Sunteți pe pagina 1din 9

NEGLIJAREA ȘI ABUZUL ASUPRA COPIILOR

(CHILD ABUSE AND NEGLECT)


PREVENIREA MALTRATĂRII COPIILOR
(PREVENTING CHILD MALTREATMENT)

Prevalența ridicată a maltratării copiilor pune în evidență faptul că eforturile de


prevenire a abuzului sunt ineficiente iar consecințele acestui fapt au efecte nocive, cel mai
adesea, pe tot parcursul vieții, uneori, chiar perpetuându-se în generațiile viitoare.
Maltratearea devine o „afecțiune cronică”, nu numai pentru victimă ci și pentru agresor, prin
comportamentul său bolnav. Această afecțiune este rezistentă la eforturile de intervenție și
destul de costisitoare, costuri asociate serviciilor de asistență socială și medicală.
Majoritatea oamenilor, în special în Statele Unite, nu sunt obișnuiți să gândească
preventiv. Serviciile medicale sunt căutate, cel mai adesea, după ce au apărut deja probleme
psihologice sau medicale. Astfel, se investesc mai mulți bani și resurse în intervențiile de
după ce actelele abuzive au avut loc. Nefiind susținute legislativ, agențiile de protecție a
copilului au puține resurse pentru familiile în care nu s-a produs încă violența. Sistemul
actual este conceput în principal pentru protecție, nu și pentru asistență care ar putea oferi
celor implicați un model de intervenție / prevenție timpurie (Wolfe, Reppucci,& Hart, 1995).
Din păcate, acest lucru înseamnă că, în general, copiii trebuie să sufere înainte de a primi
ajutor. Este nevoie de o schimbare de concepție pentru succesul prevenirii maltratării
copiilor.
La nivel mondial, organizațiile de protecție a copilului au recunoscut această
problemă și depun eforturi pentru a găsi cele mai bune soluții în a oferi asistență și resurse
suplimentare tuturor familiilor, nu doar celor cu risc ridicat.
Pe de altă parte, identificarea și tratarea unei probleme care nu s-a manifestat (încă)
este o provocare pentru specialiștii în domeniul sănătății mintale.
De asemenea, familiile trebuie să fie motivate pentru a participa la programele de
prevenție a actelor de maltratare.

Prezentare generală a programelor de prevenire


În general, programele de prevenție pentru abuzul fizic și maltratare sunt orientate
către prestarea serviciilor pentru părinți (maltratarea psihologică fiind, din păcate, neglijată în
acest demers). Sărăcia, educația precară a părinților, practici comportamentale abuzive
(violență, consum de alcool sau alte substanțe) sunt cauze ce generează probleme familiale
grave. Așadar, programele de prevenție și intervenție au în vedere educarea și asistența
părinților (programe de vizitare la domiciliu, centre de sprijin familial sau comunitar,
programe pentru mame tinere și / sau adolescente, programe care oferă consiliere de grup și
suport individual).
În mod alternativ sunt derulate programe de prevenire a abuzurilor sexuale asupra
copiilor, începând de la vârste preșcolare până la vârste mai mari. În aceste programe poate fi
inclus și câte un părinte în vederea încurajării discuțiilor părinți-copii. Aceste programe sunt
desfășurate în școli și comunități cu interesul de a oferi un sprijin real copiilor, punând accent
pe îmbunătățirea capacităților de autoapărare. Este fundamental ca aceste proiecte să fie
cuprinse într-un program general de protecție ce oferă informații esențiale despre modul în
care copiii se pot proteja de agresiuni sexuale și despre modalități de a face față abuzului
sexual real sau potențial. (Olsen & Widom, 1993)

1
Majoritatea programelor de prevenție vizează și servesc familiile interesate, care își
recunosc limitele și apelează la aceste servicii. Există, însă, într-un procent de 30%-50% ,
familii care nu doresc aceste servicii, familii incapabile să-și recunoască problemele și să
ceară ajutor (McCurdy, Hurvis, & Clark, 1996, așa cum s-a citat în Daro și Donnelly, n.d.).
În plus, multe programe de prevenire a abuzurilor asupra copiilor nu reușesc să își
îndeplinească obiectivele. În ciuda eforturilor depuse și a bunelor noastre intenții, continuăm
să vedem rate mari de raportare a abuzurilor asupra copiilor printre familiile care primesc
servicii de prevenire. Se estimează că până la o treime dintre părinți își vor abuza copiii fie în
timpul, fie în termen de 1 an de la participarea lor la un program terapeutic (Karski, Gilbert,
& Frame, 1997, așa cum s-a citat în Daro și Donnelly, n.d.).
În orice caz, continuarea programului de prevenire a maltratării copiilor este cea mai
bună soluție în a oferi siguranță acestora ca și garanție a dezvoltării echilibrate a copilăriei.
În Statele Unite, pe parcursul ultimilor 20-30 de ani, maltratarea fost recunoscută drept
o problemă gravă de sănătate publică, fiind o cauză principală de deces pentru copii.
Abordarea prevenirii maltratării copiilor, în contextul sănătății publice, conform
terminologiei epidemiologice, clasează eforturile de prevenire astfel:
 Prevenire primară (vizează populația generală);
 Prevenire secundară (vizează persoanele cu risc);
 Prevenire terțiară (vizează persoanele afectate).
Spre exempul, un program de vizitare la domiciliu, care vizează familiile cu risc pe
nivel de venit, nivel educațional, statut monoparental, matern, vârstă etc (dar fără niciun
istoric anterior sau actual), poate fi considerată o prevenție primară deoarece nu există dovezi
de maltratare la copii printre beneficiarii serviciilor. Orice program care vizează un grup cu
risc ridicat este considerat un program de prevenire secundară. Prevenire terțiară (sau
indicată), vizează persoanele afectate. În încercarea de a preveni alte incidente și de a reduce
progresia problemelor deja existente, programele de prevenție terțiară legate de maltratarea
copiilor includ cursuri de pregătire a părinților și servicii precum:
 conservarea intensivă a familiei, pentru familiile care beneficiază în prezent de
servicii de protecție a copilului;
 sănătate psihologică pentru copii și familii afectate de maltratare;
 programe de tip părinți-mentori cu familii care nu prezintă risc de agresune.

Campanii de sensibilizare publică


Programele de prevenire primară care sunt
orientate către educația și conștientizarea publicului
au ca obiectiv informarea cetățenilor despre
maltratarea copiilor și oferă informații despre cum să
procedeze dacă apar situații suspecte. Elementele
vizate în program sunt: capacitatea de a conștientiza
o problemă, de a o defini, de a schimba atitudinea
față de problemă și, în final, comportamentul (Daro
și Donnelly, n.d.).
Acestea campanii se pot face prin mijloace de
informare în masă, cum ar fi anunțuri de servicii
publice la televiziune și radio, panouri publicitare, reclame în ziare și reviste, surse de
internet etc.
La mijlocul anilor '70, în Statele Unite, peste 90% dintre americani nu erau conștienți
de amploarea problemei legate de maltratarea copiilor. Studiile au arătat că, în urma unei
campanii făcute în mass-media, în anii ’70 -’80, peste 90% din populație au conștientizat
problema, oamenii știau ce să facă pentru a ajuta la rezolvarea ei (Daro & Gelles, 1992). În

2
aceeași perioadă, rapoartele întocmite de protecția copilului au crescut de la 100.000 în 1976
la peste 1 milion la începutul anilor 1980, multe dintre ele fiind realizate datorită implicării
populației (McCurdy & Daro, 1994).
Recent, în SUA, un mare impact asupra populației a avut campania națională de
prevenire a deceselor cauzate de căldura din mașini, a copiilor sub 14 ani, uitați sau încuiați
de părinți, nesupravegheați în mașină. Rapoartele Administrației de Siguranță a Traficului
Rutier Național (NHTSA) indică faptul că majoritatea accidentelor/deceselor înregistrate sunt
pe fondul acestei cauze: părinți care își lasă, fără a-și da seama de potențialul consecințelor
acțiunilor lor, copiii în mașină, cu geamurile închise, nesupravegheați. În campanie, NHTSA
îndeamnă persoanele care îngrijesc copiii să fie precaute, să nu lase niciodată un copil
nesupravegheat într-un vehicul, să verifice bine mașina înainte de a pleca, să nu lase cheile la
îndemâna copiilor iar aceștia să nu se joace în preajma mașinii pentru a nu fi tentați să intre în
mașină. De asemenea, NHTSA încurajează membrii comunității să sune la 911 dacă văd un
copil singur într-un vehicul.
Utilizarea campaniilor de sensibilizare a publicului, în încercarea de a modifica
atitudinile și comportamentele părinților, a fost privită ca o provocare, aceste strategii fiind
considerate mult mai eficiente în comparație cu modalitățile folosite până acum (de exemplu,
vizită la domiciliu).

Campaniile de educare a părinților


Acest tip de program de prevenție primară este specific orientat către părinți și este
oferit în general prin școli sau instituții medicale. Aceste programe au avantajul de a fi
disponibile pentru un număr mare de părinți, oferind un nivel mai larg de sprijin, fără a se axa
pe problemele mai profunde (Daro și Donnelly, n.d.).
Cele mai multe programe au fost dezvoltate pentru a fi utilizate în sistemul medical,
între care, Detroit Family Project („Proiectul familiei Detroit)”) și Don’t Shake the Baby
(„Nu scutura copilul”).
În cadrul proiectul Detroit Family, promotorii vizitează sălile de așteptare ale
clinicilor de sănătate, folosind coș mobil care conține gustări, broșuri și jucării pentru copii.
Promotorii inițiază discuții informale cu părinții și oferă acestora broșuri și sugestii
suplimentare. Acest program atinge aproximativ 25.000 de părinți anual și mulți raportează
că au învățat lucruri pe care nu le-au știut înainte (Whitelaw Downs & Walker, 1996, așa cum
s-a citat în Daro și Donnelly, n.d.).
Don’t Shake the Baby a fost dezvoltat pentru a informa părinții despre pericolele la
care pot fi expuși sugarii, prin agresare, reducând riscul apariției sindromului copilului
agitat/scuturat. Timp de un an, promotorii au oferit informații proaspetelor mămici din
maternități. S-a constatat că prevalența sindromului copilului scuturat a scăzut, ceea ce a
demonstrat utilitatea programului aplicat (Showers, 1992).
Un program mai comprehensiv de educație a părinților pentru prevenirea sindromului
copilului agitat/scuturat a fost implementat în statul Carolina de Nord. The Period of
PURPLE Crying a durat 5 ani (2007-2012) și s-a bazat pe cercetări care au indicat faptul că
plânsul este cel mai frecvent factor declanșator al stării de agitație a bebelușilor. Acest
program a oferit educație noilor părinți în ceea ce privește normalitatea dezvoltării plânsului
sugarului. Plânsul are un început dar și un sfârșit. Fiecare literă din acronimul PURPLE
reprezintă o caracteristică a plânsului (figura1).

Figura 1: The letters in PURPLE stand for

3
PURPLE
PEAK OF
CRYING
UNEXPECT
ED
RESISTS
SOOTHING
PAIN-LIKE
FACE
LONG
LASTING
EVENING

Limita Surpriza Să reziști Suferința Durata de Seara


plânsului Plânsul cu calm Plânsul mare de Copilul
Copilul dvs. poate apărea Copilul s-ar copilului timp poate
poate plânge și dispărea putea să nu poate da Plânsul plânge mai
mai mult în din senin, se oprească impresia poate dura mult după
fiecare fără să știi de din plâns, unei dureri până la 5 amiaza și
săptămână, ce. indiferent ce chiar și ore pe zi seara.
dar cel mai ai face. când nu sau chiar
mult în luna a există. mai mult.
2-a, apoi mai
puțin în lunile
3-5.

4
Programe de combatere a abuzului sexual asupra copiilor
Aceste programe au o abordare de natură educativă și se
adresează potențialelor victime, copiii. Copiilor li se oferă
informații generale privind abuzul sexual și mai multe informații
specifice despre cum să se protejeze în eventualitatea unui abuz
sexual. De asemenea, programele oferă copiilor oportunitatea de a
disc uta probleme legate de eventualele abuzuri sexuale ce implică
familia. Programele de prevenire a abuzului sexual asupra copiilor
pot fi furnizate direct prin sistemul școlar și prin organizații
naționale și comunitare – ONG –uri (Daro și Donnelly, n.d.).
Mulți au contestat eficacitatea acestor programe,
considerând că participarea copiilor la ele ar putea avea mai multe
consecințe decât beneficii, aceștia neînțelegând corect mesajul
transmis. Studiile arată că, deși, pe de o parte, există efecte
secundare, cu impact emoțional negativ, pe de alta, mulți copii au învățat cum să abordeze
astfel de situații și cum să reacționeze. (Carroll & Miltenberger, 1992; R indispens, Aleman,&
Goudena, 1997). S-a observat că, în general, copiii acceptă cu dificultate ideea că pot fi
abuzați de părinți sau de un cunoscut și acceptă sau concep mai ușor ideea de abuz sexual
provocat de un necunoscut (Finkelhor & Strapko, 1992). În ceea ce privește copiii mai mici,
preșcolari, aceștia înțeleg greșit concepte mai complexe precum secretele sau sentimentele
ambigue (Berrick, 1989).
Rezultate pozitive tind să dea programele care includ componente mai active
(modelarea, repetiția, viniete) (Davis și Gidycz, 2000).
Un sondaj național efectuat printre copiii cu vârte cuprinse între 10 și 16 ani, ce a
vizat impactul pe care l-au avut programele de prevenire a abuzurilor sexuale, a pus în
evidență că un procent de 67% de copii au participat la cel puțin un program (Finkelhor&
Dziuba-Leatherman, 1995). Aceștia aveau cunoștințe despre modalități de prevenție în caz de
abuz.
În general, toate programele abordează subiecte precum:
 abuzul sexual intrafamilial și extrafamilial;
 adecvat versus atingere necorespunzătoare;
 strategii pentru stoparea tentativelor de abuz;
 importanța dezvăluirii și reasigurarea că nu este vinovat copilul.
Deși puține dintre aceste programe au inclus și părinți, majoritatea copiilor au susținut
că au discutat cu părinții lor despre aceste subiecte. Majoritatea evaluărilor programelor au
fost pozitive, 95% dintre participanți spunând că l-ar recomanda și altor copii.
Dintre aspectele secundare, cu privire la participarea la programe, se remarcă faptul
că, cei mai mici, copiii minoritari și copiii ce provin din familii sărace, au raportat mai multă
teamă și anxietate. Pe de altă parte, aceiași copii au raportat reacțiile cele mai pozitive la
program și cea mai mare utilizare a informațiilor și abilităților dobândite în program. Ei au
folosit aceste abilități intr-o varietate de situații din viața reală ulterioară (de exemplu,
spunând „NU” unui adult, dezvăluirea unui incident, ajutarea unui prieten). Mai mult, ei
au raportat că se simt mai capabili să facă față amenințărilor, deși, nu s-a remarcat vreun
nivel mai scăzut a victimelor agresiunilor sexuale.
Din păcate, acești copii au riscat mai mult să fie răniți în timpul potențialelor abuzuri
sau agresiuni sexuale, aceasta rezultând tocmai din curajul lor de a reacționa. În consecință,
se recomandă să se acorde o mare atenție la strategiile prin care copiii sunt învățați să prevină
tentativele de abuz.

5
Deși majoritatea programelor de prevenire a abuzurilor sexuale asupra copiilor se
comercializează cu mare succes, evaluarile acestora se concentrează pe nivelul de cunoștințe
achiziționate de copii și nu pe capacitatea reală de a evita un potențial abuz.
Și totuși, în urma unui sondaj retrospectiv realizat printre studentele de la mai multe
colegii, (Gibson și Leitenberg, 2000), s-a descoperit că fetele care nu au participat în copilărie
la programe de prevenire a abuzurilor sexuale se expun de două ori mai mult la riscul de a
suferi un abuz sexual, în comparație cu cele care au participat la astfel de programe și au avut
curajul de a face dezvăluiri și de a discuta mult mai lejer despre situații problematice.
Programele de prevenire a abuzurilor sexuale ar trebui să includă și participarea
părinților. Părinții sunt cei care pot oferi cea mai bună protecție și susținere copiilor
(Reppucci, Jones, & Cook, 1994). Deși unele programe includ și părinții, participarea
acestora este voluntară iar efectul este nesemnificativ.
Ca și strategii de încurajare a părinților de a participa la aceste programe, ar fi:
implicarea asociațiilor părinți-profesori (Brassard, Tyler și Kehle, 1983), formarea unor
ateliere de activități alternative de weekend pentru copii (filme, jocuri), dezbateri pe teme
diverse (Reppucci et al., 1994).
Darkness to Light este o organizație cu sediul în Charleston, Carolina de Sud care a
dezvoltat o abordare unică pentru prevenirea abuzurilor sexuale asupra copiilor. Misiunea lor
este de a educa adulții pentru ca aceștia să poată preveni, recunoaște și reacționa în mod
responsabil în situațiile de risc, oferind protecție copiilor. Această organizație oferă
consultanță, recomandări practice , facilitează legăturile dintre părinți și organizațiile de
care aceștia au nevoie, oferă sprijin tinerilor voluntari care doresc să participe la programe.
În două investigații empirice independente, cercetătorii au descoperit că persoanele care au
participat la programul Stewards of Children au raportat că sunt mai informate cu privire la
abuzul sexual, și-au schimbat atitudiea ca părinți, acordând o mai mare atenție protecției
copilului, în comparație cu condițiile de control ale listelor de așteptare. Remarcabil, multe
dintre aceste efecte au continuat să fie observate și în timpul testării ulterioare (Derrick,
Flynn, & Rodi, 2007; Rheingold și colab., 2011).
Martha Tumblin, licențiată în psihologie și master în consiliere și consiliere secundară
la Univ. din Carolina de Sud, a lucrat mai mult de 30 de ani în domeniul consilierii
dependențelor și a ajuns să înțeleagă legătura directă între dependență și traumă.
S-a implicat în acțiuni de recuperare și vindecare a traumelor suferite de copii. Din
anii ”90 a susținut implicarea comunității în programe de prevenire a abuzurilor sexuale
asupra copiilor, fiind în prezent consultant și formator autorizat pentru prevenirea abuzurilor
sexuale în cadrul organizației „Darkness to Light”, fondata în anii 2000. Misiunea Marthei
este de a împuternici adulții „să prevină, să recunoască și să reacționeze în mod
responsabil” în abuzul sexual asupra copiilor. Ea călătorește în toată țara pentru a promova
acest mesaj și pentru a încuraja pe alții să facă acest lucru. Acest program a reușit să crească
gradul de conștientizare a adulților cu privire la posibilele abuzurilor sexuale asupra copiilor.

Prevenția secundară
Datorită costurilor ridicate și a modalităților
dificile de a pune în acțiune programele care vizează
maltratarea copiilor, abordarea se face selectiv, pentru a
ajunge în mod eficient la cei care au cea mai mare
nevoie de aceste servicii. Această abordare mai selectivă
este denumită prevenire secundară și vizează
persoanele cu risc de maltratare. Scopul acestui program
este de a reduce incidența cazurilor noi de abuz sexual. Persoanele vizate pot fi părinți
singuri, părinți tineri, părinți cu antecedente psihiatrice, părinții cu un istoric problematic

6
(abuz) precum și familii cu venituri mic (Harder, 2005). Nu există o definiție clară a
maltratării copiilor și, prin urmare, apar interpretări subiective în privința selecțiilor făcute
pentru programele de prevenire.
Majoritatea programelor de prevenire secundară pentru maltratarea copiilor își
concentrează eforturile pentru a reduce numărul de abuzuri fizice și situații de neglijare,
omițând maltratarea psihologică, directă sau indirectă (Baker, Brassard,
Schneiderman,Donnelly, & Bahl, 2011). Programele eficiente de prevenție secundară trebuie
să ia în calcul factorii de risc de maltratare psihologică asociați cu factorii de agresiune fizică
și situațiile de neglijare. Acestea includ componente din modele de educație parentală
/instruire, sprijin de la egal la egal (disponibil în primul rând prin intermediul grupului/
centre), sprijin familial, intervenții terapeutice, intervenții și vizite la domiciliu. Unul dintre
programele de succes este „Hawaii´s Healthy Start Program” (O pornire sănătoasă în
Hawai), care a început la mijlocul anilor ’80 și s-a concentrat pe vizita la domiciliu pentru
familiile identificate ca fiind expuse riscului de a-și maltrata nou-născutul. Familiile
participante la acest program au fost înscrise în timpul sarcinii mamei și au început să
primească vizite acasă, la scurt timp după naștere. Familiile beneficiat de servicii în primii 3
ani de viață a copilului. Vizitele la domiciliu au fost efectuate de către persoane instruite
(paraprofesioniști), inițial, săptămânal, apoi trimestrial. Deși, acest program nu a inclus inițial
un grup de control, rezultatele au indicat că nu există niciun raport cu privire la abuzul fizic al
vreunui copil și doar 4 rapoarte de neglijare (din 234 de familii participante) în rândul
participanților la program (Dugganet al., 1999).
Succesul acestui program a dezvoltat și alte programe similare care includ vizite la
domiciliu, între acestea, „Healthy Families America” (HFA) care este un program inițiat de
„Prevenirea abuzurilor copiilor din America” în 1992 și, până în 1997, a fost implementat în
aproximativ 38 de state și în districte din Columbia.
Programele „Healthy Families America” includ vizite săptămânle la domiciliu care
încep la scurt timp după naștere. Acestea sunt efectuate de către profesioniști iar serviciile
sunt disponibile familiilor timp de 5 ani. In 1999, Daro and Harding au revizuit programul și
au depistat că o rată de 6% dintre copiii incluși în program au suferit de abuzuri fizice sau au
fost neglijați. Acest procent este mai mare decât media națională la momentul respectiv
(4,7% la sfârșitul anilor 1990), dar este de 2 până la 3 ori mai mică decât rata estimată pentru
familiile cu caracteristici de risc (de exemplu, cu venituri mici, mamele singure). În
comparație cu grupurile de control, nu s-au înregistrat rate diferite de maltratare a copilului.
În urma revizuirii a 12 programe „Hawaii´s Healthy Start Program (O pornire
sănătoasă în Hawai) aplicate,
În 2004, Duggan și colab. au revizuit rezultatele din 12 programe „Hawaii´s Healthy
Start Program” (O pornire sănătoasă în Hawai) și nu au găsit niciun impact în ceea ce
privește prevenirea abuzurilor fizice asupra copiilor sau promovării nonviolenței și tehnici de
disciplină. S-au evidențiat doar câteva aspecte pozitive cu privire la situații de neglijare a
copilului. Astfel, cercetătorii au concluzionat că utilitatea paraprofesionalilor și livrarea
serviciilor de prevenire poate să nu fie adecvată pentru familiile expuse la factori de risc
psihosociali complecși și multipli (abuz sexual, abuz de substanțe interzise, sănătate mintală
maternă deficitară, violență în familie).
Un alt program de prevenție secundară cu un impact deosebit asupra prevenirii
maltratării copiilor este „Nurse Home Visitation Programs” ( Vizita asistentei medicale la
domiciliu).
Participanții la acest program au fost femeile însărcinate care prezentau anumite
riscuri, fie, tulburări de sănătate ale fătului ce se pot manifesta ulterior nașterii, fie, probleme
de dezvoltare a sarcinii datorate unor factori precum vârsta maternă, statut socioeconomic
scăzut etc. Vizitele la domiciliu au început în al doilea trimestru de sarcină și au durat până

7
la vârsta de doi ani a copilului, scăzând gradual în frecvență. Rezultatele acestui program au
relevat o reducere semnificativă a situațiilor de risc în rândul familiilor vizitate la domiciliu
(în comparație cu grupul de control). Programul a avut un impact deosebit în rândul mamelor
adolescente, cu statut socioeconomic foarte scăzut. După o perioadă de 15 ani în care a fost
aplicat acest program, rapoartele CPS (Child Protective Services) au indicat o reducere la
jumătate a riscului de abuz asupra copilului (Olds și colab.,1999), în comparație cu grupul de
control.
Programul „Nurse Home Visitation Programs”, acum cunoscut sub numele de
„Nurse-Family Partnership” , este disponibil în prezent în 400 de orașe din 40 de state din
Statele Unite, precum și în Regatul Unit (Bătrâni, 2012). În general, este considerat drept
standardul de aur între programele de prevenire a maltratării copiilor, iar rezultatele sale sunt
cu siguranță mai bune decât cele din Hawaii’s Healthy Start Program și Healthy Families
America, datorită diferenței calității persoanelor acreditate pentru vizita la domiciliu
(persoane instruite /paraprofesioniști versus asistente medicale).
O meta-analiză a rapoartelor privind programele de prevenire secundară a relevat un
efect pozitiv general. Rezultatele pozitive au fost remarcate în privința scăderii actelor
abuzive și a neglijenței, a reducerii factorilor de risc în familie și îmbunătățirea interacțiunii
părinte-copil.
Având în vedere potențialele dificultăți și problemele metodologice prin utilizarea
rapoartelor CPS ca indicator al maltratării copiilor, o alternativă eficientă în măsurarea
rezultatelor în studiul abuzului asupra copiilor este stilul parental de disciplină. În
programele de prevenire pot fi examinați factorii de disciplină aspră (strigarea, amenințarea,
bruscarea, lovirea), ca și factori de risc crescut de abuz. În urma aplicării unor astfel de
programe, nu au fost relevate, din păcate, elemente de maltratare a copilului dar, prin
evidențierea stilurilor parentale, aceste programe au contribuit la reducerea maltratării
copiilor.

Prevenția în cazul neglijării copilului


Deși neglijarea este cea mai raportată formă de
maltratare a copiilor, sunt puține metode cunoscute de
prevenire a acesteia. Programele de prevenire nu au
vizat exact fenomenul de neglijare ci ,mai degrabă,
formele de abuz fizic. DePanfilis și Dubowitz (2005) au
realizat un studiu la care au participat copii cu vârste
cuprinse între 5 și 11 ani, dintr-un cartier urban sărac, ce
prezenta factori de risc suplimentari pentru neglijare
(stil de viață dezorganizat, probleme de sănătate mintală parentală, copii cu probleme de
comportament). Participanții au fost repartizați pe perioade de 3 și 9 luni într-un program de
conexiune familială - „Family Connections Program”. Componentele programului au inclus
intervenții la domiciliu (sprijin social, management), trimiteri la servicii comunitare
(intervenții în caz de abuz), activități recreative de sprijin (călătorii în muzee, jocuri de
baseball, evenimente) și de urgență (aviz de evacuare, lipa hranei, violență intimă a
partenerului).
După 6 luni, deși s-au observat unele îmbunătățiri în comportamentul celor implicați,
probleme legate de siguranța copilului și rapoartele de maltratare erau încă prezente. O
explicație pentru lipsa rezultatelor pozitive relevante pentru maltratarea copiilor în acest
studiu poate fi posibilitatea ca programul să nu fie suficient de lung. Adică, 3 sau 9 luni nu
sunt suficiente pentru a rezolva problema neglijării copilului. În plus, lipsa grupului de
control face imposibil de stabilit dacă efectele observate au rezultat din implementarea
programului sau au legătură cu alte aspecte (trecerea timpului sau probleme legate de

8
participant sau expectanțele cercetătorului). Cu toate acestea, programele adresate direct
prevenirii neglijării copilului au adus o contribuție unică în cercetare.

Concluzii
Din păcate, ne confruntăm în continuare cu această realitate dureroasă, că încă nu știm
cum să prevenim în mod eficent maltratarea copiilor. Continuarea dezvoltării programelor de
prevenire prin cercetări suplimentare este esențială. În demersul de evaluare a acestor
programe ar trebui luate în considerare mai multe aspecte metodologice:
 definiții statutare clare și orientări pentru identificarea maltratării;
 întocmirea de protocoale de urmărire este necesară pentru a înregistra evoluția
programului pe termen lung;
 rolul potențialilor mediatori ai riscului de maltratare, cum ar fi atitudinile părinților
trebuie luat în considerare în proiectarea programelor;
 cercetătorii trebuie să dezvolte modalități de a face participarea la programe mai
atrăgătoare, astfel încât, familiile să fie dispuse să ia parte la aceste programe.
(Wolfe, Reppucci, & Hart, 1995).

Bibliografie:

1. Monica L. McCoy; Stefanie M. Keen - „Child Abuse and Neglect”; Second


Edition; Ed. Psychology Press; 2014.