caracterizate prin retenţia acută de urină cu glob vezical,
sau pot să urineze prin "preaplin". În acest caz, bolnavii cu micţiuni frecvente cu cantităţi mici de
urină, care nu golesc suficient vezica urinară pot da impresia unui cadru medical neavizat că
bolnavul urinează suficient. Asistentul medical specialist are obligaţia de a întreba bolnavul în
legătură cu modul cum urinează post-operator, să verifice dacă acesta urinează normal sau prin
"preaplin" şi să poată aprecia prin palparea hipogastrului, dacă bolnavul are glob vezical, deci
retenţie acută de urină.
Deoarece orice sondaj vezical poate să determine infecţie urinară, este de dorit ca
bolnavul să urineze spontan. În consecinţă se va încerca restabilirea actului micţional, inclusiv
prin mobilizarea bolnavul (cei cu operaţii mai mici) sau se va efectua – la recomandarea
medicului - deblocarea medicamentoasă cu parasimpaticomimetice (miostin) şi simpaticolitice
(Hydergine, Alfablocante etc.)

59
 Dacă bolnavul nu urinează se va efectua sondajul vezical, corect şi cu toate măsurile de
asepsie necesare, evitând traumatizarea uretrei, colului vezical şi a vezicii urinare.
În afara situaţiei descrisă anterior, a bolnavilor operaţi şi la care nu s-a fixat deliberat
sondă uretro-vezicală, sunt operaţii endoscopice sau intervenţii chirurgicale deschise pe aparatul
urinar (rinichi, ureter) la care se fixează sonda uretro-vezicală (sonda autostatică) cu scopul de a
monitoriza diureza: bolnavii cu insuficienţă renală acută, cu insuficienţă renală cronică etc. În
aceste cazuri asistentul medical specialist va urmări în permanenţă menţinerea permeabilităţii
sondei uretrale, aspectul urinei (urină limpede sau dimpotrivă tulbure sau hematurică) şi va
monitoriza diureza.
Modificările cantitative ale urinei în minus (oligurie, anurie) sau în plus (poliurie) şi
modificările calitative ale urinei vor fi raportate medicului specialist.
De reţinut că absenţa urinei în punga de colectare poate fi cauzată de lipsa de secreţie şi
excreţie a rinichilor (anurie) sau de obstrucţia sondei uretrale, sau deplasarea acesteia (situaţia
când se va depista la examenul clinic sau ecografic glob vezical). În această ultimă situaţie se va
fixa o altă sondă Foley, refixarea sondei vechi şi dezobstrucţia acesteia nu se recomandă, din
cauza riscului infecţiei urinare ascendente.
În serviciile de urologie, adesea sonda uretrală este folosită cu scop hemostatic, în cazul
operaţiilor efectuate pentru adenom de prostată sau cancer de prostată, pe cale transvezicală
(operaţii deschise) sau transuretrală (operaţii endoscopice). În aceste situaţii, menţinerea sondei
uretrale în poziţie corectă, permeabilă, constituie condiţia principală pentru evoluţia favorabilă a
bolnavului. Rolul asistentului medical specialist este hotărâtor în anunţarea medicului specialist
urolog în cazul apariţiei unei dereglări a drenajului uretro-vezical.
Astfel, în cazul când se constată, obturarea sondei uretrale prin apariţia dureri1or
hipogastrice şi a globului vezical, se va anunţa de urgenţă medicul specialist care va lua decizia
cea mai utilă. În cazul când pe sonda uretrală, respectiv pe tubul pungii de plastic, se drenează
urine intens hematurică sau chiar cu cheaguri, se va anunţa medicul urolog, pentru repoziţionarea
sondei uretrale. Hemoragia intensă postoperatorie, cu obturarea sondei uretrale, constituie una
dintre cele mai frecvente, dar şi grave şi nedorite complicaţii postoperatorii. Această hemoragie
denotă faptul că balonetul nu realizează hemostază eficientă, fie este spart, fie este insuficiant
destins. Refixarea unei alte sonde hemostatice sau repoziţionarea celei existente în loja prostatei,
tracţiunea sondei procedeu Salvaris, determină în majoritatea cazurilor, oprirea sângerării. În
unele cazuri, din fericire mai rare, când nu se reuşeşte stoparea hemoragiei din loja prostatei, se
reintervine pe cale endoscopică, pentru electrocoagularea zonelor sângerânde sau, în cazurile
mult mai mare a sângerărilor foarte puternice cu tamponadă vezicală, se reintervine chirurgical
pentru oprirea hemoragiei pe cale transvezicală.
În cazul operaţiilor de amploare pe vezica urinară: cistectomie totală pentru tumori
vezicale sau de aspect infiltrativ, se efectuează reimplantarea ureterală în sigmoid sau într-un
segment de Ileon exclus şi scos la piele (operaţia Bricker) sau într-o neovezică construită din
intestin gros etc. menţinerea permeabilităţii drenajului căilor urinare după aceste intervenţii
chirurgicale, constituie factorut de siguranţă a evoluţiei favorabile a acestor bolnavi. În aceste
cazuri, pe lângă măsurarea diurezei şi a calităţii urinei, de mare importanţă este reechilibrarea
hidroelectrolitică, acido-bazică şi alimenţia corespunzătoare a bolnavului, toate efeauate sub
coordonarea medicului specialist urolog.
În cazul operaţilor clasice pe rinichi, ureter (pielolitotomie, nefrostomie clasică,
pieloplastie, ureterolitotomie etc.) sau operaţiile endourologice (nefrostomia percutanată,
endopielotomia, nefrolitotomia percutanată etc.) menţinerea pemeabilităţii drenajelor fixate de
chirurgul urolog, constituie o sarcină de mare importanţă a asistentului medical specialist.
În toate intervenţiile chirugicale sau endourologice, asistenta de specialitate are obligaţia
profesională să vegheze atât la asigurarea securităţii locale ale acestora cât şi la menţinerea în
parametrii normali a constantelor biologice şi a funcţiilor vitale ale organismului.

60
 Reluarea funcţiei gastro-intestinale

Postoperator, reluarea funcţiei digestive este foarte importantă, iar operaţiile pe abdomen
ridică probleme mai deosebite. În acest interval nevoile energetice şi cele lichidiene vor fi
asigurate prin tratament perfuzabil.
Este de reţinut faptul că, omul se hrăneşte pe gură şi nu prin vene şi că, de aceea trebuie
să reluăm alimentarea pe cale naturală, orală cât mai curând posibil.
La bolnavii la care putem începe alimentaţia pe cale bucală chiar din prima zi după
operaţie, este bine să administrăm numai lichide neîndulcite în cantităţi corespunzătoare. În zilele
ce urmează, alimentele ingerate pot fi din ce în ce mai concentrate, iar a treia, a patra zi după
operaţie, alimentaţia va fi practic cea normală, ţinâdu-se cont de regimul recomandat: renal,
hepatic, pentru diabet, normat etc. - în funcţie de cazuri
Nereluarea tranzitului digestiv este relevată de apariţia vărsăturilor a sughiţului
şi a meteriorismului abdominal.
Vărsăturile apar fie ca urmare a narcozei, fie sunt determinate de tracţiunile care s-au
exercitat pe mezouri, sau produse de iritaţia perineală. Această iritaţie este determinată de
inflamaţii, sângerări, secreţi, tuburi de dren etc.
Vărsaturile sunt nocive din mai multe considerente. În primul rând ele produc durere în
regiunea operatorie, ca şi desfacerea plăgii, urmată uneori de dehiscentă sau evisceraţie, sau o
parte din conţinutul vomei, poate fi aspirat, ceea ce duce la infecţie pulmonară. Prin vărsături se
pierd cantităţi mari de electroliţi care dereglează echilibrul hidroelectrolitic al organismului,
având ca urmare acidoze, uremia etc.
Este necesar să se evite vărsăturile printr-un act operator foarte corect şi blând şi printr-o
narcoză de bună calitate. Se vor administra antiemetizante injectabil sau supozitoare.
Adeseori vărsăturile se datorează faptului că stomacul nu-şi poate evacua conţinutul din
cauă că, are o peristaltică dispărută sau diminuată pentru o anumită perioadă, din cauza actului
operator.
În cazul persistenţei vărsăturilor, trebuie să ne gândim la existenţa unui obstacol pe tubul
digestiv, apărut postoperator.
Pentru drenajul conţinutului gastric, în cazul de stază gastrică, se va introduce o sondă
gastrică pentru aspiraţie şi spălături cu ser fiziologic, apă călduţă cu ser bicarbonatat. Aspiraţia şi
spălătura gastrică trebuie să fie efectuate cu blândeţe pentru a nu traumatiza mucoasa gastrică.
Cantitatea de lichid aspirat se va monitoriza şi se va nota pe foaia de observaţie. Din această
cantitate se va scădea lichidul folosit pentru spălare sau înghiţit de bolnav (ceai, apă, etc.).
Dacă după 2 - 4 zile tranzitul digestiv nu a fost reluat, trebuie să ne gândim la un obstacol
pe tubul digestiv: ocluzie prin bridă, volvulus intestinal, hernie intenă sau ileus paralitic
persistent şi grav (ocluzie intestinală dinamică). În aceste cazuri lichidul aspirat nu numai că nu
se limpezeşte, dar din conţinutul intestinal de stază urât mirositor, galben-maroniu, cunoscut sub
numele de fecaloid. În aceste cazuri, medicul chirurg trebuie avertizat pentru a lua atitudine
terapeutică de urgenţă: reintervenţia chirurgicală.
Alteori staza gastrică este determinată de dilataţia acută de stomac, dilataţie care prin
reflexele care pornesc de la acest nivel să dea o stare gravă de şoc. Se manifestă prin vărsături
extrem de abundente, prin dureri în epigastru şi hipocondrul stâng, senzaţii de plenitudine
gastrică. La examenul obiectiv decelăm clapotaj. Acest accident nedorit este foarte grav, putând
duce la moartea bolnavului, chiar şi în cazurile favorabile produce o prelungire a spitalizării.
Ori da câte ori se bănuieşte o stază gastrică, se evacuează imediat conţinutul stomacului
prin sondă, după aceea se face o spălătură gastrică cu soluţie bicarbonatată

61
călduţă şi se lasă o sondă gastrică 2 - 3 zile deoarece prin drenajul sondei se pierd lichide şi
electroliţi. Acestea vor fi înlocuite cu soluţii administrate în perfuzie.
Sughiţul este un incident foarte neplăcut. Este determinat de dilataţia stomacului, iritaţia
diafragmulul, unei colecţii purulente subdiafragmatice, unei peritonite sau uremiei. Se
declanşează printr-o stimulare reflexă sau de origine centrală a nervului frenic. De cele mai
multe ori, sughiţul dispare după câteva ore de la debut. Atunci când persistă mai multe ore, este
foarte supărător pentru bolnavi şi epuizant. Sughiţul este deseori greu de combătut. Adeseori
sughiţul dispare după aspiraţie şi spălătură gastrică. Se mai poate administra clorhidrat de
clorpromazină (Largactil) etc. Dacă sughiţul este determinat de o colecţie subdiafragmatică se
va efectua drenajul acesteia. Dacă sughiţul este determinat de uremie, se va efectua tratament
insistent al acestuia.
Meteorismul abdominal deşi este mai accentuat în intervenţiile pe tubul digestiv, este
întâlnit frecvent după operaţiile pe aparatul urinar, în colicile renale persistente sau la bolnavii cu
uremie.
Sculatul precoce din pat, mişcările bolnavului în pat, mişcările membrelor inferioare,
sunt capabile să producă reducerea meteorismului abdominal sau să-1 facă să dispară. Se poate
realiza dispariţia meteorismului prin sondaj gastric, tub de gaze introdus în anus, uns cu vaselină
şi introdus cu blândeţe.
Pentru declanşarea peristaltismului intestinal se poate folosi Miostinul, Metoclopramid
(Reglan) care are efecte antivomitive prin acţiune centrală, creşte tonusul sfincterului inferior al
esofagului, favorizează golirea stomacului prin stimularea peristaltismului gastric şi relaxarea
sfincterului piloric, iar prin mecanism central are acţiunea de a normaliza funcţiile motorii şi
secretorii ale tubului digestiv.
Dacă meteorismul nu cedează, trebuie să ne gândim la posibilitatea unei ocluzii
mecanice, prin volvulus, bride etc. care necesită tratament chirurgical.
Scaunele
Asistentul medical specialist trebuie să se intereseze dacă bolnavul are scaun. De obicei, se reiau
a treia zi după operaţie în cazul intervenţiilor mijlocii şi după 4 - 5 zile în cazul celor mari. Dacă
bolnavul nu are scaun se va efectua clismă evacuatorie. Evacuarea conţinutului intestinal poate fi
perturbată de existenţa în intestinul terminal a unui fecalom care trebuie fragmentat cu degetul
înmănuşat şi evacuat, bucată cu bucată, prin manevre foarte blânde. Numai după aceea se
administrează clisma. Clisma este un act terapeutic important ce trebuie efectuat corect.

ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR CU INSUFICIENŢĂ RENALĂ

OBSTRUCTIVĂ, A BOLNAVILOR VÂRSTNICI ŞI UNELE
RECOMANDĂRI LA EXTERNAREA BOLNAVULUI UROLOGIC

1) Îngrijirea bolnavilor cu insuficienţă renală acută obstructivă

Insuficienţa renală acută recunoaşte trei mecanisme etiologice:

- mecanism prerenal;
- mecanism renal (parenchimatos);
- mecanism post-renal.
La baza apariţiei insuficienţei renale acute obstructive (post-renale) stă obstrucţia căilor
urinare pe rinichi unic chirurgical, congenital sau funcţional, prin calculi, procese tumorale
infiltrative sau mecanism iatrogen (ligatura chirurgicală).
Îngrijirea bolnavilor cu IRA obstructivă trebuie să ţină cont în primul rând de afecţiunea
de bază şi necesită o atenţie deosebită din partea asistentului medical specialist.

62
 Eforturile medicului şi personalul medical au ca scop:
- de a restabili funcţia rinichiului;
- de a împiedica acumularea produselor de metabolism în perioada în care rinichiul este
blocat;
- de a preveni apariţia unor complicaţii.
Asigurarea condiţiilor de îngrijire
Bolnavul va fi izolat, de preferinţă într-o rezervă, deoarece, datorită stării de
autointoxicaţie, el este mai neliniştit. Camera trebuie să fie bine aerisită şi uşor încălzită ( 20 -
22°C).
Patul trebuie să fie prevăzut cu accesoriile necesare pentru prevenirea escarelor: pernă de
aer, colac de cauciuc îmbrăcat cu saltea pneumatică compartimentată. Poziţia bolnavului va fi în
funcţie de starea generală şi de starea lui de conştienţă. Bolnavul trebuie învelit bine, iar patul să
fie încălzit.
Îngrijiri igienice curente şi prevenirea infecţiilor
Tegumentele trebuie întreţinute şi menţinute într-o stare de perfectă curăţenie. Spălarea
bolnavului şi îndepărtarea stratului de sebum şi sudoare, amestecat cu praf şi cu impurităţi, vor
ajuta drenarea secreţiilor glandelor pielii prin intermediul cărora se elimină o serie de produse
metabolice din organism. Această funcţie a pielii poate fi stimulată prin înviorarea circulaţiei
cutanate, prin fricţiuni cu alcool, după terminarea toaletei. Lenjeria de corp şi de pat trebuie să
fie perfect curată şi schimbată imediat ce se murdăreşte sau se umezeşte. Bolnavul cu
insuficienţă renală este mai susceptibil la infecţii, deci reclamă precauţii mai mari în problema
curăţeniei şi a igienei.
Bolnavii în stare de incoştienţă, au deseori incontinenţă de urină şi materii fecale. În acest
caz sub bolnav se va aşeza o muşama cu o traversă uscată, fără cusături.
Se va avea grijă deosebită pentru curăţenia corectă a mucoaselor. Mucoasa bucală trebuie
să fie ştearsă la intervale de 3 - 4 ore cu glicerină boraxată şi cât timp este conştient i se vor
administra mici cantităţi de lichide pe gură, pentru a evita uscarea şi fisurarea mucoasei labiale şi
linguale.
Dacă bolnavul primeşte antibiotice este bine să se adauge la glicerina boraxată şi un
medicament antifungic.
Supravegherea bolnavului
Bolnavul cu IRA obstructivă trebuie cercetat des, iar orice manifestare patologică:
vărsături, diaree, hemoragii, modificări de comportament, contracţii sau convulsii etc., vor fi
aduse la cunoştinţa medicului.
Diureza fiind absentă, se vor recolta probe sanguine pentru determinarea ureei, rezervei
alcaline, ionogramei, hematocritului etc.
Dacă tranzitul intestinal este absent, se va efectua clismă evacuatoare. Hidratarea
Administrarea pe cale bucală sau parenterală de lichide va fi minimă şi se va efectua
numai în cazul în care în afara elementului obstructiv există şi pierderi de lichide prin vărsături,
transpiraţii etc.
Alimentaţia
Regimul dietetic poate diminua acumularea produselor azotate, rezultate din procesele de
metabolism din organism. Se vor exclude alimentaţia proteică şi sarea. Dacă bolnavul are
vărsături frecvente, diaree, alimentarea se va efectua pe cale parenterală.
Tratamentul cauzal
După natura agentului etiologic, bolnavul poate fi tratat de urgenţă:
- în cazul anuriei obstructive litiazice se va îndepărta obstacolul calculos;
- în cazul ligaturii ureterale accidentale, în cursul intervenţiilor chirurgicale pe organele
pelvine (colon, uter, vezică urinară, prostată) se va proceda la îndepărtarea acesteia, şi în funcţie
de situaţie, se va proceda la uretero-plastie etc.

63
 - în cazul anuriei obstructive neoplazice, se va efectua nefrostomia percutanată sau
nefrostomia clasică definitivă, pentru salvarea la timp a bolnavului de la decesul prin uremie, ca
singura şansă terapeutică a acestuia.
În aceste cazuri rolul asistentului medical specialist este de a urmări în permanenţă
menţinerea permeabilităţii cateterelor ureterale, sondelor de nefrostomie etc., pentru a permite
astfel epurarea organismului de substanţele nocive acumulate în exces în sânge şi ţesuturi.
În cazurile foarte grave de uremie avansată se poate efectua dializă.

Îngrijirile care privesc manifestările supraadăugate

Prezenţa unor manifestări supraadăugate va adopta următoarea atitudine
terapeutică:
- în cazul vărsăturilor se vor administra antiemetizante;
- tranchilizante în cazul în care bolnavul este agitat (atenţie la doze!!!);
- antibioterapie efectuată în funcţie de clearence-ul la creatinină, în prezenţa stării febrile
şi a infecţiei urinare;
- glucoză hipertonă şi Kayexalat, în cazul hiperkalemiei.
După înlăturarea obstacolului (acolo unde este posibil) - exemplu calcul ureteral sau
ligatură ureterală, dar imposibil în compresiunea tumorală a ureterului prin neoplasm invadant) şi
asigurarea permeabilităţii căilor urinare, există riscul declanşării poliuriei după ridicarea acestuia.
În aceste cazuri, bolnavul este supravegheat şi tratat în serviciul ATI, unde se va efectua un bilanţ
atent al intrărilor şi ieşirilor de lichide din organism şi se va efectua reechilibrarea
hidroelectrolitică şi acido-bazică în consecinţă.

2) Îngrijirea bolnavilor cu insuficienţă renală cronică obstructivă

Bolnavii cu insuficienţă renală cronică presupun, în general, aceleaşi principii de îngrijire

ca şi a celor cu insuficienţă renală acută, cu unele deosebiri. În aceste cazuri bolnavii prezintă
diureză păstrată sau chiar crescută compensator prin poliurie. Bolnavul va ingera cât mai multe
lichide, iar proteinele şi clorura de sodiu nu vor fi complet suprimate, ci vor fi reduse cantitativ.
Suferinţa fiind cronică, deci, de lungă durată, toate condiţiile de îngrijire, alimentaţie şi
supraveghere a bolnavului, vor necesita eforturi îndelungate şi susţinute, pentru prevenirea
complicaţiilor.
Dializa nu se foloseşte în insuficienţa renală cronică decât în cazurile de puseuri acute ale
afecţiunii renale.

3) Îngrijirea bolnavilor vârstnici

Procesul de îmbătrânire se instalează la vârste foarte diferite. Se consideră, în general, ca

vârstnici cei trecuţi de 65 de ani.
Bolnavii vârstnici au particularităţi de îngrijire determinate de caracterele fiziologice şi
patologice ale vârstei înaintate, care pot fi astfel rezumate:
- scăderea forţelor de rezervare a organismului;
- reducerea până la dispariţie a capacităţii de acomodare;
- scăderea reactivităţii organismului faţă de noxele mediului înconjurător;
- diminuarea capacităţii de regenerare a ţesuturilor;
- reducerea sau dispariţia imunităţii active faţă de infecţii;
- sensibilitatea deosebită faţă de pierderile de proteine şi tulburările hidroelectrolitice;
- frecvenţa bolilor degenerative ca: arterioscleroza, bolile articulare, osteoporoza etc.
Datorită reducerii forţelor fizice şi a capacităţii de acomodare, bolnavii în vârstă ajung în spital,
de multe ori, în stare de subnutriţie cu hipovitaminoze policarenţiale, igienă neglijată.

64
 Bolnavul în vârstă, pe lângă afecţiunile caracteristice vârstei sale, poate contracta toate
bolile vârstei tinere, însă din cauza reactivităţii modificate a organismului, acestea au o evoluţie
aparte şi, de multe ori foarte gravă.
În serviciile de urologie, bolnavii în vârstă se pot prezenta cu orice afecţiune urologică,
dar statistica arată că aceştia se prezintă, cel mai frecvent, cu afecţiuni obstructive subvezicale:
adenom de prostată, cancer de prostată, cancerul vezical infiltrativ etc.
Aceşti bolnavi, frecvent, prezintă tulburări de acomodare, tulburări de memorie, iar
internarea într-un serviciu spitalicesc, poate determina o accentuare a acestor dezechilibre sau
apariţia neliniştii şi agitaţiei şi la cei care, aparent, sunt echilibraţi.
Igiena bolnavilor vârstnici, deşi nu comportă metode suplimentare, recomandă o
maturitate psihologică a asistentului medical specialist, foarte multă atenţie şi înţelegere.
Bolnavul vârstnic trebuie să fie primit cu o amabilitate deosebită şi nu trebuie să se dea
impresia că este o povară pentru personal şi restul bolnavilor.
Deficienţele motorii, vizuale sau auditive nu trebuie scoase în evidenţă prin urgentarea
acestuia la dezbrăcare, îmbrăcare, ocuparea patului sau prin vorbire cu voce prea tare. Este bine
să fie condus la baie, WC, sălile de tratamente, de mai multe ori.
Deoarece tolerează foarte greu zgomotul, vor fi amplasaţi în saloane liniştite şi nu într-un
salon cu tineri, în saloane bine încălzite, nu sub geamuri sau lângă uşă. La aerisirea saloanelor
vor fi bine înveliţi, iar la trimiterea pentru investigaţii vor fi îmbrăcaţi corespunzător
anotimpului. Asistentul de specialitate trebuie să fie înţelegător cu vârstnicul, să nu încerce
schimbarea obiceiurilor şi să-l ajute în rezolvarea treburilor, dar să nu-l urgenteze.
Bolnavului în vârstă trebuie să i se acorde toată stima.
Igiena corporală a vârstnicilor trebuie supravegheată şi de cele mai multe ori, trebuie
ajutaţi având grijă să nu-i jignim.
Deoarece bătrânii au tulburări trofice tegumentare, îmbăierea se va efectua cu multă grijă
şi minuţiozitate, având grijă să nu-l expunem la frig.
Va fi păstrată igiena părului capului, bărbieritul regulat, pieptănatul la femei, întreţinerea
unghiilor cu conştiinciozitate, igiena protezei dentare etc.
Asigurarea odihnei pasive se realizează prin aşezarea bolnavului pe un pat odihnitor, cu
suprafaţa perfect netedă, pentru a evita escarele de decubit. Mulţi bolnavi vârstnici au insomnie,
iar la administrarea medicamentelor hipnotice, tranchilizante, pot reacţiona paradoxal. Din aceste
motive trebuiesc folosite mai mult procedee psihice.
Alimentaţia bolnavului vârstnic
Unii bolnavi internaţi în spital au inapetenţă din cauza bolii, iar alţii din cauza schimbării
regimului de alimentare cu care era obişnuit. Trebuie procedat cu multă atenţie şi în acest caz şi
nu trebuie obligat sau forţat.
În cazul dezechilibrului hidroelectrolitic se va efectua alimentaţia parenterală.
Supravegherea tranzitului intestinal şi a diurezei, este de mare importanţă pentru
urmărirea evoluţiei bolnavului vârstnic.
În cursul spitalizării este recomandabil să intervenim prin toate mijloacele de îngrijire:
fizice, medicamentoase şi psihice, în vederea reabilitării bolnavului în vârstă, pentru ca după
vindecarea bolii să-şi poată continua mai departe felul lui obişnuit de viaţă, ajutându-1 să se
întoarcă în mediul lui familial.
Prelungirea vieţii îşi găseşte rostul numai atunci când bolnavul în vârstă este mulţumit şi
lipsit de suferinţă.

65
 4) Unele recomandări la externarea bolnavului urologic

Pentru asistentul medical specialist, externarea bolnavului din spital, trebuie să fie o
preocupare, aşa cum s-a arătat că trebuie să fie şi primirea acestuia.
Un segment mare al bolnavilor nu ridică probleme la externare, ei cunosc data externării,
se pot deplasa singuri, nu au nevoie de a continua tratamentul la domiciliu.
În aceste situaţii, asistentul medical specialist trebuie să se ocupe ca formele de externare
efectuate de medic să ajungă la bolnavi la timp, să dea unele lămuriri suplimentare, dacă
bolnavul nu a înţeles perfect lămuririle date şi scrise de medic şi, prin atitudinea sa, să arate
bolnavului preocuparea pe care o are faţă de el până în momentul când acesta părăseşte spitalul.
O atenţie deosebită va trebui să se acorde bolnavilor - fără familie sau care nu se pot
deplasa singuri. În aceste situaţii, asistentul medical specialist, va avea grijă ca bolnavul să fie
trimis cu salvarea la domiciliu.
Bolnavii care fac tratament cu insulină, vor fi învăţaţi să-şi facă singuri injecţiile.
O atenţie deosebită se va acorda bolnavilor cu sondă uretrală permanentă, nefrostomie
percutanată, ureterostomie cutanată etc., care vor fi învăţaţi cum să păstreze funcţionalitatea
acestora în condiţii de asepsie. Aceşti bolnavi vor urma un tratament permanent cu dezinfectante
urinare, sub controlul uroculturilor, cură hidrică, regim alimentar adecvat şi vor fi dispensarizaţi.

OPTIMIZAREA CIRCUITELOR FUNCŢIONALE ÎN CLINICA DE

UROLOGIE PENTRU PREVENIREA INFECŢIILOR NOZOCOMIALE
În ultimul timp, s-a constatat o frecvenţă mai ridicată a infecţiilor intraspitaliceşti, ceea ce
denotă că acestea continuă să constituie o realitate a timpurilor actuale.
Sursele de contaminare potenţială:
a. – persoane – bolnavi; personal medical
b. – mediul înconjurător:
- localuri
- material medico-chirurgical
- aparate de anestezie sau asistenţă respiratorie
- lenjerie
- deşeuri
Factorii favorizanţi în spital sunt receptivitatea mai mare a populaţiei spitaliceşti şi factorul
legat de evoluţia germenilor.
Ca plan de acţiune se impune:
- educaţia şi formarea personalului medical, care are loc în primul rând în şcolile de
specialitate şi apoi, prin reciclare, la locul de muncă;
- redescoperirea importanţei noţiunii de curăţenie.
Proiectarea şi construcţia oricărei unităţi sanitare trebuie să îndeplinească patru condiţii
esenţiale:

66
- funcţionalitate
- flexibilitate, adică posibilitatea de modificare sau restructurare a unei secţii cu transformări
constructive minime
- economicitate, sub raportul investiţiilor iniţiale şi a cheltuielilor ulterioare
confort.
Infecţiile intraspitaliceşti continua sa fie o problemă mereu actuală.
Ca definiţie, prin infecţie intraspitalicească sau nozocomiala se înţelege orice infecţie contractată
de un bolnav în timpul spitalizării. Este vorba de o infecţie supraadăugată bolii cu care s-a
internat un bolnav şi poate avea origine extraspitalicească, când contaminarea a avut loc înainte
de internare, iar manifestarea clinică apare în timpul internării.
Funcţionalitatea unui spital reflectă, din punct de vedere sanitaro-antiepidemic, asigurarea
tuturor spaţiilor necesare activităţii medicale şi gospodăreşti, îmbinate cu circuite funcţionale
separate pentru diferite activităţi.
Aplicarea judicioasă a măsurilor de profilaxie şi combatere a infecţiilor intraspitaliceşti
include complexul de măsuri prin care se acţionează asupra factorilor determinanţi şi favorizanţi
ai procesului epidemiologic, în scopul de a se reduce la minimum riscul de apariţie şi răspândire
a acestora. Principalele măsuri de profilaxie ce se adresează căilor de transmitere se referă la:
- asigurarea unor circuite funcţionale
- dezinfecţia profilactică şi neutralizarea căilor de transmitere
- asigurarea asepsiei printr-o sterilizare corespunzătoare a instrumentarului şi a diferitelor
materiale, soluţii medicamentoase etc.
- crearea unor deprinderi corespuzătoare de igienă individuală şi colectivă
- funcţionarea „nucleului sanitar antiepidemic“ la nivel de spital şi secţii
Sunt considerate ca principale circuite funcţionale următoarele:
- circuitul bolnavului (internare, spitalizare şi externare)
- accesul şi regimul vizitatorilor
- accesul şi regimul însoţitorilor de copii sau de bolnavi grav
- circuitul personalului, al studenţilor şi elevilor la practică
- circuitul instrumentarului şi a diferitelor materiale utilizate în practica medicală
- circuitul alimentelor şi al hranei
- circuitul medicamentelor
- circuitul rufăriei
- circuitul deşeurilor şi al reziduurilor

67
1.Internarea, spitalizarea şi externarea bolnavului:
Circuitul bolnavilor începe din momentul prezentării lor la spital, în vederea internării, şi
până în momentul când sunt externaţi, perioada de spitalizare presupunând şi accesul lor la
diverse cabinete de specialitate, în funcţie sau în legătură cu boala de care suferă.
Ca plasament, secţia primirii trebuie să fie situată de aşa manieră încât să permită un acces
facil atât bolnavilor care vin pe jos (se prezintă singuri) cât şi urgenţelor şi să aibă un
compartiment cu acces separat, destinat răspunsurilor la informaţiile solicitate de membrii
familiilor celor internaţi sau a celor ce se internează (aceasta pentru a evita un contact între cele
două grupe).
Compartimentul de internări şi sectorul spitalizării şi externării trebuie să se bucure de spaţii
separate, destinate în acest scop, precum ar fi cabinetul (cabinetele) de consultaţii, spaţii necesare
pentru prelucrări sanitare (baie, control sanitar, magazie de rufe curate, spaţiul pentru colectarea
lenjeriei utilizate, garderobă pentru depozitarea echipamentului bolnavului).
Odată bolnavul îmbrăcat, el este dirijat la salonul în care a fost repartizat, însoţit, bineînţeles,
de cadrul sanitar competent, traseul trebuind să fie cât mai scurt şi, dacă este posibil, fără
intersectări cu traseele pe care circulă personalul, se transportă hrana sau se evacuează lenjeria
murdară sau reziduurile.
Să reţinem deci, că bolnavii nu vor fi aduşi în saloanele de internare decât după ce au fost
luate toate măsurile de igienă necesare (controlul antiepidemic, îmbăiere, igienă personală etc),
în caz contrar existând posibilitatea creşterii riscurilor de producere a unor infecţii
intraspitaliceşti.
Tot în spaţiul de spitalizare propriu-zis se impune să se asigure spaţiul necesar pentru
activităţile aferente îngrijirii bolnavului (sală de pansamente şi tratamente, oficiu alimentar de
distribuire a mesei şi sala de mese, depozite de lenjerie curată, boxe pentru depozitarea în tranzit
a lenjeriei murdare, pentru materiale de întreţinere, pentru substanţele necesare dezinfecţiei
chimice, pentru ustensilele necesare curăţeniei, pentru recipiente, echipament, materiale şi
obiecte ce prisosesc sau sânt utile de la un sezon la altul sau de la un bolnav la altul.
La sfârşitul perioadei de spitalizare bolnavul este externat. După primirea formelor de
externare, acesta va fi condus pe un circuit separat de celelalte circuite, în special de cel pe care
vin noii internaţi, măsură de natură să micşoreze riscul de contaminare a celui ce părăseşte
spitalul. Ceea ce atragre atenţia în mod deosebite la ieşirea cadavrelor din spital este spaţiul de
aşteptare al familiei şi rudelor îndoliate, al colegilor de serviciu sau prietenilor, precum şi spaţiul
de echipare a defunctului. Aceste spaţii trebuie să se bucure de dotarea corespunzătoare cu
mobilier (bănci, scaune, mese), de o stare de curăţenie şi igienă adecvată şi un personal care să

68
consoleze familia, rudele şi prietenii şi să ajute la întocmirea formalităţilor, să-i informeze asupra
cauzelor decesului, dacă nu a făcut-o medicul curant, şi să ia măsuri pentru a împiedica pe cei ce
vor să profite de pe urma decesului.

2. Accesul şi regimul vizitatorilor

Oricât ar fi de ridicat gradul de umanizare a spitalului, oricât ar fi de excepţională asistenţa
medicală acordată, oricât ar fi de mare amabilitatea personalului, bolnavul internat nu se simte în
largul său.
Pentru îndepărtarea unor senzaţii ce apar pe timpul internării, bolnavii internaţi au
posibilitatea menţinerii unei legături nemijlocite, directe, cu familia, cu prietenii şi colegii lor
prin programul de vizite stabilit pentru persoanele din exterior.
Este de dorit să existe şi să se folosească instalaţii telefonice şi video interioare de
comunicare.
Dar un contact direct între bolnavi şi vizitatorii lor comportă unele riscuri de o eventuală
contaminare, persoanele venite din exterior reprezentând un potenţial epidemiologic ridicat prin
vehicularea unor germeni de care, de cele mai multe ori, nu au cunoştinţă. Este adevărat că se
practică eliberarea de halate albe vizitatorilor şi preluarea la garderobă a pardesiului, paltonului,
genţii sau altor obiecte. În unele unităţi cu paturi se eliberează şi pâslari (huse) care se pun peste
încălţăminte.
Ca atare, considerăm că este necesar ca accesul vizitatorilor în saloane să fie limitat la
minimum posibil (bolnavii cu intervenţii chirurgicale dificile, bolnavi imobilizaţi la pat, etc). În
această situaţie, vizitatorii trebuie să fie îndrumaţi verbal sau prin indicaţii redate într-un tablor
cuprinzând repartiţia bolnavilor pe secţii, etaje, saloane. De dorit ar fi ca ei să fie însoţiţi de
cadrul medical sanitar destinat special pentru îndrumarea vizitatorilor şi supravegherea modului
în care se desfăşoară vizita şi dacă halatul primit la intrare este purtat. Nu se introduc alimente
contraindicate regimului dietetic al bolnavului, convorbirile se desfăşoară cu glas scăzut, pentru a
nu fi deranjaţi ceilalţi pacienţi etc. Este indicat să nu se permită pătrunderea dintr-o dată a unui
număr mare de persoane, deoarece pe de o parte bolnavul oboseşte, iar pe de altă parte, gălăgia
este iminentă.
Drumul ce urmează a fi parcurs de vizitatori, atât pentru a ajunge la salonul care îi
interesează, cât şi la plecare, deci pentru a ajunge la ieşire, trebuie să fie stabilit, pe cât posibil,
astfel încât el să fie cât mai direct şi să nu se intersecteze cu traseele pe care se evacuează
lenjeria murdară sau reziduurile.

69
3. Accesul şi regimul însoţitorilor de copii sau de bolnavi grav
Deşi sunt îndeplinite condiţiile de creare a unei ambianţe de încredere, de optimism, de
siguranţă şi confort, bolnavii nu pot însă să fie asistaţi în permanenţă de personalul mediu sanitar,
dat fiind modul de normare a acestuia. Aşa fiind, pentru copiii mici sau cu afecţiuni mai dificile,
precum şi pentru bolnavii imobilizaţi, cu dificultăţi în deplasare sau care constituie cazuri
problemă există posibilitatea ca astfel de pacienţi să fie asistaţi, de regulă, de un membru din
familie, prezent pe toată durata internării.
Accesul însoţitorilor este de dorit să se facă după ărpcedura recomandată la internarea
bolnavilor, aşa încât, o dată intraţi în incinta spitalului, ei sunt asimilaţi celor internaţi. Însoţitorii
trebuie să respecte condiţiiloe în care li s-a aprobat accesul, să se conformeze indicaţiilor şi să se
comporte de aşa manieră încât să nu deranjeze pe ceilalţi pacienţi, corpul medical sau restul
personalului.
Atât la intrarea în spital, cţt şi pe durata internării, ei vor urma aceleaşi circuite ca şi bolnavii,
limitând însă, pe cât posibil, deplasările sau staţionarea îndelungată pe culoare, oficii, sala de
mese, fără un motiv întemeiat.

4. Circuitul personalului, al studenţilor şi elevilor la practică

Accesul personalului medical superior se va face pe cât posibil pe cel mai scurt traseu de la
intrarea în unitate şi până la cabinetul ce-i sunt puse la dispoziţie în secţii.
Personalului sanitar mediu i se va asigura, în cadrul incintei de acces în unitate, spaţii cu
destinaţia de vestiar, prevăzute cu dulapuri individuale şi cu instalaţiile sanitare necesare.
Prezentarea în secţiile în care activează se va face, obligatoriu, numai cu echipamentul de spital.
Prezentarea personalului la locurile de muncă se va face numai în echipamentul de spital şi
nu i se va permite să se deplaseze fără motiv, să îndeplinească alte munci decât ce-i intră în
atribuţii sau să vină în contact cu personalul din alte secţii.
Studenţii şi elevii aflaţi în practică vor avea acces în incinta spitalului în zilele şi orele
stabilite, vor avea asupra lor echipamentul ce le-a fost indicat, vor fi însoţiţi de cadrele delegate
în acest scop şi vor folosi căile de circulaţie determinate să le permită intrarea cât mai rapidă în
secţiile, sălile, sau locurile în care urmează a desfăşura programul de şcolarizare sau de practică.

5. Circuitul instrumentarului şi a diferitelor materiale utilizate în practica medicală

Prima fază a circuitului o constituie sterilizarea. Aceasta se realizează într-un spaţiu
amenajat anume şi care se compune din două încăperi: în prima sunt primite instrumentarul şi

70
materialele nesterile care sunt spălate şi predate apoi în camera alăturată prevăzută cu autoclave
şi pupinele unde are loc sterilizarea instrumentarului şi materialelor primite.
Dereţinut că primirea instrumentarului şi materialelor nesterilizate, predarea acestora pentru
sterilizare (după spălarea lor în camera materialelor nesterile) şi eliberarea lor se face prin ghişee
speciale, nicidecum prin utilizarea uşilor prin care circulă personalul afectat activităţii de
sterilizare. Pentru acel instrumentar sau material care se eliberează în cutii sterile, acestea din
urmă vor fi prevăzute cu banderole pe care se va menţiona data sterilizării.
În sălile de asistenţă sau de pansamente, instrumentele şi materialele sterile folosite se vor
depune, după utilizare, în locuri bine delimitate de cele sterile nefolosite şi se vor colecta în
recipiente separate care vor umra un circuit diferenţiat: instrumentarul la staţia de sterilizare, iar
textilele la crematoriu.
6. Circuitul medicamentelor
În spital, medicamentele sosesc de la oficiul farmaceutic de care aparţine farmacia spitalului
şi sunt preluate în camera de recepţie, care este prevăzută cu acces direct din exterior, dotat cu
rampă de descărcare pentru autocamion. În această încăpere se procedează la primirea cantitativă
şi recepţia calitativă a produselor farmaceutice, urmâd ca analiza calitativă a acestora să se facă
în receptură.
În incinta spaţiului farmaciei are acces numai personalul acesteia; unica încăpere a farmaciei
în care are acces personalul spitalului este camera de prezentare condici-eliberare medicamente,
în care personalul secţiilor de spitalizare prezintă condicile de medicamente, predă flacoane
utilizate în spital şi ridică medicamentele şi flacoanele cu soluţii sterile prevăzute în condicile de
prescripţie medicală.
Medicamentele, odată ridicate, sunt înmânate de către asistenta fiecărei secţii bolnavilor
îndreptăţiţi să le primească.

7. Circuitul alimentelor şi al hranei

Pericolul bolilor transmisibile prin alimente se datoreşte faptului că nu se iau unele precauţii
la prepararea hranei, care să asigure îndepărtarea sau neutralizarea agentului patogen respectiv şi
faptului că se folosesc alimente cu aspect, miros şi gust modificat, ceea ce duce la riscul
transmiterii, după consumare, a unor boli infecţioase, toxice sau parazitare.
Prevenirea unor asemenea situaţii se realizează prin stabilirea unui circuit corespunzător al
alimentelor şi mâncărurilor gătite, circuit care include: aprovizionarea, deci parcursul alimentelor
de la furnizor la magazia spitalului; blocul alimentar, deci preluarea alimentelor din depozite şi

71
prepararea hranei; distribuţia şi transportul în secţii a mâncării preparate; distribuţia şi servirea
mesei la bolnavi.
Produsele sunt transportate în ambalaj original sau în alt fel de ambalaj, puse în coşuri curate
şi lăzi căptuşite cu tablă zincată.
Organizarea circuitului alimentelor pe traseul aprovizionare-depozitare-prelucrare-distribuţie
trbeuie să asigure neimpurificarea alimentelor, păstrarea calităţii nutritive, utilizarea materiei
prime cţt mai complex şi, implicit, eliminarea pe cât posibil a deşeurilor.

8. Circuitul rufăriei
Rufăria spitalicească cuprinde lenjeria de corp a bolnavilor, lenjeria de pat, uniformele
personalului şi accesoriile lor. Circuitul acesteia se realizează în cadrul blocului central de
lenjerie şi echipament care include: colectarea lenjeriei folosite şi, implicit, şi contaminată;
transportul ei la blocul spălătoriei; eliberarea, transportul şi depozitarea rufăriei curate şi, deci,
decontaminate, în secţii, evitându-se în permanenţă orice fel de încrucişări de la o etapă la alta a
fluxului circulator.
Colectarea rufelor murdare se face în saci de pânză deasă sau de plastic, în găleţi metalice cu
pedale, recipiente metalice cu capac, în cărucioare metalice închise şi sunt transportate iniţial în
magazia de rufe murdare a secţiei, fără depozitări intermediare în saloane, pe culoare sau în alte
spaţii.
În circuitul rufăriei întreruperea lanţului de infectare se face atât prin camera bazinelor de
dezinfecţiei, în spaţiul de sterilizare prin fierbere, cât şi prin procesul de călcare şi împăturire
care reduce foarte mult suprafaţa de contact a lenjeriei respective, care altfel ar putea fi
contaminată. Spălătoria reprezintă locul de netralizare şi un important factor de împiedicare a
diseminării germenilor.

9. Circuitul deşeurilor şi al reziduurilor

Reziduurile provenite din activitatea medicală (pansamente, ghipsuri, mici deşeuri
anatomice) se colectează în saci de hârtie – nu în coşuri sau recipiente deschise – şi sunt evacuate
la crematoriu pentru incinerare. Marile piese anatomice şi cadavrele nou-născuţilor morţi se
colectează conform prescripţiilor igienice indicate, se evacuează şi se îngroapă în cimitir. Până în
momentul evacuării, ele sunt păstrate într-un dulap frigorific al serviciului de anatomie
patologică.
Gunoaiele gospodăreşti provenite din întreţinerea curăţeniei pe culoare, în sălile comune, în
saloanele de bolnavi se colectează în saci de plastic şi se evacuează, cele de pe etaje prin

72
jgheaburi sau tobogane cu acces la rampa de gunoi, iar cele de la nivelele inferioare se transportă
direct în acest loc.
Platforma pentru pubele trebuie amplasată într-un loc corespunzător , pentru a se evita
aspectul şi mirosul neplăcut, pentru ca să fie accesibilă maşinilor serviciului de salubritate
publică şi să permită spălarea, dezinfecţia şi dezinsecţia obligatorie după ridicarea reziduurilor.

10. Masuri specifice de prevenire a infectiilor urinare nozocomiale in clinicilor de urologie

Nucleul sanitar antiepidemic al clinicii, format din asistenta sefa si coletivul medical, in frunte
cu seful clinicii, are sarcina de a supraveghea continuu respectarea cu strictete a acestor circuite,
de a lua masuri ori de cite ori apar disfunctionalitati care pot constitui cauze de aparitia
infectiilor nozocomiale.
In clinicile de urologie trebuie luate masuri in plus avind in vedere specificul chirurgical si
riscurile pe care le reprezinta manoperele de cateterizare a vezicii urinare pentru aparitia
infectiilor urinare cu germeni de spital. Acestia au particularitatea de a fi germeni gram negativi
din clasa Enterobacteriacee foarte rezistentii la antibiotice.
Pentru a reduce aceste riscurilor de infectie se impun urmatoarele masuri cu caracter
profilactic: efectuare a sondajului vezical - manopera invaziva, in sali special amenajate si
intretinute ca sali de interventii chirurgicale mici, se vor lua toate masurile de asepsie si
antisepsie in aceste sali, materialele folosite pentru sondaj ( sonde, manusi, pungi colectoare,
seringi, solutii ) vor fi sterile cu ambalajul intact si cu termenul de valabilitate verificat, orice
manevra gresita care duce la contaminarea materialelor trebuie repetata corect dupa indepartarea
materialelor contaminate, dezinfectia tegumentelor si mucoaselor cu solutii adecvate, folosirea
materialelor moi sterile pentru a delimita cimpul operator steril .
Odata efecuat sondajul este important sa folosim un circuit de drenaj inchis folosind pungile
colectoare de folosinta unica sau cu golire. Este bine sa evitam deschiderea frecventa a acestui
circuirt prin dezadaptarea sondei de la punga. Daca este necesara spalarea sondei colmatate prin
cheaguri, detritusuri celulare sau saruri calcare se folosesc manusi sterile pentru medic si
asistenta, solutii saline sterile de spalare vezicala, seringi Guyon sterile, tavite renale colectoare
dezinfectate in solutii eficiente. In situatiile care impun spalare vezicala continua prin folosirea
sondei Foley cu 3 cai, este obligator ca solutia de sapalare sa fie sterila iar circuitul de spalare sa
fie dezadaptat cit mai rar si daca se poate de loc. Toaleta zilnica a sondei cu solutii dezinfectante
si pansamentul sondei, alaturi de antibioterapia profilactica sunt alte masuri eficiente de
prevenire a infactiilor urinare intraspitalicesti.

73
 Odata infectia aparuta trebuie tratata cu antibiotice conform antibiogramei. Infectiile urinare
nozocomiale reprezinta o problema dificil de rezolvat mai ales la pacientii operati care au nevoie
de sonda post operatoe pentru o periada mai lunga sau mai scurata de timp in, functie de tipul
interventie. In general sondajul prelungit reprezinta in risc mai mare de infactii de aceea
operatiile urologice endoscopice, care necesita sondaj vezical pe o periada scurata de timp, sunt
de preferat atit din motive medicale cit si din motive financiare. Costul spitalizarii la acesti
bolnavi este mult redus prin timpul de spitalizare redus, evolutia rapida fara complicatii
infactioase care ar necesita tratamente antibiotice scumpe pe periade lungi de timp.
Seful clinicii trebuie sa analizeze periodic situatia infectiilor urinare nozocomile atit din punct
de vedere medical cit si financiar. Depistarea cauzelor de aparitie a acestor infectii si intreruperea
circiutelor de propagare a infectiei prin masuri eficiente sunt obiective impotante in sarcina
intregului colectiv medical.

Bibliografie

74