Sunteți pe pagina 1din 176

Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI DEPARTAMENTUL DE


ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

CURSUL

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
PSIHOLOGIA STIMULĂRII ŞI REGLĂRII COMPORTAMENTULUI

Titular curs:
Prof. univ. dr. MIHAI ANIŢEI

Universitatea din Bucureşti


Editura CREDIS
2009

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii


din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a
autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în
format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la
Distanţă al Universităţii din Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti


Editura CREDIS
Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5
Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47
Fax: (021) 315 80 96
Email: credis@credis.ro
Http://www.credis.ro

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

MOTIVAŢIA ( I )

Conţinuturi:
1. Teorii ale motivaţiei
• Teoria instinctului
• Teoria reducerii impulsului
• Teoria homeostazică
• Modelul lui Henry Murray
• Teoria nevoii de realizare
• Teoria lui Abraham Maslow
• Teoria echităţii
• Teoria expectanţei
• Teoria proceselor oponente
• Teoria nivelului optim de stimulare

Obiective:
1. Prezentarea teoriilor motivaţiei
2. Analiza specificului fiecăreia dintre teorii

Precerinţe:
Nu este cazul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Expunere:

I. TEORII ALE MOTIVAŢIEI

Motivaţia, ca mecanism psihic reglator, stă la baza comportamentului uman. Ea


răspunde unei întrebări fundamentale în înţelegerea psihologiei umane, şi anume întrebării
« De ce ? ». Aflând care este motivaţia cuiva, care sunt nevoile sale psihologice dominante
putem înţelege de ce a acţionat într-un anumit mod, ce a urmărit prin acţiunea sa şi dacă o va
repeta sau nu. Aşadar cunoaşterea motivelor unei persoane este un element esenţial în
predicţia comportamentului său viitor.
Fiind un mecanism care influenţează într-o masură atat de mare conduita umană, care
ne permite accesul la personalitatea individului, motivaţia a fost şi este foarte controversată
din perspectiva opiniilor teoretice care s-au emis în legatură cu ea. În literatura de specialitate
există o multitudine de teorii care, fie apropie prea mult motivaţia de instincte şi de latura
bilogică, fie consideră motivaţia ca fiind un mecanism superior care transcende nevoile
personale, ajungându-se astfel la o forma de metamotivaţie. Pe lânga aceste teorii aflate la
extreme care par să se contrazică reciproc există şi teorii care se susţin şi se completează. În
realitate fiecare teorie este importantă întrucât şi-a adus aportul la studierea şi înţelegerea
« motorului psihic » care este motivaţia umană, aşadar este de dorit ca ele sa fie privite ca un
tot unitar.

Teoria instinctului

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, psihologii Willam James (1890) şi
William McDougall (1908) au susţinut că oamenii au instincte care îi ajută să supravieţuiască
şi care determină comportamentul social. Această teorie postula aşadar ideea că motivaţia
umană este constituită din instincte care se cer satisfăcute. Vom vedea însă că autorii au extins
gama acestor instincte îndepărtându-se de partea biologică.
James a afirmat că oamenii au instincte sociale precum dragostea, mila şi modestia.
McDougall a întocmit o listă cu 12 instincte bazale printre care foamea, nevoia de sex şi
nevoia de afirmare de sine. Alţi autori au completat această listă astfel încât s-a ajuns la o
mulţime de nevoi atribuite instinctului, dar care nu aveau nici o legatură cu latura biologică a
fiinţei umane.
Ceea ce i s-a reproşat teoriei instinctului a fost că oferă explicaţii circulare asupra
comportamentului, ea neoferind astfel un mod de predicţie a comportamentului. Dacă spunem
că mamele îşi iubesc şi au grijă de copiii lor datorită instinctului matern şi apoi folosim chiar
acest instinct matern ca dovadă a instinctului, atunci avem un cerc complet, fără a fi explicat
în fapt nimic. O altă critică a fost aceea că instinctele pot fi observate în cadrul aceleiaşi specii
prin « patternuri fixe de acţiune » (FAPs fixed-action patterns) care pot fi observate la toţi
indivizii din acea specie. Însă în comportamentul uman există atâta varietate încât este
improbabil ca marea lui parte să se explice prin instincte. Să ne gândim de exemplu la faptul
ca William James considera modestia un instinct, însă unii oameni sunt foarte lăudăroşi şi
mândrii de sine, chiar aroganţi, ar trebui să considerăm că aceşti oameni au un instinct al
modestiei mai scăzut ? O asemenea presupoziţie ar fi incompatibilă cu însăşi definiţia
instinctului.
Cu toate criticile care i-au fost aduse pe bună dreptate, această teorie este importantă
deoarece ia în considerare latura biologică a fiinţei umane, dar şi nevoi psihologice

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

superioare, cum ar fi dragostea, singura problemă fiind încadrarea acestora în categoria


instinctelor.

Teoria reducerii impulsului

Potrivit acestei teorii, aşa cum a fost ea formulată în anii 1930 de psihologul Clark Hull,
impulsurile primare precum foamea, setea şi durerea provoacă excitaţie (tensiune) şi activează
comportamentul. Oamenii învaţă răspunsuri care reduc impulsurile. Prin asociere ei pot avea
de asemenea impulsuri dobândite precum impulsul de a avea bani pentru că banii permit
achiziţionarea hranei, a lichidului şi a locuinţei care este ferită de prădători şi de condiţii
meteo extreme. Putem dobândi impusuri pentru aprobare socială şi afiliere deoarece alţi
oameni, şi bunavoinţa lor, ne ajută sa reducem impulsurile primare, mai ales în prima
copilărie. În toate aceste cazuri, scopul îl reprezintă reducerea tensiunii.
Teoria reducerii impulsului pare să se aplice în multe situaţii care implică impulsuri
fiziologice precum foamea şi setea. Totuşi adesea oamenii mănâncă chiar si atunci când nu le
este foame, fiind atraşi de un anume miros savuros sau de o aromă delicioasă, sau în contexte
sociale când a refuza mâncarea oferită este considerat un act de lipsă de politeţe. Teoria
reducerii impulsului îşi arată o altă limită atunci când luăm în considerare faptul că adesea
acţionăm pentru a creşte mai degrabă decât pentru a diminua tensiunea care acţionează asupra
noastră. Atunci când ne este foame şi ne-am putea potoli acest impuls foarte rapid mâncând
ceva la întâmplare, avem răbdarea de a pregăti o masă bogată.
Criticile aduse teoriei încearcă să atragă atenţia, ca şi în cazul teoriei instinctului, că
omul nu este doar o fiinţă biologică. După cum ştim, personalitatea sa este o structura bio-
psiho-socio-culturală. Aşadar, chiar dacă avem anumite nevoi biologice comune ele pot fi şi
sunt satisfăcute diferit de la individ la individ, în funcţie de mediu, de educaţie, de cultura din
care provine şi de propriile trăsături de personalitate.

Teoria homeostazică

Din perspectiva modelului homeostazic acţiunile umane sunt motivate de principiul


homeostaziei: păstrarea condiţiilor interne ale organismului la un nivel constant. Omul va
acţiona în direcţia satisfacerii nevoilor bazale, fără de care organismul nu ar putea supravieţui.
Astfel foamea va declanşa actiunea de a căuta hrana, setea va determina căutarea unei surse
de lichid, nevoia de a menţine temperatura corporală constantă va impulsiona spre înlăturarea
senzaţiei de caldură excesivă sau de frig. Această perspectivă pare destul de simplistă şi cu
toate că are importanţa ei, fiind incontestabil faptul că omul acţionează în primul rând pentru
satisfacerea nevoilor primare, ea nu oferă explicaţii pentru comportamente mai complexe,
superioare, care se află în relaţie directă cu nevoi specific umane: estetice, de realizare etc.

Teoria lui Henry Murray

Henry Murray a fost preocupat de dezvoltarea unei teorii a motivaţiei între anii 1930-
1960. El credea că o nevoie reprezintă o potenţialitate sau o stare de pregătire pentru a
răspunde într-un anumit mod în anumite circumstanţe date. O asumpţie majoră care a stat la
baza teoriei lui Murray a fost aceea conform căreia stările interne de dezechilibru sunt cele
care determină comportamentul.
Psihologul american a clasificat trebuinţele în trebuinţe primare/visceroorganice
(foame, sete, sex, evitarea durerii) şi trebuinţe secundare (psihogene). El a alcătuit o listă

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

cuprinzătoare, cu 20 de trebuinţe psihogene, fără o ierarhie prestabilită, întrucât considera că


nu este obligatoriu ca toţi oamenii să prezinte toate aceste nevoi şi chiar dacă au nevoi
similare ele sunt organizate diferit în funcţie de pregnanţa şi importanţa lor in cadrul
personalităţii fiecaruia.
Cele 20 de trebuinţe psihogene vor fi prezentate în ordinea în care apar în teoria lui
Murray cu menţiunea că în varianta în limba engleză ele sunt aranjate alfabetic, tocmai pentru
a evita o ierarhizare:
1) Supunere: nevoia de a accepta pedeapsa, critica; disponibilitatea de a accepta
propriile limite şi greşeli; tendinţa de a se conforma în faţa agresiunilor din mediul extern.
2) Realizare: nevoia de a depăşi obstacolele şi de a obţine succesul; nevoia de a
îmbunătăţi constant propriile performanţe, abilităţi, cunoştinţe pentru a atinge ţinta stabilită;
dorinţa de a evolua şi de a se dezvolta în mod constant.
3) Afiliere: nevoia de a fi în preajma altor persoane, de a avea realţii plăcute cu
acestea, de colaborare şi bună înţelegere; nevoia de a aparţine unui grup, de a fi plăcut şi
apreciat de ceilalţi; nevoia de a fi loial faţă de prieteni.
4) Agresivitate: nevoia de a lupta, de a-i depăşi pe ceilalţi prin intermediul forţei ;
nevoia de a pedepsi, de a umili, riduculiza, deprecia.
5) Autonomie: nevoia de independenţă şi de libertate în acţiuni şi în luarea deciziilor
cu privire la propria persoană; nevoia de a se opune regulilor, convenţiilor; nevoia de a evita
influenţa persoanelor dominatoare.
6) Contracarare: nevoia de a echilibra o acţiune eşuată cu o altă acţiune în vederea
menţinerii stimei de sine la un nivel înalt.
7) Apărare: nevoia de a se proteja de atacuri, de critici de umilinţe; tendinţa de a
justifica propriile erori pentru apărarea Ego-ului.
8) Deferenta: nevoia de a se conforma; nevoia de a se afla în umbra unei persoane
superioare pe care să o admire, să o laude, să o preţuiască, să o susţină.
9) Dominanţă: nevoia de a avea control asupra mediului şi asupra persoanelor; nevoia
de a da ordine, de a comanda, de a conduce manifestată prin seducţie, sugestie, persuasiune;
nevoia de a formula interdicţii şi constrângeri.
10) Exhibiţie: nevoia de a ieşi în evidenţă, de a fi văzut, admirat; nevoia de a uimi, de a
şoca, de a produce o atmosferă plăcută, amuzantă.
11) Evitarea durerii: nevoia de a se proteja de situaţii care ar putea să îi pună în pericol
sănătatea; nevoia de a-şi lua măsuri de precauţie.
12) Evitarea inferiorităţii: nevoia de a nu fi umilit, respins, de a evita situaţiile jenante
care l-ar putea pune într-o postură neplăcută; neefectuarea unor activităţi din cauza fricii de
eşec.
13) Îngrijire şi acordare de ajutor: nevoia de a arăta simpatie faţă de alte persoane, de a
îngriji, susţine încuraja alte persoane neajutorate.
14) Ordine: nevoia de organizare, de curăţenie, de aspect plăcut; nevoia de a păstra o
atmosferă îngrijită, igienică.
15) Joc: nevoia de a reacţiona din plăcere în absenţa unui anumit scop; nevoia de a
avea un spirit ludic, de a glumi, de a râde, de a dansa, de a avea o viaţă socială bogată.
16) Respingere: nevoia de a nu se afla în compania unor persoane apreciate negativ;
nevoia de a abandona, de a respinge o persoană văzută ca fiind inferioară.
17) Stimulare: nevoia de a obţine satisfacţie în urma unor impresii senzoriale.
18) Sexualitate: nevoia de a se afla într-o relaţie erotică; cultivarea relaţiilor şi
stimulării de natură sexuală.
19) Suport: nevoia de a fi sprijinit, susţinut, încurajat, lăudat, iertat, consolat de către o
altă persoană.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

20) Înţelegere: nevoia de a se dezvolta la nivel cognitiv; nevoia de a pune întrebări


legate de chestiuni teoretice şi nevoia de a primi răspunsuri; nevoia de a analiza, de a
generaliza, de a emite judecăţi şi raţionamente.
Murray era de părere că nevoile mai puternice se manifestă mai des de-a lungul timpului
şi ca urmare conduc la un comportament mai pregnant, influenţat de respectivele nevoi.
Importanţa teoriei lui Murray are în vedere în special faptul că autorul consideră
personalitatea ca fiind determinată de nevoile secundare, şi nu de cele primare aşa cum am
văzut că se întamplă în concepţia susţinătorilor teoriei instinctului şi teoriei impulsului.

Teoria nevoii de realizare

David McClelland, autorul teoriei, consideră că motivaţia umană are mai degrabă o
componentă dobândită decât una înnăscută. Teoria nevoii de realizare a fost publicată în anul
1961 în cartea The Achieving Society. McClelland a efectuat o reducere a listei lui Murray şi
a reţinut doar 3 nevoi dobândite principale: 1) nevoia de realizare, 2) nevoia de afiliere, 3)
nevoia de putere. Nevoia de realizare (autorealizare) se referă la dorinţa puternică de a
îndeplini sarcini provocatoare, de a dobândi şi de a demonstra deprinderi, competenţe şi
abilităţi de nivel superior. Nevoia de afiliere are în vedere motivaţia pentru a stabili relaţii,
pentru a te afla într-un grup social primitor şi deschis, pentru a comunica în mod amical cu cei
din jur. Nevoia de putere se manifestă prin dorinţa de a influenţa şi de a avea control asupra
altor persoane. McClelland consideră că cea mai importantă este nevoia de realizare deoarece
are tendinţa de a se manifesta cel mai stabil în comportament. Fiecare om are toate cele 3
nevoi însă în proporţii diferite. Cea care se va manifesta cel mai mult şi mai vizibil în
conduită va fi cea dominantă.
Această teorie are aplicabilitate în special în domeniul organizaţional, astfel încât este
de preferat ca o persoană să aibă nevoia de realizare dominantă deoarece acea persoană va fi
motivată intrinsec pentru a fi performantă şi pentru a-şi demonstra competenţele, ceea ce este,
fără îndoială, în interesul organizaţiei. McClelland credea cu tărie că oamenii cu o nevoie de
realizare puternică sunt în general cei care sunt eficienţi ca lideri deoarece ei obţin rezultate şi
sunt capabili de a mobiliza şi coordona alţi oameni, deşi adesea cer prea mult de la
subordonaţii lor, aşezând realizarea deasupra celorlalte nevoi pe care cei din echipa le pot
avea. Autorul consideră că oamenii cu nevoia de afiliere dominantă nu vor fi buni lideri din
cauza obiectivităţii scăzute şi a nevoii de a fi plăcuţi, care va afecta capacitatea de a lua
decizii în interesul companiei. În acelaşi timp oamenii cu nevoia de putere dominantă, deşi
sunt devotaţi organizaţiei şi sunt atraşi de funcţia de conducere, nu vor fi lideri eficienţi
datorită rigidităţii lor şi a absenţei competenţelor sociale. Aşadar în organizaţii se urmăreşte
creşterea nevoii de realizare la angajaţi.
McClelland a făcut un portert motivaţional al persoanei cu nevoie de realizare puternică,
ce conţine următoatele caracteristici: a) realizarea este mai importantă decât recompensele
financiare şi materiale; b) atingerea scopului sau a ţintei oferă mai multă satisfacţie personală
decât lauda sau recunoştinţa din partea celorlalţi; c) recompensa financiară e privită ca o
măsură a scuccesului şi nu ca un scop în sine ; d) feedback-ul este important fiind de
asemenea doar o măsură a succesului ; e) securitatea şi statutul nu reprezintă motivatori
primari ; f) caută în permantenţă să îşi îmbunătăţească activitatea, să găsească modalităţi de a
face lucrurile mai bine ; g) vor căuta job-uri şi responsabilităţi care favorizează atingerea
nevoilor lor, astfel sunt potriviţi pentru domeniul vânzari, ca manageri în afaceri şi în roluri
antreprenoriale.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Teoria lui Abraham Maslow

Abraham Maslow a propus modelul piramidei trebuinţelor în lucrarea sa A Theory of


Human Motivation apărută în anul 1943. Autorul american a criticat în mod vehement teoriile
bazate pe liste de motive sau pe simpla trecere în revistă a nevoilor. Părerea sa era că oamenii
au anumite trebuiţe universale care sunt ierarhizate în 5 trepte pe care Maslow le-a reprezentat
prin binecunoscuta piramidă a trebuinţelor. Prezentăm aceste 5 trebuinţe în ordine crescătoare
dinspre biologic spre psihologic, aşadar de la baza piramidei înspre vârful ei:
1) Trebuinţe fiziologice: sunt acele trebuinţe care sunt necesare pentru supravieţuire,
cum sunt nevoia de aer, de apă, de somn, de hrană.
2) Trebuinţe de securitate: după îndeplinirea nevoilor fiziologice atenţia omului se
îndreaptă spre nevoia de securitate, de a se proteja de răul fizic sau emoţional; asemenea
trebuintă ar putea fi indeplinită prin a locui într-un spaţiu ce oferă siguranţă, a avea acces la
servicii medicale, a avea o sursă de venit stabilă etc.
3) Trebuinţe de afiliere socială: aceste trebuinţe includ nevoia de socializare, de a
realţiona şi interacţiona cu alte persoane; în această categorie intră nevoi precum nevoia de
prieteni, nevoia de a aparţine unui grup, nevoia de a oferi şi de a primi dragoste.
4) Trebuinţa de stimă: nevoile interne de stimă sunt cele legate de stima de sine,
respectul de sine şi gradul de realizare; nevoile externe de stimă sunt cele precum statusul
social, reputaţia, recunoaşterea la nivel social a capacităţilor şi meritelor persoanei.
5) Trebuinţa de autoactualizare: această trebuinţă trădează orientarea umanistă a
autorului, conceptul de autoactualizare putând fi întâlnit de asemenea în concepţia
umanistului Carl Rogers; trebuinţa de autoactualizare are în vedere drumul pe care fiecare om
îl parcurge în dorinţa de a-şi atinge potenţialul maxim ca fiinţă umană. Spre deosebire de
celelalte 4 trebuinţe denumite trebuinţe de deficit, aceasta este o trebuinţă de creştere şi nu
poate fi niciodată satisfacută pe deplin deoarece pe măsura creşterii psihologice individuale
apar în permanenţă noi oportunităţi de a te dezvolta. Persoanele autoactualizate au nevoi
precum: nevoia de adevăr, nevoia de dreptate, nevoia de înţelepciune, nevoia de a da vieţii un
inteles. Maslow credea că persoanele autoactualizate au adesea « experienţe de vârf » care
reprezintă momente de fericire profundă şi de armonie.
Referitor la modelul său ierarhic Maslow a făcut urmatoarele precizări legate de modul
cum funcţionează motivaţia umană:
• numai după ce au fost satisfăcute trebuinţele bazale de sănătate, securitate fizică şi
emoţională omul devine preocupat de nevoile superioare de dezvoltare personală şi de
creştere ;
• cu cât o trebuinţă este mai continuu satisfăcută cu atât ea este mai improbabilă;
• efectul perturbator al nesatisfacerii constante a unei trebuinţe este cu atât mai mare cu
cât acea trebuinţă se află mai aproape de baza piramidei;
• în activarea şi satisfacerea trebuinţelor functionează legea alternanţei, astfel o trebuinţă
activată şi satisfăcută permite activarea şi satisfacerea alteia.
În anii 1970 ierarhia lui Maslow a fost adaptată de alţi autori, fiind incluse încă 2 trepte:
trebuinţe cognitive (nevoia de cunoaştere; de a înţelege procese, evenimente; de a afla lucruri
noi şi de a le atribui un înţeles) şi trebuinţe estetice (căutarea şi aprecierea frumuseţii,
dezvoltarea unui simţ estetic). Astfel noul model includea 7 trepte dispuse în ordine
crescătoare astfel: 1. trebuinţe fiziologice, 2. trebuinţe de securitate, 3. trebuinţe de afiliere
socială, 4. trebuinţa de stimă, 5. trebuinţe cognitive, 6. trebuinţe estetice, 7. trebuinţa de
autoactualizare.
O ultimă modificare a piramidei lui Maslow a avut loc în anii 1990 când a fost adăugat
un al 8-ulea nivel, superior nivelului autoactualizării. Acest ultim nivel cuprinde trebuinţa de
transcendenţă care vizează nevoia şi dorinţa de a-i ajuta pe alţii să atingă autoactualizarea.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Modelele ierarhice cu 7 şi cu 8 trepte sunt, după cum am precizat, adaptări realizate


ulterior de către alţi psihologi, modelul original al lui Maslow rămânând cel cu 5 trepte. În
literatura de specialitate se consideră că trebuinţele adăugate, cele cognitive, estetice şi de
transcendenţă pot fi incluse în trebuinţa de autoactualizare, dat fiind faptul că fiecare dintre
cei 3 « noi » motivatori se referă la o creştere personală, la o dezvoltare a sinelui, la o
împlinire interioară care îşi au rădăcina în nevoia fundamentală de creştere considerată de
Maslow ca fiind trebuinţa de autoactualizare. Aşadar aceste 3 trebuinţe sunt în mod clar
distincte de primele 4 trebuinţe denumite trebuinţe de deficit.
Cu toate că teoria lui Maslow a fost privită ca o îmbuntăţire faţă de teoriile anterioare
asupra personalităţii şi motivaţiei, au existat şi critici la adresa ei. Wahba şi Bridgewell în
cercetările lor pornind de la teoria lui Maslow au găsit dovezi foarte puţine în favoarea
poziţiei motivelor în ierarhia trebuinţelor, ei au argumentat chiar că ar putea să nu existe deloc
o astfel de ierarhie prestabilită care să se aplice tuturor oamenilor. De asemenea într-un studiu
realizat în anul 2002 se găseşte următoarea afirmaţie: « nu există nici o modalitate posibilă de
a clasifica nişte nevoi care se află în continuă schimbare în ritmul schimbării societăţii ». Alţi
autori au criticat modul de apariţie a nevoilor care în viziunea lui Maslow era dependent de
satisfacerea nevoilor bazale, ei au argumentat ca un om preocupat de munca sa (de exemplu
un scriitor sau un pictor) poate trăi toată viaţa în sărăcie, privându-se adesea de nevoi
fundamentale, dată fiind dedicaţia faţă de munca îndeplinită. Prin acest exemplu se susţinea
faptul că nevoia de autoactualizare poate apărea, poate fi activată chiar şi atunci când nevoi
inferioare, de « deficit » nu au fost satisfăcute.

Teoria echităţii

John Stacey Adams a avansat teoria echităţii, o teorie despre motivarea la locul de
muncă, în anul 1963. El a preluat conceptul de “comparare socială” din teoria lui Festinger.
Pentru a avea loc compararea doi factori sunt importanţi: relevanţa muncii pe care au depus-o
şi similaritatea cu cei cu care se compară (poziţii egale sau asemănătoare): « Oamenii recurg
la două comparaţii: ce au investit în procesul de muncă, cu ce au obţinut efectiv în urma lui şi
compară rezultatele proprii cu rezultatele obţinute de alte persoane aflate pe poziţii similare ».
Conform teoriei echităţii în urma comparării sociale pot apărea trei tipuri de
sentimente :
1. Sentimentul echităţii (între efortul investit şi rezultat);
2. Sentimentul inechităţii negative;
3. Sentimentul inechităţii pozitive.
Pentru un bun randament la locul de muncă şi pentru evitarea apariţiei tensiunilor
printre angajaţi sau între angajaţi şi angajator este de preferat ca persoanele să aibă un
sentiment de echitate, să simtă că sunt recompensate pe masura efortului depus şi că nu sunt
mai slab recompensate decât colegii lor. Sentimentul de inechitate negativă apare fie atunci
când angajatul consideră că ceea ce a obţinut în urma muncii sale este sub efortul depus, fie
consideră că în urma unui efort similar colegii au primit o recompensă superioară celei
primite de el, în acest caz se poate instala demotivarea. Rezultatul poate fi acelaşi şi în
privinţa sentimentului de inechitate pozitivă, omul consideră că a fost suprarecompensat şi
începe să depună un efort mai mic, ştiind că va avea aceleaşi rezultate ca şi atunci când ar
depune un efort mai mare.
Adams a denumit efortul personal şi recompensa «input-uri» şi «output-uri». Input-ul
este ceea ce angajatul investeşte în munca sa, resursele sale personale, iar «output-ul» este
ceea ce primeşte angajatul de la locul de muncă şi include mai multe elemente, nu doar
componenta financiară. În tabelul I.1. sunt prezentate exemple de input-uri şi de output-uri .

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Tabelul I.1.
Input-uri Output-uri
Input-urile sunt în general : Output-urile sunt în general recompensele
efortul, loialitatea, angajamentul, financiare: salariu, cheltuieli, beneficii,
priceperea, adaptabilitatea, flexibilitatea, asigurare de pensie, bonusuri şi
toleranţa, determinarea, entuziasmul, comisionare,
încrederea în şef şi superiori, dar există şi output-uri de altă natură:
susţinerea oferită colegilor şi recunoaştere, reputaţie, laudă şi
subordonaţilor, mulţumiri,
sacrificiul personal. interes, responsabilitate, stimulare,
călătorii,
training-uri, dezvoltare, sentiment de
realizare, promovarea.

Teoria lui Adams are o mare aplicabilitate pactică pentru mediul organizaţional, ea
explică şi demonstrează de ce salariul şi confortul la locul de muncă nu sunt suficiente pentru
a obţine satisfactie profesionala. Unul din scopurile organizationale ar trebui sa fie acela de a
mentine echitatea, însă acest lucru nu este atât de uşor deoarece sentimentul de echitate şi cel
de inechitate au o importantă componentă subiectivă, ţin de imaginea de sine, de
autoevaluarea efortului propriu şi de compararea cu ceilalţi, acesta ar putea să fie unul din
minusurile aplicabilităţii acestei teorii, cu toate acestea cunoaşterea mecanismului comparării
sociale cu cele două componente, recompensa proprie şi recompensa celor cu posturi similare
în raport cu munca depusă, pot ajuta managerul să crească satisfacţia şi în consecinţă
motivarea angajaţilor pentru performanţă.

Teoria expectanţei

În elaborarea acestei teorii, Victor Vroom pleacă de la două premise :


1) În activitatea de muncă omul e pus în situaţia de a alege între obiective
alternative şi diferite modalităţi de realizare. El este impulsionat de o anumită forţă în alegerea
făcută, iar această forţă este motivaţia. Aşadar motivaţia este cea care guvernează alegerile
oamenilor între forme alternative de activităţi voluntare.
2) Productivitatea este rareori un scop în sine, ea fiind un mijloc de atingere a
altor scopuri. Astfel există două categorii de scopuri care apar în activitatea de muncă:
a) Rezultate de nivel 1: productivitate, performanţe înalte, implicarea crescută în muncă.
b) Rezultate de nivel 2: consecinţele care derivă din obţinerea rezultatelor de nivel 1
(mărirea salariului, promovare etc).
Teoria expectanţei cuprinde trei concepte de bază: valenţa, instrumentalitatea şi
expectanţa. Valenţa poate fi definită ca gradul de atractivitate pe care o anumită activitate sau
un anumit scop îl exercită asupra persoanei. Instrumentalitatea se referă la percepţia asupra
tăriei de asociere între rezultatul numărul 1 şi rezultatul numărul 2. Expectanţa cuprinde
aşteptări pe care omul le are cu privire la rezultatul obţinut în urma efortului depus, gradul în
care el crede că poate atinge rezultatul de nivel 1. Forţa este produsul final al celor trei
componente şi se referă la cantitatea de efort care va fi depus în vederea atingerii rezultatelor
de nivel întâi.
Vroom considera, în lumina acestei teorii, că oamenii vor fi motivati să se implice în
acele activităţi atractive (cu valenţă crescută) şi realizabile (cu expectanţă crescută). Omul va
acţiona în direcţia obţinerii a maximum de recompensă în condiţiile unui efort cât mai mic. În
concluzie, deşi atingerea unei performanţe înalte este mai atractivă ca şi recompensă, este

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

înalt probabil că în realitate persoana să investească energie doar pentru o performanţă de


nivel mediu.

Teoria proceselor oponente

Richard Solomon (1980) a dezvoltat o teorie a motivaţiei şi a emoţiei prin care descria
emoţiile ca aflându-se în perechi de opuse (teamă-relaxare, plăcere-durere). Teoria proceselor
oponente susţine că atunci când o emotie se manifestă, cealaltă este suprimată. De exemplu,
dacă cineva este speriat de un câine ameninţător, emoţia de teamă este eliberată şi cea ce
relaxare este suprimată. Dacă stimulul care a declanşat spaima continuă să fie prezent, după o
perioadă teama scade şi se intensifică relaxarea. În exemplul de faţă, dacă animalul nu s-a
mişcat, frica se va diminua şi relaxarea de a fi scăpat atacului va creşte. Dacă stimulul nu mai
este prezent atunci prima emoţie va dispărea şi va lăsa locul opusului său. În cazul în care
câinele se întoarce şi fuge, teama dispare şi lasă locul relaxării. Aşadar reacţiile emoţionale
sunt urmate mai degrabă de opusele lor decât de o stare neutră atunci când condiţiile care le-
au declanşat se schimbă.
Solomon şi Corbit (1974) au analizat emoţiile pe care le experimentează paraşutiştii
atunci când se aruncă din avion. Începătorii simt teamă extremă atunci când sar, teamă care
este înlocuită de o eliberare, relaxare la fel de mare atunci când aterizează. După sărituri
repetate teama scade şi plăcerea de după săritură creşte. Acest proces poate explica o varietate
de comportamente de căutare a senzaţiilor tari. Acest model a fost propus de asemenea pentru
explicarea dependenţei de droguri. Iniţial drogul produce sentimente plăcute, însă apoi se
instalează o stare emoţională negativă. În cele din urmă, consumatorii de droguri le folosesc
nu pentru efectele plăcute ci pentru a evita simptomele de după.
Teoria proceselor oponente reprezintă o tentativă de a surprinde legatura dintre stările
emoţionale şi motivaţie. Deşi este o idee interesantă, unii cercetători nu au găsit fundamente
ştiiţifice pentru teoria proceselor oponente. De exemplu, Sanduik şi colaboratorii săi (1985)
nu au descoperit o reacţie la retragere, aşa cum era prezisă de teorie. Ca şi în cazul multor alte
modele asupra motivaţiei sunt necesare cercetări suplimentare pentru a dovedi validitatea şi
utilitatea acestei teorii.

Teoria nivelului optim de stimulare

Teoria stimulării are la bază ideea că fiecare persoană are propriul nivel de stimulare la
care se simte bine şi la care poate performa; fiecare individ caută nivelul optim de stimulare.
De exemplu, unii oameni pot prefera să încheie o săptămână grea cu o seară liniştită acasă în
care să se relaxeze în timp ce alţii pot alege să meargă la un concert.
Această teorie este similară cu teoria reducerii impulsului, a lui Hull, deoarece susţine
că oamenii sunt impulsionaţi să menţină un anumit nivel de stimulare pentru a se putea simţi
confortabil. Stimularea se referă la o stare emoţională, la nivelul implicării intelectuale dar şi
la activitatea fizică. Totuşi teoria nivelului optim de stimulare depăşeşte teoria reducerii
impulsului în încercarea de a surprinde cât mai corect ceea ce determină comportamentul
uman.
Stimularea este esenţială în viaţa oricărui om, se ştie din experimentele efectuate de
specialişti că privarea senzorială, care implică şi lipsa stimulării emoţionale şi intelectuale,
conduce la un grad crescut de disconfort şi chiar la apariţia halucinaţiilor. Totuşi, după cum
susţine autorul acestei teorii, D.E. Berlyne, stimularea trebuie să se producă la un nivel optim
pentru a fi benefică individului. Se observă o corelaţie cu legea optimului motivaţional,

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

enunţată de Yerkes şi Dodson, astfel sarcini simple necesită un nivel crescut al motivaţiei
pentru a putea fi duse la bun sfârşit în timp ce sarcinile dificile au nevoie de o stimulare
minimă pentru a determina motivarea pentru rezolvare.
Teoria nivelului optim de stimulare a încercat să explice, ca şi teoria proceselor
oponente, comportamentele de căutare de senzaţii tari. Sunt persoane care ating nivelul optim
de motivare în momentele în care sunt stimulate la nivel înalt. Astfel ei vor căuta mereu
experienţe cu un grad mare de noutate şi care să prezinte un oarecare pericol, care să
presupună un risc, pentru a atinge nivelul optim de stimulare.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

MOTIVAŢIE ( II )

Conţinuturi:
2.1. Conceptul de trebuinţă
• Definirea trebuinţei
• Dinamica trebuinţelor
• Legi ale trebunţelor
• Trebuinţe fundamentale

2.2 Conceptul de motiv


• Definirea motivului
• Structura şi elaborarea motivului

2.3 Formele motivaţiei


• Motivaţia homeostazică
• Motivaţia de creştere şi dezvoltare
• Motivaţia pozitivă (antientriopică)
• Motivaţia negativă (entropică)
• Motivaţia extrinsecă
• Motivaţia intrinsecă
• Motivaţia afilierii

2.4. Funcţiile motivaţiei


• Funcţia de declanşare
• Funcţia de orientare – direcţionare
• Funcţia de susţinere

Obiective:
1. Prezentarea principalelor concepte, forme şi funcţii ale motivaţiei.
2. Analiza conceptului de trebuinţă, conceptului de motiv, formelor motivaţiei şi
funcţiilor acesteia

Precerinţe:
Nu este cazul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Expunere:

2.1. CONCEPTUL DE TREBUINŢĂ

B. Zőrgő a propus un model al motivaţiei care explică trecerea de la trebuinţă la motiv.


El susţine că stimulii interni, care semnalizează instalarea unui anumit deficit în relaţia
organismului cu mediul, debutează printr-o trebuinţă. Această trebuinţă se exprimă prin
impuls, care reprezintă o stare de excitabilitate amplă, difuză, generalizată cu efect de
alarmare (semnal de activare). Semnalul este preluat apoi de intenţie. La acest nivel apare o
primă formă de conştientizare prin verbalizare. Subiectul realizează care este cauza alarmării
organice. În continuare se impune valenţa, întrucât satisfacerea unei trebuinţe este încărcată
afectiv, fie pozitiv, fie negativ. Aşadar valenţa poate fi definită ca încărcătura afectiv-
cognitivă pe care o are obiectul menit să satisfacă trebuinţa. La acest nivel se fac un fel de
evaluări, iar dacă valenţa este pozitivă, atunci procesul de satisfacere a trebuinţei poate
continua. Tendinţa constituie ultimul stimul intern, când subiectul manifestă o orientare spre
satisfacerea trebuinţei. La capătul acestui proces se află motivul. Prin motiv trebuinţa este
constientizată şi se elaborează scopul, ţinta prin atingerea căreia trebuinţa va fi satisfacută.
Acest model al trecerii de la trebuinţă la motiv demonstrează că motivaţia este un proces
complex, care vizează o categorie de stimuli interni, de natură biologică, fiziologică sau
psihologică, care acţionează din interior în virtutea unei stări de necesitate indiferent cât de
sofisticată este trebuinţa respectivă.

1. Definirea trebuinţei

După cum a reieşit şi din modelul lui Zőrgő, trebuinţa desemnează o stare internă de
necesitate a organismului. În starea de trebuinţă se întâlneşte o excitabilitate crescută faţă de
anumiţi stimului. Ea se exprimă în activităţi exploratorii presupunând: activare, sensibilizare
selectivă, expectanţă şi imblod.
De-a lungul timpului au existat mai multe definiţii ale trebuinţei, care nu diferă însă
foarte mult ca sens. De exemplu, Bize (1968) definea trebuinţa ca «proces pulsional de bază».
Din perspectiva cibernetică, Laborit consideră că «trebuinţa corespunde cantităţii de energie
necesară unei structuri vii pentru a se menţine ca atare». La Freud trebuinţa reprezenta un
concept de limită între fiziologic şi psihic. Iar C. Bălăceanu vedea trebuinţa ca pe un «act de
semnalizare a modificărilor perturbatoare ce intervin în sistemul organic şi în sistemul de
personalitate» (apud Popescu-Neveanu, 1977). Zlate(2000) considera trebuinţele
drept structuri motivaţionale bazale şi fundamentale ale personalităţii, forţele ei motrice cele
mai puternice, reflectând cel mai pregnant echilibrul biopsihosocial al omului în condiţiile
solicitărilor mediului exterior. Nuttin, din perspectiva modelului său relaţional asupra
motivaţiei, consideră trebuinţa ca o relaţie preferenţială a individului cu un obiect, în sensul
că absenţa acestuia derajnează funcţionarea fiziologică a individului şi declanşează la el o
activitate care este orientată spre reinstalarea relaţiei preferenţiale .
Se presupune că la baza trebuinţei se află dispozitive neurosomatice, care reacţionează
la perturbări ale homeostaziei sau ale oricărei forme de echilibru de nivel superior. Întrucât
trebuinţele ţin în general de autoreglaj şi de realizarea acestuia în diferite forme şi la diferite
nivele, este dificil de localizat strict substratul fiziologic al trebuinţelor. Acţionând la nivelul
balanţei termice, biochimice, hormonale, neurale şi psihice, trebuinţele sunt concepute în
ordinea sistematică ca modalităţi specializate de semnalizare şi de reacţie. În general,
trebuinţa semnalizează o lipsă care există în organism, sau un exces, prin tensiuni, nelinişte,
necesităţi interne care au efecte pozitive sau negative aspura comportamentului individului.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Este important de reţinut faptul că trebuinţele există şi persistă mai ales într-o formă de
potenţialitate şi devin active ciclic sau circumstanţial doar în anumite momente. În concepţia
lui K. Lewin trebuinţa trebuie considerată întotdeauna în raport cu sistemul intern al
personalităţii, şi nu ca fiind ceva de sine stătător. Trebuinţele sunt dependente de interacţiunile
care au loc în forul intern al subiectului, în sistemul său biologic, fiziologic şi psihologic.
În plan funcţional, trebuinţele cuprind două fenomene esenţiale identificate de Hull şi
Tolman în anii ’30 în timpul experimentelor pe animale. Gradientul scopului se referă la
creşterea tensiunii pe măsura apropierii de ţintă (accelerarea vitezei de deplasare prin labirint
pe masura apropierii de hrană sau de ieşire). Reducţia de tensiune este specifică procesului
satisfacerii trebuinţei, ea intervine după restabilirea echilibrului.

2. Dinamica trebuinţelor

Trebuinţele nu reprezintă constante ale conduitei umane, ele prezintă un caracter


dinamic accentuat. În funcţie de gradul şi periodicitatea satisfacerii lor, dar şi în funcţie de
relaţiile fluctuante dintre ele, de raporturile în care se află una faţă de cealaltă, trebuinţele se
pot amplifica sau diminua. Cel care a vorbit cu precădere despre dinamica trebuinţelor şi
despre consecinţele nesatisfacerii lor a fost Sigmund Freud.
Modelul psihanalitic freudian are ca principiu central fenomenul de catharsis. Energia
psihică acumulată în inconştient produce perturbări ale echilibrului psihic, de aceea ea trebuie
să se descarce. Însă realitatea şi cenzura conştiinţei se opun frecvent satisfacerii anumitor
pulsiuni, în special a celor indezirabile social. Aşadar psihanaliza s-a centrat asupra
mecanismelor de depăşire a conflictelor şi de apărare a Eului. Menţionam în continuare cele
10 mecanisme de apărare enunţate de psihanalişti, considerând că acestea sunt relevante
pentru contribuţia adusă de psihanaliză în studiul şi înţelegerea dinamicii motivaţiei. Există o
singură menţiune în înţelegerea acestor mecanisme, şi anume aceea că ele pot fi extinse la
întreaga gamă de pulsiuni şi tendinţe, nu doar la pulsiunea sexuală, pe care Freud o privea ca
fiind baza pulsională unică.
a) Refularea : mecanism de respingere a pulsiunilor inconştiente ; în lupta cu
inconştientul, conştientul are câştig de cauză, această confruntare înseamnă însă consum de
efort şi de energie ; pulsiunea nu dispare, ea rămâne în inconştient până când găseşte o
modalitate de manifestare.
b) Sublimarea : pulsiunile inacceptabile pentru conştiinţă sunt transformate în
pulsiuni acceptabile şi investite în activităţi placute (ex.: pictura) sau utile.
c) Proiecţia : pulsiunile inacceptabile proprii sunt atribuite altei persoane.
d) Identificarea : adoptarea de însuşiri care aparţin altui individ şi
considerarea ca fiind proprii (inversul proiecţiei).
e) Simbolizarea : trebuinţele sunt satisfacute pe căi simbloice, indirecte .
f) Formaţiunea reacţională: în lupta împotriva unui impuls inacceptabil
subiectul activează opusul acestuia ( ex. o persoană care simte impulsuri sexuale puternice
poate deveni o luptătoare pentru moralitate).
g) Raţionalizarea : interpretarea propriului comportament într-o manieră ce îl
face să pară acceptabil, găsirea de circumstanţe atenuante.
h) Regresia : revenirea, în faţa conflictului, la forme precoce de
comportament afectiv, la reacţiile din stadiul copilăriei ;
i) Deplasarea : apare atunci când obiectul spre care se îndreaptă satisfacerea
unui impuls nu este accesibil, în cazul acesta impulsul se manifestă asupra unui alt obiect,
care îl înlocuieşte pe primul.
j) Disocierea : pulsiunile inacceptabile sunt separate de subiectul conştient,
producându-se un fel de dedublare a personalităţii.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Cercetarile şi informaţiile actuale oferite de domeniul biologiei permit o depăşire a


modelului homeostazic, cum este şi cel psihanalitic, care susţine importanţa cu precădere a
pulsiunilor instinctive în determinarea conduitei. Trebuinţele native se manifestă şi se
modifică prin condiţionări complicate la om, precum factori sociali, educaţie, instrucţie,
experienţa de viata şi integrarea acestora în sistemul propriu de percepere a lumii. Pe lângă un
număr destul de redus de trebuinţe native primare, în ontogeneza sa dobândesc trebuinţe noi,
specific umane, care se află fie în continuarea trebuinţelor fiziologice, fie sunt complet
deosebite de acestea, cum este de exemplu trebuinţa de spiritualitate.

3. Legi ale trebuinţelor

Trebuinţele reprezintă factori fundamentali în interacţiunea subiectului cu mediul şi au


un rol important în modul cum persoana sa raportează la mediul său, aceasta poate percepe
mediul ca fiind ostil, dacă nu permite îndeplinirea unor trebuinţe fundamentale, sau îl poate
percepe ca fiind prietenos dacă acesta permite satisfacerea majorităţii trebuinţelor. De
exemplu o familie care are nevoie de linişte şi de aer proaspăt va percepe mediul ostil dacă în
apropierea locuinţei lor se va construi o uzină care să producă poluare fonică şi poluarea
aerului. Aceeaşi familie, dacă va locui într-o zonă de munte va percepe mediul ca fiind
prietenos. Trebuinţele, îndeplinind funcţii energetice, funcţionale şi informaţional-reglatorii,
sunt stări de necesitate prezente în toate genurile de conduită, inclusiv în cele cognitive,
estetice şi morale.
În literatura de specialitate s-a încercat formularea unor legi ale trebuinţelor, care să
surprindă şi să sistematizeze elemente tipice. Cea mai mare contribuţie în acest sens au avut-o
psihologii aparţinând curentului funcţional. Cel care a introdus conceptul de psihologie
funcţională a fost William James, avându-l ca şi continuator pe Ed. Claparede. Viziunea
funcţională susţine că fenomenele psihice formează un întreg, o structură unitară, şi consideră
că aceste fenomene au un rol important în adaptarea organismului la mediul său social natural.
Potrivit lui Claparede, un organism viu este un sistem care încearcă să-şi păstreze unitatea şi
echilibrul; atunci când simte că este în pericol de a se destrăma, se aduce pe sine în stadiul
anterior.
Ed. Claparede face distincţia între trebuinţe substanţiale care se referă la consumarea
obiectului (ex. hrănirea) sau utilizarea lui şi trebuinţe funcţionale care implică reproducerea
unei funcţii a unei activităţi ce face parte din programul subiectului (ex. muncă, lectură,
creaţie, sport). În special «trebuinţele funcţionale deschid accesul către zona superioară a
existenţei socio-culturale» (Popescu-Neveanu, 1977).
Din cele 12 legi ale conduitei formulate de Ed. Claparede, opt legi au în centru
trebuinţele. Mai jos sunt prezentate aceste 12 legi din care se poate desprinde rolul important
al trebuinţelor în sistemul de conduită.

1) Legea trebuinţei : «orice trebuinţă tinde să provoace reacţii care sunt proprii
pentru a o satisface».
2) Legea extensiunii vieţii mintale : «dezvoltarea vieţii mintale este
proporţională cu distanţa existentă între trebuinţe şi mijloacele de a le satisface».
3) Legea conştientizării : «individul devine conştient de un proces, de o relaţie
sau de un obiect, cu atât mai târziu cu cât conduita sa a implicat, mai devreme şi timp mai
îndelungat, folosirea automată, inconştientă, a acestui proces, relaţie sau obiect».
4) Legea anticipaţiei : «orice trebuinţă care, prin natura ei, riscă să nu se poată
satisface imediat, apare cu anticipaţie».
5) Legea interesului : «orice conduită este dictată de un interes».

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

6) Legea interesului momentan : «în fiecare moment organismul acţionează


urmând linia interesului său major ».
7) Legea de reproducere a asemanatorului : «orice trebuinţă tinde să repete
conduita ce i-a reuşit înainte, într-o împrejurare similară».
8) Legea tatonării : «când situaţia este atât de nouă încât repetiţia
asemănătorului este ineficace, trebuinţa declanşează o serie de reacţii de căutare, de încercări,
de tatonări».
9) Legea compensaţiei : «când echilibrul perturbat nu poate fi restabilit printr-
o reacţie antagonistă faţă de deviaţia pe care o suscitase».
10) Legea autonomiei funcţionale : «în fiecare moment al dezvoltării sale,
organismul constituie o unitate funcţională, altfel spus, capacităţile sale de reacţie sunt
ajustate la trebuinţele sale».
11) Legea celui mai mic efort : «subiectul tinde spre satisfacerea trebuinţei
urmând linia celei mai mici rezistenţe».
12) Legea substituirii : «când un scop nu poate fi atins printr-o tehnică oarecare
(printr-un anumit comportament), o altă tehnică i se substituie, vizând acelaşi scop ».
(Claparede, 1950).
Deşi nu foarte sistematizate şi riguros formulate, aceste legi explică într-o oarecare
măsură funcţionarea conduitei în raport cu trebuinţele, modul cum trebuinţele ghidează,
influenţează, comportamentele umane. Este important faptul că se face distincţia între
interesul momentan, trebuinţele imediate, şi interesul major, care se constituie din trebuinţele
de nivel superior care sunt parte integrată din structura de personalitate a subiectului.

4. Trebuinţe fundamentale

Trebuinţele au un caracter social-istoric ele apar şi persistă atâta vreme cât în mediul în
care trăieşte subiectul există posibilităţi de satisfacere a lor. Atunci când aceste posibilităţi nu
mai există datorită modificării contextului social, aceste trebuinţe dispar şi se formează altele
în conformitate cu noul context de viaţă. Însă trebuinţele evoluează nu numai o dată cu
evoluţia societăţii, ci şi o dată cu evoluţia individului, ele fiind dependente de sistemul intern
al personalităţii.
Clasificarea trebuinţelor se poate face după mai multe criterii. Astfel, în funcţie de
conţinutul şi de geneza lor, trebuinţele pot fi primare (înnăscute, care asigură integritatea
fizică a organismului) şi secundare (formate în ontogeneză, care asigură integritatea psihică a
individului). Trebuinţele primare includ : trebuinţe organice sau biologice (foame, sete, sex)
şi trebuinţe fiziologice (mişcare, relaxare). Aceste trebuinţe sunt comune la om şi la animal,
însă la om ele sunt modelate social, istoric şi cultural dobândind astfel un anumit specific. În
categoria trebuinţelor secundare sunt incluse trebuinţele materiale (locuinţă, confort,
utilităţi), trebuinţe sociale (comunicare, relaţionare, apartenenţă la un grup), trebuinţe
spirituale (cunoaştere, estetică, etică, autorealizare).
O altă clasificare a trebuinţelor se poate face în funcţie de nivelul la care se realizează
relaţia dintre individ şi mediu. Dacă relaţia are loc la nivel biologic atunci apar trebuinţe
biologice ale căror modalităţi de realizare sunt limitate la căteva mijloace fiziologice.
Numărul mai mare de trebuinţe apare la nivelul relaţiilor psihosociale, aici se încadrează
trebuinţele sexuale, care sunt încărcate psihosocial, sunt investite cu semnificaţie, trebuinţele
erotice, trebuinţele de apreciere, de ajutor, de cooperare, de ataşament social şi afectiv etc.
Există şi trebuinţe care apar la nivelul construcţiilor, în urma contactelor informative şi
cognitive dintre indivizi, astfel de trebuinţe sunt : trebuinţa de informare, trebuinţa de a fi în
contact cu realitatea, trebuinţa de valori.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

În funcţie de gradul de generalitate trebuinţele pot fi generale, se manifestă în mai


multe tipuri de activităţi, sau specifice, au un caracter mai restrâns (apud Zlate 2000).
Oamenii au anumite nevoi fundamentale comune si universale. Aici nu este vorba
despre nevoi fiziologice sau biologice, ci despre nevoi psihologice. Aceste nevoi trebuie
indeplinite cel putin pana la un punct rezonabil pentru ca noi sa putem functiona optim in
lume, pentru a ne simti bine si pentru a putea continua sa ne dezvoltam.
Mulţi psihologi au luat în discuţie problema nevoilor fundamentale, noi vom prezenta
clasificarea făcută de Ervin Staub şi Laurie Pearlman. Ervin Staub şi-a fundamentat concepţia
despre trebuinţele fundamentale în studiile sale: studiu despre originile genocidului şi modul
în care frustrarea nevoilor fundamentale contribuie la genocid ; studiu despre originile
agresivităţii individuale şi rolul pe care nevoile fundamentale îl au în această agresivitate ;
studiu asupra originilor întrajutorării şi altruismului şi rolul atât al împlinirii nevoilor
frundamentale, cât şi al frustrării lor. Laurie Pearlman este autoarea cărţii «Trauma şi
terapeutul» (1995). Ea a studiat impactul experienţelor de viaţă traumatizante asupra nevoilor
şi rolul trebuinţelor în vindecarea după o experienţă traumatică.
Aceşti doi autori au identificat 7 nevoi fundamentale ale fiinţei umane:
1) Trebuinţa de securitate, de siguranţă reprezintă cea mai «bazală» nevoie psihologică.
Această trebuinţă este definită de cei doi psihologi ca fiind «nevoia de a şti sau de a crede că
vom fi feriţi de agresiuni fizice sau psihologice [...], şi că vom putea să ne satisfacem nevoile
primare, biologice (foame, sete, sex) şi nevoile de adăpost». De asemenea, în cadrul acestei
trebuinţe se încadrează şi nevoia de a-i şti în siguranţă pe cei pe care îi iubim.
2) Trebuinţa de eficienţă şi de control. Satisfacerea acestei trebuinţe fundamentale duce
la credinţa că «avem capacitatea de a ne proteja de rău (pericol, atacuri) şi de a ne atinge
scopurile importante». Trebuie de asemenea să ştim că ne putem controla comportamentul
faţă de ceilalţi. La vârsta adultă, controlul de sine oferă convingerea că persoana poate avea o
viaţă plină de sens şi că are potenţialul de a produce o schimbare în comunitatea sa sau chiar
în lumea în care trăieşte.
3) Trebuinţa de identitate pozitivă şi de stimă de sine. Satisfacerea acestei trebuinţe este
condiţionată de capacitatea noastră de a dezvolta şi de a menţine o imagine de sine pozitivă. O
identitate de sine pozitivă cere a fi conştienţi de propria persoană şi a ne accepta pe noi înşine,
cu calităţi şi limitări. Satisfacerea acestei nevoi reclamă experienţă şi cunoştinţe despre lume
şi despre existenţa noastră în lume. «Împlinirea nevoii de identitate pozitivă şi de stimă de
sine ne oferă posibilitatea de a deveni cine dorim să devenim ».
4) Trebuinţa de relaţionare pozitivă si de stimă pentru ceilalţi. Aceasta este nevoia de a
avea relaţii apropiate cu indivizi sau cu grupuri: prietenii intime, legături de familie şi relaţia
cu comunitatea.
5) Trebuinţa de autonomie şi încredere în sine se referă la abilitatea noastră de a lua
propriile decizii, de a face propriile alegeri, de a fi o entitate separată. Această abilitate
implică încrederea în propria judecată şi în propriile concepţii.
6) Trebuinţa de a înţelege realitatea reprezintă nevoia de a înţelege oamenii şi lumea
(cum sunt oamenii, cum acţionează, motivul pentru care oamenii fac ceea ce fac, motivul
pentru care lucrurile se succed într-un anumit mod). Această trebuinţă reprezintă baza pentru
a înţelege locul nostru în lume. Viziunea noastră asupra oamenilor ne ajută să dăm un sens
lumii şi relaţiilor noastre cu alţi oameni, cu locuri, cu instituţii şi cu viaţa ca un întreg.
Înţelegerea noastră asupra realităţii ne poate ajuta să oferim vieţii semnificaţie. Ne poate ajuta
să ne adaptăm în lume şi să ne creăm o imagine asupra a cum vrem să ne trăim viaţa, asupra
valorilor şi credinţelor noastre.
7) Trebuinţa de spiritualitate şi transcendenţa se referă la nevoia de a fi conectaţi cu
ceva care ne depaşeşte, cu ceva mai presus de sinele nostru. Această nevoie devine importantă
mai ales în ultimii ani de viaţă, însă temelia pentru satisfacerea ei se clădeşte de-a lungul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

întregii vieţi. Putem satisface această trebuinţă prin experienţe spirituale sau prin legatura cu
Dumnezeu sau alte entităţi spirituale. De asemenea, putem să ne satisfacem această nevoie
prin conexiunea cu natura sau prin crearea unui sens mai înalt, mai universal pentru propria
existenţă. O altă modalitate de împlinire a acestei trebuinţe este prin acte de caritate, prin
venirea în întâmpinarea celor care au nevoie de ajutorul nostru.

2.2. CONCEPTUL DE MOTIV

1. Definirea motivului

Motivul este o stare ipotetică a organismului care declanşează comportamentul şi care


împinge individul spre atingerea scopului. În literatura de specialitate există o multitudine de
definiţii şi de explicaţii cu privire la motiv. Le vom prezenta în continuare pe cele mai
semnificative. Leontiev se referă la motive ca fiind «trebuinţele constientizate», această
definiţie este însă puţin intelectualizată deoarece este cunoscut faptul că nu toate motivele
sunt conştientizate, uneori persoana actionează pentru satisfacerea trebuinţei fără să fie
neapărat conştientă de motivul care a declanşat comportamentul său. Conştientizarea
sistemului intern de motive reprezintă un pas în dezvoltarea personală a fiecărei persoane.
Michotte era de părere că natura şi funcţia motivului reprezinta o «cauză internă» a
comportamentului. Această definiţie se referă la momentele când subiectul, prin decizie şi
iniţiativă, se impune mai mult sau mai puţin situaţiilor pe care le are de depăşit.
Paul Diel este susţinătorul ideii «motivelor intime». Acestea sunt dorinţele sau secrete
ale individului, unele inconştiente, iar altele conştientizate, valorizate şi integarate care
constituie fundamentul pentru formarea proceselor psihice complexe.
Mielu Zlate oferă urmatoarea definitie: «motivul este mobilul care declanşează, susţine
energetic şi orientează acţiunea» (Zlate, 2000). Din această definiţie reies cele două roluri
importante ale motivului: unul de energizare, mobilizează energia necesară pentru satisfacerea
trebuinţei, şi unul de orientare şi direcţionare, ghidează comportamentul înspre obiectul ce
poate satisface starea de necesitate.
Aşa cum este el definit de Mihai Golu, motivul este «acel mobil care stă la baza unui
comportament sau acţiuni concrete». Motivul exprimă «forma concretă, actuală în care se
activează şi manifestă o (...) stare de necesitate » (Golu, 2004).
În privinţa deosebirilor dintre trebuinţă şi motiv, acestea se pot face în baza a două
criterii: raportul cu acţiunea şi gradul de generalitate. În funcţie de primul criteriu observăm
că trebuinţa nu are puterea, energia necesară pentru declanşarea acţiunii, în schimb, motivul
activează şi declanşează întotdeauna comportamentul de satisfacere. În ceea ce priveşte cel
de-al doilea criteriu, trebuie să menţionam faptul că trebuinţa este orientată spre o categorie
mai largă de obiecte (de exemplu, senzaţia de foame declanşează trebuinţa de hrană), iar
motivul are un obiect clar determinat (în cazul senzaţiei de foame subiectul doreşte să
mănânce friptura cu cartofi prăjiţi, de exemplu).

2. Structura şi elaborarea motivului

Structura internă a motivului poate fi privită sub două aspecte principale: motivul ca
activare internă şi semnalizare a unui dezechilibru şi motivul ca factor declanşator al
acţiunilor propriu-zise. În ceea ce priveşte primul aspect se poate spune că motivul se
suprapune peste conceptul de trebuinţă, există o identificare a motivului cu trebuinţa. Astfel
există posibilitatea ca privarea trăita ca anxietate şi ca tendinţa să nu fie conştientientizată,
starea de necesitate fiind prezentă, fără a declanşa însă acţiunea. Aceste trebuinţe se numesc

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

trebuinţe pasive, ele apar la nivelul inconştientului şi nu au suficientă forţă pulsională pentru a
declanşa comportamentele efective.
Motivul ca factor declanşator nu mai este sinonim cu imblodul, ci prezintă o structură
mai complexă ce conţine elemente energetice şi operaţionale. Pieron considera că « motivul
este mobilul care alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizată». Acest lucru
se întâmplă deoarece a identifica un motiv înseamnă a găsi răspunsul la întrebarea «de ce ?».
Care este acel factor intern care a declanşat un anumit raspuns comportamental ?
Principalele componente structurale ale unui motiv în funcţie de care acesta poate fi
evaluat şi analizat sunt, după cum le-a identificat Mihai Golu, conţinutul, intensitatea, durata
şi nivelul de integrare.
Conţinutul se apreciază în funcţie de starea de necesitate care este reflectată de motiv şi
în funcţie de comportamentele pe care le reclamă satisfacerea lui. De exemplu, starea de
necesitate care se manifestă prin senzaţia de foame va constitui conţinutul motivului care va
declanşa comportamentul de căutare a hranei. Conţinutul motivului de a căuta o relaţie intimă
cu o persoană de sex opus este reprezentat de nevoia de sexualitate şi de cea de afiliere. În
acelaşi mod, nevoia de autorealizare va fi conţinutul motivului de a obţine performanţa.
Intensitatea se referă la încărcatura energetică a motivului. Ea se concretiza prin forţa
presiunii executată asupra mecanismelor decizionale şi de execuţie. În funcţie de intensitate
motivele pot fi: puternice, moderate şi slabe. Maslow a realizat piramida trebuinţelor în
funcţie de intensitatea lor, astfel trebuinţele biologice şi fiziologice au o intensitate mai mare
decât cele cognitive sau estetice, manifestându-se mai pregnant în comportament. În
comparaţie cu o dorinţă, un ideal, o aspiraţie, trebuinţa are intensitate mult mai mare.
Variabila temporară a motivului are un caracter circumstantial, putând fi ori crescută, ori
scăzută. Există o regulă de bază ce priveşte raportul dintre intensitate şi durată:
«intensitatea motivului creşte proporţional cu durata amânării satisfacerii stării de necesitate»
(Golu, 2004). Pentru ca o activitate să fie reglată optim este necesară nu doar simpla prezenţă
a unui motiv, ci şi un anumit nivel de activare al său (intensitatea).
Durata exprimă timpul în care motivul se menţine în stare activă dominantă, fără a fi
însă satisfacut. Se pare că orice motiv se activează şi se menţine în prim planul conştiinţei o
anumită perioadă, până în momentul în care atinge punctul de maximă intensitate. Apoi, dacă
nu este satisfăcut, intensitatea sa scade treptat şi iese din sfera conştiinţei.
Nivelul de integrare are în vedere posibilitatea subiectului de a identifica şi de a
exprima verbal motivul. Există două niveluri extreme: unul la care motivul este pe deplin
conştientizat, subiectul asumându-şi responsabilitatea pentru necesitatea sa; şi un altul la care
motivul se activează şi functionează la nivel inconştient. Caracteristice pentru cel de-al doilea
nivel sunt stările de somnambuluism, lapsusurile, automatismele etc. Bineînţeles că între cele
două extreme există un continuum de niveluri intermediare. Este important faptul că orice
motiv, indiferent de natura sa, trebuie analizat şi prin prisma raportului conştient/inconştient.

2.3. FORMELE MOTIVAŢIEI

Motivatia homeostazica

Homeostazia este tendinţa organismului de a menţine constant mediul intern în ciuda


schimbărilor care au loc în mediul extern, schimbări care îşi exercită influenţa asupra
organismului. Pentru a explica modul de funcţionare a homeostaziei, în literatura de
specialitate, s-a folosit comparaţia cu termostatul. Acest aparat este constituit din 3 elemente:
senzorul (cel care masoară temperatura camerei), valoarea ideală (temperatura optimă, dorită)
şi comparatorul (care compară temeratura înregistrată din mediul extern cu temperatura
dorită). Dacă temperatura înregistrată este mai mică sau mai mare decât valoarea ideală,

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

mecanismul va intra în funcţiune şi va regla temperatura până când aceasta va atinge nivelul
dorit.
Într-un mod similar funcţionează toate sistemele homeostazice. Un sistem homeostazic
are ca punct cenral o variabilă care trebuie reglată. Iar pentru a putea regla respectiva variabilă
sistemul este dotat cu: o valoare ideală, senzori ce masoară variabila, un comparator şi
programe de adaptare care intră în funcţiune atunci când variabila prezintă o valoare sub sau
peste cea ideală. Pentru menţinerea temperaturii corporale organismul trebuie în permanenţă
să monitorizeze nivelul acesteia şi să îl compare cu nivelul optim. Pentru sete nivelul apei în
celule şi în sânge este variabila ce trebuie reglată. Nivelul zahărului în sânge, nivelul
grăsimilor etc. sunt variabilele ce trebuie controlate în cardul foamei.
Motivele homeostazice sunt cele care selectează şi activează procesele şi
comportamentele necesare pentru eliminarea dezechilibrului. Aceste motive se declanşează
automat şi pot avea o desfaşurare şi o finalitate involuntară, inconştientă.
Motivaţia homeostazică nu se referă însă doar la menţinerea echilibrului fiziologic, ci şi
la păstrarea unui echilibru psihologic fapt ce determină stabilitatea personalităţii individului
uman, îi permite acestuia să facă faţă situaţiilor dificile, provocatoare, perturbatoare din
mediul extern. Astfel, o persoană care se află în faţa unei ameninţări se pregăteşte pentru
acţiune. Corpul mobilizează rezerve de energie şi produce anumiţi hormoni, precum
adrenalina, care îl pregatesc pentru conflict sau chiar pentru luptă. Acest tip de mobilizare
poate fi observat în reacţii psihologice cunoscute, în timpul unor emoţii puternice, a
pericolului sau a efortului fizic inima bate mai repede şi ritmul respirator se accentuează. Faţa
se înroşeşte sau devine palidă şi corpul începe să transpire. Persoana poate să experimenteze
dificultăţi respiratorii, tremur, fiori. Aceste manifestări fiziologice oferă persoanei starea
necesară pentru a se putea confrunta cu o situaţie tensionată putându-şi păstra echilibrul
fiziologic, dar şi psihologic.
Variabile psihologice care trebuie reglate pentru menţinerea sănătăţii psihice sunt:
raportul dintre polul pozitiv şi polul negativ al afectivităţii, consonanta cognitivă, raportul
dintre cunoştinţele menţinute în stare de activare şi cele uitate sau aflate sub nivelul de
activare etc.

Motivaţia de creştere şi dezvoltare

Pe parcursul ontogenezei oamenii se dezvoltă atât din punct de vedere fizic, biologic,
cât şi din punct de vedere psihologic. Motivaţia de creştere şi dezvoltare este implicată atât în
stadiile dezvoltării fiziologice, cât şi în stadiile şi etapele dezvoltării psihologice. În drumul
spre atingerea maturităţii motivele de creştere şi de dezvoltare sunt în continuă schimbare,
evoluţie, la fel ca şi specificul stadiilor care se modifică de la difuz şi nediferenţiat la conturat
şi clar diferenţiat. Această dinamică a motivelor constituie un mecanism de feed-back pozitiv
deoarece prin schimbările şi transformările pe care le activează şi le susţin ele produc o
evoluţie organizată, sistematică a sistemului personalităţii, având astfel un rol benefic.
Motivele de creştere şi de dezvoltare biologică, la fel ca şi motivele homeostazice care
privesc menţinerea echilibrului mediului intern al organismului, au un caracter spontan,
involuntar şi se desfăşoara în consecinţă la nivelul inconştientului. Aşadar individul nu
intervine în mod conştient în procesul de dezvoltare biologică, acest proces fiind mai mult
influenţat de o determinare genetică.
În ceea ce priveşte motivaţia creşterii şi dezvoltarii psihice ea se integrează la un
moment dat la nivel conştient, o dată cu formarea imaginii de sine şi cu dezvoltarea motivaţiei
intrinseci. Motivele dezvoltării psihologice pot beneficia de mecanismele autoevaluării şi de
prezenţa efortului voluntar. Aceste motive pot conduce activarea perseverenţei pentru

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

atingerea autoactualizării, pot determina stabilirea unor idealuri şi aspiraţii înalte, pot facilita
dezvoltarea intereselor pentru cunoaştere şi autocunoaştere etc.

Motivaţia pozitivă (antientropică)

Atât motivele homeostazice cât şi motivele de creştere şi dezvoltare constituie motive


pozitive deoarece satisfacerea lor are efecte reglatoare asupra organismului, de susţinere a
echilibrului psihic şi fizic al omului şi de menţinere a funcţionalităţii optime a personalităţii.
Motivaţia pozitivă este produsă de stimulările recompensatorii cum ar fi rezultate bune
în activitate, lauda, recompensa. Motivele pozitive pot fi primare şi secundare. De exemplu un
sportiv poate avea ca motivaţie pozitivă primară propriile performanţe şi reuşite şi ca
motivaţie pozitivă secundară aplauzele şi ovaţiile publicului.
În ceea ce priveşte motivaţia pozitvă trebuie să se ţină cont de două aspecte importante:
de ceea ce este în beneficiul individului şi de ceea ce este în beneficiul societăţii. Astfel,
pentru a putea spune că un motiv este pozitiv el trebuie să aibă efecte antientropice asupra
individului, să fie benefic pentru el, şi în acelaşi timp să nu aibă efecte entropice asupra
societăţii, a persoanelor care se află în preajma individului care îşi satisface o anumită nevoie.
Satisfacerea unei nevoi, chiar dacă aceasta este pozitivă pentru individ, nu trebuie să intre în
conflict cu normele sociale şi morale care sunt supraordonate acelor personale.

Motivaţia negativă (entropică)

Motivaţia negativă este produsă de folosirea unor stimului aversivi cum sunt
ameninţarea, blamarea, pedepsirea. Ea poate avea ca rezultat comportamente de evitare, refuz,
abţinere, sentimente de inadecvare, de inferioritate. În procesul educaţiei sau al învăţării se
recurge adesea la alternanţa recompensei şi a pedepsei, astfel copilul poate fi recompensat
dacă îşi îndeplineşte obiectivul şi pedepsit dacă acest lucru nu se întâmplă. Sunt cazuri în care
părinţii folosesc predominant motivaţia pozitivă sau pe cea negativă. Astfel, un copil care
avea obiectivul să ia nota 10 la o lucrare şi reuşeşte acest lucru într-o familie care foloseşte
motivaţia pozitivă el este lăudat, iar într-o familie care foloseşte motivaţia negativă el nu va fi
pedepsit. Dacă nu reuşeşte să ia nota maximă, în familia care foloseşte motivaţia pozitivă el
nu va fi lăudat dar nici nu i se va reproşa, iar în familia care funcţionează după principiul
motivaţiei negative, el va fi blamat.
În ceea ce priveşte cele două forme de motivaţie (entropică şi antientropică), E. B.
Hurlock a efectuat un experiment foarte interesant. El a împărţit o clasă de elevi în trei grupe
şi le-a dat sarcina de a rezolva probleme de aritmetică de dificultate scăzută pe parcursul a 5
zile. Înainte de începerea activităţii primul grup era lăudat pentru modul cum îşi îndeplinise
sarcinile în ziua precedentă, celui de-al doilea grup i se făceau observaţii, li se aduceau dojeni
legate de modul cum lucraseră în ziua precedentă, iar cel de-al treilea grup nu primea nici un
fel de feedback. Rezultatele studiului au arătat că cea mai eficace a fost lauda întrucât s-a
asociat cu instalarea unor stări afective pozitive; utilizarea dojenilor face ca performanţa să
scadă dat fiind faptul că produce stări afective negative; însă cea mai neeficientă metodă s-a
dovedit a fi ignorarea, această grupă de copii a avut rezultatele cele mai slabe. Concluzia este
că orice formă de motivare este mai bună decat absenţa motivării.
Pe lângă sensul discutat, de întărire negativă, care este «specific pentru natura şi
funcţiile motivaţiei» (Golu M., 2004), motivaţia negativă se referă şi la anumite motive a
căror satisfacere provoacă efecte plăcute, adaptative de moment şi care pe termen lung pot
afecta sănătatea persoanei producand serioase dezechilibre in planul personalitatii sau in plan
fiziologic. Asemenea motive negative sunt : nevoia de a fuma, nevoia de a consuma alcool,
nevoia de droguri, nevoia de a consuma alimente nesanatoase in exces etc. Aceste nevoi

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

controlate initial se pot transforma in timp, prin satisfacerea lor continua si excesiva, in factori
motivatori principali ai personalitatii, si in acest caz se consideră ca s-a instalat dependenţa.

Motivaţia extrinsecă

Atât întăririle pozitive (motivaţia entropică) cât şi întăririle negative (motivaţia


antientropică) reprezintă forme de motivare extrinsecă. Această formă de motivare se referă la
a întreprinde o anumită acţiune sau a se încerca atingerea unui anumit rezultat pentru o
recompensă exterioară sau pentru evitarea unei pedeapse. Factorii motivatori sunt aşadar
externi, tangibili, subiectul neavând dorinţa de a îndeplini o sarcină pentru propria satisfacţie
internă, pentru propria dezvoltare de sine, ci pentru ceea ce va primi în schimb. Motivaţia
extrinsecă se mai numeşte şi motivaţie indirectă, pentru că ceea ce motivează într-adevăr este
recompensa (sau pedeapsa) şi nu sarcina în sine şi semnificaţia acesteia.
Observăm că întâlnim forme de motivare extrinsecă pretutindeni în viaţa cotidiană:
supermarket-urile folosesc carduri de fidelitate şi reduceri, liniile aeriene recompensează
clienţii fideli prin mile gratuite, companiile utilizează bonusuri şi comisioane pentru
motivarea angajaţilor.
Trebuie să precizăm că motivaţia extrinsecă nu înseamnă că persoanei nu îi place
absolut deloc activitatea pe care o desfăşoară, ci înseamnă doar că plăcerea pe care o
anticipează de la un motivator extern îi va determina să continue respectiva activitate chiar şi
atunci când vor întâmpina o dificultate sau li se va părea mai puţin plăcută. Un puternic
motivator extern în mediul academic îl reprezintă nota. Un student poate avea ca sarcină să
facă un proiect de al cărui subiect nu este interesat în mod special, însă faptul de a primi o
nota mare îl motivează să ducă sarcina la bun sfârşit. Pe parcursul desfăşurării sarcinii el
poate poate deveni atras de subiectul în cauză şi motivaţia extrinsecă se poate transforma în
motivaţie intrinsecă.

Motivaţia intrinsecă

Motivaţia intrinsecă este acea formă de motivaţie în care persoana este determinată de
factori interni să facă un anumit lucru. Activitatea respectivă poate avea ca rezultat
menţinerea sau îmbunătăţirea concepţiei despre sine. Când o persoană este motivată intrinsec
se observa că ceea ce întreprinde îi face placere. Hobbiurile, de exemplu, sunt activităţi
personale care sunt motivate exclusiv intrinsec, ele nu sunt impuse de nimeni şi sunt
îndeplinite de subiect în mod voluntar, în timpul liber, fără a aştepta vreo recompensă. Ele
sunt o formă de manifestare a individualităţii şi a libertăţii personale, o formă de a face timpul
să treacă în mod constructiv şi plăcut. Motivaţia intrinsecă se mai numeşte şi motivaţie directă
deoarece motivatorul este conţinut de acţiunea în sine şi aduce un beneficiu interior persoanei.
Malone şi Lepper (1987) au definit motivaţia intrinsecă într-un mod mai simplu ca
fiind “ ceea ce fac oamenii fără recompensă externă”. Activităţile motivate intrinsec sunt cele
în care persoana se va implica pentru nici o altă recompensă decât pentru interesul şi bucuria
care le acompaniază. Malone şi Lepper au integrat o mare parte din cercetarile asupra
motivaţiei într-o sinteză a modalităţilor de a crea medii care să motiveze intrinsec. Această
sinteză este rezumată în Tabelul IV.1. După cum se poate observa în tabel, factorii care cresc
motivaţia se subdivid în factori individuali şi factori interpersonali.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Tabelul IV.1. Factorii care promovează motivaţia intrinsecă


Factor Descriere
Provocare Oamenii sunt cel mai bine motivaţi când lucrează
pentru scopuri cu sens personal,
atingerea respectivelor scopuri necesitâtnd o activitate
la un nivel de dificultate optim (mediu).
Curiozitate Ceva din mediul fizic atrage atenţia celui care învaţă
sau există un nivel optim de discrepanţă între
cunoştinţele sau aptitudinile prezente ale persoanei
şi între ceea ce pot ele deveni dacă subiectul
se implică într-un anumit tip de activitate.
Control Oamenii au o tendinţă înnăscută de a dori să
controleze ceea ce se întâmplă cu ei.
Fantezie (imaginaţie) Persoana foloseşte imagini mentale ale unor lucruri sau
situaţii care nu sunt prezente în realitate şi care îi
stimulează comportamentul.
Competiţie Se obtine satisfacţie in urma compararii performantei proprii cu
performanta altora, în cazul în care se constată că
performanţa proprie este mai înaltă.
Cooperare Unii oameni obţin satisfacţie prin ajutarea celorlalţi de a-şi atinge
scopul.

Recunoaştere Dacă realizările sale sunt recunoscute şi apreciate


persoana se simte mulţumită de munca depusă şi va fi
stimulată să continue în acelaşi ritm.

Motivaţia afilierii

Nevoia de a realţiona cu oamenii într-un context social reprezintă motivaţia pentru


afiliere. Motivaţia afilierii este prezentă la fiecare dintre noi, însă de la un individ la altul ea
ocupă un loc mai important sau mai puţin important în constelaţia personalităţii. Persoanele a
căror personalitate este dominată de acest tip de motivaţie vor da randament mai bun la locul
de muncă sau în activitatea pe care o desfăşoară dacă vor fi apreciate, lăudate, recunoscute
pentru meritele lor. Pe de altă parte, persoanele care au un nivel scăzut de motivaţie de afiliere
pot fi să se izoleze fie să se implice în acţiuni antisociale, manifestându-şi în felul acesta
agresivitatea.
În principal, motivaţia afilierii presupune nevoia de respect social, nevoia de cooperare
şi reconciliere şi capacitatea de empatie. Persoana încearcă să îşi creeze o poziţie socială
respectabilă; se supune normelor şi regulilor pentru a se putea integra fără probleme în mediul
în care lucrează şi pentru a fi apreciată; are o bună capacitate empatică şi rezonează la
problemele, dar şi la satisfacţiile celor din jur; stabileşte relaţii durabile, de prietenie, bazate
pe onestitate şi comunicare deschisă; simte satisfacţie atunci când îşi poate ajuta colegii să îşi
atingă obiectivele, cooperarea este foarte importantă pentru această persoană; se simte
deranjată de discuţiile în contradictoriu şi va căuta reconcilierea cu cel cu care a avut o
dispută; are nevoie de laude şi de aprecieri din partea şefului, dar şi a colegilor; va încerca să
obţină succesul mai degrabă în echipă decât individual.
În teoria nevoii de realizare McClelland consideră că într-o organizaţie oamenii cu
motivaţie de afiliere puternică sunt «jucatori de echipă» şi pot aduce beneficii organizaţiei
prin spiritul lor de cooperare, însă autorul era de părere că este mai benefică încurajarea
dezvlotării nevoii de realizare deoarece aceasta presupune o motivaţie intrinsecă pentru

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

performanţa în sine, spre deosebire de motivaţia de afiliere care este predominant extrinsecă
prin nevoia de a primi laude şi de aprecieri.

2.4. FUNCŢIILE MOTIVAŢIEI

O acţiune se declanşează ca urmare a apariţiei unui motiv, acel motiv este cel care
orientează comportamentul în vederea satisfacerii stării de necesitate, iar pentru că respectiva
acţiune să fie dusă la bun sfârşit este necesar ca motivul să fie activ pe toată durata
desfăşurării activităţii de satisfacere, oferind energia necesară. În consecinţă, cele trei funcţii
importante ale motivului sunt: funcţia de declanşare, funcţia de orientare-direcţionare şi
funcţia de susţinere şi energizare.
Funcţia de declanşare se referă la activarea organismului la un anumit nivel astfel
încât să se mobilizeze energia necesară începerii acţiunii de satisfacere a trebuinţei. Pentru ca
motivul să îşi exercite această funcţie de declanşator, este necesar ca intensitatea sa să
depăşească un anumit prag; apoi, cu cât este mai mare intensitatea motivului cu atât va avea o
forţă de declanşare mai puternică. Un rol important în funcţia de declanşare îl au şi
mecanismele cognitive de analiză-evaluare şi decizie; motivul trebuie să îndeplinească
anumite criterii de acceptare socială, de încadrare în schema mai largă de interese a
subiectului etc, pentru a se lua hotărârea de a trece la satisfacerea lui. De exemplu, o persoană
are nevoi estetice puternice şi este talentată la pictură, aceasta reprezentând hobby-ul său. Dar
în cazul în care are de realizat un proiect important pentru serviciu până la un anumit termen,
şi în timpul lucrului la proiect simte dorinţa de a picta, el îşi va frustra această dorinţă, sau o
va amâna, deoarece ceea ce are de îndeplinit este prioritar faţă de pasiunea sa. Aşadar, în
mecanismele de decizie este prezentă şi componenta volitivă, dacă persoana are o voinţă mai
slabă, va ceda impulsului de a picta şi va risca în felul acesta să îşi piardă serviciul.
Funcţia de orientare-direcţionare constă în ghidarea comportamentului pe o anumită
traiectorie, într-un anumit sens, cu scopul de atingere a obiectivului particular stabilit de
motiv. Această funcţie vine în continuarea funcţiei de declanşare deoarece nu este suficient ca
acţiunea să fie declanşată, ea trebuie sa fie orientată spre un scop, trebuie să aibă o finalitate
care să însemne satisfacerea stării de necesitate. J. Nuttin cuprinde aceste două fucţii în
definiţia pe care o dă motivelor, acestea fiind în viziunea sa: «formaţiuni ce conţin două
segmente, unul energizant şi dinamogen, iar celălalt direcţional sau orientativ».
Activitatea orientată spre scop nu este unidirectională, de la motiv la scop, deoarece pe
parcursul activităţii motivele se restructurează şi apar noi motive, trecându-se astfel şi de la
scopuri la motive.
Funcţia de susţinere se referă la menţinerea în stare activă a comportamentului
declanşat până la atingerea obiectivului. Aşadar, energizarea oferită de motiv este un proces
continuu care durează atât timp cât este necesar pentru ca starea de necesitate să fie
satisfacută. Această funcţie de susţinere şi energizare este dependenţa, după cum susţine M.
Golu (2004), atât de intensitatea motivului, cât şi de semnificaţia pe care motivul o are pentru
subiect. În consecinţă, la om «organizarea sferei motivaţionale se realizează nu numai după
forţa sau intensitatea energetică a motivelor, ci şi după o dimensiune valorică, de sorginte
socio-culturală (...), trebuinţele primare (...) subordonându-se celor secundare» (Golu, 2004).

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

MOTIVAŢIA ( III )

Conţinuturi:

3.1. Motivarea acţiunii personale.


• Locul controlului (Julian Rotter)
• Conştiinţa propriei eficienţe (Albert Bandura)
• Teoria neajutorării dobândite ( Martin Seligman)
• Teoria atribuirii ( Bernard Weiner )
3.2. Optimumul motivaţional şi performanţa.
3.3. Aspiraţie şi expectanţă.
3.4. Frustrare, agresivitate şi stres.
• Frustrarea
• Agresivitatea
• Stresul

Obiective:
1. Prezentarea manifestărilor comportamentale specifice motivării acţiunii personale
2. Prezentarea şi analiza relaţiei dintre optimumul motivaţional şi performanţă
3. Prezentarea şi analiza relaţiei dintre aspiraţie şi expectanţă
4. Prezentarea şi analiza relaţiei dintre frustrare, agresivitate şi stres.

Precerinţe:
Nu este cazul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Expunere:

3.1 MOTIVAREA ACŢIUNII PERSONALE

Ce îi determină pe unii oameni să persevereze în ceea ce fac şi ce îi determină pe alţii


să renunţe, să se declare învinşi ? Cum reuşesc unele persoane să dobândească încredere în
sine pe măsură ce evoluează, ce se dezvoltă, în timp ce alte persoane devin din ce în ce mai
neîncrezătoare în forţele proprii şi mai neajutorate? De ce anumiţi indivizi sunt capabili şi
dispuşi să îşi asume responsabilitatea eşecului dar şi meritele succesului, în timp ce alţii
atribuie atât eşecurile cât şi succesele altora? Acestea sunt întrebări la care diferiţi teoreticieni
au încercat să răspundă în încercarea de a înţelege factorii şi mecanismele interne care
determină şi influenţează motivarea acţiunii personale. În capitolul de faţă vom aborda
principalele perspective teoretice care au oferit explicaţii pentru modul în care persoanele sunt
motivate pentru a face o anumită activitate şi pentru modul în care acele persoane îşi asumă
sau nu consecinţele acţiunilor proprii.

Locul controlului ( Julian Rotter)

Locul controlului este considerat a fi un aspect important al personalitatii. Conceptul a


fost introdus de Julian Rotter in anul 1950. Locul controlului se refera la conceptia fiecaruia
despre cauzele evenimntelor importante care i se intampla. De exemplu, sunt oameni care
cred ca isi pot controla soarta si oameni care cred ca destinul lor este influentat de forte
externe.
Denumirea completă a conceptului lui Rotter este “locul controlului reîntăririi ». În
acest fel Rotter crea o punte de legatură între psihologia behavioristă şi cea cognitivă. În
opinia lui Rotter comportamentul este în mare parte ghidat de reîntăriri (recompense şi
pedepse) prin intermediul cărora indivizii ajung să îşi formeze credinţe referitor la cauzele
acţiunilor proprii. La rândul lor, aceste credinţe determină atitudinile şi comportamentele pe
care oamenii le adoptă. Înţelegerea conceptului de loc al controlului este înlesnită de
psihologul Philip Zimbardo: «Orientarea Locului controlului se referă la credinţa cum că
rezultatele acţiunilor noastre sunt fie determinate de ceea ce facem (orientarea locului
controlului spre interior) fie au ca şi cauză evenimente care scapă controlului nostru
(orientarea locului controlului spre exterior)» (Zimbardo, 1985).
Aşadar, locul controlului poate fi descris ca aflându-se pe un continuum liniar dinspre
exterior spre interior (Tabelul V.1.)

Tabelul V.1.

Locul controlului extern Locul controlului intern


Persoana crede că propriul Persoana crede că propriul
comportament este influenţat de comportament
soartă, este ghidat de hotărârile şi eforturile
noroc, sau alte circumstanţe personale.
exterioare.

Întrebarea care se pune este dacă este dezirabil ca o persoană să aibă un loc al
controlului intern sau unul extern. În general se pare că este mai sanatos din punct de vedere

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

psihologic ca omul să considere că are controlul asupra rezultatelor propriilor acţiuni. Un loc
al controlului mai intern este astfel preferabil. Din cercetări au rezultat următoarele tendinţe :

• Bărbatii tind să aibă un loc al controlului mai intern în comparaţie cu femeile ;


• Pe măsură ce înaintează în vărstă, oamenii dobândesc un loc al controlului mai
orientat spre interior ;
• Persoanele care se află pe poziţii mai înalte în scara ierarhică organizaţională tind să
aibă locul controlui intern (Mamlin, Harris, Case, 2001)

Totuşi trebuie evitat să se tragă concluzia excesiv de simplistă cum că locul controlui
intern este pozitiv şi locul controlului extern este negativ. În această privinţă există aspecte
mai complexe care nu trebuie trecute cu vederea. De exemplu :

• Persoanele care îşi asumă responsabilitatea pentru tot ceea ce se întâmplă neluând în
considerare şi rolul factorilor externi pot prezenta un grad mai scăzut de sănătate psihică şi o
oarecare instabilitate. O orientare internă trebuie în general să fie asociată cu competenţa,
eficienţa personală şi şansa pentru ca persoana să experimenteze în mod fericit sentimentul
responsabilităţii şi controlului personal. Oamenii cu locul controlui extrem de intern cărora le
lipsesc competenţa, eficienţa şi oportunitatea de a se realiza pot deveni anxioase, nevrotice
sau depresive. Cu alte cuvinte persoanele cu locul controlului intern trebuie să aibă o
perspectivă realistă asupra sferei lor de influenţă astfel încât să poată avea succes.
• Oamenii cu un loc al controlului extern pot uneori duce o viaţă mai liniştită, mai
relaxată şi chiar mai fericită decât persoanele cu locul controlului intern.

În ciuda acestor precauţii, cercetarile psihologice arată că persoanele cu locul


controlului interior par să se descurce mai bine în viaţă, de exeplu, ei tind să aibă o nevoie mai
mare de realizare şi să aibă parte de locuri de muncă mai bine plătite.
În discuţia despre locul controlului este important să luăm în considerare problema
cauzalităţii. Sunt circumstanţele de mediu (precum privilegiul sau dezavantajul) cele care
determină credinţa legată de locul controlului sau credinţele sunt cele care influenţează
situaţiile şi evenimentele care au loc? Uneori locul controlului este considerat ca fiind o
trăsătură stabilă a personalităţii, însă această concepţie poate fi înşelătoare, dat fiind că teoria
şi cercetările oferă indicaţii cum că locul controlului este de cele mai multe ori învăţat. Există
dovezi că, cel puţin până la un punct, locul controlului este un răspuns la circumstanţe. S-a
dovedit că anumite intervenţii psihologice şi educaţionale pot produce schimbări spre o
orientare internă a locului controlului.

Conştiinta propriei eficienţe (Albert Bandura)

Teoria conştiinţei eficienţei proprii a lui Albert Bandura (1986,1993,1997) are implicaţii
importante în studiul motivaţiei. Conceptul de «conştiinţă a propriei eficienţe» deţine un rol
central în teoria social-cognitivă a lui Bandura. Principiul de bază de la care porneşte autorul
este acela conform căruia există o mare probabilitate ca oamenii să se implice în activităţi în
care se percep ca fiind competenţi. Cu privire la educaţie, acest lucru înseamnă că cei care
învaţă vor încerca cel mai probabil să persevereze şi să aibă succes în acele sarcini în care se
consideră a fi eficienţi. Atunci când persoanele eşueaza în ceea ce fac acest lucru poate fi
cauzat fie de lipsa abilităţilor pentru sarcina respectivă, fie de prezenţa aptitudinilor necesare
dar de absenţa conştiinţei propriei eficienţe.
Conştiinţa propriei eficienţe are un rol cheie în reglarea cognitivă a motivaţiei deoarece
oamenii îşi stabilesc nivelul şi modul de distribuire a efortului în concordanţă cu efectele pe

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

care le aşteaptă în urma finalizării activităţii. Oamenii cu o conştiinţă a propriei eficienţe


semnificativ peste nivelul lor real de abilitare sunt predispuşi spre a îşi supraestima
capacităţile de a finaliza sarcina, ceea ce poate conduce la efecte negative grave în planul
personal, al imaginii de sine. De cealaltă parte, oamenii cu o conştiintă a propriei eficienţe
semnificativ sub aptitudinile personale au şanse minime de a se dezvolta şi de a-şi extinde
abilităţile. Cercetările arată că nivelul optim de conştiinţă a propriei eficienţe trebuie să fie
puţin peste capacităţile individului, întrucât acest lucru încurajează oamenii să se implice în
acţiuni care să reprezinte provocări şi care să îi ajute să câştige experienţa valoroasă.
În ceea ce priveşte mecanismul motivării acţiunii personale din perspectiva lui Bandura,
el a făcut anumite constatări. Astfel oamenii cu un nivel înalt al conştiinţei propriei eficienţe
într-o sarcină este probabil să depună mai mult efort şi să se arate mai persistenţi decât cei cu
un nivel scăzut al conştiinţei eficienţei personale. Pe de altă parte, conştiinţa scazută a propriei
eficienţe motivează persoana să afle mai multe despre subiect. Rezultatul poate fi acela că o
persoană cu un nivel înalt al conştiinţei propriei eficienţe să nu se pregătească suficient pentru
o sarcină, spre deosebire de persoanele cu un nivel scăzut al conştiinţei eficienţei personale.
Bandura a enunţat patru factori care afectează conştiinţa propriei eficienţe :
1.Experienţa. Experienţa personală este factorul cel mai important care determină
nivelul de conştiintă a propriei eficienţe. Astfel o persoană care a avut în cea mai mare parte
succes în activităţile pe care le-a întreprins va avea o conştiintă a propriei eficienţe mai
ridicată decât o persoană care s-a confruntat mai mult cu eşecuri şi a cărei conştiinţă a propriei
eficienţe este exponenţial mai scăzută.
2.Modelarea socială. Aceasta se referă la procesul de comparare socială. Când
persoanele văd că cineva are succes într-o anumită activitate acest lucru va avea ca efect
creşterea conştiinţei propriei efcienţe. Atunci când văd persoane eşuând propria constiinţă a
eficienţei va scade. Acest proces are efecte mai pronunţate atunci când persoana care are
succes sau eşec este considerată similară propriei persoane. Chiar dacă nu la fel de puternic în
influenţarea conştiinţei propriei eficienţe ca şi experientă personală, modelarea socială poate
avea efecte mai ales atunci când o persoană este în mod special nesigură de ea însăşi.
3.Persuasiunea socială. Acest factor se referă mai ales la încurajările sau la
descurajările venite din exterior referitoare la performanţele individului. În timp ce feedback-
urile negative scad conştiinţa propriei eficienţe, feedback-urile pozitive cresc această
conştiinţă. Se pare ca este mai usor să scazi conştiinţa propriei eficienţe a cuiva decât sa o
creşti.
4.Factori fiziologici. În situaţii extrem de stresante oamenii prezintă în general
manifestări fiziologice de stres precum: oboseală, dureri, greaţă etc. Percepţia persoanei
asupra acestor reacţii poate schimba conştiinţa eficienţei persoanei respective. Dacă o
persoană cu conştiinţa propriei eficienţe scăzută are “fluturi în stomac” înainte de a ţine un
discurs în public ea poate considera această manifestare ca pe un semn al propriei incapacităţi,
incompetenţe, scăzându-i în felul acesta şi mai mult eficienţa personală. De cealaltă parte, o
persoană cu un nivel înalt al conştiinţei propriei eficienţe este predispusă să interpreteze
asemenea semne fiziologice ca fiind normale şi neavând legatură cu abilitatea sa reală, această
persoană poate astfel să fie mai eficientă. Aşadar, modul în care fiecare interpretează
implicaţiile răspunsurilor fiziologice este cel care determină modificarearea nivelului
conştiinţei eficienţei personale, şi nu reacţia fiziologică în sine.
Ca şi în teoria locului controlului, Bandura abordează problema raportării persoanei la
propriul destin. Autorul susţine că persoanele cu o conştiinţă înaltă a propriei eficienţe cred în
general că deţin controlul asupra propriilor vieţi; ca acţiunile şi deciziile personale le
modelează viaţa. De cealaltă parte, oamenii cu o conştiintă scăzută a propriei eficienţe pot
considera că modul în care decurge viaţa lor nu ţine de ei şi pot căpăta un sentiment de
neputinţă.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Teoria neajutorării dobândite (Martin Seligman)

În anul 1965, psihologul americam Martin E. P. Seligman şi colaboratorii săi au


descoperit din întâmplare, în timpul unor experimente pe câini care încercau să surprindă
legătura dintre teamă şi învăţare, fenomenul de neajutorare dobândită. În 1967, împreună cu
Steve Meier, Seligman a început, în cardul Universităţii Cornell, experimentele pe care s-a
fondat teoria neajutorării dobândite.
Neajutoarea dobândită este o condiţie psihologică în care persoana a învăţat să acţioneze
sau să se poarte ca fiind neajutorată într-o anumită situaţie, chiar dacă în realitate persoana are
puterea de a schimba sau de a ieşi din situaţia neplacută în care se afla. Teoria neajutorării
dobândite susţine că depresia clinică şi bolile mentale care relaţionate cu aceasta sunt urmarea
credinţei că rezultatul unei circumstanţe, a unui eveniment, nu poate fi controlat.
În prima parte a experimentului lui Seligman şi Maier, câinii, împărţiţi în trei grupuri,
au fost puşi în hamuri. Primul grup a fost ţinut în ham o perioadă de timp şi apoi a fost
eliberat. Câinii din grupurile 2 şi 3 erau legaţi împreună în perechi, un câine din grupul 2 cu
un câine din grupul 3. Un câine din grupul 2 era supus în mod intenţionat durerii prin
electroşocuri, a căror acţiune puteau să o stopeze apăsând o manetă. În acelaşi timp perechea
sa din grupul 3 era expus la electroşocuri de aceeaşi intensitate şi durată, dar maneta sa nu
putea să oprească şocurile electrice. Astfel, câinilor din grupul 3 li se părea că şocurile se
opresc în mod aleator, deoarece câinele său pereche din grupul 2 era cel care cauza încetarea
durerii. Pentru câinii din grupul 3 şocurile erau aparent de neocolit, erau neputincioşi în faţa
lor. Câinii din grupurile 1 şi 2 şi-au revenit rapid din această experienţă, dar câinii din grupul
3 au învăţat să fie neajutoraţi şi au manifestat simptome similare cu cele prezente în depresia
clinică.
În partea a doua a experimentului, aceste trei grupuri de câini au fost testate într-o cutie
împărţită în două părţi de un mic obstacol (Figura V.1.). Câinii puteau să scape de şocurile
electrice dacă săreau peste acel obstacol. În marea lor majoritate, câinii din grupul 3, care
«învăţaseră» înainte că nimic din ceea ce făceau nu putea să oprească şocurile, se aşezau pur
şi simplu în mod pasiv şi schelălăliau. Chiar dacă ar fi putut cu uşurinţă să scape de şocuri, ei
nici măcar nu au încercat.

Figura V.1.

Este important de subliniat că nu în toate cazurile se instalează neajutorarea dobândită.


Seligman a studiat comportamentul a aproximativ 150 de câini între anii 1965-1969. În jur de
100 dintre aceştia (2/3) au manifestat simptomele de neajutorare după adiministrarea
electroşocurilor care nu puteau fi evitate. Restul de 1/3 s-au manifestat complet normal după
aceea şi au învăţat să scape de şocuri în testul din cutia cu obstacol. Astfel nu există nici un

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

rezultat clar, nu se putea stabili o cauzalitate univocă, deoarece câinii fie învăţau să evite şocul
fie îl acceptau în mod pasiv atunci când erau supuşi la cea de-a doua parte a experimentului.
Mai mult decât atât, aproximativ 5% dintre câini, care nu fuseseră niciodată puşi în situaţia de
a primi şocuri fără a putea scăpă, s-au arătat neajutoraţi când au fost expuşi prima dată la
situaţia de condiţionare operantă din cutia cu obstacol.
Diferenţa dintre persoanele care se adaptează şi cele care cedează nervos în urma unei
presiuni psihologice îndelungate a fost de asemenea studiată în anii 1950 în contextul
«spălării de creier».
Experimente realizate ulterior de către alţi cercetători au avut rezultate similare cu cele
ale lui Seligman şi Maier. În toate cazurile predictorul principal al unui răspuns depresiv era
lipsa controlului asupra stimulului negativ. Un experiment efectuat de Finkelstein şi Ramey în
1977 a avut ca subiecţi bebeluşi umani. Aceştia erau împărţiţi în două grupuri. Bebeluşii
dintr-un grup erau aşezaţi într-un pătuţ cu o pernă cu senzori, făcută astfel încât mişcarea
capului bebeluşului să controleze rotaţia caruselului de deasupra patului. Copiii din celalalt
grup nu aveau nici un control asupra mişcării caruselului şi nu puteau decât să îl privească şi
să se bucure de mişcările acestuia. În partea a doua a experimentului ambele grupuri de
bebeluşi au fost testate în patuturi care permiteau controlarea caruselului. Deşi acum toţi
copiii aveau putere asupra caruselului şi mişcărilor acestuia, numai bebeluşii din primul grup,
care învăţaseră din experienţa primei părţi a experimentului despre perna cu senzori au folosit
această posibilitate de a controla caruselul.
Un experiment similar a fost facut de Hiroto şi Seligman, utilizând subiecţi adulţi.
Experimentul presupunea ca subiecţii să execute sarcini mentale în condiţii inconfortabile de
zgomot. Rezultatele au arătat că dacă o persoană putea folosi un întrerupător pentru a opri
zgomotul performanţa sa se îmbunătăţea, cu toate că rareori se obosea să oprească sunetul. Se
pare că faptul în sine de a fi conştient de această opţiune era suficient pentru a contracara în
mod semnificativ efectele perturbatoare ale zgomotului.
Cercetările ulterioare au arătat că teoria iniţială a neajutorării dobândite nu putea să
explice reacţiile variate ale oamenilor la situaţii care pot provoca neajutorarea dobândită.
Uneori neajutorarea dobândită se manifesta doar în anumite situaţii specifice, iar alte ori ea se
generalizeaza asupra tuturor situaţiilor în care persoana este implicată.
Sistemul atribuţional al individului era cheia spre a înţelege de ce oamenii răspundeau
diferit la evenimente neplăcute. Deşi un grup de persoane poate experimenta aceleaşi efecte
negative sau efecte adverse similare, modul în care fiecare persoană interpretează sau îşi
explică evenimentul va afecta posibilitatea de a dezvolta neajutorare dobândită urmată de
depresie.

Teoria atribuirii (Bernard Weiner)

Teoria atribuirii (Weiner 1980,1992) este probabil cea mai influentă teorie
contemporană cu inplicaţii importante în studiul şi înţelegerea motivaţiei. Aceasta teorie
încorporează modificarea comportamentului în sensul că accentuează ideea că cei care învaţă
sunt motivaţi puternic de faptul că după îndeplinirea cu succes a acţiunii au posibilitatea de a
fi mândri de ei înşişi, de a se simţi bine în pielea lor. Teoria atribuirii include de asemenea
teoria cognitivă şi teoria conştiintei propriei eficienţe deoarece susţine că imaginea de sine a
celui care învaţă va influenţa semnificativ modul în care acesta va interpreta succesul sau
eşecul obţinut în urma depunerii unui efort şi va avea, în consecinţă, efecte asupra deciziei de
a repeta sau nu comportamentul respectiv în acţiunile viitoare.
Potrivit teoriei atribuirii înţelesurile şi explicaţiile pe care oamenii le dau succeselor
sau eşecurilor proprii pot fi analizate în seturi de trei perechi de factori :

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

• Cauza succesului sau eşecului poate fi internă sau externă. Oamenii pot crede că au
avut eşec sau succes din cauza unor factori care şin de ei înşişi, care vin din ineriorul lor, sau
datorită unor factori care provin din exterior. După cum ne reamintim, aceasta este ideea
centrală din teoria locului controlului.
• Eşecul sau succesul pot avea cauze fie constante, fie întâmplătoare. Dacă persoana
crede că a obţinut un succes într-un anumit mod reprezintă o constantă, ea va repeta
respectivul comportament pentru a obţine din nou succes. La fel, dacă persoana este de părere
că eşecul se datorează unei cauze constante, ea va evita pe viitor respectivul comportament.
Dacă o persoană atribuie succesul sau insuccesul întâmplării, ea nu va şti care va fi rezultatul
atunci când va repeta respectiva acţiune.
• Cauza eşecului sau a succesului poate fi considerată ca fiind controlabilă sau
dimpotrivă, incontrolabilă. O cauză controlabilă este aceea pe care persoana crede că poate să
o modifice dacă doreşte să facă acest lucru. O cauză incontrolabilă este aceea asupra căreia
persoana crede ca nu are nici o putere. Observăm că această a treia pereche de factori este
diferită de de primele două. Un factor intern poate fi controlabil (ne putem controla efortul
dacă ne dăm mai mult silinţa) sau incontrolabil (marea parte a oamenilor nu îşi pot schimba
propriul nivel intelectual sau orientarea personalităţii, introvertă sau extravertă). În acelaşi fel,
factorii externi pot fi controlabili (o persoană pentru care examenul este prea dificil pentru
obţinerea unei diplome de limbă străină, poate încerca să dea examenul mai uşor pentru un
nivel inferior şi va avea succes în această sarcină) sau incontrolabili (dacă o problemă de
matematică este dificilă pentru cineva din cauza nivelul prea înalt de abstractizare, problema
va rămâne abstractă, indiferent ce s-ar întampla).

O contribuţie importantă adusă de teoria atribuirii la înţelegerea motivaţiei este ideea că


oamenii îşi vor interpreta acţiunile şi mediul în asemenea manieră încât să menţină o imagine
de sine pozitivă. Din acest motiv este probabil ca o persoană să atribuie succesul sau
insuccesul propriu unor factori care să îi permită să se simtă cât mai bine cu putinţă despre
sine. În general acest lucru înseamnă că elevii sau studenţii care au succes la un examen sunt
predispuşi să pună acest rezultat pozitiv pe seama propriului efort şi a abilităţilor personale. În
schimb, aceeaşi elevi sau studenţi, atunci când pică un examen vor avea tendinţa să atribuie
eşecul unor factori asupra cărora nu deţin control şi care sunt externi lor, vor da vina pe
ghinion sau pe profesor.
Principiul de bază al teoriei atribuirii este că factorii cărora o persoană le atribuie
succesul sau eşecul determină cantitatea de efort şi de energie pe care o vor investi în acea
activitate pe viitor.
În teoria atribuirii există patru factori care influenţează motivaţia în învăţare şi educaţie:
abilitatea, dificultatea sarcinii, efortul şi norocul. Din prisma caracteristicilor discutate mai
sus, aceşti patru factori pot fi analizaţi în felul urmator :

• Abilitatea este un factor relativ intern şi stabil asupra căruia persoana nu are foarte
mult control direct.
• Dificultatea sarcinii este un factor extern şi stabil care de cele mai multe ori nu poate
fi controlat de cel care învaţă.
• Efortul reprezintă un factor intern şi variabil asupra căruia cel care învaţă, posedă
foarte mult control.
• Norocul este un factor extern şi variabil pe care cel care învaţă îl poate controla într-o
măsură foarte mică.

Este important de reţinut că judecata, persoanei este cea care determină modul cum
atribuirea va influenţa efortul ulterior. Un student poate crede despre sine ca este «o persoană

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

norocoasă» şi pentru el norocul ar fi o caracteristică internă şi stabilă asupra căreia el exercită


doar puţin control. Cu alte cuvinte, pentru această persoană «norocul» este de fapt ceea ce în
lista de mai sus se cheamă «abilitate» sau trăsătură de personalitate. În acelaşi fel, o persoană
poate crede că a depus foarte mult efort, când în realitate nu a făcut acest lucru. Sau poate
crede că o sarcină care în mod obiectiv este uşoară a fost dificilă. Aşadar ca aplicaţie practică
a teoriei atribuirii, pentru motivaţie trebuie reţinut că modul cum persoana percepe sarcina sau
cauza căreia îi atribuie succesul sau eşecul determină mobilizarea voluntară concretizată prin
efort pe care o va investi în acea sarcină sau o sarcină similară pe care o va avea de îndeplinit
ulterior.
Teoria atribuirii este un domeniu care continuă să se dezvolte şi probabil cercetările care
se vor efectua în continuare vor scoate la ivealî noi informaţii practice privitoare la motivarea
acţiunii personale şi la mecanismele care se află în spatele acesteia.

3.2. OPTIMUMUL MOTIVAŢIONAL ŞI PERFORMANŢA

În toate tipurile de activitate, fie ele de joc, de învăţare, de muncă sau de creaţie,
oamenii doresc să atingă un anumit nivel de performanţă pentru a obţine satisfacţie personală,
pentru îmbunătăţirea sau menţinerea nivelului imaginii de sine. Bineînţeles că fiecare din
aceste forme de activitate are particularităţile ei în ceea ce priveşte motivaţia atingerii
performanţei. Copiii vor să participe la jocurile cele mai interesante în grup şi vor să câştige
pentru a-şi demonstra abilităţile în jocul respectiv şi pentru a câştiga respectul şi chiar
prietenia celor cu care se joacă. Jocul reprezintă o formă primară, iniţială, de interacţiune şi
rolurile şi relaţiile stabilite în timpul jocului sunt foarte importante pentru dinamica grupului
de covârstnici. În învăţare subiecţii pot fi motivaţi intrinsec să atingă performanţa, în sensul
de acumulare şi utilizare corectă a cât mai multor cunoştinţe în domeniul de interes, dar ei pot
fi motivaţi şi extrinsec, în sensul de obţinere a unor rezultate vizibile (de exemplu note) foarte
bune pentru a câştiga prestigiu. În activitatea de muncă oamenii pot dori să obţină
performanţa datorită nevoii de realizare, motivaţia fiind astfel intrinsecă, sau pot fi motivaţi
extrinsec de recompensele primite în urma atingerii performanţei. În ceea ce priveşte
activitatea de creaţie autentică, performanţa nu este un scop în sine, omul este ghidat de o
dorinţă internă foarte puternică pentru a crea ceva nou, unic, care să contribuie la extinderea
cunoaşterii umane, depăşind astfel limitele existente. Aşadar în creaţie împlinirea scopului de
a crea ceea ce omul şi-a propus este deja o realizare de nivel superior.
Pentru a aborda performanţa în contextul motivaţional este important să definim
conceptul de «performanţă». Performanţa reprezintă îndeplinirea scopului la un nivel
superior. Cei mai mulţi autori (Campbell, McCloy, Oppler, Sager, Roe) sunt de părere ca în
ceea ce priveşte performanţa trebuie diferenţiate două aspecte, şi anume: aspectul
comportamental (ceea ce face subiectul pentru atingerea performanţei) şi aspectul final
(rezultatul acţiunilor subiectului, al efortului depus de acesta cu scopul obţinierii
performanţei). Se consideră ca s-a atins performanţa dorită numai în urma judecării şi
evaluării rezultatului final. În consecinţă se consideră că aspectul final este cel care face
performanţa evidentă. Cu toate acestea eforturile depuse de subiect pentru realizarea scopului
la un nivel înalt, deşi mai puţin vizibile şi mai greu cuantificabile, sunt cele care sunt
indispensabile pentru atingerea performanţei. În cadrul acestei componente comportamentale
motivaţia, prin nivelul de activare a motivelor, joacă un rol crucial.
Cercetătorii au fost preocupaţi de a stabili o relaţie între nivelul motivaţiei şi nivelul
performanţei. Astfel, în anul 1908 a fost formulată legea optimumului motivaţional, avându-i
ca autori pe psihologii Robert M. Yerkes şi J. D. Dodson. Această lege susţine că nivelul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

performanţei creşte direct proporţional cu creşterea nivelului motivaţiei, dar acest lucru este
valabil numai până la un punct. Atunci când subiectul devine prea motivat, capacitatea lui de
a atinge performanţa scade. Acest proces este ilustrat grafic printr-o curbă gaussiană care
creşte şi apoi descreşte pe măsură ce nivelul motivaţiei se intensifică (vezi Figura VI.1).

Figura VI.1 Graficul legii Yerkes-Dodson

Cercetările au arătat că, în funcţie de sarcină, nivelul optim al motivaţiei pentru


atingerea performanţei variază. De exemplu, sarcinile dificile sau foarte solicitante din punct
de vedere intelectual pot solicita un nivel mai scăzut al motivaţiei (pentru a facilitata
concentrarea atenţiei, memoria etc), în timp ce sarcini cu un nivel scăzut de dificultate şi care
necesită persistenţă pot fi îndeplinite mai bine cu un nivel mai înalt de motivaţie.
Legea optimumului motivaţional pentru sarcinile simple, cunoscute, rutiniere, va suna
astfel: cu cât nivelul motivaţiei este mai ridicat cu atât gradul de performanţă va fi mai înalt
(relaţie direct proporţională). În cazul sarcinilor dificile, care reprezintă provocări intelectuale,
legea optimumului motivaţional stabileşte un raport de inversă proporţionalitate între
motivaţie şi performanţă: pe măsură ce nivelul motivaţiei creşte nivelul performanţei va fi mai
scăzut.
Datorită importanţei dificultăţii sarcinii în raportul dintre motivaţie şi performanţă a
fost formultată ipoteza conform careia Legea Yerkes-Dodson poate fi împărţită în doi factori.
Partea ascendentă a curbei poate fi considerată ca factorul energizant, benefic al motivaţiei.
Partea descendentă a curbei poate fi interpretată ca reprezentând factorul negativ, efectele
dezorganizatoare ale motivaţiei excesive. Motivaţia la un nivel foarte crescut poate avea
consecinţe negative asupra performanţei deoarece presiunea de rezolvare a sarcinii este prea
mare, se instalează stresul şi apar dificultăţi în concentrarea atenţiei, în procesul memoriei şi
în capacitatea de rezolvare de probleme.
Modul în care persoana percepe sarcina este de asemenea important în stabilirea
nivelului optimului motivaţional. Astfel vor exista trei situaţii :
1) Când subiectul apreciază corect dificultatea sarcinii. În această situaţie
optimul motivaţional are în vedere relaţia de corespondenţă între gradul de motivare şi nivelul
performanţei.
2) Când subiectul apreciază incorect dificultatea sarcinii, în sensul
subaprecierii ei. Aprecierea sarcinii ca fiind mai uşoară decât este în realitate va duce la
submotivare şi ca atare la mobilizarea insuficientă a energiilor şi a resurselor, rezultatul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

putând fi un eşec. În acest caz legea optimumului motivaţional susţine că este benefică o
uşoară supramotivare a persoanei. Astfel, dacă sarcina este medie dar este percepută ca fiind
uşoară este bine ca subiectul să aibă un nivel crescut de motivare pentru a o putea duce la bun
sfârsit.
3) Când subiectul apreciază incorect dificultatea sarcinii, în sensul
supraaprecierii ei. Aprecierea sarcinii ca fiind mai dificilă decât este în realitate va conduce
spre o supramotivare care va avea efecte dezorganizatoare şi va conduce spre eşec. Şi în acest
caz se recomandă un decalaj între intensitatea motivaţiei şi dificultatea sarcinii. Dacă o
sarcină medie este percepută ca fiind mult mai dificilă decât este în realitate este indicat ca
subiectul să fie uşor submotivat pentru a putea realiza sarcina la standardul de performanţă
aşteptat.

Au existat cercetări care au confirmat corelaţiile existente în legea optimumului


motivaţional a lui Yerkes şi Dodson, însă cauza acestor corelaţii nu a putut fi încă determinată
cu exactitate.

3.3. ASPIRAŢIE ŞI EXPECTANŢĂ

Într-o organizaţie sau într-o instituţie de învăţământ, performanţa poate fi măsurată şi


evaluată, în general, în mod obiectiv. Însă ea are şi o componentă subiectivă atunci când vine
vorba de autoapreciere. Ceea ce pentru un individ reprezintă o performanţă pentru altul poate
însemna un eşec. În abordarea caracterului obiectiv-subiectiv al performanţei, importante sunt
trei concepte: nivelul de aspiraţie, nivelul de expectanţă si valenţa.
Nivelul de aspiraţie reprezintă nivelul de îndeplinire a sarcinii, a obiectivului, la care
persoana se declară multumită. În cadrul nivelului de aspiraţie există atât o componentă
motivaţional-volitivă, subiectul se mobilizează şi depune atâta efort cât este necesar pentru
atingerea scopului pe care şi l-a propus, cât şi una cognitiv-evaluativă, subiectul îşi stabileşte
scopul în funcţie de rezultatele anterioare într-o activitate similară.
Există trei mari nivele ale aspiraţiei: nivel scăzut, nivel mediu şi nivel crescut. De
exemplu, un salariat cu nivel scăzut de aspiraţie nu va dori decât să îşi păstreze locul de
muncă, un alt salariat cu nivel mediu de aspiraţie îşi va propune să obţină o mărire de salariu,
iar un angajat cu un nivel înalt de aspiraţie va dori să avanseze, să îşi construiască o carieră şi
să îşi valorifice la maxim resursele şi cunoştinţele. Satisfacerea nivelului de aspiraţie a
primului angajat reprezintă pentru el o performanţă, iar în cazul celui de-al treilea o stagnare
sau chiar o nereuşită.
Nivelul de expectanţă, aşa cum a fost el definit de Victor Vroom (autorul teoriei
expectanţei), se referă la aşteptarea şi la nivelul de încredere pe care persoana le are referitor
la propriile capacităţi. Nivelul de expectanţă poate fi măsurat obiectiv: se prezintă subiectului
un număr mare de sarcini ierarhizabile. Acesta va trebui să răspundă la anumite întrebări
înainte de a fi testat, cum ar fi: «Câte răspunsuri corecte crezi că o să dai ?», «Ce nota crezi ca
vei primi pentru performanţa pe care o vei realiza?», « Al câtelea crezi ca te vei clasa în
grupul din care faci parte?» (apud Golu, 2004).
Valenţa, definită tot de Vroom, reprezintă valoarea emoţională, pozitivă sau negativă,
pe care subiectul o atribuie recompensei aşteptate în urma depunerii efortului. Pentru o
persoană cu motivaţie predominant extrinsecă, valenţă pozitivă vor avea: mărirea salariului,
anumite beneficii de natură materială, mai mult timp liber, aprecierea din partea şefului şi a
colegilor; perntru o persoană motivată intrinsec vor avea o valenţă pozitivă: încununarea
efortului cu performanţa, îndeplinirea sarcinii la nivel maximal, reuşita personală care
semnifică o autodepăşire. Persoanele din cea de-a doua categorie au o motivaţie puternică de
realizare. Valenţa este o componentă subiectivă în exclusivitate, ea ţine de preferinţele

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

individului, de tipul de motivare, de priorităţile sale formate de-a lungul timpului, de structura
sa de personalitate etc.
În principiu, aspiraţia reprezintă o tendinţă spre performanţă, o nevoie de depăşire a
rezultatelor obţinute anterior. După cum susţinea Paul Popescu-Neveanu, «aspiraţia este un
sistem motivaţional tipic pentru ceea ce este motivaţia de creştere». Cu toate acestea,
conceptul teoretic de nivel de aspiraţie nu corespunde mereu în realitate definiţiei. Astfel, pot
exista persoane care să aibă capacităţi limitate şi care să nu poată să depăşească un anumit
nivel, în acest caz ei îşi ating nivelul de aspiraţie atunci când realizează o activitate în limita
aptitudinilor proprii.
Pentru indivizii cu aptitudini într-un anumit domeniu, a avea un nivel de aspiraţie
constant reprezintă o stagnare. Kurt Lewin, în baza experienţelor sale de laborator, vorbeşte
despre un nivel optim de aspiraţie. Pentru a atinge nivelul optim de aspiraţie subiectul nu
trebuie nici să îşi stabilească aspiraţii sub propriile capacităţi (acest lucru ducând la regresie),
nici să aibă aspiraţii care depăşesc cu mult propriile posibilităţi (în această situaţie putând fi
profund dezamăgit de rezultat, demotivat şi poate scădea încrederea în sine), ci este indicat să
aibă aspiraţii puţin mai ridicate decât capacităţile sale din momentul respectiv. În consecinţă,
subiectul trebuie să se automotiveze şi să îşi propună scopuri care să crească progresiv.
Raportul de interdependenţă dintre aspiraţii şi performanţă este cuprins în dinamica
interrelaţionărilor dintre personalitate şi mediul social şi cultural. De asemenea, după cum
susţinea Popescu-Neveanu, «interdependentele aspiraţii-performanţe se integrează în sfera
interacţiunilor dintre atitudini şi aptitudini, interacţiune ce reprezintă [...] dimensiunea
centrală a personalităţii». Concluzionand, putem spune ca atingerea performantei de catre un
individ implica atat intreaga sa structura de personalitate, cu componente motivationale,
volitive, cognitive, aptitudinale, cat si influentele mediului care au fost integrate in conduita si
care continua sa il influenteze.

3.4. FRUSTRARE, AGRESIVITATE ŞI STRES

1. Frustrarea

Realitatea complexă în cadrul căreia se desfăşoară existenţa umană determină


necesitatea abordării motivelor nu numai din perspectiva apariţiei şi determinanţilor lor, ci şi
din perspectiva posibilităţii lor de realizare. Omul este o fiinţă activă, el are o gândire care se
desfăşoară pe o dimensiune proiectivă şi este capabil de creaţie; în aceste condiţii, nevoile,
motivele şi dorinţele care pot apărea sunt inepuizabile şi, cel puţin din punct de vedere
teoretic, nu cunosc limitări. Acest fapt poate fi privit ca fiind pozitiv, ca sursă de continuă
dezvoltare, evoluţie şi expansiune, dar şi ca fiind negativ, din prisma situaţiilor critice care pot
apărea prin imposibilitatea, obiectivă sau subiectivă, de satisfacere a motivelor.
Stările de motivaţie care se activează în plan subiectiv pot avea diferite grade de
realizabilitate în plan obiectiv. Mihai Golu a realizat o ierarhizare a stărilor de motivaţie în
funcţie de posibilitatea de satisfacere. Astfel există:
• Stări de motivaţie care pot fi satisfăcute uşor şi prompt.
• Stări de motivaţie care pot fi satisfăcute moderat de uşor şi de prompt.
• Stări de motivaţie care pot fi satisfăcute greu atât ca efort, cât şi ca timp.
• Stari de motivaţie imposibil de satisfăcut.
Termenul de frustrare a fost folosit pentru prima dată de Sigmund Freud. Acesta
definea frustrarea ca fiind «starea unui subiect care se găseşte în incapacitatea de a obţine
obiectul satisfacţiei pe care şi-l doreşte». Freud era de părere că la baza simptomului nevrotic
se află o frustrare care, cel mai probabil, a avut loc în copilarie. Totuşi, frustrarea la Freud nu
era considerată ca având doar un efect dezorganizator asupra personalităţii, ea avea şi o

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

funcţie de dezvoltare, dat fiind că pentru trecerea dintr-o etapă de dezvoltare în cealaltă era
necesară o anumită frustrare. Astfel stadiul oral se încheia odată cu înţărcarea, în stadiul
sadic-anal se învăţau regulile legate de folosirea oliţei, în stadiul falic copilului i se refuza
dorinţa de a a-şi alege părintele de sex opus drept obiect de fixaţie sexuală etc.
«Marele dicţionar al psihologiei» (2006) oferă următoarea definiţie a frustrării: «stare
ipotetică a unui individ, animal sau uman, care, în cursul urmăririi unui scop cu o motivaţie
determinată, se vede împiedicat să-şi atingă scopul». Se pare că nivelul frustrării variază în
funcţie de importanţa pe care subiectul o atribuie scopului. Astfel, dacă scopul este foarte
important pentru o persoană, urmând de exemplu ca prin realizarea acestuia imaginea sa de
sine să se îmbunătăţească, nerealizarea scopului va duce la un nivel mai ridicat de frustrare.
Frustrarea poate fi văzută ca rezultând dintr-un conflict între trebuinţe, stări de
necesitate, motive şi posibilitatea obiectivă de realizare a acestora. Este important de precizat
că frustrarea nu are numai cauze externe, ci şi interne:
• Sursele interne de frustrare pot fi: scopuri divergente ale persoanei; o imagine de sine
negativă, ce poate bloca resursele de realizare a motivului; aspiraţii mai înalte decât abilităţile
obiective de realizare etc.
• Sursele externe de frustrare sunt foarte variate, de exemplu: un trafic foarte aglomerat
care împiedică ajungerea la timp la o întâlnire importantă pentru subiect, zgomote deranjante
din stradă sau de la vecini care împiedică persoana să doarmă, regulile şi normele sociale care
stabilesc comportamentele dezirabile şi indezirabile într-o societate etc.
În privinţa manifestărilor psihologice şi fiziologice ale frustrării acestea constau în:
tensiune la nivel muscular, dificultăţi în relaxare, trăiri conflictuale, dispoziţie afectivă
negativă, anxietate etc. Conform «Marelui Dicţionar al Psihologiei», studiile experimentale au
arătat că «primul efect al frustrării este o creştere a performanţei, cel puţin în ce priveşte
vigoarea. Însă efectele pe termen lung pot fi exterm de variate».
Într-adevar, aşa cum susţinea şi Freud, efectele de lungă durată ale frustrării pot fi
negative sau, dimpotrivă, pozitive. Latura negativă a frustrării se manifestă în general atunci
când nivelul frustrării depăşeste anumite limite de toleranţă ale organismului şi ale
personalităţii şi atunci când frustrarea a fost întărită în timp. În cazul acesta frustrarea
provoacă tulburări profunde, poate cauza boli psihonevrotice şi poate chiar determina o
structură de personalitate, cea a frustratului, cronic decompensat şi cu tendinţe mai mult sau
mai puţin eficiente de supracompensare. Latura pozitivă a frustrării, dupa cum afirmă Mihai
Golu (2005) «constă în determinarea unui grad mai ridicat de activare orientată a proceselor
evolutive şi compensatorii şi în favorizarea formării unor scheme comportamentale noi de
atingere a obiectivelor şi de satisfacere a motivelor». Aşadar frustrarea are un rol principal în
dezvoltarea mecanismelor interne de formare şi creştere a Eului.
Frustrarea determină reacţii nu numai în forul intern al individului, ci şi reacţii externe,
maifestate prin comportamente. Reacţia la frustrare nu este una standard, pentru toate
persoanele, fiecare are modul său propriu de a face faţă barierelor care se interpun între
dorinţă şi posibilitatea de realizare. Cu cât Eul individului este mai puternic, cu atât toleranţa
la frustrare este mai mare; o persoană cu un Eu slab, nu foarte structurat şi stabil, va fi foarte
reactivă la frustrare, chiar şi frustrarea unor motive nu foarte importante va determina reacţii
uneori necontrolate. În anul 1996 M. Micea a realizat o clasificare a reacţiilor individuale
imediate la situaţiile frustrante (apud Golu, 2005): “1. neastâmpărul şi tensiunea; 2)
agresivitatea; 3) apatia; 4) evaziunea în imaginar; 5) stereotipia (repetarea aceloraşi
comportamente); 6) regresia (recurgerea la comportamente de nivel ontogenetic inferior)”.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

2. Agresivitatea

Este important de discutat problema agresivităţii ca reacţie la frustrare deoarece, dintre


toate formele de a răspunde la situaţiile frustrante, agresivitatea este cea mai periculoasă atât
pentru individ, cât şi pentru cei din jur. Agresivitatea a fost definită ca fiind «o caracteristică
a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune,
fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte » (Neculau, 2004). Aşadar agresivitatea poate fi
îndreptată fie asupra fiinţelor umane, fie asupra unor obiecte, fie asupra ambelor. În « Marele
Dicţionar al Psihologiei», agresivitatea este definită ca rezultând dintr-o rezistenţă scăzută la
frustrare: «tendinţa de a-l ataca pe celălalt sau orice obiect susceptibil de a sta în calea unei
satisfaceri imediate ».
Cel care a vorbit pentru prima dată de agresivitate ca reacţie a frustrării a fost însuşi
Freud. Din perspectiva teoriei sale, agresivitatea reprezintă un instinct, un impuls, care apare
atunci când motivele (şi mai ales nevoile sexuale) sunt frustrate. Freud este aşadar susţinătorul
teoriei agresivităţii înnăscute, el considera că oamenii se nasc cu un instinct de a agresa, de a-
şi manifesta violenţa.
Există înd si alţi autori care au abordat problema frustrării ca şi cauză a agresivităţii.
Aceştia sunt însă de părere, spre deosebire de Freud, că agresivitatea este determinată de
condiţiile exterioare. Concepţia acestor autori (Berkowitz, Fesbach) se încadrează în teoriile
stimulării sau provocării agresivităţii. Conform acestor teorii persoana răspunde în mod
agresiv la o provocare externă, de exemplu ea poate răspunde agresiv în faţa unui refuz din
partea cuiva. În cadrul teoriilor provocării agresiunii, cea mai cunoscută este teoria frustrare-
agresivitate, care îi aparţine lui John Dollard. Acesta afirmă că de câte ori efortul unei
persoane de a atinge un scop este blocat, se activează un impuls agresiv care motivează
comportamentul de înlăturare a obstacolului, fie el o persoană sau un obiect, care a
determinat frustrarea. În cartea sa, Frustration and Aggression, apărută în anul 1939, Dollard
susţine că «agresivitatea este întotdeauana o consecinţă a frustrării», iar «frustrarea conduce
întotdeauna către o anumită agresivitate».
Se întâmplă destul de frecvent ca agresivitatea să nu fie îndreptată asupra sursei de
frustrare, ci să fie redirecţionată către o altă ţintă, despre care persoana ştie că există mai
puţine şanse să reacţioneze la fel de agresiv. Aşadar se urmăreşte descărcarea agresivităţii
determinată de situaţia frustrantă, însă cu repercusiuni mai mici sau chiar inexistente. Un
astfel de exemplu (Myers apud Neculau 2005) îl constituie anecdota cu un om care a fost
umilit de şef, nu a reacţionat, însă a ajuns acasă şi a început să îşi certe soţia, aceasta la rândul
său a ţipat la copil, care în loc să îi răspundă mamei sale a lovit câinele, iar câinele a
reacţionat muşcând poştaşul.
L. Berkowitz, revizuind teoria lui Dollard, consideră că se exagera legătura dintre
frustrare şi agresivitate şi că de fapt frustrarea produce supărare şi o anumită predispoziţie
emoţională pentru atac.
Dacă agresivitatea este strâns legată de frustrare, aşa cum susţineau Freud şi Dollard,
totuşi, după cum am văzut şi în clasificarea lui Miclea, nu toate persoanele reacţionează la
situaţiile frustrante cu agresivitate. Sunt mai predispuse la a avea un răspuns agresiv
persoanele care (apud Neculau, 2005) :
• au personalitate de tip A : sunt extrem de competitive, mereu grăbite, iritabile şi
conflictuale ;
• au tendinţe atribuţionale ostile : tendinţa de angajare în relaţii puternic conflictuale ca
răspuns la o provocare chiar şi minoră;
• sunt de sex masculin : autorii Eagly şi Steffen (1986) au concluzionat că este mult mai
probabil ca bărbaţii să fie mai angajaţi în agresivitatea deschisă decât femeile .

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Alte cauze posibile ale reactivităţii agresive crescute la frustrare pot fi: agresivitatea în
cadrul familiei (copiii abuzaţi pot să se identifice cu agresorul şi să se manifeste agresiv ca
adulţi) şi agresivitatea prezentată în mass-media (violenţa expusă prin intermediul televiziunii
şi al presei).

3. Stresul

Stresul reprezintă adesea o consecinţă a frustrării puternice. Astfel, atunci când bariera
care determină frustrarea reprezintă o ameninţare la adresa intergrităţii morale sau fizice a
persoanei se instalează stresul. De exemplu, când o persoană îşi caută un loc de muncă
participând la multe interviuri şi nu reuşeşte să ocupe un post, este pusă în pericol nevoia
fundamentală de securitate, în consecinţă apare frustrarea şi se instalează stresul. Acesta poate
îngreuna şi mai mult procesul de găsire a unui serviciu prin presiunea dezorganizatoare pe
care o exercită asupra persoanei.
În literatura de specialitate stresul are trei accepţiuni principale (Mattheus, 2000;
Sarafino, 2002) : 1) Stresul ca stimul (factorii de stres) – este vorba de un eveniment extern
care ameninţă şi care poate vătăma (Baum, 1990); 2) Stresul ca reacţie (tensionare) – starea
de tensiune care apare în situaţii de stres, ea include atât reacţii emoţionale şi cognitive cât şi
modificâri în funcţionarea organismului (bătăi mai rapide ale inimii, transpiraţie etc); 3)
Stresul ca proces – această accepţiune a stresului are în vedere faptul că persoanele pot
reacţiona diferit la acelaşi eveniment extern.
Termenul de «stres» îi aparţine lui Selyle care în 1976 definea stresul ca fiind: «orice
răspuns al organismului consecutiv oricărei cereri sau solicitări exercitate asupra acestui
organism». Autorul şi-a început cercetările încă din anul 1936 la Universitatea din Praga şi la
Montreal, având ca subiecţi animale. De fapt «stresul este un fenomen psihofiziologic, ducând
la tulburări atât biologice, cât şi psihice» (Neculau, 2005). Stresul, împreună cu alţi factori
psihologici joacă un rol important în afecţiunile psihosomatice, în special ulcerele
gastroduodenale, bolile tiroidei, poliartrită reumatoidă, rectocolita hemoragică, astmul,
hipertensiunea arterială. De asemenea, stresul este un factor declanşator al multor sindroame
psihiatrice cum sunt: stresul posttraumatic, când pacientul retrăieşte la nesfârşit trauma
iniţială; tulburările de adaptare, «reacţii patologice la anumiţi factori de stres psihosociali
care nu s-au structurat în anxietate sau în depresie caracterizate» («Marele Dicţionar al
Psihologiei», 2006); reacţiile psihotice scurte, ce durează în jur de două săptămâni după
situaţia stresantă şi pot cuprinde halucinaţii şi idei delirante.
Pe lângă, zgomotul puternic, temperaturile extreme, situaţiile frustrante, stresul poate fi
cauzat şi de conflicte care se produc la nivelul Eului persoanei. Un conlict apare atunci când
există mai multe motive de aproximativ aceeaşi intensitate care au finalităţi şi modalităţi de
realizare divergente, de exemplu, un tânăr îţi doreşte foarte mult să ajungă sportiv de
performanţă dar în acelaşi timp ar vrea să urmeze o facultate la zi. Realizarea unuia din
motive impiedică satisfacerea celuilat. Kurt Lewin a descris conflictele ca fiind de trei tipuri:
1. Evitare-evitare: atunci când fiecare dintre alternative este negativă, de exemplu
un angajat care nu a terminat un proiect la timp şi are un şef foarte exigent are două
alternative, ambele cu finalităţi negative: să se ducă la serviciu, să se prezinte în biroul şefului
fără proiect şi să fie umilit şi poate chiar dat afară, sau să nu se ducă la seviciu în ziua
respectivă şi să rişte de asemenea să fie concediat.
2. Apropiere-evitare: atunci când luarea unei decizii are atât o parte pozitivă cât şi
o parte negativă care se află în dispută, dând naştere unei dileme în legatură cu luarea deciziei.
De exemplu, unui tânăr i se oferă posibilitatea să meargă să studieze cu bursă în străinătate
timp de doi ani, acest lucru ar însemna o posibilitate unică de a se dezvolta şi de a învăţa

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

lucruri noi, însă, pe de altă parte, ar însemna să renunţe la relaţia cu persoana la care ţine
foarte mult.
3. Apropiere-apropiere: atunci când persoana are de ales între două alternative,
ambele la fel de atrăgătoare. Acest tip de conflict poate apărea, de exemplu, atunci când
persoana trebuie să aleagă între două locuri de muncă, amândouă la fel de atrăgătoare din
punctul său de vedere.

Stresul nu este cauzat, bineînteles, de orice conflict care se naşte la nivelul Eului. Sunt
acele conflicte puternice, în cazul cărora decizia luată de subiect are o mare influenţă asupra
cursului vieţii sale care determină stresul în adevăratul sens al cuvântului, cel folosit de
Selyle, cu efecte dezorganizatoare asupra personalităţii.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

MODULUL II

AFECTIVITATE, COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
AFECTIVITATEA ( I )

Conţinuturi:
1.1. TEORIILE AFECTIVITĂŢII
• Teoriile mecaniciste.
• Teoriile cognitiviste.
• Teoriile proagmaticii emoţionale ( teoriile funcţionaliste).
• Exprimarea emoţiilor
• Ipoteza feed-back-ului facial

1.2.MODELUL CELOR PATRU SISTEME MOTIVAŢIONAL – AFECTIVE DE


BAZĂ: FURIA, BUCURIA, TRISTEŢEA ŞI FRICA.

• Furia
• Bucuria
• Tristeţea
• Frica

Obiective:
1. Prezentarea şi analiza principalelor teorii şi modele explicative ale afectivităţii
2. Prezentarea şi analiza celor patru sisteme motivaţional – afective de bază: furia,
bucuria, tristeţea şi frica.

Precerinţe:
Nu este cazul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Expunere:

1.1 TEORIILE AFECTIVITĂŢII.


Teoriile afectivităţii

Procesele afective sau stările emoţionale ne colorează viaţa: suntem gri de invidie, roşii
de furie sau suntem albaştrii din cauza tristeţii. Stările afective pozitive, precum dragostea şi
dorinţa, sunt cele care aduc plăcere vieţii, pe când cele negative, precum frica, depresia şi
furia, pot face în aşa fel încât viaţa noastră să fie un chin.
“O definiţie de manual spune că procesele afective sunt stări sau trăiri subiective care
reflectă relaţiile omului cu lumea înconjurătoare şi măsura în care necesităţile lui interne sunt
sau nu satisfăcute”. Ansamblul proceselor afective (emoţii, dispoziţii, sentimente, pasiuni )
sunt reunite sub numele de afectivitate.
Emoţiile sunt acele stări afective de scurtă durată şi cu o intensitate variabilă. Emoţiile
pot să fie, în primul rănd, un răspuns la o situaţie (atunci când ne este frică ne temem de o
anumită situaţie) sau la un eveniment cu care ne confruntăm; ele pot să ne motiveze
comportamentul – atunci când suntem nervoşi acţionăm cu o anumită agresivitate; nu în
ultimul rând, o emoţie poate să fie un scop în sine. Ne putem comporta în aşa fel încât să
obţinem o stare de plăcere sau chiar sentimente de dragoste.
Emoţiile sunt stări afective care au trei componente: una cognitivă, una fiziologică şi
una comportamentală, după cum vom vedea în continuare. Frica apare de obicei ca răspuns la
o ameninţare şi implică cunoaşterea faptului că există cineva în pericol. Din punct de vedere
fiziologic se manifestă predominant simpatetic şi presupune bătăi rapide de inimă, respiraţie
accelerată, transpiraţie şi tensiune musculară. Comportamental, această stare presupune
tendinţa de a evita sau de a scăpa de situaţia periculoasă. Ca răspuns la o provocare socială,
furia presupune conştientizarea că provocatorul ar trebui să primească acelaşi tratament, să i
se platească cu aceeaşi monedă. Manifestările fiziologice sunt atât de ordin simpatic cât şi
parasimpatic iar comportamental există tendinţa de atacare a persoanei provocatoare. Depresia
este caracterizată de sentimente de neajutorare şi lipsa speranţei, fiziologic se manifestă şi la
nivel simpatic şi parasimpatic, iar din punct de vedere comportamental, persoana respectivă
este predispusă la inactivitate – iar câteodată, chiar la acţiuni de auto-distrugere. Bucurie,
suferinţa, gelozia, dezgustul, jena, plăcerea – toate aceste trăiri au componente cognitive,
fiziologice şi comportamentale. În general, se poate spune că, cu cât este mai mare autonomia
formării emoţiilor, cu atât acestea din urmă sunt mai intense.
Emoţiile au componente psihologice, situaţionale şi cognitive, dar psihologii s-au
contrazis în legatură cu modul în care aceste componente interacţionează în aşa fel încât să
producă stări sentimentale sau acţiuni motivate de aceste stări. Unii dintre psihologi susţin
faptul că declanşarea fiziologică este componenta de bază a răspunsului emoţional faţă de
conştientizare şi ca natura declanşării pe care o resimţim influenţează în mod puternic
modalitatea noastră de a eticheta o anumită emoţie ( Izard, 1984, 1991a ).
Teoria comună în legatură cu emoţiile este aceea conform căreia se întamplă ceva
(apare o situaţie), care este percepută într-un anumit fel (interpretat) de persoana respectivă,
ca mai apoi să apară starea emoţională (o combinaţie între declanşare şi gânduri). De
exemplu, cunoşti o persoană nouă, o percepi ca fiind încântătoare şi ca urmare a acestor fapte,
apare sentimentul de atractie faţă de persoana respectivă. Sau pici un test, recunoşti ca eşti
într-o situaţie dificilă şi apare sentimentul de neputinţă şi deprimarea.
De-a lungul timpului au existat tot felul de dezbateri privind emoţiile şi teoriile care stau
la baza lor.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Astfel, dintr-o multitudine de teorii putem menţiona trei direcţii generale în care s-au
îndreptat teoriile enunţate de-a lungul timpului. Putem în acest sens să menţionăm teoriile
mecaniciste, teoriile cognitiviste şi teoriile pragmaticii emoţionale.
Teoriile mecaniciste dezbat existenţa a două tipuri de probleme: originea emoţiilor este
una de tip centrală sau din contră, una periferică (teoria James – Lange contra teoriei lui
Cannon), iar a doua problemă se referă la relaţia emoţie – cogniţie (emoţia este un element al
cogniţiei sau este o entitate de sine stătătoare? ).
Teoria James – Lange. La sfârşitul secolului XIX, William James a sugerat faptul că
emoţiile noastre nu sunt o cauză, ci sunt un răspuns la anumite evenimente. Acelaşi punct de
vedere îl avea şi un alt psiholog contemporan cu James, danezul Carl Lange; astfel a apărut
teoria ce le poartă numele.
Conform teoriei James – Lange, anumiţi stimuli externi declanşează în mod instinctiv
anumite modele de excitaţii pentru a face faţă la două modalităţi de apărare: fuga sau lupta.
Astfel, devenim nervoşi pentru că ne comportăm agresiv, ni se face frică pentru că fugim.
Deci percepţia atrage după sine modificările fiziologice, iar conştiinţa acestora constituie ceea
ce noi numim emoţie. Emoţiile sunt doar reprezentări cognitive (produse secundare) ale
răspunsurilor psihologice şi comportamentale automate.
Cannon (1927) a criticat teoria celor doi argumentând că excitaţia psihologică care
însoţeşte emoţia A nu este fundamental diferită de excitaţia care însoţeşte emoţia B, aşa cum
susţinea teoria James – Lange. De asemenea, putem menţiona că teoria James – Lange
atribuie o semnificaţie foarte mică cogniţiei, ca funcţie; ea neagă rolul funcţiei cognitive, rolul
valorilor uname individuale şi alegerii individuale.
Pe de altă parte, teoria James – Lange se află în concordanţă cu ipoteza feed-back – ului
facial. Astfel, zâmbetul poate, aparent, induce sentimente plăcute, chiar dacă nu ştim dacă
efectul acestor stări plăcute va învinge tristeţea ( Ekman, 1993b ).
Totodată, teoria James – Lange sugerează faptul că suntem capabili să ne schimbăm
sentimentele prin modificarea comportamentului.
Teoria Cannon – Bard. Walter Cannon nu s-a mulţumit numai cu critica adusă lui
James şi Lange. El (1927) şi Philip Bard ( 1934 ) au sugerat că un anumit eveniment
declanşează răspuns fizic (excitare şi acţiune) şi trăairea unei emoţii, în acelaşi timp. Atunci
când un eveniment este perceput (procesat de creier), creierul simulează activiatea autonomă
şi musculară (excitare şi acţiune) dar şi activitate cognitivă (trăirea emoţiei). Conform teoriei
Cannon – Bard, emoţiile acompaniază răspunsul fizic. Emoţiile nu sunt produse de schimbări
la nivel fizic, precum susţine teoria James – Lange.
Critica principală adusă acestei teorii se leagă de îndoiala cum că răspunsul fizic
(excitare şi acţiune) şi emoţiile se manifestă simultan. De exemplu, durerea sau
conştientizarea pericolului pot declanşa excitare înainte de a ne simţi deranjaţi, respectiv
înainte de a ne fi frică. De asemnea, mulţi dintre noi s-au confruntat cu situaţii la limită (pe
muche de cuţit) şi abea mai târziu, după ce pericolul a trecut am devenit excitaţi şi ne-am
emoţionat, cu gândul la pericolul la care am fost expuşi.
Ceea ce se doreşte este găsirea unei teorii care să permită o interacţiune continuă între
evenimentele externe, schimbările psihologice (asemeni excitării autonome şi activităţii
musculare) şi activităţilor cognitive.
În concluzie, dacă teoria James – Lange susţinea că în cadrul afectivităţii, rolul esenţial
trebuie atribuit reacţiilor corporale şi comportamentului, teoria Cannon – Bard susţinea faptul
că reacţiile au loc în urma proceselor nervoase centrale. Aceste reacţii corporale au două
funcţii: alertează subiectul, într-o primă etapă, pentru a-l putea ajuta să evalueze corect o
anumită situaţie. În urma acestei analize au loc reacţiile comportamentale. O a doua funcţie
este aceea de a alerta subiectul, dar reacţiile corporale sunt foarte uşor diferenţiate. Astfel

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

evaluarea situaţiei este influenţată într-o mare măsură de percepera stărilor interne proprii care
precedă acele reacţii.
Atât James – Lange cât şi Cannon – Bard recunosc existenţa unor pattern-uri specifice
ale modificărilor fiziologice în funcţie de emoţiile trăite.
Teoriile cognitiviste. În majoritatea lor aceste teorii se concentrează asupra explicării
procesului de transmitere a informaţiei. Principiul general este acela conform căruia
evenimentul inductor este receptat iar mai apoi interpretat. Odată interpretat el este codificat
şi transpus într-o formă de reprezentare internă. În funcţie de această reprezentare internă se
adoptă un plan de pregătire pentru a acţiona într-un anumit fel. Abia după acest pas se face o
evaluare a adaptării la situaţia respectivă.
În general, susţinătorii teoriilor cognitiviste merg pe linia indicată de Schachter în 1964:
interpretarea situaţiei are rolul de a determina aspectul subiectiv şi timpul de emoţie implicate.
Printre psihologii care au susţinut importanţa factorului cognitiv se numară: Gordon
Bower, Richard Lazarus, Stanley Schachter şi Robert Zajonc.
Stanley Schachter afirmă că emoţiile au modele generale pentru excitaţia fizică.
Emoţiile variază de-a lungul unei dimensiuni slab – puternic ce este determinată de nivelul
exicitaţie a indiviului. Eticheta pe care o atribuim unei anumite stări emoţionale depinde în
mare parte de modalitatea noastră de a percepe situaţia, din punct de vedere cognitiv.
Evaluarea cogntivă se bazează pe mai mulţi factori, inclusiv pe percepţia noastră despre
evenimentele exterioare şi modul în care alţi oameni răspund la aceleaşi evenimente. Dată
fiind mereu prezenţa altor indivizi în jurul nostru nu este de mirare că ne obligăm la a face
comparaţii cu aceştia pentru a ajunge la un răspuns potrivit.
Într-un experiment clasic Schachter şi Singer (1962) au arătat că excitaţia poate fi
etichetată în mod diferit, în funcţie de situaţia în care se află indivizii. Schachter şi Singer le-
au spus participanţilor că scopul lor era de a studia efectele unei anumite vitamine asupra
văzului. Jumătate dintre participanţi au primit o injecţie cu adrenalină, un hormon ce
intensifică excitaţia autonomă, iar grupul de control a primit o injecţie cu soluţie inactivă.
Grupul care a primit tratamentul cu adrenalină a avut parte de prima manipulare cognitivă din
tabelul de mai jos – nu li s-a oferit nici un fel de informaţii despre efectele injectării. Celui de-
al doilea grup i s-au oferit informaţii eronate, în mod special, în legatură cu efectele
emoţionale cauzate de vitamină; membrilor grupului li s-a spus sa se aştepte la mâncărimi,
amorţeli şi alte câteva simptome irelevante. Grupul 3 a fost informat corect în legătură cu
creşterea excitaţiei pe care o vor experimenta ca urmare a injecţiei.

Grupul Substanţa Manipularea cognitivă


1 Adrenalină Nici o informaţie
2 Adrenalină Informare eronată despre efecte
3 Adrenalină Informare corectă despre efecte
4 Inactivă Nici o informaţie

După ce au primit injecţiile şi manipularea cognitivă, participanţii au fost puşi să aştepte


în grupuri de câte 2, în timp ce era montat aparatul folosit la experiment. Participanţii nu ştiau
că cel cu care trebuiau să aştepte era şi el un complice al psihologilor ce efectuau
experimentul. Rolul acestui complice era de a oferi un model de comportament pe care
participantul să îl considere reacţie la tratamentul aplicat.
Unii dintre participanţi au fost puşi să aştepte alături de complicele care avea o atitudine
fericită, binevoitoare, chiar euforică; arunca avioane de hârtie prin încăpere sau mingiuţe de
hârtie într-un coş. Alţi participanţi au aşteptat împreună cu un complice nervos, care se
plângea în continuu în legatură cu experimentul, rupea chestionare şi care ieşea plin de nervi

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

pe uşă. În timp ce prestaţia complicelui putea fi nominalizată la Oscar, participantul era


urmărit din spatele unui geam – oglindă.
Membrii grupului 1 şi 2 erau predispuşi la a imita comportamentul complicelui. Cei
expuşi comportamentului euforic s-au manifestat plini de voie bună şi de mulţumire. Cei
expuşi comportamentului nervos au reacţionat în mod asemănător, imitând nemulţumirile şi
starea agresivă a acestuia. Cei din grupurile 3 şi 4 au fost mai puţini influenţaţi de
comportamentul complicelui.
Schachter şi Singer au concluzionat că participanţii ce aparţineau grupurilor 1 şi 2 se
aflau în situaţii ambigue; membrii acestor grupuri au simţit intensificarea excitabilităţii lor dar
nu au fost capabili să o atribuie unui anumit eveniment sau emoţii. Comparaţia socială pe care
au făcut-o cu complicele a fost cea care i-a condus la atribuirea acestei excitabilităţi crescute
fie bucuriei, fie furiei exprimate de complice. Membrii grupului 3 anticipau creşterea
excitabilităţii aşa că au trăit această stare fără vreo implicaţie emoţională. Aceşti participanţi
nu au imitat comportamentul complicelui pentru că nu se aflau într-o situaţie ambiguă.
Membrii gupului 4 nu au avut nici un fel de manifestări fiziologice aşa că nu au trebuit să
atribuie niciunui eveniment nimic din starea lor; au fost poate foarte puţin influenţaţi de
comportamentul “ciudat” al complicelui. Grupul 4 nu a imitat comportamentul complicelui.
Fericirea şi furia sunt stări emoţionale diferite. Fericirea este o stare emoţională
pozitivă, în timp ce furia este considerată de mare majoritate a oamenilor ca fiind negativă. Cu
toate acestea Schachter şi Singer au sugerat că diferenţele între cele două emoţii sunt atât de
mici, încât o evaluare cognitivă opusă a aceleiaşi situaţii poate face ca o persoană să considere
excitaţia ca fiind fericire şi o alta ca fiind furie.
Când este vorba de ştiintă ar trebui să fie posibil ca un experiment să poată fi replicat şi
să se obţină aceleaşi rezultate ca şi prima dată. Cu toate acestea, experimentul lui Schachter şi
Singer a fost replicat, obţinându-se rezultate diferite (Ekman, 1993a). De exemplu, un număr
de studii făcute pe această temă a dus la concluzia că este puţin probabil ca participanţii să
imite comportamentul complicelui; în schimb aceştia au perceput o excitare în sens negativ,
care s-a manifestat ca nervozitate, furie şi chiar gelozie (Zimbardo, 1993).
Robert Zajonc consideră că emoţia este o entintate independentă, autonomă ce nu poate
fi redusă la simpla cogniţie şi mai mult, emoţia are o latură diferită complet de aceasta. A adus
şi o serie de argumente care sa susţină teoria sa:
- reacţiile afective se produc într-un timp mai scurt decât reacţiile cognive, care prezintă
stări latente mai lungi;
- reacţiile afective ocupă un rol mai imporatant în evoluţia speciei decât în evoluţia
individului: emoţia precedă cogniţia;
- reacţiile afective sunt relativ independente de voinţă şi raţiune; deseori există puţine
cunoştinţe şi sunt dificil de exprimat prin cuvinte. De asemenea nu există o legătură între
conţinutul substanţial (denotativ) şi aspectul evaluativ (conotativ).
Richard Lazarus face deosebirea între evaluarea primară a aspectului pozitiv sau negativ
al oricărei situaţii noi, urmată de o evaluare a resurselor (evaluări secundare ). Acest proces
este urmat de o evaluare a rezultatelor.
K. Scherer ( 1984; 1992 ) completează această categorie a teoriilor cognitiviste cu
modelul său numit şi “modelul proceselor componente”. În cadrul acestui model Scherer
menţiona că “trăirea emoţională este o stare de conştientizare a unor forme de stare” ale unei
serii de subsisteme de: asistenţă, acţiune, informare, reglare şi monitorizare. La un moment
dat toate faţetele prezentate de un subsistem sunt tratate de o funcţie evaluativă, iar rezultatul
determină natura şi intensitatea emoţiei. Diferitele componente ale emoţiilor ar fi stările tipice
de moment ale subsistemelor funcţionale ale organismului.
Teoriile pragmaticii emoţionale (teoriile funcţionaliste). Ideea principală enunţată de
aceste teorii se referă la faptul că emoţiile nu sunt folositoare vieţii umane, ele fiind doar un

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

factor perturbator al ordinii interindividuale şi intraindividuale. Aceste teorii au la bază


opoziţiile raţiune – pasiune şi trup – suflet.
Cel mai de seamă reprezentatant al acestor teorii este considerat ca fiind Darwin care
susţine că emoţiile sunt perturbatoare (emoţii disruptive). El susţine că “expresia emoţiilor
este comună omului şi animalelor” şi că există trei principii ce “explică majoritatea expresiilor
şi gesturilor involuntare ale omului şi animalelor, aşa cum au loc sub influenţa emoţiilor şi a
diverselor senzaţii”. Cele trei principii enunţate de Darwin sunt:
1. principiul perenităţii obiceiurilor utile – pe parcusul evoluţiei speciei s-a
dovedit că există un număr de comportamente utile pentru specie, printre care ăi expresiile
emoţionale; acestea s-au fixat ereditar şi chiar dacă, pe termen lung, unele dintre acestea au
devenit inutile, au rămas în stadiul lor primar totuşi. De exemplu: mimica adoptată de omul
furios care îşi intredeschide gura şi îşi arată dinţii strânşi ca un animal gata să muşte. Acest
principiu explică faptul că bebeluşii şi orbii prezintă şi ei reacţii emoţionale chiar dacă nu au
avut cum să le înveţe.
2. principiul expresiei antitetice a emoţiilor opuse – trăsăturile caracteristice
emoţiilor opuse sunt de asemenea opuse morfologic şi în expresie. De exemplu: la un câine
care ameninţă, urechile sunt ridicate, gura larg deschisă cu buza superioară contractată, în
timp ce la un câine supus, urechile sunt pleoştite, gura este închisă, cu buzele relaxate.
3. principiul acţiunii directe a sistemului nervos – atunci când excitaţia este
puternică, “forţa nervoasă”, generată în exces se transmite în conformitate cu anumite căi
predeterminate ale sistemului nervos şi parţial, în virtutea obişnuinţelor. Acest principiu este
mai puţin cunoscut decât cele două principii anterioare. Cu toate acestea, în cadrul acestui
ultim principiu se regăsesc două idei: una privind predeterminarea pattern-ului expresiv ce
corespunde predeterminării structurilor nervoase, dar şi ideea conform căreia există o scurgere
a forţei nervoase, care anunţă ideile de catharsis şi de descărcare, dezvoltate câteva decenii
mai târziu de către psihoterapeuţi.
Un secol mai târziu N. Frijda, unul dintre specialiştii contemporani ai emoţiilor propune
de asemenea patru principii de bază ale emoţiilor:
1. principiul activităţii relaţionale – activitatea relaţională este acea activitate ce
stabileşte, diminuează sau neagă relaţiile fizice şi cognitive ale subiectului şi mediului în care
trăieşte; poate utiliza locomoţia, modificările corporale şi adaptările senzoriale;
2. principiul eficacităţii interactive – o serie de comportamente expresive pot fi
înţelese ca acţiuni ale subiectului care au ca scop modificarea relaţiilor pe care le are cu
mediul în care trăieşte, prin acţionarea asupra comportamentelor altor indivizi.
3. principiul activării – anumite comportamente expresive sunt înţelese ca
manifestări de activare comportamentală sau de diminuare a acestei activări (activarea
referindu-se strict la orientarea şi pregătirea intenţională pentru acţiune, efort sau răspuns ).
4. principiul inhibiţiei – unele comportamente sunt rezultate ale inhibiţiei sau
acţiuni.
Frojda pune accentul pe relaţiile pe care le are individul cu mediul său; astfel sunt
explicate ideile conform cărora sunt posibile mai multe comportamente pentru o singură
emoţie.

Exprimarea emoţiilor
Fondatorul teoriei evoluţioniste, Charles Darwin considera că recunoaşterea universală a
expresiilor feţei, are un rol deosebit de important în supravieţuire. De exemplu, expresiile
faciale pot anunţa apropierea unui duşman sau a unui prieten, în absenţa unui limbaj comun.
Majoritatea cercetătorilor (Brown, Buss, Eckman, Izard) este de acord că există expresii
faciale care sunt universal valabile şi transmit aceleaşi emoţii, indiferent de persoana sau
cultura din care aceasta face parte. În una din cercetările sale clasice, Paul Eckman (1980) a

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

fotografiat diferiţi oameni care exprimau emoţii precum furie, dezgust, frică, fericire, tristeţe
şi surpriză. După aceea, a luat aceste fotografii şi le-a arătat oamenilor din întreaga lume,
cerându-le să recunoască emoţiile afişate de oamenii din poze. Printre cei rugaţi să participe la
aceste experimente s-au numărat atât studenţi de la colegiile europene, cât şi membrii ai
tribului Fore, ce trăieşte în munţii din Noua Guinee. Toţi participanţii, inclusiv membrii
tribului Fore, care nu aveau nici un fel de contact cu Vestul, au recunoscut aceleaşi emoţii în
poze.

Ipoteza feed-back-ului facial


Suntem de acord că expresiile faciale reflectă stările emoţionale pe care le trăim. De
fapt, stările emoţionale variate dau naştere unor modele de activitate electrică, în interiorul
muşchilor faciali şi în creier (Cacioppo şi alţii, 1988; Ekman şi alţii, 1990 ).
Ipoteza feed-back-ului facial susţine că relaţia cauzală dintre emoţii şi expresivitatea
feţei pot funcţiona şi în sens opus. Se poate ca zâmbetul să declaşeze apariţia bunei dispoziţii
sau încruntatul poate aduce furie?
Cercetările psihologilor au dus la unele descoperiri interesante în legatură cu această
ipoteză a feed-back–ului expresivităţii faciale. Inducându-le participanţilor la experimente
dorinţa de a zâmbi, s-a constatat că aceştia exprimau mai multe sentimente pozitive (Ekman,
1993b) şi desenele animate prezentate li s-au părut mai amuzante (Laird, 1974). Când li se
inducea starea de a se încrunta, participanţii la experiment, considerau desenele animate ca
fiind mai agresive (Laird, 1974); partcipanţii care au exprimat senzaţia de durere au declarat
că şocurile electrice la care au fost supuşi au fost mai puternice decât erau (Colby şi alţii,
1977; Lanzetta şi alţii, 1976).
Care sunt legăturile posibile dintre feed-back– ul expresiilor faciale şi emoţii? Una
dintre legături este declanşarea: contracţiile intense ale muşchilor faciali, folosite în
exprimarea fricii, intensifică declanşarea emoţiilor (Zuckerman şi alţii, 1981). Perceperea
declanşării de către persoana în cauză duce la intensificarea activităţii emoţionale. Alte
legături între feed-back–ul expresiilor faciale şi emoţii pot fi legate de schimbări ale
temperaturii creierului şi de eliberarea de neurotransmiţători. Feed-back–ul chinestezic al
contracţiilor muşchilor faciali pot induce, de asemenea, anumite stări ce pot fi asemenea
sentimentelor. Ekman (1993b) a descoperit că zâmbetul Duchenne poate induce sentimente
plăcute; zâmbetul Duchenne – numit astfel după neurologul francez din secolul al XIX-lea,
care a descoperit cum lucrează muşchii feţei pentru a-l forma – este caracterizat de ochii semi-
deschişi, pielea se încreţeşte în jurul lor, colţurile sprâncenelor coboară puţin, iar în cazuri de
extremă încântare, capul se lasă puţin pe spate.

1.2.MODELUL CELOR PATRU SISTEME MOTIVAŢIONAL – AFECTIVE:


FURIA, BUCURIA, TRISTEŢEA ŞI FRICA.

Chinezii din lumea antică erau convinşi că există patru emoţii instinctive: fericirea,
furia, tristeţea şi frica. Acestea luau naştere în inimă, ficat, plămâni şi rinichi. (Nu există nici o
dovadă că această concepţie ar avea baze reale).
Behavioristul John Watson (1924) considera că există trei emoţii înnăscute: frica, furia
şi dragostea, în timp ce alţi cercetatori precum Paul Eckman (1980, 1992) şi Robert Plutchik
(1984) susţineau existenţa unui număr mai mare de emoţii. În felul acesta întrebarea a rămas
fără răspuns.
În 1932, Katherine Bridges a propus teoria conform căreia oamenii se nasc cu o singură
stare emoţională, de bază – emoţia difuză – iar restul de emoţii se diferenţiază pe parcursul
copilăriei.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Carroll Izard (1984, 1990, 1992), ceva mai recent, a menţionat că emoţiile sunt prezente
şi diferenţiate încă de la naştere. Cu toate acestea, nu ies toate la suprafaţă, în acelaşi timp; ele
încep să apară ca răspuns la nevoile copilului aflat în continuă dezvoltare şi în etapele
maturizării sale. În sprijinul teoriei lui Izard au venit studii făcute de cercetători, studii ce au
arătat prezenţa emoţiilor la copii, la o vârstă cu mult mai fragedă decât cea menţionată de
Bridges. Într-unul dintre studiile ce au avut în vedere emoţiile manifestate de bebeluşii în
vârstă de până la 3 luni, 99% dintre mame au declarat că bebeluşii lor manifestă interes în
legatură cu câteceva. 95% au declarat că bebeluşii îşi manifestă bucuria, 84% furia, 74%
surpriza şi 58% frica (Johnson şi alţii, 1982).
Astfel, se poate spune că bucuria şi tristeţea sunt două dintre emoţiile trăite de oamenii
din întreaga lume; cum putem să ne dăm seama dacă o persoană ce aparţine unei culturi
străine este fericită sau din contră, dezamagită? S-a dovedit că exprimarea emoţiilor este
universală (Rinn, 1991). Zâmbetul se pare că este un semn universal de prietenie şi de
aprobare, acceptare, iar încleştarea dinţilor, precum a menţionat şi Charles Darwin (1872), se
pare că este un semn universal de furie.

Furia.

Eckman s-a deplasat în anii ’60 la 15.000 km departăre de locuinţa sa


pentru a trăi o perioadă în mijlocul uni trib de papuaşi, în Noua Guinee. Când a avut ideea
acestei cercetări, Eckman a plecat de la premisa că emoţiile şi expresiile faciale ale membrilor
acestui trib vor fi complet diferite de cele ale oamenilor din “lumea civilizată”. În mod
contrar, cercetările au dus la următoarea concluzie: emoţiile şi expresiile faciale aferente
trăirii emoţiilor au un caracter universal.
Drept “simptome” ale furiei au fost identificate:
- senzaţiile de tensiune musculară;
- bătăi rapide ale inimii;
- senzaţie de căldură;
- strângerea pumnului;
- înroşirea feţei;
- creşterea ritmului de respiraţie.
Au fost atribuite două tipuri de funcţii acestui tip de emoţie:
a) pregătirea în vederea acţionării – fie că este vorba de fugă, fie de luptă;
Furia, ca emoţie, ne pregăteşte pentru confruntarea cu adversarul, dar în acelaşi timp
face ca această confruntare să se amâne, prin intimidarea adversarului. Funcţia de intimidare
este esenţială întrucât permite evitarea confruntării, un procedeu riscant şi consumator de
energie.
b) comunicarea cu alţi indivizi – prin expresiile faciale pe care le adoptăm
atunci cand trăim această emoţie, ne facem cunoscute sentimentele şi
Cauzele declanşării furiei:
Cognitiviştii consideră că “simţim emoţii pentru că gândim”; ceea ce înseamnă că
furia este rezultatul unei serii de evaluări psihologice instantanee asupra evenimentelor
respective din care este alcatuită întreaga noastră viaţă. Astfel sutem capabili să apreciem
dacă evenimentul este în acelaşi timp:
a) nedorit.
În general oamenii îşi doresc să obţină ceea ce îşi propun, să fie trataţi cu respect, să
dobândească un bun, să păstreze un bun obţinut, să îşi protejeze trupul şi să îşi protejeze
spaţiul personal şi să îl apere în faţa intruşilor. Când le este interzisă, oprită sau când nu se

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

reuşeste satisfacerea uneia sau a mai multor dorinţe din cele enumerate, oamenii resimt
frustrări din cee în ce mai mari, iar aceste frustrări vor da naştere în final la furie.
b) intenţionat (provocat de altcineva decât de noi).
Intenţionalitatea faptelor poate fi percepută ca având mai multe niveluri. Astfel putem
aprecia că există unele situaţii şi fapte considerate a fi făcute cu o anumită intenţie, precum
vedem şi în tabelul de mai jos.
De asemenea trebuie precizat că tindem să atribuim comportamentului intenţional al
celuilalt un “nivel” mai ridicat decât este el cu adevărat.

NIVEL EXEMPLU DE COMPORTAMENT

Un alt şofer participant la trafic frânează mai


târziu
şi va loveşte;
1 - Total involuntar
Un coleg de muncă vine să vă ajute, şi din
neatenţie,
varsă cafeaua pe biroul dvs.
Aşteptaţi să se elibereze un loc de parcare şi,
pentru că nu vă vede, un alt automobil parchează
2 – Voluntar, dar fără să în locul dvs.
conştientizeze că face rău Un coleg monopolizează discuţia la o anumită
şedintă şi este centrat doar pe problema sa.
Şoferul a văzut că dvs. aşteptaţi locul, dar cu toate
3 - Voluntar, acestea tot îl ocupă.
conştientizând Colegul îşi dă seama că monopolizează discuţia,
că face rău dar consideră că ideile şi problemele sale sunt mai
importante ca ale dvs.
Furios, ca aţi ocupat locul de parcare pe care îl
vroia şi el, şoferul celălalt se întoarce şi vă zgârie
4 - Voluntar, cu dorinţa maşina.
de a face Colegul vă “fură” intenţionat partea dvs. de timp
rău alocată pentru discursul dvs. pentru a vă domina
în public

c) contrar sistemului nostru de valori.


Sistemul nostru de valori este cel la care ne raportăm atunci când judecăm o acţiune
sau un comportamet. Prin referire la el decidem dacă ceva, cineva sau o anumită faptă este
bună sau rea, dacă ceva este “normal” sau nu şi în funcţie de acesta ne construim întreaga
viaţă. Acesta se exprimă sub forma convingerilor fundamentale, convingeri fiind reguli mai
mult sau mai puţin inconştiente şi fac parte din personalitatea noastră.
Sistemul de valori este unic; el variază de la cultură la cultură şi chiar în cadrul
aceleiaşi culturi, de la individ, la individ. Chiar şi aşa, există o valoare frecvent întâlnită în
rândul oamenilor: reciprocitatea. Ne aşteptăm ca ceilalţi să se comporte faţă de noi în aceeaşi
manieră în care ne comportăm şi noi faţă de ei.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

În momentul în care ne este încălcat acest sistem de valori sau atacat de o persoană sau
situaţie suntem tentaţi imediat să reacţionăm cu furie.
d) controlabil prin reacţia noastră de furie.
Atunci când ne comportăm cu o situaţie frustrantă şi sistemul nostru nervos evaluează
această situaţie, în funcţie de evaluarea făcută noi adoptăm fie un comportament “de
supunere”, fie unul “de intimidare”.
De exemplu, suntem tentaţi să ne manifestăm furia faţă de un subordonat decât fără de
şef; mai curând suntem furioşi sau violenţi faţă de cineva inferior nouă, decât faţă de cineva
superior.

Furia şi mecanismele de apărare


Freud a fost printre primii cercetători care au descris mecanismele de apărare
caracteristice furiei. Deplasarea, transferul unei emoţii către obiectul care l-a declanşat, este
mecanismul ce se află la baza teoriei pulsiunilor enunţată de Freud.
Mecanismele de apărare sunt mecanismele folosite pentru a ne controla emoţiile şi
pentru a ne proteja conştiinţa de anumite emoţii prea dureroase sau inacceptabile sau pur şi
simplu, pentru a evita frica.
Câteva dintre mecanismele de apărare împotriva furiei sunt:
• trecerea la acţiune – adoptăm un comportament violent faţă de cel/cea care a
produs agresiunea;
• deplasarea – descărcarea furiei asupra unui obiect sau asupra altei persoane
decât cea care a declanşat emoţia;
• regresia – urmează imediat momentului în care cineva suferă o agresiune;
persoana respectivă ia un moment de pauză din activitatea pe care o desfăşura înainte de
agresiunea suferită, după care reîncepe activitatea ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat;
• reveria – cel agresat îşi imaginează o scenă în care el devine agresorul şi îl
umileşte pe cel care a produs agresiunea;
• somatizarea – după un anumit timp foarte scurt de la agresiune, persoana
agresată începe să sufere anumite manifestări fiziologice (dureri de cap etc.);
• izolarea – întregul moment în care o persoană este agresată o lasă indiferentă
pe această persoană din punct de vedere emoţional (are loc o inhibare a emoţiei reale ce riscă
să reapară);
• formaţiunea reacţională – adoptarea unei reacţii supuse în faţa agresorului;
• raţionalizarea – ceva mai târziu, după momentul agresiunii, persoana agresată
îşi justifică faţă de sine atitudinea supusă pe care a adoptat-o în momentul agresiunii, printr-o
serie de argumente raţionale;
• disocierea – înăbuşirea furiei şi apariţia senzaţiei de leşin;
• proiecţia – atribuirea propriilor sentimente persoanei agresoare (dacă noi urâm
persoana care ne agresează, ne închipuim că şi aceasta la rândul ei ne urăşte pe noi);
• clivajul – obiectele sunt împărţite în “bune” şi “rele”, printr-un mecanism de
proieţie al Eului; clivajul permite ca realitatea să fie percepută în aşa manieră încât pare o altă
realitate, diferită sau chiar inexistentă. Poate fi asociată cu negarea, care face parte din
categoria mecanismelor delirante.
• sublimarea – în ziua în care a suferit agresiunea, persoana respectivă merge şi
canalizează întreaga sa furie militând pentru o anumită cauză (militează într-o asociaţie
sindicală);
• suprimarea – reacţia agresorului este considerată penibilă şi persoana agresată
nu se mai gândeşte la această reacţie;
• umorul – persoana agresată se amuză pe seama reacţiei celeilalte persoane.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Ultimile trei tipuri de mecanisme de apărare se numesc mecanisme mature de apărare şi


sunt specifice doar acelor indivizi ce au atins un prag superior de dezvoltare mintală.
Controlarea eficientă a furiei se realizează în două modalităţi. Una dintre aceste
metode este cea a exploziei, iar cealaltă este cea a inhibiţiei. În primul caz, furia este lăsată să
se manifeste extrem de repede, într-un mod incontrolabil şi din motive lipsite de importanţă.
Manifestările în acest mod sunt accesele de furie pe care le regretăm, care provoacă certuri
inutile, dar mai ales, cele care lasă în urmă resentimente persistente.
Prin manifestarea explozivă a furiei, individul obţine ceea ce îşi doreşte, dar doar pe
termen scurt şi cu consecinţe nefaste pe termen lung, în ceea ce priveşte relaţiile sale cu
ceilalţi indivizi.
Cea de-a doua modalitate de controlare a furiei este cea a inhibiţiei sau cea a
“înnăbuşirii” complete şi disimularea faşă de ceilalţi, iar uneroi chiar şi faţă de noi înşine. Nici
această modalitate de controlare a furiei nu este benefică întrucât, la un moment dat, se poate
transforma în prima variantă. Un alt motiv pentru care ea nu este benefică este pentru că
înnăbuşind furia de fiecare dată şi acceptând toate situaţiile frustrante făraă a riposta îi va face
pe ceilalţi să creadă că acest individ este foarte uşor de dominat şi vor proceda la fel de fiecare
dată.
Cum putem controla excesul de furie?
Furia poate fi stăpânită prin câteva “trucuri”. Vom enumera câteva dintre acestea mai
jos. Astfel, controlarea furiei se poate realiza prin:
• minimalizarea motivelor de iritare;
• stabilirea clară a priorităţilor;
• considerarea şi a punctului de vedere a celuilalt;
• “noaptea e un sfetnic bun” – tehnică ce permite reevaluarea situaţiei,
cererea unui sfat (consultarea cu cineva), formularea precisă a cauzelor resentimentelor;
• acordarea şansei la explicaţie celeilalte persoane;
• concentrarea asuprea comportamentului ce a generat iritarea, în locul
atacului la persoană;
• întreruperea întrevederii inainte de a simţi pierderea controlului;
• întoarcerea spatelui provocărilor (situaţiei sau chiar persoanei care va
provoaca aceste emoţii).

Aceste sfaturi cât şi exemple de comportamente inadecvate sunt prezentate şi în tabelul


de mai jos.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

AŞA DA AŞA NU
Minimalizarea cauzelor care Acumularea stărilor de iritare din
provoacă furia cauza
celor mai nesemnificative motive
Stabilirea şi amintirea priorităţilor Acordarea de importanţă fiecărui
eveniment si situatii în care sunteţi implicat
Considerarea şi a punctului de vedere Considerarea ca fiind intenţionată
a celuilalt fapta celuilalt
“Noaptea e un sfetnic bun” Reacţionarea pe loc
A rămane concetrat pe cauza maniei Aminitirea momentelor trecute de
dvs. furie
Acordarea şansei la explicaţie A nu-i lăsa niciodata pe cei care v-au
celeilalte enervat să se explice
persoane
Întreruperea întrevederii inainte de a Necontrolare, reacţionare violentă
simţi pierderea controlului verbală şi/sau fizică
Întoarcerea spatelui provocărilor Continuarea confliectelor şi
recidivare

Bucuria.

Ce este fericirea? De-a lungul timpului s-a considerat că fericirea este fie o “stare
subiectivă de bine”, fie o “sumă de momente de bucurie”, fie o “dispoziţie pozitivă”.
Se poate încerca o definire a acestei emoţii ca fiind o îmbinare a două componente:
gradul de satisfacţie al individului şi trăirea emoţională a acestuia. Dacă ne raportăm la
prima componentă, gradul de satisfacţie individual este determinat de fiecare dintre noi prin
evaluare prezentului nostru. Această evaluare se face prin compararea aşteptărilor noastre cu
ceea ce am reuşit să obţinem în realitate, iar diferenţa determină gradul de satisfacţie. Trăirea
emoţională este măsurată în funcţie de frecvenţa emoţiilor agreabile şi cea a emoţiilor
dezagreabile (tristeţe, furie, anxietate, ruşine etc.).
Putem spune astfel că fericirea depinde mai mult de frecvenţa emoţiilor pozitive decât
de intensitatea acestora: sunt preferabile o serie de evenimente mai mici dar pline de bucurii
în locul marilor momente de extaz.
Alţi cercetători consideră că propria stare de fericire poate fi estimată de fiecare individ
în parte în funcţie de trei mari categori de diferenţe:
o diferenţa dintre ceea ce dorim şi ceea ce avem deja
o diferenţa dintre condiţiile actuale de viaţă şi cele trecute
o diferenţa dintre ce avem noi şi ce au alţii.
Estimarea propriei stări de fericire în funcţie de aceste trei criterii poartă numele de
teoria diferenţelor sau teoria GAP ( “gap” în engleză înseamnând diferenţă)
Frica este întotdeauna trăită ca o reacţie la un anumit eveniment şi este considerată ca
fiind o emoţie capitală. Există anumite gesturi asociate cu expresiile faciale specifice acestui
tip de emoţie care sunt identificate cu manifestarea fericirii. De exemplu, zâmbetul sincer,
surâsul şi mersul săltat (în special la copii) sunt dovezi clare ale trăirii emoţiei de bucurie.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Duchenne a fost primul care a făcut diferenţa între un zâmbet de curtoazie, de


complezenţă şi un zâmbet sincer. În secolul XIX, Duchenne de Boulogne făcea diferenţa între
un zâmbet fals şi un zâmbet sincer. A descoperit această diferenţă în urma cercetărilor sale;
astfel plimbând doi electrozi pe faţa unui subiect a putut realiza o hartă a diferitelor expresii
faciale umane, în funcţie de muşchii folosiţi.
Zâmbetul sincer, numit de atunci şi “zâmbetul lui Duchenne” se referă la zâmbetul
realizat de muşchiul orbicular care nu se contractă în totalitate, ci doar partea lui externă, acea
parte care face să coboare simultan şi sprâncenele. Numai o îngustare a ochilor nu este
suficientă pentru a descrie un zâmbet sincer. În funcţie de aceste cercetări întreprinse de
Duchenne putem identifica trei tipuri de actori, în funcţie de felul cum zâmbesc. Există
actorul mediocru sau “surâs vid” şi se referă la acei oameni ai căror ochi rămân imobili în
timpul surâsului şi surâde cu zigomaticul; actorul bun sau “surâs fals” este cel care reuşeşte să
contracte zigomaticul şi tot orbicularul şi îngustează ochii; şi există actorul foarte bun sau
“surâsul lui Duchenne” care reuşeşte să îşi contracte zigomaticul şi doar partea exterioara a
orbicularului şi reuşesc să zâmbească cu ochii.
Adeseori momentele de fericire extremă sunt însoţite şi de lacrimi. Lacrimile de bucurie
apar, de obicei, atunci când are loc o revedere cu cineva drag după o foarte lungă perioadă de
despărţire sau atunci când se obţine o victorie foarte importantă. Se spune că motivul apariţiei
lacrimilor de bucurie este acela că momentul prezent de bucurie este impregnat de o oarecare
tristeţe la amintirea suferinţelor trecute. Unele studii au arătat că lacrimile însoţesc şi
perspectiva despărţirii ce implică şi momente de bucurie.
Astfel putem concluziona că există două tipuri de lacrimi de bucurie: lacrimile
învingătorului şi lacrimile reîntâlnirilor. Lacrimile învingătorului apar atunci când victoria
obţinută aminteşte de toate suferinţele îndurate de-a lungul desfăşurării luptei; victoria anunţă
şi despărţirea viitoare de cei cu care este sărbătorită aceasta în prezent; lacrimile
învingătorului au rolul totodată de a cere ajutorul şi de a-i apropia pe ceilalţi, ele fiind utile
pentru că atenuează sentimentele de invidie şi ostilitate ale celor învinşi şi ale spectatorilor la
această luptă. Este mult mai dificil să urăşti un învingător înlăcrimat decât pe unul triunfător
şi care radiază de fericire pentru victoria obţinută.
Lacrimile reîntâlnirilor reamintesc de suferinţele îndurate la momentul despărţirii de
acea persoana, acea fiinţă dragă.
Asociată cu fericirea este şi buna dispoziţie, în sensul în care aceasta din urmă
favorizează apariţia celei dintâi. Buna dispoziţie este o stare de fond căreia îi putem atribui
câteva roluri mai importante:
• ne determină să îi ajutăm pe alţii – ne face mai deschişi la a oferi
ajutorul nostru acelora care au nevoie;
• ne face mai creativi;
• ajută la adoptarea de hotărâri mai bune;
• ne face mai îndrăzneţi;
• ne face să ne asumăm riscuri exagerate – persoanele cu un nivel ridicat
al bunei dispoziţii sunt mai predispuse la a-şi asuma unele riscuri exagerate, mult mai uşor
decât ar face-o în mod normal;
• câteodată ne face prea docili – din cercetarile întreprinse s-a constatat
că persoanele bine dispuse tind să accepte mai uşor anumite sarcini covârşitoare decât o fac
ceilalţi.
Cele patru chipuri ale fericirii
S-a constatat că fericirea are mai multe niveluri de intensitate sau, altfel spus, există
patru tipuri de a percepe fericirea.
1. Fericirea percepută ca o sumă de bucurii. Există o categorie de persoane
care încearcă emoţia fericirii atunci când au parte de o sumă de momente pline de emoţie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

intensă şi intermitentă. Este preferată intensitatea emoţiei în faţa continuităţii aceteia, iar
persoanele întrebate dacă ar dori să fie conectate la un generator de fericire continuă au
răspuns cu “NU”.
2. Fericirea percepută ca o stare prelungită de mulţumire. O altă categorie de
persoane se simte fericită atunci când respectivele persoane au ceea ce îşi doresc sau au
obţinut ceea ce şi-au propus. Prin atingerea scopurilor aceste persoane au dobândit o
mulţumire de sine, care în viziunea lor este echivalentă cu fericirea.
3. Fericirea ca scop atins în actviatea desfăşurată. Există persoane care se
declară fericite numai atunci când şi-au îndeplinit scopurile, atunci când au realizat ceea ce şi-
au propus (Aristotel avea aceeaşi concepţie – fericirea ar trebui să apară atunci când individul
şi-a atins scopurile sale în activităţile întreprinse şi în viaţă.)
4. Fericirea ca serenitate (ca echilibru sufletesc). Seneca identifica fericirea
cu calmul sufletesc şi cu dispoziţia echilibrată în faţa schimbărilor destinului. Indivizii din
această categorie consideră că nu pot interveni în schimbarea cursului evenimentelor, fie că
sunt fericite sau nu, ei putând doar accepta că acest curs al evenimentelor nu poate fi
influenţat de fiinţa umană. Aceste persoane sunt împăcate cu condiţia lor actualî şi au parte de
o linişte sufletească, concepţii echivalente cu fericirea.

Factorii ce determină fericirea


În funcţie de importanţa lor pentru individ vom trece în revistă o serie de factori ce
influenţează nivelul de fericire al fiecăruia dintre noi.
a) factor foarte important: personalitatea.
Personalitatea influenţează atât calitatea fericirii resimţite, cât şi nivelul global de
fericire. Studiile au arătat că extrovertiţii şi persoanele stabile din punct de vedere emoţional
au şanse crescute de a fi fericiţi. Extrovertiţii pentru că stările lor de fericire sunt trăite mai
intens, iar cei stabili emoţional pentru că acest lucru îi ajută la atenuarea emoţiilor negative.
Nivelul normal al stării de fericire este dat în mare parte de personalitate, motiv pentru
care acest nivel diferă de la individ la individ. Nivelul de fericire le este reglat în mod automat
în funcţie de capacităţile individuale, imediat ce se face adaptarea la situaţia de eşec sau de
succes cu care ne-am confruntat.
b) factori importanţi:
Sănătatea – nivelul stării de sănătate va influenţa întotdeauna nivelul de fericire;
oamenii bolnavi sau infirmi vor avea un nivel al stării de fericire inferior celui resimţit de
oamenii sănătoşi.
Căsătoria – studiile arată că, în general, oamenii căsătoriţi sunt mai fericiţi decât
celibatarii.
Practica religioasă – alte studii întreprinse în acest domeniu arată că oamenii religioşi
şi practicanţi, în acelaşi timp, au un nivel de fericire, în medie, mai ridicat decât cei
nepracticanţi. De asemnea persoanele practicante dezvoltă într-un număr mai mic tulburări
mentale faţă de cei nepracticanţi. Religia contribuie la fericirea indivizilor prin anumite
mecanisme prin care actionează: credinţa (care dă o stare de fericire echivalentă cu
serenitatea) şi prin sentimentele de apartenenţă la grup (fericirea sinonimă cu starea de
mulţumire).
Activitatea – s-a dovedit ştiinţific că oamenii activi, implicaţi în diferite activităţi sunt,
în medie, mai fericiţi decât restul oamenilor, cu atât mai mult cu cât activitatea desfăşurată se
află în concordanţă cu scopurile şi valorile acestora. Activitatea benevolă produce şi ea
fericire prin satisfacţiile personale pe care le aduce indivizilor. De aceea se poate spune că
şomajul – o formă de inactivitate forţată – are un impact negativ major asupra psihicului
indivizilor.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Prietenii şi relaţiile - în cazul acesta fericirea este dată de relaţia stabilită între
sprijinul social şi adaptarea la situaţiile stresante ale individului. Astfel, sprijinul social este şi
el caracterizat, la rândul lui, de patru componente:
• sprijin emoţional – un prieten care vă susţine moral în suferinţa
cauzată de un doliu;
• sprijin prin respect – vă simţiţi apreciat şi vi se recunosc
meritele;
• sprijin informativ – o cunostinţă vă ajută să achiziţionaţi un
anumit obiect sau să adoptaţi o anumită hotărâre, prin oferirea de informaţii despre acel lucru;
• sprijin material – prietenii sau familia vă pun la dispoziţie
bunurile lor sau banii pentru a vă ajuta să vă descurcaţi.
În funcţie de natura şi dificultatea percepută a situaţiei în care se află fiecare individ,
există o anumită componentă a sprjinului social care este considerată ca fiind mai importantă
decât celalalte. Trebuie spus şi că este mai important sprijinul social perceput de individ decât
cel real, obiectiv.
c) factori mai puţin importanţi:
Vârsta – există studii ce au aratăt că fericirea se diminuează pe măsura înaintării în
vârstă; altfel spus tinerii sunt mai fericiţi decât bătrânii. Cu toate acestea, fericirea este diferit
evaluată de tineri şi de bătrâni; pentru bătrâni fericirea capătă alte valenţe decât avea în
tinereţe, bătrânii au o altfel de fericire, aşa cum reiese şi din tabelul de mai jos:

VÂRSTA VARSTA VÂRSTA VÂRSTA


PRIMEI ADULTĂ MATURITĂŢII BĂTRÂNEŢII
TINEREŢI
- bucurie - eudemonia - mulţumire - serenitate
orice activitate activitatea este este valorificat împăcarea cu
implică râs şi desfăşurată cu ceea statut-ul actual
joacă bucurie; se ce deţinem deja ţi
urmăresc obiectivele cu viaţa în sine
propuse

Banii – starea subiectivă de bine creşte proporţional cu veniturile. Studiile au


aratăt că banii au un impact mai mare în ceea ce priveşte fericirea, la oamenii săraci, dar cu
cât banii devin mai mulţi cu atât această stare subiectivă de bine scade, iar impactul banilor
asupra fericirii se reduce proporţional. În ţările cu un nivel al economiei ridicat, unde
drepturile civile sunt foarte dezvoltate, iar cultura este bazată pe individualism, starea de bine
subiectivă este mai ridicată şi deci, oamenii sunt, în medie, mai fericiţi decât în alte ţări.

Tristeţea.

Tristeţea este emoţia care, în general, este asociată pierderii; ea va fi o


emoţie de o durată mai mare sau mai mică în funcţie de valoarea atribuită de fiecare individ
pierderii suferite. Există mai multe tipuri de pierderi dintre care le putem enumera pe cele mai
importante:
• pierderea unei fiinţe iubite;

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

• pierderea unui obiect valorizat;


• pierderea statut-ului;
• pierderea valorilor/scopurilor.
Aşa cum am văzut ţi în cazul bucuriei şi furiei, tristeţea are şi ea o expresie facială
caracteristică, universală: sprâncenele adoptă o poziţie oblică, iar atunci când tristeţea este
foarte mare, ridurile de pe frunte se cutează astfel încât desenează o potcoavă (sau semnul
omega - Ω). În limbajul psihiatric, o permanentizare a tristeţii şi prezenţa continuă a semnului
omega pe frunte, se numeşte “omega melancolică”. Gura exprimă şi ea tristeţea prin lăsarea
colţurilor gurii în jos.

Funcţiile tristeţii:
1. ajută la evitarea situaţiei ce determină apariţia acestei emoţii – în mod
instinctiv, oamenii se feresc de situaţii şi comportamente ce le fac rău. Astfel, avem tendinţa
de a evita comportamentul care a generat tristeţea. Riscul de a deveni trişti va guverna mai
mult sau mai puţin conştient la evitarea situaţiei de a suferi pierderi.
2. determină retragerea şi reflectarea la propriile greşeli – orice persoană
care este tristă are tendinţa de izolare. Această retragere în sine şi reflectarea la propriile
greşeli ajută la obţinerea unei mai bune cunoaşteri de sine şi a cauzelor care au dus la eşecul
suferit. Retragera specifică emoţiei de tristeţe este benefică întrucât ajută la regenerarea
forţelor individului şi la reconstituirea situaţiei. Retragerea oferă în acelaşi timp şi
posibilitatea de a reflecta şi de a lua cea mai bună hotărâre în legatură cu situaţia respectivă.
3. atragerea atenţiei şi simpatiei celorlalţi – oamenii din jurul nostru sunt
capabili, în general, să recunoască tristeţea, iar cei mai apropiaţi nouă sau cei mai sensibili
dintre aceştia dau dovadă de simpatie şi chiar de empatie. Tristeţea ajută deci la obţinerea
sprijinului afectiv şi uneori material, chiar dacă aceasta nu este afişată în mod intenţionat sau
conştient; ajutorul primit din partea celor din jur ajută respectiva persoană să depaşească mai
uşor şi/sau mai repede pierderea suferită. Atunci când tristeţea unui individ izolat nu atrage
atenţia nimănui se poate declanşa spirala tristeţe-izolare ce conduce, în cele din urmă, la
depresie.
4. protejeazăa, pe moment, de agresivitatea celorlalţi – tristeţea este şi unul
din semnele universale ale recunoaşterii înfrângerii. Un învingător va fi mai puţin pornit
asupra unui adversar ce se recunoaşte învins.
5. ajută la manifestarea simpatiei şi empatiei faţă de tristeţea altor pesoane –
se ştie că cea mai bună cale de a înţelege suferinţa este aceea de a o suferi tu însuţi; astfel
emoţia de tristeţe va ajuta persoanele la a deveni consolatori mai buni ai cuiva apropiat, aflat
în suferinţă.
Aşa cum am menţionat şi mai sus, cea mai mare pierdere pe care o poate suferi cineva
este aceea de a piedere pe cineva apropiat, pierderea fiinţei iubite, fie că este soţ, soţie, mamă,
fiică, tată, fiu sau prietenul cel mai bun.
Tristeţea care apare în acest moment, de pierdere a unei persoane extrem de dragi, se
numeşte doliu. Capacitatea fiecăruia dintre noi de a depăşi perioada de doliu depinde în foarte
mare măsurp şi de sprijinul acordat de familie, chiar în aceste momente sau imediat după.
Capacitatea de a supravieţui acestei pierderi depinde nu numai de familie şi de resursele
proprii, ci şi de anumiţi factori precum:
• sensibilitatea personală la pierderi – aceasta este o latură a
personalităţii şi variază de la persoană la persoană;
• felul în care se produce pierderea – sunt şanse mai mari de a depăşi
pierderea unei fiinţe dragi dacă pierderea se produce progresiv (este cazul unor boli
incurabile) şi sunt şanse mai mici dacă pierderea se produce, din contră, brusc (în urma unui
accident, de exemplu);

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

• intensitatea şi durata relaţiei – atunci când momentul nu este depăşit se


ajunge la ceea ce psihiatrii numesc “doliu patologic”;
• complexitatea emoţiilor resimţite în legătura cu persoana pierdută;
• sprijinul venit din partea celorlalţi – un individ izolat din punct de
vedere social este mai vulnerabil atunci când se confruntă cu o pierdere faţă de un individ
integrat unui grup.
Atunci când tristeţea devine persistentă şi începe să afecteze relaţiile individului cu
ceilalţi din jurul său, sau atunci când tristeţea îl impiedică să îşi desfăşoare activitatea în mod
normal se poate ajunge foarte uşor la depresie. Tristeţea şi depresia sunt două lucruri diferite
total, tristeţea fiind o componentă a depresiei. Diferenţele dintre cele două le puteţi vedea în
tabelul de mai jos:

TRISTEŢE DEPRESIE
emoţie normală tulburare patologică
stare variabilă şi tranzitorie stare de durată
influenţă moderată şi pasageră asupra tulburări persistente ale somnului şi
fizicului (câteva ore, zile ) poftei
de mâncare (câteva săptămâni, luni)
ameliorare a stării datorată nu este influenţată de momente
evenimentelor plăcute
plăcute
părerea despre sine este puţin viziune negativă asupra propriei
modificată şi persoane şi
trecător durabilă

Controlarea tristeţii:
Tristeţea este o emoţie normală şi face parte din experienţa de viaţă a fiecaruia dintre
noi. Ea este benefică într-o oarecare măsură şi nu poate fi evitată, dar o tristeţe de o mare
intensitate şi de lungă durată nu este deloc benefică pentru individ.
Puntem enumera cateva avantaje ale tristetii:
• îl învatî pe individ să evite situaţiile ce generează emoţia tristeţii;
• ajută la reevaluarea situaţiei şi greşelilor făcute;
• atrage atenţia şi simpatia celorlalţi;
• protejează momentan de agresiunea celorlalţi;
• permite manifestarea simpatiei şi empatiei faţă de ceilalţi.
Dezavantajele unei tristeţi excesive:
• determină o inhibare excesivă;
• determină o reflectare prea mare la propriile greşeli;
• poate epuiza întregile resurse de bunăvoinţă a celoralalţi;
• în ochii celorlalţi persoana tristă poate deveni vulnerabilă;
• determină o sensibilitate crescută la orice eveniment trist.
Putem controla tristeţea prin câteva “trucuri”. În primul rând tristeţea trebuie acceptată,
trebuie ca indivizii să realizeze că această emoţie este una normală şi nu este o dovadă de
slăbiciune.
În al doilea rând, tristeţea trebuie manifestată cu precauţie pentru că existaă două tipuri
de riscuri: epuizarea bunăvoinţei celorlalţi şi apariţia ca fiind un individ vulnerabil. De
asemenea, tristeţea poate fi controlată printr-o viaţă activă şi prin desfăşurarea unor activităţi
şi evenimente plăcute.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

În funcţie de cele explicate mai sus putem să concluzionăm că există anumite


comportamente care sunt benefice depăşirii momentului de tristeţe şi există unele
comportamente care vor acutiza această emoţie şi o vor consolida. În tabelul de mai jos veţi
putea identifica atât comportamentele benefice cât şi cele nefaste.
AŞA DA AŞA NU
acceptarea tristeţii refularea tristeţii
manifestarea tristeţii înabuşirea cu orice preţ a tristeţii
continuarea activităţilor zilnice rămânerea într-o stare de prostraţie
obişnuite
căutarea de evenimente plăcute înconjurarea de tristeţe şi căutarea
unui
mediu trist
căutarea ajutorului specializat pentru respingerea oricărui ajutor
depăşirea momentului de suferinţă

Frica.

De-a lungul vremii, cercetătorii au încercat să definească această emoţie şi


să stabilească principiile de guvernare ale acesteia. Este o emoţie folositoare umanităţii sau
din contră?
Evoluţioniştii, de exemplu, mergeau pe principiul “ne temem pentru că aşa ne este
înscris în gene” şi considerau că frica este o emoţie utilă, care a ajutat specia umană să
supravieţuiască; astfel, frica este destinată producerii de spaimă faţă de orice situaţie sau
comportament care ne poate ameninţa supravieţuirea şi integritatea noastră corporală.
Curentul comportamentalist a mers pe principiul că “ ne temem pentru că trupul nostru
este supus emoţiei”; ei considerau că reacţiile fizice de spaimă reprezintă un fel de sistem de
avertizare al nostru menit să ne atragă atenţia asupra mediului inconjurător şi să ne facă mai
vigilenţi.
Cognitiviştii (“ne este teamă pentru că ne gândim la asta” ) considerau că această
emoţie are scopul de a ne proteja şi de a ne oferi mai multă siguranţă. În vederea acestui lucru
mintea umană anticipa şi amplifica teama precum şi acele aspecte necunoscute şi nevăzute şi
chiar imperceptibile; teama de necunoscut, pentru a ne pune în gardă şi a ne spori măsurile de
siguranţă.
Curentul culturalist spunea că “ne este teamă pentru că aşa am învăţat” şi susţinea că
temerile ne sunt insuflate încă din copilărie astfel încât să deprindem comportamnete adecvate
societăţii în care trăim şi pentru a ne integra în aceasta din punct de vedere cultural.
Centrul de coordonare fundamentală pentru frică se afla în nucleul amigdalian, în
lobul temporal din zona laterală cortexului cerebral. În urma cercetărilor efectuate în legatură
cu acest subiect s-a constatat că înlăturând centrul fricii la unele animale, ele îşi pierd această
emoţie. Nu numai că nu mai simt frica, dar nici nu mai conştientizează pericolul la care sunt
expuse. De exemplu, o maimuţă căreia i s-a extirpat acest centru al fricii s-a apropiat foarte
mult de un şarpe care a muşcat-o. După ce s-a retras instinctiv, din cauza durerii, maimuţa s-a
reapropiat de şarpe pentru a-l examina, fără a manifesta nici un fel de frică; în acelaşi mod
şoarecii fără centrul fricii se apropie de pisică, fără nici un fel de frică.
Frica este o emoţie specifică primejdiei şi percepţiei asupra primejdiei. Ea are un
impact major din punct de vedere psihologic: ritmul bătăilor inimii şi al respiraţiei se

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

accelerează, muşchii se contractă, iar mâinile tremură. Toate aceste modificări fiziologice ce
au loc se datorează sistemului nervos simpatic - care constituie împreună cu sistemul
parasimpatic, sistemul nervos autonom, deci cel independent de voinţa noastră – şi celor doi
neurotransmiţători, adrenalina şi noradrenalina, care acţionează asupra întregului nostru
ogranism în prezenţa fricii.
Putem desprinde o primă funcţie a reacţiilor de spaimă şi anume evitarea sau limitarea
pagubelor. O altă funcţie a reacţiilor de spaimă este aceea de a ne pregăti pentru a reacţiona în
faţa cauzei declanşării fricii şi anume: ne pregăteşte pentru fugă, dar ne ajută şi să găsim
soluţii pentru rezolvarea situaţiei sau ieşirea din această situaţie.
Psihologii anglo-saxoni vorbesc despre cei 3F, ca funcţie a fricii: fight (lupta), flight
(fuga) şi freeze (nemişcarea).
Frica este o emoţie inconştientă; de cele mai multe ori ne dăm seama de pericol după ce
acesta a trecut şi este una dintre primele emoţii ce apar bine conturate începând cu bebeluşii.
Frică sau anxietate? Emoţia fricii trebuie diferenţiată de anxietate. Frica este o reacţie
la o situaţie de reală primejdie, este de scurtă durată, are un obiect clar ce o determină (ştim
exact de ce ne temem) şi este caracterizată de manifestări fizice predominante (tremurături,
tensiune). Ca boli asociate cu frica sunt fobiile – frica incontrolabilă de o anumită situaţie sau
de un anumit lucru. În mod diferit, anxietatea se referă la anticiparea unei primejdii presupusă
sau iminentă, poate deveni cronică; anxietatea nu are un obiect exact asupra caruia se
concentreză (va exista o primejdie în viitor dar nu cunosc natura acesteia) şi are ca manifestări
grijile şi neliniştea (manifestări psihologice, nu fizice). Ca boală asociată anxietăţii este
anxietatea generalizată – griji incontrolabile în legatură cu viaţa de zi cu zi.

Tipuri de temeri.
Există trei tipuri mari de temeri: înnăscute, naturale şi culturale.
Temerile înnăscute sunt acele temeri excesive care se manifestă încă din cele mai
timpurii stadii ale dezvoltării umane. Aceste temeri se vor estompa cu timpul şi vor putea fi
controlate prin educaţia primită şi prin viaţa în societate. Temerile înnăscute sunt specifice
vârstei:
• până la 6 luni – copilul se sperie la pierderea punctului de sprijin şi de
zgomotele puternice
• între 7 luni şi 1 an – copilul se sperie de persoanele necunoscute şi de
obiectele care apar şi dispar din câmpul său vizual
• între 1 – 2 ani – pe copil îl sperie despărţirea de părinţi şi baia zilnică
• între 2 – 4 ani – copilul se sperie de întuneric, măşti, zgomote sau
animale
• între 5 -8 ani – fiinţele supranaturale, tunetele, oamenii consideraţi ca
fiind “răi” şi rănile corporale sunt temerile cele mai mari ale copilului
• între 9 – 12 ani – copilul se sperie de evenimentele din mass-media sau
de moarte.
Temerile naturale sunt acele temeri pe care le au majoritatea oamenilor. Acele frici pe
care le are, în mod general, omul şi care l-au ajutat să supravieţuiască de-a lungul timpului.
Cele mai mari temeri ale omenirii se înregistrează în legătura cu animalele (în special
şopârle, insecte, şerpi) – 22,2%; frica de înălţimi, de balcoane şi alte locuri înalte se regăseşte
în rândul umanităţii în proporţie de 20,4%; frica de sânge, injecţii sau recoltări de sânge sperie
pe aproximativ 13,9% din populaţia planetei; frica de spaţiile închise precum lifturile,
camerele mici, locurile fără ferestre afectează pe aproximativ 11,9% dintre oameni; apa sperie
un procent de 9,4% din oameni, iar frica de furtuni (tunete şi fulgere) sperie un procent de
8,7% din totalul populaţiei de pe planetă.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Cea de-a treia categorie de temeri, cea a temerilor culturale au un caracter fluctuant şi,
la fel ca şi în cazul anxietăţii, corespund unui pericol presupus, ele având ca obiect viitorul.
Exemple de temeri:
• legate de religie şi de supranatural: teama de sfârşitul lumii, de iad, de diavol,
de demoni, teama de întoarcerea a spiritelor moarte, de zombii, de fantome etc.;
• legate de posibili duşmani: huni, barbari, de nemţi (în timpul perioadelor de
război), de extratereştrii;
• legate de inovaţii şi descoperiri ştiintifice: tren, pastile, poluare, energie
atomică, boala vacii nebune, SIDA etc.
În concluzie putem spune că temerile culturale sunt acele temeri pe care o anumită
cultură le are în legătură cu ceva din viitor, într-un anumit moment din evoluţia sa.
Frica este o emoţie care se poate învăţa, iar învăţarea aceasta se poate face în trei feluri:
printr-o experienţă a unei traume unice, prin micile experienţe stresante repetate sau printr-un
efect retroactiv.
În primul caz, cel al experienţei unei traume unice, un bun exemplu îl constituie
victimele accidentelor auto. Unele victime pot rămâne cu o frică durabilă în ceea ce priveşte
călătoriile ulterioare cu o maşină.
În cel de-al doilea caz, să spunem că o persoană călătoreşte de trei – patru ori cu avionul
şi la fiecare călătorie făcută întâmpină diferite greutăţi: turbulenţe, defecţiuni minore etc.,
această persoană poate dezvolta la un moment dat frica de zbor, deşi nu a fost victima vreunei
catastrofe.
În final, efectul retroactiv presupune ca o anumită persoană să realizeze la un moment
dat un pericol excesiv în care s-a aflat cu ceva timp înainte. Conştientizarea existenţei
pericolului de atunci, poate declanşa persoanei respective frica de acel lucru sau pentru acea
situaţie, şi deci aceasta va evita repetarea acelor acţiuni periculoase.
Există şi o formă specială de frică învăţată care este specifică unei anumite categorii de
copii. Astfel copiii care stau în permanenţă lângă un adult care se sperie de un anumit lucru în
mod constant vor dezolta frica pentru acel lucru, la rândul lor.

Boli asociate fricii


Fobiile sunt maladii psihologice foarte des întâlnite; aproximativ 12% din totalul
populaţiei prezintă o anumită fobie. Ele pot fi încadrate în trei mari categorii: fobii specifice,
fobia socială şi agorafobia (şi atacurile de panică).
Fobiile specifice se manifestă ca o frică intensă, dar limitată la anumite situaţii şi/sau
animale precum: păienjeni, apă, întuneric, sânge etc. Fobia socială este o frică mai intensă
decât cea din prima categorie ţi se referă la frica excesivă în legătura cu privirile şi părerile
altor pesoane, teama de a fi ridicol sau de a avea un comportament neadecvat dar dusă la
extrem. Astfel de fobii fac ca vorbitul în public, întâlnirea cu necunoscuţi sau pur şi simplu
situaţia de a fi observat, să fie o adevarată corvoadă pentru persoana în cauză şi câteodată
aceste lucruri sunt chiar imposibile. Agorafobiile şi atacurile de panică sunt cele mai grave
tipuri de fobii şi reprezintă frica intensă faţă de ieşirea în lume, alături de oameni străini faţă
de care persoana în cauză nu se simte în siguranţă. Locurile precum ascensoarele, avioanele,
cozile, magazinele şi alte locuri aglomerate declanşează o adevarată criză persoanei bolnave.
Stresul post-traumatic sau “nevroza traumatică” apare ca urmarea a trăirii unei
experienţe extrem de traumatizante. După un eveniment în cursul căruia persoana respectivă a
trecut printr-o primejdie foarte mare, pâna aproape de moarte, sau în care a fost rănită grav,
persoana respectivă dezvoltă o frică foarte intensă, teamă ce va rămâne o perioadă
îndelungată. Stresul post-traumatic mai este considerat ca fiind şi o fobie experimentală:
persoana traumatizată nu mai poate face faţă unei situaţii care îi aminteşte de circumstanţele
şocului psihologic suferit.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Persoanele afectate de stres post-traumatic sunt soldaţi, victime ale unor atacuri, violuri
sau accidente. Trauma este retrăita în fiecare zi în diferitele momente care pot fi asociate cu
acel context sau pur şi simplu persoana trăieşte flash-back-uri în legatură cu evenimentul
traumatizant. Nu toate victimele rămân cu sechele şi nu toate suferă acest stres post-traumatic.
S-a dovedit că persoanele care nu sunt capabile pe moment să reacţioneze, care rămân
îngheţate şi trăiesc un fel de transă în momentul agresiunii respective sunt cele care sunt
predispuse la a suferi de această boală. Riscul de a dezvolta stres post-traumatic depinde de
anumiţi factori precum:
• pregătirea sau nu a evenimentului – militarii antrenaţi riscă mai puţin să sufere
de pe urma stresului post-traumatic;
• posibilitatea de a acţiona – într-o catastrofă persoanele care sunt active,
ajutându-i pe alţii sunt mai puţin predispuse la a dezvolta stres post-traumatic;
• intensitatea obiectivă a traumei;
• antecedentele personale legate de traumatisme, care pot creşte acest risc.
Căutatorii de senzaţii tari (sensation seekers) pot fi definiţi ca fiind opusul celor cu
fobii. Aceste persoane caută să se afle cât mai aproape de pericol, fie că este vorba de situaţii,
fie că este vorba de animale sau persoane. Nu este o boală neapărat, dar nevoia de senzaţii tari
trebuie ţinută sub control pentru ca persoanele să-şi păstreze integritatea psihică şi corporală
proprie.

Controlul fricii
Mai departe vom trece în revistă câteva dintre mecanismele de control ale fricii.
În primul rând, frica poate fi controlată dacă este acceptată ca fiind o emoţie normală,
o reacţie la un anumit eveniment sau situaţie, nefiind nimic ruşinos în a o simţi. Controlarea
fricii se realizează prin câteva mecanisme precum: informarea în legatură cu ceea ce nu
cunoaştem, învăţarea unei metode de relaxare pe care să o practicăm în situaţiile de panică şi
adoptarea unei atitudini active.
În înfruntarea fricii trebuie ţinut cont şi de anumite reguli, pentru ca aceasta să fie una
eficientă:
• confruntarea trebuie să se facă întotdeauna sub controlul nostru;
• înfruntarea progresivă a temerilor;
• confruntarea trebuie să fie una de durată;
• confruntarea trebuie să se facă regulat cu situaţia respectivă, care generază
teama.
Cum să vă comportaţi în legatură cu situaţiile în care vă este frică? Puteţi afla din
tabelul de mai jos ce să faceţi şi ce să nu faceţi pentru a scăpa de frică.

AŞA DA AŞA NU
acceptarea fricii ca fiind o emoţie să se resimtă ruşine în legatură cu emoţia
normală trăită
dezvoltarea mijloacelor de controlare adoptarea unei atitudini pasive
a fricii (informare, relaxare, atitudine
activă)
învăţarea unei oarecare intensităţi a dorirea absenţei fricii
fricii
confruntarea fricii după regulile agravarea şi/sau menţinearea fricii evitând
enunţate situaţiile care o generează
analiza obiectivă a riscurilor reale să nu se reflecte nicidoată asupra temerilor

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

AFECTIVITATEA ( II )

Conţinuturi:
2.1. Afectivitate şi comportament.
• Anxietatea.
• Stresul.
2.2.Clasificarea emoţiilor.
2.3. Rolul afectivităţii în activitatea umană şi noi domenii în care se manifestă
afectivitatea.
• Aplicaţii ale studiului afectivităţii.
• Roboţii şi emoţiile.

Obiective:
1. Prezentarea şi analiza relaţiei dintre afectivitate şi comportament.
2. Prezentarea şi analiza formelor afectivităţii.
3. Prezentarea şi analiza implicaţiilor afectivităţii în diferite domenii de activitate.

Precerinţe:
Nu este cazul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Expunere:

2.1. AFECTIVITATE ŞI COMPORTAMENT


Există anumite emoţii care ne afectează atât viaţa personală, cât şi pe cea profesională.
Fiecare dintre noi încearcă să îşi controleze aceste emoţii şi să le evite pe cât posibil, dar fără
succes: este vorba aici de acele “rateuri” ale vieţii emoţionale.
Eşecul sau ineficacitatea mecanismelor de apărare sau de adaptare generează
“anxietatea” sau “angoasa”. Dacă aceste stări au o intensitate prea mare sau dacă se
transformă în afecţiuni cornice atunci se poate ajunge la o altă stare, numita “stres”.

Anxietatea.
Anxietatea face parte din categoria stărilor timerice alături de angoasă, frică, teamă,
spaimă, nelinşte, teroare, panică etc. Toate aceste stări au în comun trăirea de natură
psihofiziologică, dar se deosebesc prin intensitatea diferită şi prin imprejurările în care se
manifestă acestea.
Atunci când vorbim de anxietate va trebui să vorbim şi de angoasă întrucât aceasta din
urmă este o formă de anxietate majoră. Cu toate acestea, în timp ce angoasa se manifestă
somatic, cu simptome vegetative, anxietatea este de natură psihică.
Din punct de vedere temporal, se constată existenţa unor manifestări acute, dar şi a
unor manifestări permanente sau aproape permanente. Manifestările acute se referă mai mult
la tulburări care apar chiar şi atunci când nu sunt făcute eforturi fizice majore, când nu se
pune problema de viaţă sau de moarte; anxietatea nu este declanşată de expunerea la un stimul
aversiv şi este caracterizată de prezenţa a cel puţin patru din următoarele simptome:
• dificultăţi respiratorii;
• palpitaţii;
• dureri toracice;
• senzaţie de sufocare;
• ameţeli, senzaţii de instabilitate;
• senzaţia de ireal;
• parestezii;
• senzaţii de caldură sau de frig;
• transpiraţie;
• senzaţie de leşin;
• frica de a muri, de a înnebuni în timpul actului.
Anxietatea permanentă se regaseşte şi sub numele de “anxietate generalizată” şi
presupune existenţa a cel puţin trei dintre categoriile de mai jos:
• tensiune motorie: tresăriri musculare, tremurături, tensiune musculară,
dureri musculare, oboseală, incapacitate de relaxare, clipitul pleoapelor incontrolabil,
sprâncene mereu încruntate, faţă crispată, tresăriri, faţă febrilă;
• tulburări neurovegetative: transipraţie, tahicardie, mâini reci şi umede,
gura se usucă, ameţeli, greaţă, senzaţii de caldură sau de frig, nod în gât, senzaţia de urină,
diaree, puls şi respiraţie rapidă sau din contră, înceată;
• aşteptare temătoare: nelinişte, anticiparea unor nenorociri ce se pot
întâmpla persoanei sau celor apropiaţi lui;
• explorarea foarte vigilentă a mediului înconjurător: atenţie exagerată,
dificultăţi de concentrare, insomnii, iritabilitate şi nerăbdare.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Anxietatea şi angoasa sunt prezente nu numai în cadrul patologiilor mintale, ci


influenţează toate activităţile desfăşurate de o anumită persoană şi îi afectează pe toţi cei cu
care intră în contact respectivul individ.
În primul rând o manifestare pozitivă a anxietăţii sau a angoasei se poate realiza în artă;
în literatură de exemplu imaginaţia este lăsată liberă să dea închipuire celor mai ascunse
temeri, celor mai ascunse fantasme şi nelinişti. Pe de altă parte, angoasa existenţială despre
viaţă, moarte, forţele naturii etc. au constituit bazele filosofiilor din întreaga lume. Religia a
integrat anxietatea şi angoasa în cadrul ritualurilor religioase ale sale.
Campaniile medicale şi teletonurile organizate se bazează pe anxietatea şi angoasa
oamenilor în legătură cu diferite boli. Pe acelaşi principiu s-au fondat şi organizaţiile
umanitare care luptă împotriva bolilor incurabile, ele fiind un simbol al luptei împotriva
morţii. Astfel acţiunile umanitare au un rol dublu: odată de a strânge banii şi fondurile
necesare desfăşurării activităţii şi de a înregistra şi un profit, dar totodată au şi rolul de a
demonstra atât celor ce le conduc cât şi celorlalţi că se poate acţiona împotriva morţii sau a
altor evenimente şi catastrofe naturale sau umane.
Angoasa poate deveni sursă de plăcere atunci când este controlată şi când respectiva
experienţă se termină cu bine. Acesta este cazul acelor sensation seekers de care am vorbit
într-un capitol anterior, iar acest aspect al anxietăţii şi angoasei poartă numele de “erotizare”
sau “hedonizare” al acestora.

Stresul
Cum am văzut mai sus, angoasa şi anxietatea sunt, în esenţă de natură psihologică, pe
când stresul are o bază biologică. Termenul de “stress” a intrat în limabjul curent odată cu
publicarea studiilor întreprinse de Seyle, şi desemnează orice situaţie în care organismul este
supus la a face faţă unui eveniment fizic sau psihologic, prin mecanismele de adaptare.
Stresul este determinat de orice situaţie nouă care necesită o reacţie adaptativă; el poate
fi legat atât de evenimente negative, cât şi de evenimete positive precum avansările, călătoriile
şi căsătoriile.
Holmes şi Rahe au pus bazele “scării de vulnerabilitate” prin care se poate măsura
nivelul de stres la care este supus fiecare individ. În acest sens intensitatea stresului cea mai
ridicată se înregistrează atunci când moare soţul sau soţia respectivei personae şi se notează
cu 100; divorţul are desemnat 73, închisoarea 63, căsătoria 50, pensionarea 45, naşterea unui
copil indică un nivel de stress de 39 şi ajunge la cifra de 13 pentru concediu.
În general, atunci când vorbim despre stres majoritatea lumii se gândeşte ca la un lucru
rău; există şi stresul pozitiv sau “eustresul” şi este stresul afferent activităţilor zilnice plăcute
pe care le desfăşurăm, călătoriilor pe care le întreprindem şi fără de care am duce o existenţă
plictisitoare şi generatoare de frustrări şi plictiseală, iar frustrările şi plictiseala sunt
cauzatoare şi ele de stres. Deci putem spune că stresul nu este complet dăunător şi are şi el
părţile lui bune.
Generat de un singur factor, stresul poate diferit în funcţie de anumiţi factori de
personalitate ai individului sau în funcţie de împrejurările din acel moment. Astfel aceşti
mediatori sunt:
• personalitateaa subiectului – vulnerabilitatea depinde atât de evenimentele şi
situaţiile trecute sau prezente (aşa cum reiese şi din scara lui Holmes şi Rahe ), cât şi de
resursele subiectului; există doi factori majori ce determină vulnerabilitatea: unul este legat de
moartea unui părinte înainte de vârsta adolescenţei şi altul este legat de imposibilitatea de a
avea o relaţie intimă cu cineva. Aceşti doi factori pot fi şi cauzele apariţiei depresiei.
Specific acestui mediator este patternul comportamental de tip A enunţat în 1959 de
Friedman şi Roseman. Acest pattern prezintă următoarele caracteristici:
- lupta permanentă pentru realizarea unui maxim de lucruri, într-un minim de timp;

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

- caracter agresiv, abiţios şi competitiv;


- felul de a vorbi este exploziv, îndemnându-i pe ceilalţi să se exprime şi ei mai repede;
- nerăbdarea permanentă şi teama de a nu pierde timp preţios;
- preocupare pentru termene-limită, concentrare pe muncă;
- sentimente de luptă permanentă împotriva persoanelor, lucrurilor şi evenimentelor.
Acest tip A corespunde unei persone stresate şi stresante în acelaşi timp şi se opune
tipului B, care face lucrurile mai încet şi evită conflictele. Astfel, A este de două ori mai mult
expus la bolile de tip coroniar decât este B. Tipul A se regăseşte frecvent în categoria
bărbaţilor cu o vârstă cuprinsă între 35 şi 55 de ani şi se poate modifica şi ameliora prin
antrenamente comportamentale.
Acest mediator depide mult de factorii genetici, educativi şi sociali şi s-a remarcat ca
civilizaţia actuală încurajează un astfel de comportament la lideri.
• suportul social – poate fi definit ca fiind confortul, asistenţa şi informaţia pe
care individul le primeşte prin intermediul contactelor formale sau informale din partea
celorlalţi indivizi sau din partea unui grup. Suportul social poate fi caracterizat de două laturi;
una se referă la profunzimea lui şi cealaltă se referă la lărgimea unei reţele autocentrate.
Profunzimea suportului este dată de gradul de apropiere şi de gradul de intimitate , în timp ce
lărgimea este dată de numărul de persoane cu care interacţionăm, în acest sens. Suportul
social îl infuenţează pe individ, astfel: îl sprijină şi îl apără împotriva problemelor de sănătate
sau a celor de ordin psihic. S-a dovedit că persoanele care au trăit experienţe traumatizante în
copilărie au dezvoltat de-a lungul vieţii multiple probleme de sănătate (Dennebaker şi Susman
în 1986). De asemenea, indivizii ce suferă o pierdere majoră – partenerul de cuplu moare –
sunt mai predispuşi afecţiunilor de ordin fizic şi psihic dacă ei nu vorbesc despre trăirile lor
afective cu cineva.
• evenimente ce provoacă o schimbare socială – acest aspect se leagă de nivelul
stresului la care este supusă o anumită persoană şi se referă la acele evenimente produse pe
neaşteptate şi dramatice, numite “traumatisme”. Traumatismele au consecinţe în domeniul
psihofiziologic–patologic. Am vorbit mai devreme de scara lui Holmes şi Rahe (numită şi
“social readjustment scale”) privind scorurile aferente fiecărui tip de eveniment în parte.
Indivizii sunt rugaţi să inşire evenimentele prin care au trecut, în ultimii 12 ani, se alocă
fiecărui eveniment un scor şi după aceea sunt calculate punctajele fiecărei persoane; astfel, cei
ce obţin până în 150 de puncte pe scara Holmes – Rahe se consideră ca beneficiind de o stare
de sănătate în general bună. Cei ce depăşesc acest scor şi chiar depăşesc 300 de puncte au
70% şanse să se îmbolnăvească grav.
Kobasa împreună cu colaboratorii săi au încercat să descrie o personalitate rezistentă la
stres. Această persoană ar trebui să considere că are controlul asupra evenimentelor, este
foarte implicată în activităţile sale vitale şi tratează schimbările ca pe nişte provocări ce
trebuie înlăturate.

Stresul cotidian
Stresul nu este provocat numai de anumite evenimente traumatizante, ci ne confruntăm
cu stresul zilnic, în activitatea fiecăruia dintre noi. Tot un stres periculos din punct de vedere
fizic şi psihic îl reprezintă şi activităţile zilnice, cu un grad mic de stres şi care, repetate
monoton în fiecare zi, pot fi la fel de periculoase ca şi marile evenimente stresante.
În anii ’80, mai exact în anul 1981, s-a realizat un studiu asupra femeilor şi bărbaţilor cu
vârste între 30 şi 50 de ani, asupra importanţei evenimentelor zilnice. Aceste evenimente au
fost împărţite în două categorii: micile necazuri zilnice şi satisfacţiile zilnice. Mai jos este lista
acestor evenimente, în ordinea inversă a importanţei lor.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Mici necazuri Satisfacţii:


- preocupări legate de greutate; - relatţi bune cu partenerul sau
- griji în legatură cu starea de sănătate iubitul/iubita;
a - relaţii bune cu prietenii;
unui membru de familie; - îndeplinirea unei obligaţii;
- creşterea preţurilor; - stare bună de sănătate
- întreţinerea locuinţei; - somn bun;
- prea multe lucruri de făcut; - o masă în aer liber;
- dezordinea sau pierderea lucrurilor; - capacitatea de a îndeplini
- şantier în lucru; responsabilităţile;
- venituri, plata taxelor; - vizite, telefoane sau mesaje scrise
- criminalitatea; trimise;
- aspectul fizic. - timpul petrecut acasă;
- stare de confort acasa.

Procedee de gestiune a stresului


Am văzut şi care sunt factorii de stres cotidian. Aceştia sunt din ce în ce mai mulţi, pe
măsură ce societatea evoluează pe plan tehnologic, demografic şi politic. În urma acestei
constatări s-au eleborat aşa numitele programe de gestiune a stresului care utilizează anumite
procedee pentru înlăturarea a mare parte din stresul acumulat de-a lungul unei zile.
Unul dintre procedeele folosite este relaxarea (prin practicarea de yoga de exemplu) şi
porneşte de la ideea că tensiunea şi stresul acumulat în timpul zilei poate fi înlăturat prin
destindere corporală.
Alt procedeu este cel al meditaţiei şi exerciţiilor de imaginaţie mintală care ajută la
deconectarea psihicului şi îl ajută pe individ să se implice în controlarea activităţii sale
reprezentative.
Activitatea corporală: dans, terapie prin mişcare, sport este cel de-al treilea procedeu
folosit la înlăturarea stresului. Se consideră că este o modalitate de eliminare a tensiunii
psihofiziologice şi o bună modalitate de îmbunătăţire a a imaginii despre propriul corp.
Procedeele autocalmante sunt asemănătoare cu cele discutate anterior cu singura
deosebire ca acestea sunt gesturi ce aparţin fiecărui individ în parte. Ele se concretizează în:
• gesturi de autocontact – automângâieri, onicofagie (rosul unghiilor),
balansări ritmice, masturbare, atingerea şi manipularea unor obiecte (mătănii sau bile),
masticare, supt (gumă de mestecat, ţigari , pipă);
• ritualuri personale – anumite obiceiuri înainte de culcare, obiceiuri în
efectuarea toaletei;
Aceste mijloace sunt, în general, o formă de descărcare a tensiunii şi pot căpăta şi forme
socializate de ordinal rugăciunilor colective şi al cuvintelor rituale; când capătă această formă
de manifestare ele intră în categoria proceselor de empaţie şi de suport social.
Ultimul procedeu de înlăturare a stresului îl reprezintă existenţa relaţiilor sociale
amicale, intime sau cel puţin binevoitoare. Am văzut cât de important este pentru individ
suportul social; relaţiile amicale sau intime reprezintă posibilitatea fiecărei persoane în parte
de a verbaliza trăirile sale afective şi de a efectua schimburi afective cu acele persoane.

2.2. CLASIFICAREA EMOŢIILOR


S-a încercat de nenumărate ori o categorizare a emoţiilor, dar niciodată nu s-a ajuns la
un acord deplin în legatură cu clasificarea lor. Vom menţiona câteva dintre cele mai
semnificative încercări de stabilire a unor categorii.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Wilhelm Wundt – supranumit părintele psihologiei – a clasificat stările afective în


funcţie de criteriul lor cantitativ – calitativ; astfel, din punct de vedere cantitativ au fost
identificate trăirile de intensitate mare (groaza, surpriza) şi emoţiile care cresc lent din motive
strict interioare precum tristeţea, furia şi grija. Din punct de vedere calitativ au fost
identificate plăcerea şi neplăcerea.
Stările afective au fost clasificate şi în funcţie de gradul lor de evoluţie. În funcţie de
acest criteriu s-a stabilit faptul că există emoţii inferioare şi emoţii superioare. Emoţiile
inferioare au la bază nevoi fiziologice şi stau la baza formării celorlalte emoţii, prin evoluţie.
Frica, furia, înclinarea, sentimentul Eului şi emoţia sexuală sunt emoţiile de bază.
Spre deosebire de teoriile şi clasificările enunţate anterior, Kant aduce în discuţie
emoţiile stenice (cele cu efecte pozitive) şi cele astenice (cu efecte negative, depresive).
În funcţie de toate aceste teorii s-a ajuns la un consens privind clasificarea stărilor
afective în trei mari categorii: stări afective primare, stări afective complexe şi stări afective
superioare.
Stările afective primare sunt de regulă înnăscute, se produc spontan, nu sunt controlate
în mod voluntar şi sunt condiţionate biologic. Din această categorie fac parte tonul emoţional
(acompaniază procesele cognitive, de la percepţie la gândire), trăirile de esentă organică
(generate de bună sau proastă funcţionare a organelor interne, dispozitie fizică) şi stările de
afect (trăiri impulsive şi violente, de scurtă durată dar cu un impact mare asupra echilibrului
psihic al individului).
Procesele şi stările afective complexe reprezintă cea de-a doua categorie şi sunt
caracterizate de o mai bună conştientizare a lor; de asemenea ele sunt dobândite şi sunt supuse
într-o oarecare măsură controlului voluntar. Din această categorie fac parte emoţiile
situaţional curente (trăiri de scurtă durată şi intense, fiind determinte de anumite însuşiri
singulare ale obiectelor precum culori, forme sau mirosuri), emoţiile integrate principalelor
forme de activitate precum joc, învăţare şi muncă, ele depinzând în intensitate de dinamica
activităţii întreprinse (dificultăţi, eşecuri etc.) şi dispoziţiile (stări afective generalizate, difuze
şi cu un grad mediu de stabilitate şi intensitate). Există o dispoziţie afectivă de fond,
manifestată ca şi trăsătură de personalitate, şi o dispoziţie episodică, caracterizată de o
creştere în intensitate.
Stările afective superioare sunt reprezentate de sentimente şi pasiuni. Ele sunt
condiţionate în mare măsura socio–cultural şi sunt organizate în funcţie de criterii valorice; de
asemenea stările afective superioare sunt integrate în sistemul personalităţii fiecărui individ.
Sentimentele sunt definite ca fiind structuri emoţionale complexe, caracterizate de o durată
lungă şi de o intensitate moderată, elaborate treptat în ontogeneză în legatură cu anumite
valori sau semnificaţii. În funcţie de bogăţia sau lipsa sentimentelor se face diferenţa între
profilul personalităţii oamenilor. Sentimentele se diferenţiază între ele prin conţinut: pot fi
sentimente sociale (prietenie, dragoste sau compasiune), morale (conştiinţa binelui şi a
dreptăţii), de cunoaştere, estetice, politice, religioase, sentimentele Eului.
Pasiunile se deosebesc de sentimente prin gradul de intensitate mare pe care îl au. Ele
sunt stabile şi determină persoana să îndure nenumărate greutăţi pentru a-şi atinge scopul. Se
poate face diferenţa între pasiunile nobile (pasiuni profesionale, de creaţie, de cunoaştere) şi
cele oarbe ce determină comportamente ciudate, precum gelozia, fanatismul, avariţia sau
viciile, indiferent de natura lor.
Psihologul american Robert Plutchik menţiona în 1980 opt emoţii de bază: teama,
surpriza, tristeţea, dezgustul, furia, anticiparea, bucuria şi acceptul. Conform teoriei lui aceste
emoţii stau la baza celorlalte, fiecare dintre combinaţiile emoţiilor de bază dând naştere unei
alte emoţii. Astfel:
• teamă + surpriză = respect
• surpriză + tristeţe = dezamăgire

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

• tristeţe + dezgust = remuşcare


• dezgust + furie = dispreţ
• furie + anticipare = agresiune
• anticipare + bucurie = optimism
• bucurie + acceptare = iubire
• acceptare + teamă = supunere
Emoţiile primare sau emoţiile de bază nu sunt recunoscute de toţi psihologii ca fiind
aceleaşi ca cele descrise de Plutchik. Woodworth şi Schlosberg în 1964 susţineau că emoţiile
de bază sunt bucuria, surpriza, frica, tristeţea, dispreţul şi disperarea. Aceleaşi emoţii de bază
au fost enunţate şi de Ekman şi Friensen în 1975. La polul opus se află Izard care menţionează
un număr mult mai mare al emoţiilor de bază. În plus faţă de cele enunţate de Woodworth şi
Eckman, sunt menţionate ca emoţii de bază şi interesul, vinovăţia, ruşinea şi dragostea. Din
contră, Schwartz şi Schaver în 1987 susţineau că emoţiile primare sunt doar cinci şi anume:
bucuria, surpriza, frica, furia şi tristeţea.
În 1992 Eckman enumeră nouă caracteristici ale emoţiilor ce permit specificarea
diferenţelor între emoţiile de bază: furie, frică, tristeţe, bucurie, dezgust şi surpriză.
1. Prima caracteristică este cea a universalităţii semnelor emoţionale. Acest
aspect a fost investigat atât de Eckman (1972 – 1973) cât şi de Izard (1977, 1980). Ambii au
demonstrat că expresia emoţiilor de bază este recunoscută în mod universal, datorită utilizării
unei mimici specifice. Totuşi există nuanţe care apar în funcţie de emoţie şi de cultura
respectivă ce determină, de exemplu, ca surpriza să fie confundată cu furia.
Ei consideră că aceste comportamente emoţionale sunt extrem de importante pentru
dezvoltarea şi organizarea relaţiilor interpersonale.
2. Prezenţa unor expresii comparabile la om şi la celalalte primate – anumite
emoţii precum frica, furia, tristeţea şi bucuria pot fi observate atât la oameni, cât şi la animale
şi au funcţia de comunicare interindividuală. Astfel se susţine ideea conform căreia omul nu a
inventat emoţiile, ci le-a moştenit la rândul său de la primte, strămoşii lui.
3. Fiecare emoţie se bazează pe un context fiziologic specific – pentru Eckman
acest punct de vedere a fost o certitudine, el este încă extrem de dezbătut. Există anumite
pattern–uri ce descriu acţionarea sistemului nervos autonom (cel puţin pentru furie, frică,
dezgust şi tristeţe acestea au fost demonstrate), care îl pregătesc pe individ în legatura cu
acţiunea viitoare. Eckman a demonstrat existenţa pattern–urilor printr-un experiment în care
câţiva actori erau rugaţi să adopte mimică şi posturi specifice emoţiilor. S-a constatat că
subiecţii începeau să resimtă emoţiile corespunzătoare pattern-ului facial realizat şi să prezinte
şi modificările neurovegetative aferente: pentru furie subiecţii resimţeau o temperatură
cutanată şi un ritm cardiac crescut; pentru teamă şi tristeţe subiecţii resimţeau o temperatură
scăzută şi un ritm cardiac crescut; pentru bucurie, dezgust şi surpriză subiecţii prezentau un
ritm cardiac scăzut.
4. Universalitatea evenimentelor declanşatoare – se bazează pe ideea conform
căreia exprimarea emoţiilor este universal valabilă, existând situaţii inductoare ce au puncte
commune: un anumit tip de situaţii şi de probleme vitale va provoca anumite reacţii specifice.
5. Corelata reacţiilor emoţionale – există o legătură puternică între experienţa
emoţională şi expresia ei şi invers.
6. Declanşarea rapidă – este fundamentală în concepţia lui Eckman privind
valoarea adaptativă a emoţiilor. Reacţiile fiziologice pot apare într-o fracţiune de secundă, în
timp ce expresiile faciale, mimica, se modifică în câteva milisecunde (Ekman şi Friesen,
1978).
7. Durata limitată – Eckman susţine că emoţiile durează câteva secunde, nu
minute sau ore, şi cu atât mai puţin zile şi săptămâni; este din nou o dovadă a valorii
adaptative a emoţiilor. Acest caracter temporar, scurt al emoţiei constituie una din

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

caracteristicile care o diferenţiază de dispoziţii (ele durând chiar ore şi zile). În concluzie,
pentru Eckman, emoţiile se deosebesc de dispoziţii prin durată, cauzele care le declanşează şi
fiziologia lor.
8. Mecanismul de percepţie automată – emoţia apare brusc nefiind voluntară
sau logică. Lazarus menţionează în 1991 că există un “principiu psihobiologic” legat de
procesele emoţionale universale. Din momentul prezenţei percepţiei urmează procesele
derulate conform căilor predeterminate biologic. În funcţie de grupurile culturale şi de
personalitate, pot apărea mai mulţi modalizatori ce vor folosi mecanisme de apărare şi
mecanisme adaptative diferite.
9. Apariţia spontană – din cauza derulării rapide şi a reacţiilor expresive
involuntare, experimentarea emoţiei nu este o alegere deliberată

2.3. ROLUL AFECTIVITĂŢII ÎN ACTIVITATEA UMANĂ

Afectivitatea reprezintă fondul şi latura energetică a vieţii psihice a individului, dar şi a


comportamentului acesta în raport cu sine sau cu ceilalţi membrii ai comunităţii din care face
parte.
Am văzut în capitolele precedente cum că procesele afective au diferite funcţii în viaţa
umană; dispoziţiile, emoţiile şi sentimentele intervin ca sursă de energie internă care
potenţează activitatea individului şi o susţin. Putem deduce uşor că viaţa afectivă joacă un rol
foarte important în viaţa umană şi prin motivaţia întreţinută pentru diverse activităţi
desfăşurate de indivizi. Sentimentele constituie, de exemplu motive pentru o activitate
continuă şi întreţinută.
În afară de sursa energetică pentru activitatea individului, emoţiile au ca funcţie de
bază punerea organismului în acord cu situaţia şi deci de a regla comportamentul uman. Viaţa
afectivă poate deveni atât o sursă de motivaţie în atingerea scopurilor şi idealurilor în viaţă,
dar la fel de bine poate deveni o sursă de incapacitate a individului de a-şi desfăşura
activitatea în limite normale sau de a relaţiona cu ceilalţi – această formă a vieţii afective
dezorganizate se concretizează în acele afecţiuni de ordin psihic de care am mai vorbit. Vasile
Pavelcu a susţinut că emoţiile dezorganizează comportamentul, în timp ce sentimentele îl
organizează; emoţiile de intensitate medie au un efect dinamizator, adaptativ, în timp ce
emoţiile de intensitate maximă (şi afectele) au ca efect dezorganizarea conduitei.

Aplicaţii ale studiilor afectivităţii în mediul contemporan

Studiile făcute în domeniul afectivităţii i-au ajutat pe oamenii de ştiinţă la conceperea


unor sisteme şi programe ce pot “citi” emoţiile umane. Un astfel de exemplu îl constituie
proiectarea şi inventarea detectorului de minciuni.
Minciuna – la bine şi la rău – face parte din vieţile noastre. Politicienii mint pentru a fi
aleşi, iar unii elevi mint în legatură cu motivul pentru care nu şi-au făcut temele. O mare parte
dintre noi îi minţim pe cei pe care îi iubim, mai ales în legatură cu alte relaţii pe care le-am
avut (ex: “este adevărat că nu te-ai mai ţinut cu nimeni de mână, până acum?”). Oamenii mint
în legătura cu calificarea lor pentru a obţine o slujbă şi bineînţeles pentru a nu fi prinşi asupra
unei infracţiuni. Este puţin probabil că îi vom supune pe politicieni, elevi sau pe cei dragi
nouă testelor cu detectorul de minciuni, dar cu toate acestea el se foloşeste frecvent în cazul
angajărilor sau anchetelor poliţiei.
Expresiile faciale oferă, de multe ori, indicii privind înşelătoria, dar există şi persoane
care pot minţi fără a-şi schimba câtuşi de puţin mimica feţei. Folosirea detectorului de
minciuni este o practică destul de veche, astfel:

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

- beduinii din Arabia: se cerea martorilor conflictelor să lingă un fier


încins; cel a cărui limbă era arsă se credea că minte în legatură cu conflictul respectiv. Această
practică s-a încheiat cu puţin timp în urmă;
- chinezii: aveau şi ei o practică oarecum asemănătoare; ei îi puneau pe
suspecţi să mestece pudră de orez şi să o scuipe. Dacă aceasta era uscată, atunci suspectul
însemna ca minte;
- inchiziţia avea şi ea metoda ei: îi puneau pe suspecţi să înghită o
triadă alcatuită din brânză şi pâine, iar cel care se îneca cu ea sau dacă îi rămânea în gât, acela
minţea.
Aceste metode pot părea primitive sau ciudate, dar sunt asemenea cunoştinţelor
psihologiei moderne. Teama de a fi prins cu minciuna este strâns legată de iniţierea diviziunii
simpatice a sistemului nervos autonom. Unul dintre semnele iniţierii simpatice este lipsa
salivei sau uscarea gurii. În acelaşi mod se manifestă şi frica sau conştientizarea vinei.
Detectorul de minciuni modern, numit şi poligraf, monitorizează indicatori ai iniţierii
sistemului simpatic, în timp ce suspectul sau martorul este examinat. Indicatorii monitorizaţi
sunt: bătăile inimii, presiunea sangvină, intensitatea respiraţiei şi răspunsul electodermal
(nivelul de transpiraţie). Chiar şi în aceste condiţii au existat contestări ale validităţii testelor
cu poligraful.
Asociaţia Americană a Poligrafului susţine că un astfel de test este sigur într-o proporţie
de 85%-95%. Criticii susţin că poligraful este mai puţin sigur şi că poate fi influenţat şi de alte
emoţii sau trăiri decât minciuna. Studiile au arătat că factori precum tensiunile musculare,
drogurile, medicamentele şi experienţa anterioară reduc într-un procent considerabil
acurateţea rezultatelor. Într-unul din experimentele făcute în acest sens, indivizii au reuşit să
“păcălească” poligraful, reducând acurateţea acestuia cu până la 50%, prin muşcări ale limbii
(pentru a produce durere) sau prin apăsarea cu degetele de la picioare în podea (pentru a
produce tensiune musculară), în timpul interviului la care erau supuşi. Este adevărat că poţi
păcăli un poligraf dacă strângi degetele de la picioare şi le freci unele de celelalte. Strânsul
crează anumite modele de incitare simpatică, iar acestea pot face ca poligraful să le
interpreteze greşit.

Roboţii şi emoţiile

Printre plăcerile nevinovate se număra, inevitabil, primele întâlniri cu literatura SF, cu


roboţii de tot felul, nu în ultimul rând cei imaginaţi de Asimov. Literatura devansează cu mult
realităţile tehnologice, dar putem să ne lăudăm cu existenţa, astazi, a unor roboţi capabili să
urce şi să coboare scările, să facă paşi de dans. Nu există încă detectivi, consilieri sau măcar
menajere
robotice. Cu toate acestea cercetătorii şi oamenii de ştiinţă sunt preocupati din ce în ce mai
mult de ideea de a atribui sau de a „induce unui robot emoţii şi sentimente, de a construi un
robot cu o viaţă afectivă asemanătoare ce cea umană.
Un grup de cercetători de la Universitatea olandeză Utrecht a ajuns la concluzia că
introducerea unor variabile emoţionale în procesele cibernetice ar putea duce la o relaţie mai
naturală între om şi computer, chiar şi sub aspectul de robot. Aşa s-a născut
pisica iCAT, o platformă robotică destinată rolului de însoţitor. Ea poate adopta diferite
expresii faciale folosindu-şi sprâncenele, pleoapele, botul şi poziţia capului.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Nimeni nu crede că un computer sau un robot va trăi emoţii reale. Ce contează este că
emoţiile au un rol anume în procesele raţionale ale oamenilor. Încercarea de a le reproduce la
nivel de robot ar putea, cine ştie, să-i facă pe roboţi să imite mai cu spor modul de gândire
uman. Aşa susţin specialiştii în inteligenţa artificială, în frunte cu Mehdi Dastani, de la
universitatea pomenită.
Pâna se va reuşi construirea robotului cu viaţă afectivă, se încearcă reproducerea şi
simularea a 22 de emoţii, printre care furia, speranţa, satisfacţia, frica şi bucuria. Specialiştii
speră că folosirea acestora va îmbunătăţi performanţele robotului în domenii
diferite, de la navigaţia printre obstacole la capacitatea de exprimare clară a emoţiei şi la
recunoaşterea expresiilor faciale. Dacă ţinem seama că există roboţi care se ocupă direct de
pacienţii cu mari probleme fizice, importanţa cercetărilor devine evidentă.
Clasicii SF-ului au făcut aluzii la robotul partener de viaţă. Un specialist apare cu o
previziune care ne-ar putea stârni o oarecare nelinişte: în viitor ne vom îndragosti de roboţi. Ei
(sau ele) nu vor mai fi maşinile reci şi previzibile pe care le cunoaştem, ci un soi de personaje
inteligente, perfect asemănătoare oamenilor.
Se va discuta în mod serios despre posibilitatea căsătoriilor între oameni şi roboti.
Oricât de bizară pare previziunea, vom avea contacte sexuale cu roboţii, greu de deosebit de
cele cunoscute. Această nouă fază a evoluţiei relaţiei om/robot este descrisă de foarte
entuziastul David Levy în “Dragoste şi sex cu roboţii”, volum care urmează celui numit
“Roboţi fără limite”.
Progresul tehnicii a făcut ca ştiinţa în acest sens să se dezvolte din ce în ce mai mult.
Astfel, există un robot pe nume Grace care a reuşit să se înscrie la un simpozion academic;
pielea artificială arată din ce în ce mai convingător. Există un robot capabil de 77 de
comportamente identice cu cele umane.
Chiar dacă imaginaţia zboară în legătură cu acest subiect, mai avem mult până să
ajungem să vedem primul robot „umanizat”. Înainte ca ei să simtă şi să trăiască emoţiile va
trebui ca ei să le înţeleagă; va fi necesar să existe mai întâi un robot inteligent, pentru ca apoi
să poată fi dezvoltată latura afectivă. Roboţii inteligenţi sunt cei care pot înţelege o propoziţie
în context sau nu, care pot recunoaşte din tonul vocii la ce sens al unui cuvânt polisemantic ne
referim. Un articol din The New Yorker, semnat de John Seabrock, încearcă să ne mai
tempereze visele, afirmând că suntem încă foarte departe de acel stadiu al erei robotice.
Argumentele lui John Seabrock ne fac să ne dăm seama că primul robot vorbitor,
intelligent, şi emotiv este încă foarte departe. În ciuda existenţei la ora actuală a unor
sintetizatoare de voce extrem de complexe, care pot transmite chiar şi emoţiile umane; nu
există nicio maşină în stare să înveţe şi să aplice regulile gramaticale pentru susţinerea unei
conversaţii. O altă problemă semnificativă cu care se confruntă cercetătorii din domeniul
procesării limbajului natural este puterea de procesare necesară recunoaşterii şi interpretării
sunetelor recepţionate. Urechea umană este atât de fină încât poate pe loc să distingă nuanţele
vocii, iar creierul face imediat o legătură între cuvinte şi modul în care au fost spuse.
Conform lui Robert Schank, construirea unei inteligenţe artificiale cu conştiinţă
proprie, capabilă nu doar să memoreze, ci şi să înveţe este aproape imposibil de realizat. El
este un progamator şi filozof care şi-a dedicat cariera acestui scop şi la ora actuală este foarte
sceptic în privinţa şanselor de realizare. Din perspectiva lui, realizarea unei conversaţii
aleatorii şi complexitatea limbajului în general depăşesc cu mult capacităţile actuale ale
oamenilor de ştiinţă – de exemplu, nici până acum ei nu au reuşit să implementeze toate
modalităţile de comunicare ale cuvântului "da”.
Cercetătorii din domeniul limbajului natural au ajuns la concluzia că accentul ar trebui
să fie pus pe recunoaşterea emoţiilor. Se lucrează astfel la algoritmi care să evalueze starea de
spirit a vorbitorului. Totuşi, Elizabeth Shriberg, un cercetător de la Universitatea Standford,
susţine că este imposibil să se poată compara emoţiile transmise printr-un discurs actoricesc

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

cu cele din realitate. Mânia, spre exemplu, este exprimată cu fluctuaţii graduale în limbajul
comun, pe când în teatru ea apare ca o izbucnire.
Legat de această recunoaştere a emoţiilor, una dintre cele mai importante realizări este
implementarea unui detector de agresiune. El a fost pus la lucru în diverse locaţii din Europa
şi s-a dovedit relativ eficient. În oraşul olandez Groningen, dispozitivul a fost amplasat în
baruri, iar atunci când erau detectate conversaţii extrem de agresive, sistemul anunţa automat
cea mai apropiată staţie de poliţie.
Concluzia, aşa cum s-a menţionat şi la început, nu este una roz. Apariţia unor roboţi
care să înţeleagă ce spunem se lasă mult aşteptată. Iar în cazul celui mai inteligent sistem
informatic care există azi, pe nume Rascal, puterea necesară pentru a-l susţine e atât de mare,
încât sunt scopuri mai utile în care ar putea fi folosită.
Un grup de experţi britanici a creat primul robot “umanoid” care poate mima expresiile
faciale ale oamenilor. Robotul, denumit “Jules”, este controlat în totalitate de propriul
software, fiind capabil să imite mişcările şi expresiile feţei umane ce sunt înregistrate în
videoclipuri şi transmise în micile motoare electronice aflate în “pielea” maşinariei. Robotul
poate face grimase, se poate încrunta şi chiar vorbi prin mişcările buzelor traduse de un
computer care redă suntele. Nu numai ca imită atât de bine expresiile, dar totul se întamplă în
timp real, Jules putând “interpreta” 25 de stări pe secundă. Proiectul, “Interacţiunea Om -
Robot”, a fost gândit de către oamenii de ştiinţă ai Laboratorului de Roboţi, de la
Universitatea din Bristol, Marea Britanie.
Cu toate acestea, nu toţi sunt impresionaţi de măiestria lui Jules în a imita expresiile
faciale. Un cercetător în domeniu, Kerstin Dautenhahn, de la Universitatea Herefordshire e de
părere că oamenii ar putea fi tulburaţi de maşinile automate care arată “atât de uman”. “S-a
arătat că oamenii ar putea avea reacţii negative în privinţa roboţilor cu anumite trăsături
umane. Dacă expui persoanele vulnerabile, precum copii sau oameni în vârstă, la ceva ce ar
putea fi confundat cu un om, ai incuraja automat o relaţie socială. Ei pot fi uşor convinşi să
creadă că robotul nu doar arată ca un om ci şi se comportă ca atare, simte ca un om. Şi asta nu
este nicidecum adevărat”, şi-a argumentat Dautenhahn reticenţa cu privire la robotul umanoid.
“Parinţii” lui Jules însă sunt încrezători că în curând vor putea crea robotul care să poată fi
trimis în spaţiu pentru a “ţine de urât” astronauţilor trimişi singuri în misiuni, precum şi
robotul baby-sitter şi chiar educator.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

COMUNICARE ŞI LIMBAJ ( I )

Conţinuturi:

3.1. Comunicare, limbă, limbaj.


• Comunicarea: definiţie şi operaţionalizare. Modele explicative ale comunicării.
• Teorii şi modele ale comunicării.
• Limba.
• Relaţia limbaj-limbă, limbaj-comunicare
3.2. Mecanismele neurofiziologice ale limbajului.
3.3. Structura şi componentele vorbirii.
• Sunetele vorbirii.
• Cuvintele
• Propoziţiile
3.4. Geneza limbajului.
• Dispute clasice şi moderne
• Teorii ale învăţării lingvistice

Obiective:
1. Prezentarea şi analiza relaţiilor dintre comunicare, limbă şi limbaj.
2. Prezentarea şi analiza mecanismelor neurofiziologice ale limbajului.
3. Prezentarea şi analiza structurii şi componentelor vorbirii.
4. Prezentarea şi analiza genezei limbajului

Precerinţe:
Nu este cazul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Expunere:

3.1 COMUNICARE: DEFINIŢIE ŞI OPERAŢIONALIZARE. MODELE


EXPLICATIVE ALE COMUNICĂRII.

Comunicarea reprezintă o condiţie generală şi totodată necesară a apariţiei şi


manifestării vieţii psihice umane (Creţu, 2005). Aceasta joacă un rol esenţial, prin comunicare
individul umanizându-se, formându-şi şi dezvoltându-şi personalitatea, dar totodată putând la
rândul său exercita o influenţă formativă, transmiţând experienţa socială. În lipsa comunicării,
individul nu părăseşte nivelul dezvoltării biologice, rămânând izolat şi privat de capacitatea
sa de integrare în colectivitate (Zlate, 2006)
Omul nu poate comunica şi nu este capabil să împărtăşească gândurile, ideile,
sentimentele, experienţele şi cunoştinţele sale în absenţa unui limbaj şi a unei limbi prin
intermediul cărora fluxul de informaţii să fie codificat şi vehiculat.
Înţelegerea distincţiilor şi a relaţiilor de interdependenţă dintre comunicare, limbă şi
limbaj este fundamentală pentru orice încercare de analiză a vieţii psihice umane.

Comunicarea: definiţie şi operaţionalizare. Modele explicative ale comunicării

Asemenea unei bune părţi a cuvintelor unei limbi şi verbul “a comunica” şi substantivul
“comunicare” sunt polisemantice. Adesea, însă, majoritatea vorbitorilor iau în vedere sensuri
precum “a aduce la cunoştinţă” ori “a informa”. Faptul este evidenţiat de către orice dicţionar
explicativ unde, în genere, sunt menţionate trei semnificaţii, parţial suprapuse:
1. înştiinţare, aducere la cunoştinţă.
2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv,
3. prezentare sau ocazie ce favorizează schimbul de idei ori relaţii spirituale (Van
Cuilenburg, Scholten, Noomen, 2004).
Însă, în încercarea de a operaţionaliza şi de a determina înţelesul concret termenului de
comunicare, de-a lungul timpului, au fost formulate o serie de definiţii ale procesului.
Astfel, biologul Edward O. Wilson considera comunicarea a fi o “acţiune a unui
organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui
organism sau altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau mai mulţi participanţi”,
părere parţial împărtăţită de Collin Cherry, comunicarea fiind în percepţia cercetătorului
“ceea ce leagă organismele între ele” (apud. Gentner, Goldin-Meadow, 2003, p.63).
Louis Forsdale, referindu-se la comunicare, este de părere că aceasta reprezintă „
procesul prin care un sistem este stabilit, menţinut si modificat prin intermediul unor semnale
comune (împărtăşite) care acţionează potrivit unor reguli.”, iar Charles Osgood considera
că, „în sensul cel mai general, se vorbeşte de comunicare de fiecare dată când un sistem,
respectiv o sursă influenţează un alt sistem, în speţă un destinatar, prin mijlocirea unor
semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă” (ibidem, p.64).
Este de remarcat perspectiva extinsă asupra comunicării, perspectiva împărtăţită şi de
doi cercetători de renume din domeniul comunicării. Shannnon şi Weaver (1949) notează
următoarele remarci: „Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate
procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai
limbajul scris sau vorbit, ci şi muzica, artele vizuale, teatrul, baletul şi, în fapt, toate
comportamentele umane. În anumite cazuri, este poate de dorit a lărgi şi mai mult definţia
comunicării pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre exemplu,
echipamentul automat de reperaj al unui avion şi de calcul al traiectoriei acestuia) afectează

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

un alt mecanism (spre exemplu, o rachetă teleghidată în urmărirea acestui avion)” (apud.
Tran, Stanciugelu, 2003, p.
Încercând a structura o viziune proprie asupra procesului de comunicare putem defini
comunicarea drept procesul de codare şi transmitere a informaţiilor, în forma unui
mesaj, de la un emiţător la un receptor prin intermediul unui canal.
Acest lucru prespune faptul că, atât receptorul cât şi emiţătorul trebuie să beneficieze de
o sferă comună a registrului comunicării. Transmiterea informaţiilor se realizează prin
intermediul unor mijloace verbale-vorbirea, cântatul şi uneori tonul vocii, nonverbale-limbajul
corporal, mimico-gestual, atingerea sau contactul vizual, ori grafice-prin intermediul scrisului,
comunicarea reprezentând o asignare şi atribuire de semnificaţii în încercarea de a crea
înţelesuri comune. Ea presupune un vast repertoriu de abilităţi şi procese, în special
interpersonale, de tipul procesării, ascultării, observaţiei, vorbirii, emiterii de întrebări,
analizei ori evaluării, utilizarea acestora conducând la structurarea colaborării şi a cooperarii
(Brown, 1973).
Comunicarea se poate desfăşura pe niveluri diferite, chiar şi pentru o singură acţiune
comunicaţională, însă în maniere diverse, atât pentru majoritatea fiinţelor umane cât şi pentru
maşini.
Numeroase, dacă nu chiar toate domeniile de studiu ale psihologiei dedică o atenţie
specială comunicării, astfel încât, vorbindu-se despre comunicare este extrem de important să
se ştie despre care aspect al comunicării se discută, definiţiile comunicării extinzându-se mult
(unele dintre acestea consideră că animalele pot comunica la fel de bine precum fiinţele
umane, în timp ce altele restrâng comunicarea la parametrii interacţiunilor simbolice). Însă, în
genere, comunicarea, văzută drept proces de transmitere a informaţiilor este guvernată de trei
niveluri ale regulilor semiotice:

• Nivelul sintactic (proprietăţile formale ale semnelor şi simbolurilor)


• Nivelul pragmatic (relaţiile dintre semne, expresii şi utilizatorii săi)
• Nivelul semantic (studiul relaţiilor dintre semne, simboluri)
Simplitatea aparentă a definiţiei şi încadrarea în aceeaşi sferă de conotaţii nu elimină
necesitatea de a operaţionaliza exact semnificaţiile ştiinţifice ale termenului “comunicare”.
Astfel, pentru a se realiza, în procesul comunicării trebuie să fie implicate următoarele
componente de bază: un emiţător, un cod prin intermediul căruia să se exprime cele ce vor fi
transmise, un canal de comunicare, un mesaj ce reprezintă realizarea unităţii dintre un
conţinut de informaţii şi forma, receptorul sau destinatarul şi feed-back-ul ori conexiunea
inversă, prin care emiţătorul este informat asupra primirii mesajului, a înţelegerii bune a
acestuia, a nevoii de o nouă informaţie ori, din contră, de încheiere a comunicării (Cretu,
2005).
Schema procesului de comunicare ar putea fi reprezentată în felul următor:

Codare Mesaj Decodare


Emiţător Receptor
emitato

Feed-back

În practică, emiţătorul transmite un mesaj adresat receptorului în urma unui proces de


codificare, de transpunere într-un cod (sisteme de semne, simboluri, limbaje). Conţinutul
comunicării reprezintă mesajul, iar acesta este transmis pe un canal de comunicare (vizual-

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

faţă în faţă, prin telefon, ori prin alte mijloace tehnice). Receptorul va descifra mesajul şi va
închide comunicaţia sau o va continua emiţând la rândul lui (Anitei, 2005).
Din această schemă poate fi înţeles că procesul comunicării presupune în genere mai
mult de un singur participant, şi anume unul sau mai mulţi receptori potenţiali. Scopul
procesului îl reprezintă transferul, transmiterea sau deplasarea informaţiei de la un participant
la altul, adesea circulaţia fiind bidirecţională (dialogul). Însă există şi cazuri în care circulaţia
informaţiei poate avea loc în sens unic: comunicarea prin presă, radio, televiziune, monologul,
discursurile publice (Van Cuilenburg, Scholten, Noomen, 2004).
Comunicarea însă, nu se finalizează odată cu preluarea ori receptarea informatţiei.
Aceasta exercită o influenţă efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor ce o
receptează. Acest efect oferă procesului de comunicare un caracter intenţional, niciun proces
de comunicare nedesfăşurându-se în absenţa unui scop (ibidem). Pentru ca transferul de
informaţie să devină un proces de comunicare, emitentul trebuie să aibă intenţia de a genera
receptorului un efect. Astfel, comunicarea se transformă într-un proces prin care un emitent
transmite informaţii receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce
receptorului efecte dinainte stabilite (ibidem).
Este important de ştiut şi care sunt scopurile comunicării, o înţelegere a comunicării
independent de scopurile pe care nu numai că le sprijină, ci în virtutea cărora există, ar fi nu
doar limitativă, dar şi inadecvată. Ar însemna o delimitare de context, care anulează însăşi
funcţia acestui act: de a iniţia acţiuni, de a realiza conexiuni intra- şi intercomunitare (atât la
scară macro, cât şi micro: familie, grup de prieteni etc.).
Acestea pot fi dintre cele mai diverse şi depind, în general, de intenţiile utilizatorilor (în
special, ale emiţătorului) şi de contextul în care are loc. Se pot distinge patru mari categorii de
scopuri:
ƒ achiziţionarea de informaţii;
ƒ procesarea de informaţii;
ƒ generarea de informaţii;
ƒ diseminarea de informaţii.

În timpul procesului de comunicare pot interveni perturbări de tipul filtrelor, zgomotelor


ori barierelor ce pot vicia mesajul transmis. Perturbaţiile pot fi de natură internă-factori
fiziologici, perceptivi, semantici, interpersonali ori intrapersonali şi de natură externă-ce apar
în mediul fizic în care comunicarea se desfăşoară (poluare fonică puternică, întreruperi
succesive ale procesului de comunicare).
Referindu-se la zgomote Mihai Golu (2004) consideră că în procesul de comunicare pot
exista trei situaţii distincte: situaţia ideală, situatia optima, situatia de maxima nedeterminare
si situatia critica (de blocaj). Prima situatie presupune că între sursă şi destinatar nu există
niciun factor perturbator, iar ca atare nu se produce nicio pierdere de informaţie, cantitatea
emisă fiind egală cu cea recepţionată. În realitate însă, această situaţie nu se întâlneşte aproape
niciodată, având doar o valoare teoretică (ibidem).
Situaţia optimă, cea realizabilă practic şi care se urmăreşte a fi transpusă practic în
orice proces de comunicare, vizează o proeminenţă absolută a semnalului asupra zgomotului
(între 60 şi 99%), în timp ce situaţia de maximă nedeterminare este generată atunci când
probabilitatea semnalului tinde să fie egală cu cea a zgomotului, în aproximativ 50% din
cazuri zgomotul fiind luat drept semnal, iar în restul de 50% din cazuri drept zgomot (ibidem).
Dominanta absolută a zgomotului asupra semnalului şi compromiterea procesului de
comunicare descrie ultima situaţie, situaţia critică, pierderea de informaţie depăşind
posibilitatea destinatarului de compensare (ibidem).
Comunicarea, în afara elementelor componente, se diferenţiază de celelalte procese
psiho-sociale şi prin câteva particularităţi distincte. Astfel, aceasta:

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

• are rolul de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalţi, în mediul în care se
află.
• în procesul de comunicare, prin intermediul conţinutului mesajului se
urmăreşte realizarea unor scopuri şi transmiterea unor semnificaţii.
• orice proces are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acţiunile
verbale şi nonverbale observate de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se înţelege
dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea (comunicarea realizată la nivel interior, la nivelul
sinelui)
• orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context, având loc într-un
anume spaţiu-psihologic, social, cultural, fizic sau temporal cu care se află într-o relaţie de
strânsă interdependenţă.
• procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice
comunicare, odată iniţiată, are o anumită evoluţie, se modifică, schimbând şi persoanele
implicate în proces.
• procesul de comunicare are un caracter ireversibil, odată transmis,
nemaiputând fi oprit în drumul sau către destinatar.
• orice mesaj are un conţinut manifest şi unul latent, adesea cel latent fiind mai
important decât cel manifest. (ibidem)
La un alt nivel al discuţiei, separat de cel al elementelor, scopurilor şi particularităţilor
generale de comunicare, se pot diferenţia patru nivele de comunicare:
• comunicarea verbală,
• comunicarea nonverbală,
• comunicarea paraverbală,
• metacomunicarea.

Comunicarea verbală reprezintă cea mai evidentă formă de comunicare şi cea mai uşor
de identificat. Aceasta presupune existenţa unui limbaj, a unor coduri verbale ce ajută la
transmiterea şi descifrarea mesajului. Un rol important în acest caz îl are limba în care se
comunică şi care asigură fluiditatea procesului. De asemenea, esenţiale sunt înţelesurile pe
care le poartă fiecare cuvânt sau construcţie verbală. O ilustrare a acestui aspect este dată de
existenţa jargoanelor (profesionale, de grup etc.), care marchează apartenenţa la o anumită
microcomunitate.
Comunicarea nonverbală o însoţeşte pe cea verbală şi apare ca un element de întărire
a acesteia. În general, prin comunicarea verbală se face referire la cea orală, insa in ultima
perioada, se remarca accentul pus pe manierele nonverbale de exprimare si comunicare.
Cel mai des întâlnite forme de comunicare nonverbală sunt: mimica (expresia facială),
gestica, postura, atitudinea, vestimentaţia, comunicarea cu ajutorul distanţelor (proxemica),
comunicarea cu timpul. Acestea confirmă sau infirmă mesajul verbal, în funcţie de
manifestările lor.
Comunicarea paraverbală reprezinta un nivel mai profund de comunicare, operand cu
aspecte şi forme ale comunicării verbale şi nonverbale tratate anterior (inflexiunea vocii,
tonul, postura, mimica etc.).
La acest nivel, accentul cade, în principal, nu pe ceea ce este spus, ci pe maniera de
exprimare; nu pe simpla receptare a mesajului şi a formelor de comunicare adiacente, ci pe
analiza acestora din urmă şi pe integrarea lor în mesajul propriu-zis.
Comunicarea paraverbală operează cu nuanţe şi este factorul esenţial în personalizarea
comunicării şi în perceperea autentică a mesajului.
Metacomunicarea reprezintă ultimul nivel al comunicării şi, totodată, cel mai profund.
Prin intermediul acesteia se realizează operaţia de control al comunicării dintre parteneri. Nu
este vorba numai de înţelegerea, decodarea mesajului, ci şi de acţiunea asupra lui prin

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

aplicarea raţională şi acceptarea sa, odată cu generarea de feedback. Reflexie a comunicării,


metacomunicarea stabileşte condiţiile de interpretare a discursului pentru destinatar,
impunând şi obligativitatea reacţiei de răspuns.
Astfel, metacomunicarea reprezintă mai mult decât decodarea şi interpretarea mesajului
implicând şi poziţionarea receptorului faţă de conţinutul ce i-a fost transmis.
Nici unul dintre aceste tipuri ale comunicării nu poate da seamă de autenticitatea
comunicării în absenţa celorlalte; acestea sunt interdependente şi constituie condiţii esenţiale
ale comunicări eficiente. Ignorarea oricăreia dintre acestea are drept rezultat distorsionarea
mesajului, crearea unui răspuns inadecvat şi a unei situaţii dizarmonice.

Teorii si modele ale comunicării:

Comunicarea a încercat să fie explicitată de o serie de teoreticieni, construindu-se


modele şi paradigme explicative. Astfel C. Shannon şi W. Weaver au publicat, în 1949,
cartea Teoria matematică a comunicării, considerată una dintre bazele cele mai importante
din care s-au dezvoltat studiile comunicării. Shannon şi Weaver identifică trei niveluri
semnificative în studiul comunicării:
• problemele tehnice (cu câtă acurateţe pot fi transmise simbolurile?);
• problemele semantice (cât de exact acoperă simbolurile înţelesurile care s-au vrut
transmise?);
• problemele de eficienţă (în ce măsură afectează înţelesurile recepţionate orientarea
acestora în direcţia dorită de emiţător?).

Modelul creat de cei doi este unul linear:

a) Sursa este locul în care decizia este luată, aceasta decizând ce mesaj trebuie a fi trimis
sau, mai degrabă, selectând unul dintre mesajele posibile. Mesajul este transformat apoi de
transmiţător în semnal trimis prin canal la receptor.
b) Zgomotul reprezintă orice adăugire la semnal între transmitere şi recepţie, care nu a
fost intenţionată de sursă. Diferenţa între zgomot semantic şi zgomot tehnic sugerează faptul
că ar trebui, poate, adăugat un loc pentru recepţionare “semantică” între cea a recepţionării
tehnice şi destinatar. Zgomotul, oriunde ar apărea (în transmitere, canal, auditoriu sau chiar în
mesaj), face întotdeauna confuză intenţia emiţătorului, limitând cantitatea de informaţie ce
poate fi transmisă într-o situaţie dată.
Depăşirea problemelor cauzate de zgomot i-a condus pe Shannon şi Weaver la alte
concepte fundamentale, cum ar fi informaţia, redundanţa şi entropia.
c) Termenul de “informaţie” este utilizat de Shannon si Weaver, într-un mod specific,
tehnic. Pentru a-l înţelege trebuie să fie uitat înţelesul zilnic al termenului, informaţia trebuind
înţeleasă drept o măsură a predictibilităţii semnalului, cu cât predictibilitatea fiind mai mare,
cu atât scazand cantitatea de informaţie.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

d) Redundanţă şi entropie. Redundanţa reprezintă ceea ce este previzibil sau


convenţional într-un mesaj, fenomenul opus fiind entropia. Redundanţa este rezultatul unei
predictibilităţi înalte, iar entropia al uneia scăzute.
În consecinţă, un mesaj cu înaltă predictibilitate este redundant şi dispune de un grad
informativ redus. În limba naturală, redundanţa este omniprezentă şi nu este deloc greu de
observat că un nivel mai ridicat se asociază cu o posibilitate sporită de detectare şi înlăturare a
erorilor.
Entropia poate fi cel mai bine înţeleasă ca maximum de impredictibilitate, ce atrage
după sine un înalt grad informativ; este o măsură a numărului de alegeri de semnal care pot fi
făcute şi a faptului că aceste alegeri pot fi destul de aleatorii.
e) Canal, cod, mediul. Alte două importante concepte sunt canalul şi codul. Acestea
pot fi mai bine definite în corelaţie cu un al treilea, mediul. Canalul reprezintă mijlocul fizic
prin care este transmis semnalul, în timp ce codul reprezintă un sistem de înţelesuri comun
membrilor unei culturi sau subculturi, constând deopotrivă din semne şi din reguli care
determină cum şi în ce context pot fi folosite aceste semneix.
Medium-ul (media) reprezintă mijlocul (mijloacele) tehnic (tehnice) de convertire a
mesajului în semnal, care să poată fi transmis prin canal.

H. Lasswell (1948) a elaborat unul dintre primele modele ale comunicării, citat
frecvent până în zilele noastre.
Lasswell susţine că pentru a înţelege procesele comunicării în masă este necesar să
înţelegem fiecare dintre etapele acesteia, care devin principalele elemente ale modelului său:

George Gerbner a încercat să elaboreze un alt model general de comunicare, acesta


fiind mai avansat prin două aspecte. Într-un primul rând, el pune în contact mesajul cu
realitatea despre care relatează, ceea ce facilitează discutarea problemelor de percepţie şi de
înţeles; în la doilea rând, concepe comunicarea ca pe un proces care constă în două
dimensiuni ce alternează: cea perceptivă (sau de recepţie) şi cea de comunicare (dimensiunea
modalităţii de transmitere şi control).
Dimensiunea orizontală: evenimentul (E), ceva din realitate, este perceput de receptor
(R)– receptor uman sau tehnic. Perceperea de către M a evenimentului (E) are ca rezultat E1.
Relaţia dintre E şi E1 implică selecţia dintre elementele percepute de M şi complexitatea
evenimentului. Dacă M este maşină, selecţia este determinată de parametrii săi tehnici,
în timp ce dacă M este uman, procesul de selecţie este mai complex, percepţia umană fiind un
proces de interacţiune sau negociere.
Când această “adaptare” are loc, percepţia s-a desfăşurat, informaţiei conferindu-i
înţeles. Astfel, “înţelesul” derivă de la potrivirea unor stimuli externi la concepte interne.
Dimensiunea verticală reprezintă cea de-a doua etapă, având loc atunci când percepţia
despre eveniment, E1, este convertită în semnal despre E, SE. Acesta e ceea ce numim de
obicei mesaj, adică semnal sau afirmaţie despre eveniment. Cercul ce reprezintă acest mesaj
este divizat în două: partea în care s-a notat S este cea care se referă la mesaj ca semnal în
forma pe care o ia, iar cea notată cu E se referă la conţinut.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Importanţa lui SE constă în aceea că alegerea lui S (adică a formei) va afecta evident
prezentarea lui E – relaţia dintre formă şi conţinut este dinamică şi interactivă.
Pentru cea de-a treia etapă a procesului, este necesară revenirea la dimensiunea
orizontală. Aici, ceea ce este perceput de receptorul M2 nu este evenimentul E, ci un semnal
sau o afirmaţie despre eveniment, SE. M2 întâmpină SE cu un set de necesităţi şi concepte
care derivă din modelul său cultural. Înţelesul potenţial al mesajului nu este niciodată complet
realizat, iar forma pe care o ia nu este determinată până nu are loc negocierea dintre M2 şi S.
(McQuail, Windahl 2004).

T. Newcomb introduce, prin modelul său, o formă total distinctă de cea a proceselor
prezentate mai sus: una triunghiulară. Importanţa sa majoră constă în faptul că introduce
studiul comunicării în context societal A şi B sunt cel ce comunică în timp ce receptorul X
este parte a mediului lor social. AXB reprezintă astfel un sistem, ceea ce înseamnă că relaţiile
sale interne sunt interdependente - dacă A se schimbă, B şi X se vor modifica, sau dacă A îşi
schimbă relaţia cu X, B va fi determinat să-şi schimbe relaţia fie cu A, fie cu X.
În cazul în care A şi B au atitudini similare faţă de X, atunci sistemul va fi în echilibru,
în timp ce, dacă A va avea o opinie mai bună despre X decât B, atunci cei doi, A şi B, se vor
găsi sub presiunea de a comunica până când vor ajunge la atitudini asemănătoare faţă de X
(iar sistemul va ajunge la echilibru). Se poate observa că, cu cât X are un rol mai important în
mediul lor social, cu atât mai urgentă va fi resimţită nevoia de echilibru.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Modelul lui Jakobson seamănă şi cu cel liniar, şi cu cel triunghiular. Ca lingvist,


Roman Jakobson a fost interesat de structura internă a mesajului, dar şi de semnificaţia
acestuia.
Jakobson pleacă de la modelarea factorilor constitutivi ai actului de comnicare, fără de
care acesta nu poate fi conceput. Apoi modelează funcţiile pe care actul de comunicare le
realizează prin intermediul fiecărui factor constitutiv.
El porneşte de la obişnuita bază liniară: un expeditor trimite un mesaj către un adresant.
Adresantul recunoaşte că mesajul se poate referi şi la altceva decât la el însuşi, şi anume la un
context - al treilea element, care închide triunghiul.
Însă Jakobson mai adaugă doi factori: unul este contactul (canalul fizic şi conexiunile
psihologice dintre expeditor şi adreasant), iar celălalt este codul (un sistem de semnificaţii
împărtăşite prin intermediul căruia a fost structurat mesajul).
Astfel va trebui vorbit despre:
Funcţia emoţională, ce exprimă relaţia dintre mesaj şi expeditor, mulţi autori numind-
o şi “funcţie expresivă”. Conform acesteia, mesajul transmite emoţiile, atitudinile, statusul
profesional, clasa socială ale expeditorului.
Funcţia persuasivă ce descrie efectul mesajului asupra destinatarului.
Funcţia referenţială descrie orientarea reală a mesajului, ceea ce este primordial în
comunicarea de tip obiectiv, factuală, preocupată de “adevăr” şi “acurateţe”.
Funcţia empatică menţine relaţia dintre expeditor şi adresant, păstrând canalele
deschise; ea asigură posibilitatea realizării actului de comunicare. Altfel spus, această funcţie
realizează ceea ce s-a numit elementul redundant al mesajelor.
Funcţia de metalimbaj constă în identificarea codului utilizat în comunicare.
Orice mesaj inteligibil are şi o funcţie de metalimbaj – uneori implicită, alteori
explicită.
Funcţia poetică exprimă relaţia mesajului cu el însuşi (de fapt, relaţiile dintre
elementele sale). Ea este cel mai mult evidentă în comunicarea artistică, unde are şi rolul
central.

Deja în cele prezentate a fost implicată ideea că situaţiile de comunicare presupun


folosirea unor mijloace de transmitere a diverselor informaţii.
Pentru fiinţa umană mijlocul dominant de comunicare îl reprezintă limbajul, ce este
considerat drept funcţie psihică ce constă în utilizarea limbii în comunicare.
Prin urmare, limbajul nu este un proces psihic, ci o funcţie psihică, una dintre cele mai
importante manifestări ale funcţiei semiotice pe care o poate realiza creierul uman.
Reuchlin precizează:”Pentru noi, funcţia semiotică este cea care permite oamenilor şi
animalelor să utilizeze semne, în sensul larg, pentru comunicare şi eventual pentru
reprezentare.” (Reuchlin, 1999, p.276)

Limbajul

Limbajul reprezintă cea mai evoluată, mai rafinată şi mai bogată formă de comunicare,
semiotică oferind cea mai generală definiţie limbajului.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Din punctul semioticii de vedere acesta reprezintă un sistem de semne mânuite după
anumite reguli în vederea fixării, prelucrării şi transmiterii de informaţii, definiţia fiind
valabilă atăt pentru limbajele naturale, cât si pentru limbajele artificiale (Radu, 1991).
Regulile ce guvernează sistemul de semne sunt de trei tipuri în genere: reguli sintactice,
reguli semantice şi reguli pragmatice. Dacă regulile sintactice vizează relaţiile dintre semne,
regulile semantice, relaţia dintre semne şi semnificaţii, regulile pragmatice presupun regulile
de utilizare a semnelor de către agenţi în comportamentul lingvistic (ibidem).
Din punct de vedere psihologic, limbajul face parte dintr-o clasă mult mai extinsă de
fenomene şi conduitele simbolice, alături de artele figurative, mimică, la baza tuturor acestora
aflându-se funcţia semiotică, ce desemnează capacitatea de a utiliza semne, simboluri sau
semnificanţi drept înlocuitori ai obiectelor şi de a opera cu aceştia pe plan mental (ibidem).
Limbajul apare în urma supunerii funcţiei semiotice la rigorile comunicării sociale,
impunându-se relativitatea semnelor lingvistice, şi reţinând expresia lingvistică drept cea mai
adecvată, limbajul verbal apărând la intersecţia funcţiei semiotice cu comunicarea şi
satisfăcând în modul cel mai adecvat cerinţele ambelor procese (ibidem).
Asimilând limba, activitatea omului se particularizează, limbajul verbal restructurând
întreaga activitate psihică a omului, capacitatea de a avea limbaj reprezintă, probabil,
proprietatea cea mai importantă şi totodată unică a conştiinţei umane. De asemenea, limbajul
joacă un rol de mediator, în dezvoltarea şi desfăşurarea altor funcţii psihice (ibidem).
O definiţie a limbajului poate fi considerată următoarea: “Limbajul reprezintă,
activitatea de comunicare interumană realizată prin intermediul limbii” (Zlate, 2006,
285).
Limbajul este astfel “activitate verbală, comunicarea prin intermediul limbii: una
dintre formele activităţii comunicative ale omului” (Sillamy, 1965, p.162), reprezentând
instrumentul cel mai important al gândirii şi al conştiinţei.
Aspectul psihologic al limbajului este indicat de vorbire. Aceasta se achiziţionează
pornind de la un suport neurofiziologic înnăscut, de la un potenţial neuronal dat, prin zonele
specializate ale creierului în înţelegerea şi exprimarea limbajului, procesul vorbirii fiind
coordonat de regulile gramaticale ce se asimilează odată cu însuşirea limbii.
Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul limbii, fiind o comunicare simbolică,
întrucât cuvintele simbolizează obiecte, imagini persoane. Cuvântul este un instrument mintal
extrem de remarcabil; astfel, dacă imaginea se poate substitui obiectului, cuvântul se poate
substitui atât obiectului cât şi imaginii acestuia.
Cuvântul se instituie încă de la însuşirea limbajului de către copil într-un instrument al
gândirii sale. Prin intermediul acestuia, sunt dobândite capacitatea de a manipula în plan
mintal obiectele şi imaginea acestora, putând să clasificăm, să ordonăm experienţele noastre,
să grupăm în categorii cunoştinţele dobîndite, să acordam etichete verbale unor categorii. Dar
mai ales prin cuvânt reflectăm, medităm, dialogam cu noi înşine într-un plan al limbajului
intern (Aniţei, 2005).

Limba

Limba reprezintă totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale şi


gramaticale), dispunând de o organizare ierarhică potrivit unor reguli de
ordonare.(Zlate, 2006).

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

De asemenea, limba poate fi considerată un sistem hipercomplex de comunicare


socială, îndeplinind funcţii esenţiale în elaborarea şi conservarea culturii. (Neveanu,
1977)
Aceasta reprezintă un sistem închegat de semne (cuvinte) şi de reguli gramaticale
stabilite social-istoric, în raport cu individul ea fiind un dat obiectiv, depinzând nu atât de
existenţa în sine a individului, ci de existenţa colectivităţii umane, a poporului, a naţiunii. Din
acest punct de vedere, se poate spune că ea este extraindividuală.(Zlate, 2006).
Fără doar şi poate, limbile există şi sunt supuse perpetuu unui proces de evoluţie. Este
vorba însă despre o evoluţie conformă legilor sociale, nefiind posibil ca un sistem lingvistic să
işi continue existenţa detasându-se de grupul, comunitatea ori sfera socială în care a generat.
Apariţia limbii marchează trecerea de la indiciu (element perceptibil) şi semnal, la
simbol, drept substitut al unei categorii de obiecte, funcţia referenţială a limbii neputând fi
realizată decât de subiectul conştient, respectând normele sistemului lingvistic. (Neveanu,
1977)
O limbă reprezintă un sistem abstract, complex, de comunicare verbală între oameni. În
afară de forma orală, limba vorbită, bazată pe articularea de sunete, limbile actuale au în
general şi o formă grafică, limba scrisă.
La baza oricărei limbi se află cuvântul, drept unitate elementară de transmitere a unui
înţeles. Conceptele comunicate prin cuvinte pot fi: obiecte reale, fiinţe, locuri, calităţi, acţiuni
(atât reale cât şi imaginare), moduri de acţiune, idei, stări, poziţionări în spaţiu şi timp, etc. În
limbile vorbite, cuvintele se compun din şiruri de foneme (sunete elementare) articulate
succesiv. Limbile scrise folosesc simboluri grafice, care reprezintă fie sunete din limba
vorbită, fie înţelesuri. În urma evoluţiei limbilor este posibil ca scrierea să nu mai reflecte
fidel pronunţia actuală, respectiv sensul actual al cuvîntului vorbit.
Limbile pot fi analizate din următoarele puncte de vedere: vocabular, pronunţie (set de
foneme, intonaţie, ritm si accent), maniera de combinare si flexionare a cuvintelor (gramatica)
si maniera de scriere (ortografie). Este extrem de important a se menţiona că limbajul vorbit şi
cel scris reprezintă una din cele mai mari creaţii abstracte, colective ale omului. În absenţa
limbii modul de gândire, relaţiile dintre oameni, transmiterea de informaţii, şi în general tot ce
însemană civilizaţia umană ar fi avut cu totul alt destin.
Distincţia între o limbă şi alta poate fi deseori dificilă. Chomsky (1986) a arătat de
exemplu că anumite dialecte ale limbii germane sunt foarte apropiate de limba olandeza,
nefiind înţelese de alţi vorbitori ai limbii germane standard.
Se pare ca, majoritatea limbilor au evoluat pe cale naturală din "proto-limbi" care
reprezintă strămoşul comun al acelor limbi, aparţinând aceleiaşi familii de limbi (de exemplu
limbile indo-europene).

Relatia limbaj-limba, limbaj-comunicare

Se remarcă adesea faptul ca, în timp ce limbajul este al individului, limba este un
fenomen social, având o dezvoltare în timp, depinzând de existenţa unei colectivităţi, a unui
popor, a unei naţiuni, iar fiecare individ care se naşte trebuie sa şi-o însuşiească. (Cretu,
2005).
Limbajul este însă o manifestare personală, purtând amprenta individului, gradul de
dezvoltare psihică, inteligenţa si cultura dobândite, existenţa unor aptitudini literare etc.
(ibidem)

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Astfel, individualizarea limbajului se realizează atât în plan fiziologic, cât şi în plan


psihologic.
Chiar dacă materialul limbii este acelaşii, selecţia cuvintelor şi dispunerea lor în frază
diferă, fiecare act de comunicare definindu-se printr-un “coeficient personal”, limbajul
conform lui Rubinstein fiind limba în acţiune. (ibidem)
Dacă limba este extraindividuală, limbajul reprezintă modul de vehiculare al limbii
(transformând elementele limbii în elemente proprii, şi fiind necesare conştientizarea laturii
fonetice, grafice si semantice a cuvintelor). (Zlate, 2006).
De asemenea, dacă diferenţa între limbă şi limbaj este mai slab conturată, nu acelaşi
lucru se poate spune despre diferenţele dintre comunicare şi limbaj, cele două noţiuni
diferenţiindu-se în funcţie de sfera lor de cuprindere. (ibidem)
Astfel, dacă comunicarea nu se realizează doar prin mijloace lingvistice, ci şi prin
mijloace nonverbale, având o sferă mai largă de cuprindere în comparaţie cu limbajul, s-a pus
întrebarea ce ar reprezenta o comunicare verbală realizată prin mijloace lingvistice.
În prezent, se consideră că între comunicare şi limbaj există relaţii de coincidenţă
partială a sferelor, cele doua noţiuni conţinând şi elemente ireductibile unele la altele.
Limbajul depăşeşte limitele comunicării propriu-zise, desfaşurându-se şi atunci când
comunicarea interumană nu are loc, la rândul sau comunicarea depăşind limitele limbajului
verbal şi fiind angajată într-o serie de comportamente specifice vieţii psihice a omului.
(ibidem).

2.2. MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE LIMBAJULUI.

Se consideră că limbajul are doua tipuri de determinanţi: unii ereditari, iar alţii socio-
culturali. In ceea ce priveşte determinanţii ereditari avem în vedere faptul că omul se naşte cu
un aparat fonator cu mari disponibilităţi funcţionale (Cretu, 2005). Principalele componente
ale acestui aparat sunt urmatoarele:

• componentele energetice reprezentate de aparatul respirator şi de musculatura


implicată în actele de inspiraţie şi expiraţie
• aparatul fonator propriu-zis constând în coardele vocale fixate în laringe
• componentele rezonatoare şi modulatoare reprezentate de cavitatea nazală şi
bucală, muşchiul limbii, mobilitatea mandibulei, modularea buzelor
• componenta reglatoare reprezentată de auzul fonematic ce coordonează şi
controlează pronunţarea cuvintelor
• componenta cerebrală, compusă din mai multe arii corticale, ce asigură atât reglările
complexe ale funcţionării aparatului fonator, cât şi decodificarea semnelor verbale şi
realizarea sensurilor celor comunicate. (ibidem)

Între aceste componente se stabilesc relaţii funcţionale extrem de complexe şi conexiuni


inverse autoreglatoare.
Mihai Golu(2004) consideră că limbajul verbal reprezintă una dintre funcţiile psiho-
comportamentale ce ilustrează cel mai pregnant principiul localizării dinamice.
Limbajul reprezintă o funcţie complexă, multidimensională, între diversele componente,
verigi şi forme, stabilindu-se relaţii de dependenţă şi condiţionare reciprocă, iar pe baza
studiilor experimentale de laborator şi a datelor clinice s-a clarificat faptul că, aşa-numitul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

centru al limbajului (format din zonele Broca si Wernike) nu este reprezentat în realitate decât
de verigi particulare ale unui mecanism general la fel de complex şi eterogen precum limbajul
însuşi-în interiorul sau relaţionându-se şi articulându-se zone şi structuri cerebrale cu
topografie şi specializare diferite. (ibidem).
De aceea, dacă din punct de vedere anatomic, primar, structurile şi zonele respective
sunt date de la naştere, articularea şi unirea lor într-un mecanism specific al limbajului este
rezultatul unei relativ îdelungate perioade a dezvoltării ontogenetice, consolidarea deplină
realizându-se în jurul varstei de 14-18 ani. (ibidem).
Autorul consideră că, fiind organizat dupa principiul comenzii şi controlului,
mecanismul limbajului cuprinde patru tipuri de verigi componente: aferente, interpretative,
eferente şi autoreglatoare. (ibidem)
Verigile aferente sunt asigurate prin subsisteme funcţionale specifice care se formează
în cadrul a doi analizatori principali: auditiv şi vizual. Veriga auditivă, fonematică, asigură
perceperea fluxului limbajului oral al celor din jur, dar şi diferenţierea şi identificarea
sunetelor articulate, a cuvintelor şi seriilor verbale, la nivel cortical componenta percepţiei
auditive fiind reprezentată de ariile 41 si 42 Brodmann. Lezarea acestora conduce la afazie
senzorială de tip Wernicke, pacientul nemaifiind în stare să înţeleagă mesajele adresate oral.
(ibidem).
Veriga aferentă vizuală face parte din angrenajul neurofiziologic al limbajului scris.
(ibidem).
Ea se mulează structural pe schema analizatorului vizual. Functional, rolul ei constă în
elaborarea, pastrarea şi utilizarea în actul cititului a modelelor standard ale literelor
corespunzatoare sunetelor verbale şi integrarea acestora în structuri organizate serial, lezarea
acestor zone şi dezorganizarea circuitelor semantice ducând la alexie-pierderea capacităţii de
a citi si a înţelege mesajele. (ibidem)
Veriga interpretatoare se constituie exclusiv la nivel cortical şi realizează medierea
logică între verigile aferente şi cele eferente. Ea cuprinde într-un circuit zone specializate în
decodare şi conexiune semantică din lobii frontali, temporal, occipital si parietal. Lezarea
acestor zone conduce la abolirea funcţiei designative a limbajului, producându-se sindromul
afaziei semantice (pacientul, deşi percepe şi produce fonetic sau grafic cuvintele, nu le poate
constientiza semnificaţia). (ibidem)
Verigile eferente (motorii) sunt de două tipuri: fono-articulatorie şi manuală. Prima are
centrul de comandă în lobul frontal (aria 9 Brodmann sau zona Broca), iar locaţiile de
modulare-fixare în diferite formaţiuni subcorticale: corpii striaţi, cerebel, trunchiul cerebral.
Veriga efectorie este constituită de aparatul fonator. Lezarea centrului de comanda cortical
conduce la destramarea repertoriului schemelor interne (mentale) ale articulării sunetelor,
cuvintelor şi propoziţiilor, aparând afazia expresivă sau motorie Broca, ce constă în
incapacitatea pacientului de a vorbi fluent şi corect din punct de vedere fonetic, neputând să
se facă înţeles de cei din jur. (ibidem)
Cea de-a doua componenta are centul de comandă în ariile 4 si 6 Brodmann în
circumvoluţiunea centrală ascendentă a lobului frontal dominant. Schemele grafiei se
formează după varsta de 5 ani, în paralel cu schemele cititului. Lezarea centrului de comandă
a mişcărilor mâinii poate tulbura executarea scrisului, mergând până la agrafie-destrămarea
completă a schemelor logice ale mişcărilor corespunzatoare grafiei. (ibidem)

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Verigile autoreglatoare asigură coordonarea secvenţelor în interiorul fluxului


fonoarticulator sau al scrisului şi adecvarea caracteristicilor acestuia la specificul situaţiilor
curente. (ibidem)

Producerea si intelegerea vorbirii

Utilizarea limbajului implică două aspecte: producerea şi înţelegerea. În producerea


limbajului se porneşte de la un gând, ce este transpus într-o propoziţie pentru ca în final să fie
rostite sunetele ce compun propoziţia. (Smith, Nolen-Hoeksema, Fredrickson, Loftus, 2005)

Înţelegerea vorbirii

Vorbirea reprezintă inima limbajului.


Realizând o distincţie între percepţia vorbirii şi recunoaşterea sunetelor, cea de-a doua
vizează maniera în care pot fi identificate ori percepute sunetele limbii, în timp ce prima
presupune niveluri superioare ale recunoaşterii cuvintelor alcătuite de sunete.
Chiar daca această distincţie există, este probabil ca ea să reprezinte o distincţie
convenţională.Este probabil ca sa nu fie identificate toate sunetele unui cuvant, în momentul
identificării acestuia, ci cunoscând cuvântul vom putea identifica sunetele constituente.
Cea mai importantă diferenţă între recunoaşterea cuvintelor scrise şi a celor pronunţate
ţine de faptul că acestea din urmă sunt prezentate pentru o perioadă extrem de scurtă de timp,
în comparaţie cu cele scrise, informaţiile ramânând în cel de-a doilea caz pentru atâta timp cât
este necesară interpretarea lor. În plus, nu există o atât de uşoară diferenţiere a cuvintelor în
componente ale sunetelor precum ale cuvintelor în litere în afară de cazul interjecţiilor.
În ciuda acestor dificultăţi omul atinge performanţe înalte în recunoaşterea vorbirii.
Procesul desfăşurându-se automatic, atunci când se aud cuvintele, înţelegerea realizându-se
fără efort şi cu puţină dificultate.
O persoană spre exemplu poate înţelege vorbirea, cu un ritm de 20 de foneme pe
secundă, iar uneori chiar mult mai rapid, (Clark, Clark, 1977; Warren, Obusek, Farmer,
Warren, 1969), putând identifica cuvintele la aproximativ 200 ms după pronunţare (Marslen-
Wilson, 1984). În plus, cuvintele pronunţate de o voce umană capată predominanţă într-un
mediu poluat fonic.
Miller, Heise, and Lichten (1951) au descoperit că, în condiţiile în care mai multe
cuvinte trebuiesc alese dintr-un set predeterminat, zgomotul trebuie să prevaleze cu peste 50%
pentru a impiedica înţelegerea corectă a acestora.
De asemenea Bruce (1985) a descoperit că, plasate într-un context cu sens, cuvintele
sunt mult mai uşor recunoscute, fiind necesar aproape un timp dublu în vederea identificării
separate.
Unul dintre modelele importante ale recunoaşterii vorbirii este TRACE (McClelland &
Elman, 1986), derivat din modelul activării interactive a literelor şi a identificări vizuale a
cuvintelor. Cea mai importantă caracteristică a modelului este faptul că subliniază rolul
procesării descendente (a contextului) în recunoaşterea vorbirii.
Pentru că un context lexical poate asista direct la procesarea perceptivă acustică, iar
informaţiile situate peste nivelul cuvântului pot influenţa direct procesarea acustic-

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

perceptuală, TRACE reprezintă un model conexionist, constând din multe unitaţi


independente de procesare, legate unele de altele.
Aceste unitaţi sunt aranjate în trei niveluri de procesare, nivelul unitaţilor de tip input
fiind reprezentate de caracteristici fonologice, conectate de unitaţile fonematice ce, la rândul
lor sunt conectate de unitaţile de output reprezentate de cuvinte.
Unităţile de tip input dispun de capacitate de activare, aceasta transmiţându-se
conexiunilor, astfel încât o singură unitate tip output este activată. Câştigătorul acestei
configuaţii este chiar cuvântul pe care reţeaua îl recunoaşte.
Unităţile ce aparţin nivelurilor diferite posedă conexiuni excitatorii. Aceste conexiuni
sunt bidirecţionale, astfel încât informaţia poate fi transmisă în ambele direcţii, atât procesarea
ascendentă cât şi cea descendentă putând avea loc.
Între fiecare unitate a fiecarui nivel există conexiuni inhibitorii, ce au ca rezultat faptul
că o dată ce o unitate este activată, aceasta tinde să inhibe competitorii. Astfel, acest
mecanism accentuează competiţia între unităţi de acelaşi nivel.
Modelul tratează secvenţial interpretarea, fiind implementat prin intermediul simulărilor
pe calculator, acestea fiind comparate cu ceea ce are loc în mod normal în cadrul procesării
limbajului uman.
Este arătat astfel cum, cunoştinţele lexicale pot influenţa percepţia, spre exemplu dacă
un input ambiguu situat ca pronunţie intre “p” sau “b” este emis, urmat în continuare de o
terminaţie de tipul “rad”, “b” este recunoscut pentru a se constitui cuvântul “brad”.
Înţelegerea şi atribuirea ulterioară a sensului cuvintelor recunoscute ţine de un proces
relativ dificil.
Teoriile reţelelor semantice tind să explice în prezent legătura între cuvânt şi sens. O
reţea semantică este extrem de utilă în reprezentarea semantică . Este vorba despre cuvinte ce
denotă categorii naturale, ce pot fi întâlnite în viaţa reală, precum tipuri de animale ori metale
sau pietre preţioase.
Schema atribuie importanţa fundamentală naturii ierarhice semantice. Spre exemplu: un
vultur bătrân face parte din categoria vulturilor, ce aparţin categoriei păsărilor de pradă,
păsările de pradă fiind o subcategorie a păsărilor.
Aceasta reprezintă o manieră extrem de economică de a păstra informaţii. Atributele
sunt păstrate la cel mai jos nod posibil, pentru a fi caracteristice tuturor nodurilor inferioare
ale reţelei.
Spre exemplu, nu toate animalele au aripi, însă toate păsările au, astfel încât atributul de
aripi este stocat la nivelul conceptului păsări.

Sarcina verificării propoziţiei

Participanţilor le sunt prezentate propoziţii uzuale, aceştia trebuind să apese pe un buton


în cazul în care propoziţia este falsă. Timpul de reacţie reprezintă un indicator referitor la
dificultatea deciziei. Collins si Quillian (1969) au prezentat participanţilor propoziţii precum:

• O privighetoare este o privighetoare


• O privighetoare este o pasăre
• O privighetoare este un animal
• O privighetoare este un peşte.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Prima propoziţie este în mod clar adevarată, însa, cu toate acestea, răspunsul
participanţilor necesită puţin timp. Aceaştia au nevoie de timp pentru a citi propoziţia şi
pentru a raspunde “da”, propoziţia funcţionând astfel ca etalon de timp.
Timpul de răspuns pentru prima întrebare este mai scurt decât pentru 6, care la randul
său este mai scurt decât pentru 7. În plus, diferenţa dintre timpii de reacţie este aproximativ
aceeaşi, fiind vorba despre o relaţie liniară, propoziţia 8 fiind într-adevar falsă.
De ce sunt obţinute aceste rezultate? Conform modelului, participanţii produc
răspunsuri începând de la nodurile reţelei ce reprezintă subiectul întrebării şi călătoresc de-a
lungul reţelei până vor găsi informaţiile necesare.
Pentru că, explorarea durează o perioadă fixă de timp, pentru fiecare propoziţie, cu cât
informaţia se află dispusă mai departe, cu atât mai întârziat va fi răspunsul.
Pentru a ajunge de la “privighetoare” la “pasăre” este necesar să fie explorate doua
legături. Astfel încat legatura semantică dintre privighetoare şi animal este mai mare decât cea
între privighetoare si pasăre.
Dacă informaţia nu este găsită atunci, raspunsul “nu ” este emis.Pentru că explorarea
presupune o canitate fixă de timp pentru fiecare legatură, cu cât informaţia este plasată mai
departe, cu atât timpul de răspuns este mai scurt.
Pentru a ajunge de la privighetoare la pasăre este necesară explorarea unei singure
legături, în timp ce de la privighetoare la animal, sunt necesare doua. Este de asemenea
relevant faptul că există o durată standard de explorare, pentru a recupera informaţia, fiind
caracteristică paternurilor de recuperare a informaţiei.
Pentru că timpii de reacţie sunt de asemenea, propoţionali, informaţia cânta frumos,
asociată privighetorii este mai rapid reactualizată în comparaţie cu are aripi şi cioc, asociată
nodului pasăre, în comparaţie şi cu informaţia

Producerea vorbirii

Investigaţia producţiei vorbirii este percepută a fi mai dificilă decât investigarea


înţelegerii, în mod principal pentru că este dificil de controlat input-ul în cadrul
experimentelor ce ţin de producţie.
Este relativ uşor de controlat frecvenţa, caracterul imagistic, şi apariţia vizuală a
materialelor implicate în recunoaşterea cuvintelor, însă cuvintele şi gândurile noastre
interioare sunt mai dificil de controlat experimental. Procesul de producere a vorbirii se poate
împarţi în trei zone principale şi anume: conceptualizare, formulare şi encodare (Levelt,
1989).

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

La cel mai înalt nivel, procesul conceptualizării presupune determinarea conţinutului ce


va fi verbalizat. Se întâlneşte uneori formularea de procese desfăşurate la nivelul mesajului.
Procesele de formulare implică traducerea reprezentării conceptuale într-o formă lingvistică,
într-un final procesele de execuţie presupunând planificare fonetică şi articulatorie detaliată.
În conceptualizare, vorbitorii işi structurează o intenţie şi selectează informaţia
relevantă din memorie ori din cadrul mediului, ca pregatire pentru construcţia discursului.
Produsul conceptualizării reprezintă un mesaj preverbal, acesta constituind nivelul de
reprezentare a mesajului.
La o minima analiză, nivelul mesajului reprezintă nivelul omis al producerii vorbirii.
Puţin este cunoscut despre procesele de conceptualizare şi despre formatul nivelului

Posedă facultatea de a sim i i Animal


de a se mi ca

Are aripi i Pasăre Mamifer


cioc

Cântă frumos
Privighetoare Pinguin Lup

mesajului. În mod clar, nivelul mesajului implică o interferenţă cu lumea (în mod particular
cu alţi vorbitori) şi cu memoria semantică. Procesul de producţie poate avea multe elemente
în comun cu punctul final al procesului de comprehensiune.
Macroplanificarea presupune elaborarea unui scop comunicaţional prin structurarea unei serii
de subscopuri şi recuperarea informaţiei adecvate, în timp ce microplanificarea presupune
asignarea celei mai bune forme propoziţionale acestor bucăti de informaţie şi decizii asupra
unor probleme precum, care va fi focusul sau accentul discursului.
Există două componente majore ale formulării: lexicalizarea (selectarea cuvintelor
individuale pe care dorim să le pronunţăm) şi planificarea sintactică (combinarea ascestora
pentru a forma o propoziţie).
Se poate să nu fie mereu necesar constituirea unei reprezentări sintactice a propoziţiei
pentru a releva întelesul. Însa în mod clar, aceasta nu este o opţiune în momentul pronunţiei.
Fiind spuse aceste lucruri este probabil surprinzător că nu a fost dată mai multă atenţie
encodării sintactice în producţie, ci asupra dificultăţilor de control a input-ului.
Investigarea producţiei este percepută a fi mai dificilă decât investigarea înţelegerii.
Într-un final, procesele de encodare fonologică presupun transformarea cuvintelor în sunete.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Aceastea trebuie produse într-o ordine corectă şi de asemenea, trebuie specificat cum muschii
sistemului articulator ar trebui manipulaţi.
Ce tipuri de informaţii au fost utilizate pentru a studia producerea limbajului? În primul
rând, cercetatorii au analizat transcriptele .
Spre exemplu, Brown (1973) a demonstrat că vorbitorii coopereaza în conversaţie astfel
încât ajung să se pună de acord privind numele aceloraşi obiecte. Simulările pe calculator şi
modelele conexioniste, ca şi în alte ramuri ale psiholingvisticii au devenit extrem de influente.
Au fost relevate multe lucruri din analiza distribuţiei ezitărilor ori pauzelor în discurs. Până de
curand, cele mai importante informaţii erau furnizate în mod spontan, prin intermediul
erorilor lingvistice, însă în ultimii ani, studiile experimentale, adesea bazate pe identificarea
imaginilor, au devenit importante. Până de curand, modelele producţiei verbale erau în mod
primar bazate pe analiza erorilor spontane intervenite în discurs.

3.3. STRUCTURA ŞI COMPONENTELE VORBIRII.

Folosirea limbajului presupune parcurgerea a mai multor niveluri. La cel mai înalt nivel
se află unitaţile propoziţionale, ce includ propoziţiile şi termenii propoziţionali, următorul
nivel este cel al cuvintelor şi al părţilor de cuvinte cărora le sunt asociate sensuri, în timp ce,
nivelul cel mai de jos conţine sunetele. (Smith, Nolen-Hoeksema, Fredrickson, Loftus, 2005).
Nivelurile adiacente se află în strânsă legatură, conceptele ori termenii propoziţionali
dintr-o propoziţie fiind elaboraţi pe baza cuvintelor, prefixelor şi sufixelor, ce, la rândul lor
sunt alcatuite din sunete. Chomsky (1965) considera că, din această cauză, limbajul este un
sistem multinivel, acesta facând legatura între gânduri şi vorbire prin intermediul cuvintelor şi
propoziţiilor.
Numarul de unităţi pentru fiecare nivel tinde să varieze, chiar dacă toate limbile
utilizează un numar limitat de sunte. Prin intermediul regulilor de combinare a cuvintelor, se
poate face posibilă producerea şi înţelegerea a milioane de propoziţii, două dintre
caracteristicile limbajului ţinând de productivitate şi de arhitectura sa multinivel. (Smith,
Nolen-Hoeksema, Fredrickson, Loftus, 2005).

Sunetele vorbirii

Dacă concentrarea s-ar putea realiza numai asupra sunetelor vorbirii, s-ar descoperi
faptul că discursul unei persoane poate fi perceput drept o secvenţă de foneme ori de categorii
disctincte de sunete. Spre exemplu, o fonemă poate fi considerată sunetul ce corespunde
primei litere din cuvântul copac.
S-a observat că sunt înregistrate performante mai bune în discriminarea dintre diferitele
sunete ce corespund fonemelor din cadrul limbii materne, însă performanţe slabe între
sunetele ce corespund aceloraşi foneme, categoriile noastre fonemice actionând asemenea
unor filtre prin care un flux continuu de sunete este transformat într-o secvenţă de foneme
familiare. (ibidem).
Atunci când fonemele sunt combinate într-un mod acurat, acestea sunt percepute în
forma cuvintelor, fiecare limbă beneficiind de propriile reguli de succesiune a fonemelor;
influenţa acestor reguli poate fi sesizată atunci când se ascultă structura discursului. (ibidem)
Se percepe astfel cu mai multă acurateţe un şir de foneme a căror ordine se conformează
ordinii limbii materne, influenţa acestor reguli fiind mai vizibilă atunci când ne aflăm în

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

ipostaza de vorbitor. În unele situaţii este ca şi cum am şti regulile pentru combinarea
fonemelor, chiar dacă nu suntem conştienţi de acestea, tinzând să ne conformăm unor reguli
pe care nu le putem verbaliza. (ibidem)

Cuvintele

În momentul ascultării vorbirii nu sunt percepute fonemele, ci chiar cuvintele, dar, spre
deosebire de foneme , acestea au un sens. Cu toate acestea, cuvintele nu sunt chiar cele mai
mici unităţi lingvistice cu sens, sufixele spre exemplu, avându-şi şi ele însele sensul. (ibidem)
Termenul morfem este utilizat pentru a desemna orice unitate lingvistică, oricât de
mică, ce are un sens, majoritatea morfemelor fiind şi ele cuvinte.
Majoritatea cuvintelor exprimă un anumit conţinut specific, cu toate acestea puţine
cuvinte servesc la formarea unor propoziţii corecte din punct de vedere gramatical.
Morfemele gramaticale, aşa-zise cuvinte gramaticale, includ ceea ce este cunoscut drept
articole şi prepoziţii (“un”, “o”, “in”, “de”, “pe”, “la”), unele dintre acestea având în mod
principal un rol gramatical. (ibidem)
Morfemele gramaticale pot fi procesate diferit faţă de cuvintele ce exprimă un conţinut,
ca dovadă fiind furnizate tipurile de leziuni cerebrale în care utilizarea morfemelor
gramaticale este mai puternic deterioratî faţă de folosirea cuvintelor ce transmit informaţii
(Zurif, 1995).De asemenea pot fi insuşite în mod diferit faţă de cuvintele ce includ conţinutul.
Sensul reprezintă cel mai important aspect la unui cuvânt. Acesta poate fi privit drept
numele unui concept, sensul său putând fi considerat conceptul care îl desemnează, unele
concepte fiind ambigue tocmai pentru că le sunt atribuite mai multe sensuri. (Smith, Nolen-
Hoeksema, Fredrickson, Loftus, 2005)

Propoziţiile

Cuvintele sunt combinate uneori fără efort în cadrul unităţilor propoziţionale, ce includ
atât aserţiuni (judecati) cât şi termeni propoziţionali
. O proprietate importantă a acestor unităţi este faptul că acestea pot corespunde unor
parţi ale gandului, corespondentele permiţând ascultatorului să extragă aserţiunile din cadrul
propoziţiilor.
O aserţiune poate fi segmentată într-un subiect şi un predicat. În limbajul natural, orice
propoziţie poate fi descompusă în termeni propoziţionali, astfel încât fiecare dintre aceştia să
corespundă fie subiectului, fie predicatului unei aserţiuni ori chiar întregii aserţiuni.(ibidem)
Atunci când ascultă o propoziţie, oamenii tind să o împartă mai întâi în subiecte
propoziţionale, predicate propoziţionale si alte structuri similare, iar apoi să extragă aserţiunea
din aceşti termeni. (ibidem)
S-a remarcat faptul că adesea împărţim propoziţiile în termeni propoziţionali, iar
aceştia sunt trataţi drept unităţi. Descompunerea unei aserţiuni în subiecte şi predicate
propoziţionale, iar apoi împarţirea lor în unităţi mai mici presupune analiza sintactică.
În înţelegerea unei aserţiuni sunt utilizate adesea aceste analize sintactice în manieră
inconştientă şi aproape fără efort, uneori însă aceasta fiind perturbată iar noi devenind
conştienţi de procesarea pe care o realizăm. (ibidem)

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

3.4. GENEZA LIMBAJULUI

Dispute clasice şi moderne

În genere omul devine capabil de a vorbi, în copilărie, fără a depune eforturi


neobişnuite, la vârsta de trei sau patru ani, copilul exprimându-se, folosind cuvinte şi
elaborând propoziţii corecte din punct de vedere gramatical. (Malim, 1999)
Această performanţă este notabilă, căci limbajul presupune vehicularea a mai multor
sisteme separate

• Fonologia, care presupune asimilarea corectă a repertoriului de sunete de care copilul


dispune pentru a forma cuvinte.
• Sintaxa, ce include regulile dupa care sunt alcătuite propoziţiile si frazele
• Morfologia, ce vizează modalităţile prin care cuvântul işi schimbă forma în
concordanţă cu funcţia sa în propoziţie
• Semantica, ce cuprinde semnificatia cuvintelor (ibidem)

Cu privire la achizitionarea limbajului s-au remarcat o serie de teorii, ce studiaza


interactiunile dintre influenta ereditatii si mediu.

Teorii ale invatarii lingvistice:

Teoreticienii invatarii lingvistice sugereaza ca limbajul se dezvolta in concordanta cu


legile invatarii, fiind similare altor maniere de comportament invatat.
Se vorbeste adesea despre imitatie si reintarire, dintr-o perspectiva socio-cognitiva,
parintii servind drept modele. Copii invata limbajul, sau cel putin partial, prin observatie si
imitatie. Se pare ca multe cuvinte din vocabular, in special substantive si verbe (incluzandu-le
pe cele iregulare) sunt invatate prin imitatie.
La inceput, copii repeta formele verbale neregulate pe care le observa, aceasta repetitie
putand, probabil, sa fie explicata in termenii modelarii. Cu toate acestea, modelarea nu explica
toate toate situatiile de invatare. Copii incep ulterior sa regularizeze formele verbale
neregulate, datorita cunoasterii regulilor sintaxei, si nu prin imitatie. Nici invatarea imitativa,
de asemenea, nu poate explica in ce masura copii elaboreaza in mod spontan fraze si
propozitii ce nu au fost observate. In plus, in unele situatii, copii chiar evita imitarea formelor
lingvistice sugerate de adulti, chiar si cand acestia insista.
In “Comportamentul verbal” este subliniata perspectiva asupra rolului intaririi in
dezvoltarea limbajului. “Un copil dobandeste comportament verbal atunci cand vocalizari,
intarite selectiv, iau forme ce produc consecinte corespunzatoare intr-o succesiune verbala
data”. (Skinner, 1957, p.31)
Skinner considera ca vocalizarea prelingvistiva, precum ganguritul sau bolborositul sunt
innascute. Insa parintii intaresc bolborositul copiilor, acestia in fapt, crescand frecventa
acestuia in urma zambetelor adultilor.
In timp ce primul an de viata trece, copii bolborosesc sunetele limbii native, cu o
frecventa crescuta. Sunetele necunoscute tind sa fie eliminate. Behavioristul explica acest
pattern de schimbare a frecventelor in termenii intaririlor sunetelor limbii adulte si eliminarii

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

sunetelor straine. O explicatie alternativa, nebehaviorista, este ca acesti copii in mod activ
retin sunetele din mediul lingvistic, fiind motivati intrinsec pentru a le pronunta.
Din perspectiva lui Skinner, copiii obtin un vocabular lingvistic prin intarire. De aceea,
parintii trebuie sa reintareasca emisiile vocale ale copiilor doar atunci cand se apropie de cea
mai buna forma a cuvântului. De asemenea, autorul concepe emisiile formate din mai multe
cuvinte drept inlantuiri complexe de tip stimul-raspuns ce sunt, de asemenea, invatate prin
intarire.
Daca, insa, perspectiva intaririi ar fi suficienta, aceasta ar facilita invatarea de catre
copil a foneticii, sintaxei si semanticii. Nu exista, totusi o dovada clara in acest sens. De
asemenea, parintii tind sa intareasca emisiile copiilor doar in ceea ce priveste acuratetea si nu
corectitudinea gramaticala. Ei tind sa accepte sintaxa eforturilor vocale ale copiilor lor.
Copilul care arata in jos, spunand “Iarba este violet” nu va fi intarit, chiar daca sintaxa
propoziţiei este corecta. Insa copilul ce arata mamei farfuria goala, exclamand “Uite, am
mancate pe toate”, este mai probabil sa fie intarit, in ciuda ultra-regularizarii verbului “a
manca”.
Intariri selective ale pronuntarilor copiilor pot, in fapt, degenera. Copii ai caror parinti
rasplatesc adecvat pronuntarea corecta si o corecteaza pe cea proasta, isi dezvolta vocabularul
mai incet, in comparatie cu cei ai caror parinti au fost mai toleranti cu pronuntarea.
Teoria invatarii lingvistice nu poate de asemenea tine cont de secventa invarianta a
dezvoltarii limbajului si pentru eforturile bruste in demarare. Chiar si tipurile de emisii
verbale alcatuite din doua cuvinte emerg intr-un pattern consistent in cadrul diverselor
culturi. Chiar daca varsta difera de la un copil la altul, tipurile de intrebari folosite, pasive in
comparatie cu cele active, emerg in aceeasi ordine.

Teoria nativista

Punctul de vedere nativist considera ca dezvoltarea limbajului detine acei factori


innascuti ce determina copiii sa dobandeasca limbajul intr-o maniera specifica. Din aceasta
perspectiva, copiii au o tendinta nativa de a invata limbajul, vorbindu-se despre o
preprogramare a invatarii limbajului. (Birch, Malim 1988)
Din perspectiva teoriei psiholingvistice, achizitia limbajului presupune interactiunea
influentelor de mediu, precum expunerea la discursul parintelui si intarirea si o tendinta
innascuta de a achizitiona limbajul, pe care Chmosky si alti cercetatori au numit-o MDL
(mecanismul de deprindere a limbajului). Baze ale MDL pot fi gasite in universalitatea
abilitatilor limbajului uman si in secvente invariabile ale dezvoltarii acestuia.
Tendintele innascute arata o abilitate a sistemului nervos de a invata reguli gramaticale.
La un nivel de suprafata, limbile difera extrem de mult. Cu toate acestea, MDL este util
tuturor copiilor din lume pentru ca limbajele impart ceea ce Chomsky numeste “gramatica
universala”-o structura de profunzime sau un set de reguli pentru a transforma ideile in
propozitii.
Poate fi data drept exemplu analogia cu calculatorul. Conform teoriei psiholingvistice,
gramatica universala ce rezida in MDL este baza sistemului operativ al computerului,in timp
ce limbajul particular pe care un copil invata sa il foloseasca este programul de procesare a
cuvintelor.
Lenneberg (1967) introduce indeea existentei unei perioade sensibile pentru invatarea
limbilor ce incepe la aproximativ 18-24 de luni si se incheie la pubertate. Aceasta perioada

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

reflecta maturizarea neurala. In timpul acestei perioade sensibile, dezvoltarea neurala (ce
vizeaza diferentierea structurilor creierului) furnizeaza un grad de plasticitate ce faciliteaza
invatarea limbajului.
Evidente ale existentei unei perioade sensibile sunt gasite in recuperarea din leziuni
cerebrale a unor oameni. Lezari ale emisferei dominante pot vatama sau distruge abilitatea de
a vorbi. Insa, inaintea pubertatii, copiii ce suferisera leziuni cerebrale recuperau o parte
importanta din abilitatea verbala.

Teoriile cognitive

Teoriile cognitive ale dezvoltarii limbajului pun accent pe relatia dintre dezvoltarea
cognitiva si dezvoltarea limbajului. Teoriile cognitive tind sa se axeze pe un numar de
asumptii, precum: dezvoltarea lingvistica este facuta posibila prin intermediul abilitatilor
cognitive analitice
Copiii sunt agenti activi in invatarea lingvistica. Motivatia copiilor pentru a invata
sintaxa si vocabularul emerg din dorinta de a exprima semnificatii pe care dezcoltarea lor
conceptuala le face posibile.
Multi teoreticieni cognitivi vad dezvoltarea limbajul drept subordonata dezvoltarii
cognitive. Piaget (1952) era de parere ca, copiii trebuie sa inteleaga ca obiectele continua sa
existe chiar daca mai poti sau nu sa le vezi, inainte ca acestia sa inceapa sa marcheze
disparitia prin fraze precum “S-au dus”.
Aceasta perspectiva considera de asemenea ca, copiii invata cuvinte pentru a descrie
clase ori categorii pe care le-au deja creat. Copiii pot invata cuvântul “caine” pentru ca acestia
au perceput deja caracteristicile ce disting cainii de alte animale.
Cateva teorii cognitive inverseaza relaţiile cauzale si pretind ca, copiii creaza clase
cognitive in vederea intelegerii lucrurilor. Spre exemplu, atunci cand aud cuvântul caine,
acestia incearca sa-l inteleaga, cautand caracteristici ce separa cainii de alte lucruri.
Poate exista adevar in ambele perspective cognitive. In stadiile primare ale dezvoltarii
lingvistice, conceptele preced adesea cuvintele, astfel incat multe dintre cuvintele copilului
descriu clase ce s-au elaborat deja.

Teoriile sociale

Brown (apud. Hayes, Orrell, 2003) sustine ca teoriile asupra dobandirii limbajului se
axeaza asupra manierei in care copiii isi dezvolta limbajul, fiind trecute cu vederea scopurile
si semnificatiile ce stau la baza utilizarii acestuia de catre copii. Autorul elaboreaza o teorie ce
evidentiaza laturile sociale ale dezvoltarii limbajului, ce porneste de la ideea ca limbajul
provine din nevoia copilului de a comunica (ibidem).
Perspectiva lui Chomsky conform careia dobandirea limbajului se poate realiza prin
simpla ascultare a celor ce vorbesc in jurul sau a fost contestata de un studiu comunicat de
catre Bard si Sachs, autorii studiind cazul unui copil nascut din parinti sudomuti (ibidem).
Acesta auzea si putea vocaliza normal, parintii punand accent mai ales asupra
limbajului vorbit, neinvatandu-l limbajul semnelor, in afara unor comenzi simple. In schimb
acesta era incurajat sa vizioneze emisiuni la televizor si sa asculte radioul.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Copilul s-a dezvoltat intr-un mediu din care nu lipsea limbajul vorbit, insa cu toate
acestea pana la varsta de trei ani si jumatate nu isi insusise limbajul. De abia in urma unor
interventii logopedice si a contactului terapeutic, copilul a inceput sa vorbeasca, fiindu-i
necesar in dezvoltarea lingvistica contactul uman (ibidem).

Perspectiva interactionista asupra limbajului

Introduce ideea conform careia comunicarea incepe la copii, inca dinainte de a ajunge la
stadiul vorbirii semantice. Trevarthen (1974) a studiat ceea ce s-au numit ulterior
protoconversatii, si anume miscarile precoce ale gurii ce sunt remarcate in timpul interactiunii
sociale si ce par sa fie intr-o relatie de sincronizare cu vorbirea adultului.
S-a observat ca exista o relatie intre cuvintele de alint si suptul sau pauzele copiilor in
comportamentul acestora in timp ce sunt alaptati, cuvintele mamei parand sa provoace
intreruperea suptului ce este reluat de abia in momentul in care joaca verbala inceteaza.
(Malim, 1999).Mama marcheaza pauza din timpul alaptarii prin intermediul jocului vocal,
copilul avand astfel un prim contact cu conceptul de pauza, cercetatorii sustinand ca este
important ca aceatsa marcare sa fie o experienta impartasita de ambii participanti, numind-o
intersubiectivitate.
Brunner (1975) descopera faptul ca interactiunile cu adultul faciliteaza copilului
descoperirea funcţiei sociale a comunicarii, acesta formandu-si diverse obiceiuri. Sunt
stabilite astfel roluri predictibile, ce pot fi anticipate, atat de catre copil cat si de catre parinte,
dar si verbalizarile predictibile ce sa insoteasca actiunile comune. Autorul considera toate
acestea ca alcatuind sistemul de suport al achizitionarii limbajului.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

COMUNICARE ŞI LIMBAJ ( II )

Conţinuturi:
4.1. Dezvoltarea limbajului.
• Dezvoltarea vocabularului.
• Dezvoltarea sintaxei.
• Spre un limbaj mai complex.
4.2. Funcţiile limbajului.
4.3. Formele limbajului.
• Limbajul oral.
• Limbajul scris.
• Limbajul intern.
4.4. Relaţia dintre gândire şi limbaj. Teorii explicative.
4.5. Comunicarea nonverbală.
• Precizări conceptuale.
• Funcţiile comunicării nonverbale.
• Kinezica sau studiul mişcărilor corpului.
• Proxemica sau percepţia şi utilizarea spaţiului.
• Cronemica.
• Postura.
• Haptica.
• Oculezica.
• Paralimbajul.

Obiective:
1. Prezentarea şi analiza procesului de dezvoltare a limbajului.
2. Prezentarea şi analiza funcţiilor limbajului.
3.Prezentarea şi analiza formelor limbajului
4. Analiza relaţiei dintre gândire şi limbaj
5. Prezentarea şi analiza comunicării nonverbale.

Precerinţe:
Nu este cazul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Expunere:

4.1. DEZVOLTAREA LIMBAJULUI.

Copiii tind sa isi dezvolte limbajul intr-o secventa relativ predeterminata de pasi,
incepandu-se prin vocalizarea prelingvistica a plansului.
Nou-nascutii, asa cum parintii realizeaza, au o forma nativa, dar extrem de eficienta de
exprimare verbala:plansul. Acesta este acompaniat de suflarea aerului prin tractul vocal,
neexistand sunete disticte, clar pronuntate.
Plansul este aproape singurul sunet pe care copiii il fac in timpul primei luni, in timpul
celei de-a doua luni, ei incepand in plus sa gangureasca.Ei isi folosesc limba atunci cand
incep sa gangureasca, din acest motiv, ganguritul fiind mai articulat decat plansetul, vocale
fiind utilizate. Acesta tinde sa fie legat de sentimentele de placere sau de bucurie, copiii
negangurind atunci cand sunt infometati, obositi ori bolnavi.
Parintii invata rapid ca diferitele tipete si gangureli pot indica diferite stari: foame,
balonare, durere sau satietate, acestea, desi fiind innascute pot fi modificate de experienta.
Atunci cand parintii raspund pozitiv la ganguritul copilului, vorbind cu acesta,
zambindu-i sau imitandu-i, ganguritul se amplifica. Conversatiile timpurii in care parintii
raspund bebelusilor, pot influenta capacitatea ulterioara a acestora de a relationare si
intelegere paraverbala.
Adevaratul limbaj are caracter semantic. Sunetele sau semnele in cazul limbajului
mimico-gestual sunt simboluri, plansetul ori gangurelile fiind prelingvistice si nereprezentand
obiecte sau evenimente. La aproximativ 8 luni, ganguritul scade treptat, la 5 luni aparand
bolboroseala. Aceasta este prima vocalizare ce se aseamana cu vorbirea umana.
Copiii pot reusi sa pronunte fonemele multor limbi, combinand consoane si vocale
precum “ba”, “ga”, si ajungand la “dada”. La inceput expresia “dada” este o pura coincidenta,
in ciuda jubilarii familiei asupra aparitiei sale.
Bolboroseala, asemenea plansului ori ganguritului pare sa fie innascuta. Copii ce apartin
unor culturi ale caror limbi suna extrem de diferit par toti sa bolboroseasca aceleasi sunete,
incluzand multe pe care nu le-ar fi putut auzi (Carroll, 1956).
Odata cu trecerea timpului, cu toate acestea, bolborositul se apropie mai mult de
sunetele limbii vorbite in mediul inconjurator. Copii par sa intuiasca tipurile de foneme
utilizate acasa, in itervalul a cateva luni. Ajunsi la varsta de 9 ori 10 luni, aceste fenomene se
repeta in mod regulat, iar fonemele straine incep sa fie eliminate. Astfel, se realizeaza o
reducere in genere in varietatea de foneme pe care copilul le produce.
Bolboroseala, asemenea plansului ori ganguritului, reprezinta un eveniment
prelingvistic. Cu toate acestea, copii inteleg mult din ceea ce altii spun, cu mult inainte de
primele cuvinte. Comprehensiunea precede producerea, copilul demonstrand intelegerea prin
intermediul actiunilor si gesturilor sale.

Dezvoltarea vocabularului:

Achizitia vocabularului este la inceput inceata. Ii poate lua copilului 3 sau 4 luni pentru
a isi dezvolta un vocabular de 10 cuvinte dupa ce primul cuvant este rostit (Braddon& Frank
1996). La aproximativ 18 luni, copii pronunta aproape 20 de cuvinte, multe dintre ele,

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

precum, “nu”, “prajitura”, “mama”, “buna”, “fiind extrem de familiare”. Alte incercari de
vorbire nu prea pot fi gasite in dictionar, insa sunt folosite drept cuvinte.
Cercetarile dovedesc faptul ca citirea, copiilor, le creste vocabularul, astfel incat este un
lucru benefic ca parintii sa le citeasca povesti. (Greene, 1986).
Copii incearca sa vorbeasca despre mai multe obiecte decat numarul de cuvinte de care
dispun si, adesea, extind semnificatia unui cuvant referindu-se la lucruri ori actiuni pentru
care nu dispun de cuvinte. Acest fenomen este denumit ultra-extensie, la un anumit punct,
spre exemplu, multi copii putand numara precum: “saizeci, saptezeci, optzeci, nouazeci, zece-
zeci”.

Dezvoltarea sintaxei:

Chiar daca copii utilizeaza la inceput expresii formate dintr-un singur cuvant, acestea
tind sa releve semnificatia propoziţiei.
Scurte expresii ce conţin semnificaţia propoziţiei sunt numite vorbire telegrafică. Când,
adulţi fiind, scriem telegrame, utilizăm principiile sintaxei, pentru a elimina toate cuvintele
nenecesare. În mod similar, numai cuvintele esenţiale sunt utilizate în vorbirea telegrafică a
copiilor, în particular, substantive, verbe şi câteva modificatoare.
Cuvinte unice utilizate pentru a exprima sensuri complexe sunt numite holofraze. Spre
exemplu, cuvântul “mamă” poate fi utilizat pentru a semnifica “Uite-o pe mama”, “Vino aici
mama”, “Tu esti mama mea”.
Mulţi copii işi invaţă parinţii ceea ce doresc, subliniindu-şi holofrazele prin gesturi,
intonaţie, şi întăritori. Astfel, ei sunt încântaţi atunci când părinţii le satisfac dorinţele şi
răcnesc atunci când nu.
Spre sfârşitul celui de-al doilea an, copii încep să utilizeze propoziţii telegrafice
alcătuite din două cuvinte. Propoziţiile telegrafice par să apară la aproximativ aceeaşi vârstă
în cadrul oricărei limbi.(Fodor, 1975).
De asemenea, succesiunea elementelor lingvistice în propoziţiile telegrafice este
identică în limbi extrem de diverse precum engleza, luo (limba africana), germana, rusa şi
turca. Chiar dacă scurte, propoziţiile telegrafice alcătuite din două cuvinte indică înţelegerea
sintaxei. Copilul va spune “Stai, scaun” pentru a indica parintelui că trebuie să se aşeze pe
scaun, maimuţele nebazându-se, spre exemplu, pe aceasta distincţie. Copilul va spune, de
asemenea, “pantoful meu”, nu “meu pantoful”pentru a arăta posesia.

Spre un limbaj mai complex:

Între 2 si 3 ani, structura propoziţională a copilului se extinde pentru a include cuvintele


lipsă în vorbirea telegrafică. În timpul celui de-al treilea an, copii adaugă adesea articolele
(un, una, o) conjuncţiile (si, dar, ori) adjectivele posesive şi demonstrative ( al tău, al său,
acel), pronume (ea, el), prepoziţii( în, deasupra, peste, în jurul, sub, de-a lungul). Înţelegerea
sintaxei este subliniată prin excentricităţi precum: “al tău ta”, în loc de simplu, “al tău”.
De obicei, între 2 si 3 ani copii încep să combine fraze şi clauze în propoziţii complexe.
Una dintre cele mai intrigante dezvoltări lingvistice este ultra-regularizarea. Pentru a
înţelege utilizarea ultra-regularizării de către copii, trebuie să fie luată în calcul formarea

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

trecutului şi a pluralului în engleza. Se adaugă “d”sau “ed” verbelor regulate şi “s” sau “z”
substantivelor regulate.
La început, copii învaţă un număr mic de verbe neregulate, imitând părinţii. Copiii de
doi ani, tind să le formeze corect, temporar (ibidem). Apoi, devin conştienţi de regulile
sintactice pentru a forma timpurile verbale şi formele lingvistice, ca rezultat, tinzând să facă
erori încântătoare (ibidem). Tendinţa de a regulariza ceea ce este iregular este ceea ce
presupune ultraregularizarea.
Unii părinţi recunosc că micuţii lor utilizau cuvintele şi formau timpurile verbale corect,
începând apoi să facă erori. Ceea ce trebuie însă reţinut este că ultraregularizarea reprezintă
un pas în plus în dezvoltarea sintaxei. Aceasta reflectă cunoştinţe de gramatică şi nu
dezvoltare defectuoasă a limbajului.
În timp ce limbajul se dezvoltă dupa cel de-al treilea an, copii indică o utilizare din ce în
ce mai usoară a pronumelor şi a prepoziţiilor, ce reprezintă relaţii fizice sau temporale printre
obiecte sau evenimente. Primele intrebări ale copiilor sunt telegrafice şi se caracterizează
printr-un ton ridicat. Adesea, de-a lungul celui de-al treilea an, întrebările de tipul “ce”,
“cum”, “cât” apar. Consistente cu dezvoltarea cognitivă generală a copilului, o serie de
întrebări din această categorie-“ce”, “cine”, “unde”-apar mai devreme decat altele-“de ce”,
“când”, “care” (ibidem).
“De ce” este, de obicei, considerată o întrebare prea filosofică pentru copilul de 2 ani,
iar “cum” presupune o înţelegere operaţională prea puternică. De asemenea, copii de 2 ani
tind să fie orientaţi în prezent, iar “când”, de asemenea, este de mai puţin importantă.
De abia prin al patrulea an, majoritatea copiilor pot formula întrebări, aşteptă rândul în
conversaţie şi se pot angaja în conversaţii de lungime medie. La vârsta de 6 ani, vocabularul
lor s-a extins la 10.000 de cuvinte, iar intre 7 si 9 ani, majoritatea copiilor realizează că mai
mult de un înţeles poate fi asociat cuvintelor, fiind amuzaţi de bancuri şi ghicitori ce necesită
interpretări semantice.
În timpul şcolii primare şi de-a lungul anilor de liceu, vocabularul începe să crească
rapid. De asemenea, se remarcă avansuri subtile în articulaţie şi în capacitatea de a utiliza
sintaxa complexa.

4.2. FUNCŢIILE LIMBAJULUI.

Psihologia acordă atenţie identificării, definirii şi analizei funcţiilor limbajului, acestea


variind insă semnificativ, atât ca număr, denumire cât şi modalitate de abordare, de la o scoală
psihologică la alta, dar şi de la un psiholog la altul.
Karl Buhler (1933) distinge doar trei funcţii principale ale limbajului şi anume: funcţia
emotional-expresivă(prin care se obiectivează trăirile şi atitudinile subiectului) funcţia
conativă (prin care se exercită influenţa asupra celor din jur) si funcţia referenţială,
designativă sau cognitivă(prin care cuvintele desemnează conţinutul activităţii de cunoaştere).
Ombredane (1951) preferă ierarhizarea lor de la primitiv, spontan, către elaborat şi
voluntar. El leagă funcţiile limbajului de nivelurile sale integrative, deducandu-le direct din
acestea. (Golu, 2004).
Existând mai multe niveluri integrative, se consideră că este firesc să existe mai multe
funcţii, clasificarea acestora depinzând însă de criteriile alese.
Astfel, Ombredane desprinde cinci funcţii principale: afectivă, ludică, practică,
reprezentatională şi dialectică (discursiva).

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Funcţia afectivă derivă din integrarea limbajului la nivelul sferei emoţionale (ibidem).
Aceasta presupune exprimarea spontană, involuntară sau conştientă şi voluntară a conţinutului
şi semnului trăirilor emoţionale. Verbalizarea stărilor afective se realizează cu diferite grade
de completitudine (pornind de la simple interjecţii şi ajungând la descrieri complexe, bine
structurate), prin intonaţie reflectandu-se cel mai apropriat trăirile emoţionale actuale.
Funcţia ludică este strâns legată de cea afectivă, prin intermediul său subiectul
experimentând o stare specifică de plăcere, relaxare şi satisfacţie. Funcţia ludică se manifestă
predominant în copilarie, la vârsta adultă, jocul verbal putând deveni o modalitate curentă de
distracţie prin intermediul schimburilor de glume, jocuri de duh etc.(ibidem)
Funcţia practică este menită să declanşeze, să faciliteze şi să conducă acţiunea colectivă
prin colaborare sau rivalitate. Are la bază un limbaj de intervenţie promptă, cu formule
concise şi energice (ibidem). Ombredane susţine că limbajul practic se poate regăsi în
conduita individuală sub forma autocomenzii de automobilizare sau de autointerdicţie, în
viziunea actuală, însă utilizarea practică a limbajului se subsumează funcţiei de reglare
(ibidem).
Funcţia reprezentaţională are la bază desemnarea a ceea ce la momentul vorbirii este
considerat absent, aceasta orientându-se în două direcţii: spre figurarea concretă şi singulară (
semnificaţia fiind direct accesibilă) şi spre aluzia ce are la bază un sistem de convenţii a căror
însuşire anterioară este necesară. (ibidem)
Funcţia dialectică derivă din utilizarea formală a limbajului, ce nu se bazează pe
descrieri sau povestiri ci pe abstractizări şi stabilirea de relaţii între acestea, expresia cea mai
relevantă a acestei utlizări reprezentând-o algebra. Prin intermediul funcţiei dialectice,
limbajul verbal se transformă în principalul instrument al cunoaşterii conceptual abstracte
(ibidem).
Un alt model al funcţiilor limbajului este propus de catre lingvistul Roman Jakobson.
Jakobson porneşte de la modelarea factorilor constitutivi ai actului de comunicare, fără
de care acesta nu poate fi conceput. Apoi modeleaza funcţiile pe care actul de comunicare le
realizează prin intermediul fiecărui factor constitutiv. El are la bază obisnuita bază liniară: un
expeditor trimite un mesaj catre un adresant.
Adresantul recunoaşte că mesajul se poate referi şi la altceva decât la el insuşi, şi anume
la un context. Jakobson mai adaugă însă, doi factori: unul este contactul (canalul fizic şi
conexiunile psihologice dintre expeditor şi adresant), iar celălalt este codul (un sistem de
semnificaţii împărtăşite prin intermediul căruia a fost structurat mesajul).

Context
Expeditor Mesaj Destinatar
Contact
Cod

Factorii constitutivi ai comunicării, după Jakobson

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Fiecare factor determină altă funcţie a limbajului, în orice act de comunicare putând
regăsi toate aceste funcţii, însă de fiecare dată putem întâlni o altă ierarhie a acestora.
Rezultă astfel un model similar celui precedent, în care fiecare funcţie ocupă o poziţie
similară cu cea a factorului la care se referă:

Referentială
Emotională Poetică Persuasivă
Empatică
de Metalimbaj

Func iile limbajului în actul de comunicare, dupa Jakobson

Funcţia emotională exprimă relaţia dintre mesaj şi expeditor, mulţi autori numind-o şi
“funcţie expresivă”. Conform acestei funcţii, mesajul transmite emoţiile,atitudinile, statusul
profesional, clasa socială ale expeditorului, subsumând toate acele aspecte ce personalizează
orice mesaj, facându-l unic.
Funcţia persuasivă descrie efectul mesajului asupra destinatarului. Funcţia referentială
descrie orientarea reală a mesajului, ceea ce este primordial în comunicarea de tip obiectiv,
factuală, preocupată de “adevar” şi “acurateţe”.
Funcţia empatică menţine relaţia dintre expeditor şi adresant, păstrând canalele
deschise; ea asigură posibilitatea realizării actului de comunicare. Altfel spus, această funcţie
realizează ceea ce s-a numit elementul redundant al mesajelor.
Funcţia de metalimbaj constă în identificarea codului utilizat în comunicare. Orice
mesaj inteligibil are şi o funcţie de metalimbaj – uneori implicită, alteori explicită.
Funcţia poetica exprimă relaţia mesajului cu el însuşii (de fapt, relaţiile dintre
elementele sale). Ea este cel mai mult evidentă în comunicarea artistică, unde îndeplineşte şi
rolul central.
Alţi doi psihologi, Abravanel si Ackerman (apud. Zlate, 2006) pun accent în analiza pe
efectele produse, vorbind despre funcţia creatoare, reglatoare a intenţiilor şi de structurare a
intelectului, in timp ce Gerard Wackenheim (ibidem) prezintă o clasificare a funcţiilor
limbajului, raportându-se la individ şi la grup.
Autorul consideră că limbajul şi comunicarea realizează în raport cu individul
urmatoarele funcţii: de integrare a individului în mediul său (subiectul fiind capabil să
trăiască într-o comunitate umană, adaptându-se la situaţii noi, ţinând seama de experienţa
altora şi integrând o parte din ea), de dezvăluire şi autodezvăluire ( individul făcându-se
cunoscut celorlalţi dar şi sieşi), valorizatoare (răspunzându-se nevoii oricărei persoane de a fi
apreciat şi de a se afirma), de reglare a conduitei altora (un individ, comunicând cu alţii, îi
poate determina să îşi schimbe atitudinile, dar şi să creeze conflicte sau atmosfere destinse în
timpul unei conversatii), terapeutică ( comunicarea fiind un mijloc curativ, aşa cum şi
psihanaliza o sugerează).

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

În raport cu grupul, Wackenheim mentionează: funcţia productiv-eficientă (permite


realizarea sarcinilor, în special când acestea implică un grad ridicat de cooperare între
membrii grupului), de facilitare a coeziunii grupului ( putându-se, prin comunicare, naşte un
grup, însa în absenţa sau perturbarea acesteia destrămarea sau perturbarea funcţionalităţii
acestuia), de valorizare a grupului (prin comunicare grupul îşi afirmă prezenţa, se pune în
evidenţă, relevându-şi originalitatea) şi funcţia rezolutivă ( prin care sunt soluţionate
dificultăţile ori problemele cu care se confruntă grupul). (ibidem)
Tinca Cretu (2005) realizează o menţionare a funcţiilor generale îndeplinite de limbaj,
autoarea vorbind despre: funcţia de comunicare, funcţia cognitivă, funcţia simbolic
reprezentativă, funcţia expresivă, funcţia persuasivă, funcţia reglatoare si autoreglatoare,
funcţia ludică si funcţia dialectică.
Funcţia de comunicare reprezintă una dintre cele mai importante funcţii, dând
specificitate limbajului. Aceasta constă în transferarea unui conţinut de la o persoană la alta
prin intermediul semnelor verbale şi a regulilor de combinare a acestora. (Cretu, 2005)
Funcţia cognitivă este de asemenea printre cele extrem de importante, constând în
implicarea limbajului în desfăşurarea tuturor proceselor cognitive şi cu precădere în realizarea
gândirii. Astfel, limbajul reprezintă un instrument al desfăşurării tuturor operaţiilor gândirii,
analiza, sinteza, comparaţia ori generalizarea neputându-se realiza în absenţa limbajului,
asemenea formulării judecăţilor, ori a înţelegerii şi rezolvării de probleme. (ibidem)
Funcţia simbolic-reprezentativă se referă la faptul că atât cuvintele cât şi structurile
verbale reprezintă semnale mentale pentru clase de obiecte şi fenomene, cât şi pentru relaţiile
dintre ele, substituindu-le pe acestea un plan mental în vederea sporirii operativităţii gândirii.
Cuvântul poate ţine loc unui număr extrem de mare de obiecte şi fenomene, chiar dacă
niciodată omul nu a avut legături directe cu ele. (ibidem)
Funcţia expresivă antrenează mijloacele nonverbale de comunicare, ce întăresc şi
accentuează cele comunicate prin cuvinte, fiind utilizată în vederea reflectării afectelor,
dispoziţiilor, sau stărilor emoţionale curente ale persoanei. (ibidem)
Funcţia persuasivă sau de inducere la o altă persoană a unor idei şi stări, specificul
acesteia presupunând că ceea ce se comunică şi maniera in care se face trebuie să genereze
atitudini pozitive unei alte persoane, determinându-l să se comporte aşa cum i s-a cerut, fără a
avea impresia ca este forţat. (ibidem)
Funcţia reglatoare si autoreglatoare reprezintă, alături de cea de comunicare şi cea
cognitivă fundamentale, prin intermediul cuvintelor şi expresiilor verbale putând fi provocate,
dirijate şi ajustate comportamentele altor persoane. Astfel prin intemediul comenzilor şi
“autocomenzilor” se poate realiza atât autoreglarea comportamentală a unui individ, cât şi a
persoanelor cu care acesta se află în interacţiune. (ibidem)
Funcţia ludică sau de joc permite stimularea creativităţii verbale, prin intermediul
asocierii de cuvinte, identificării de rime sau schimbul de glume. (ibidem)
Funcţia dialectica vizează disponibilităţile pe care o limbă sau limbajul unei persoane le
oferă în vederea exprimării de raporturi complexe între obiecte şi fenomene, sesizării şi
structurării într-o formă verbală a unor nepotriviri de sens, unor contradicţii şi conflicte, ori
unor obstacole ce apar în calea rezolvării problemelor. Funcţia dialectică apare mai tarziu
decât celelalte funcţii ale limbajului, corelându-se cu structurarea operaţiilor formale ale
gândirii, prin intermediul acesteia, limbajul verbal susţinând cunoaşterea conceptual abstractă.
(ibidem).

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Aşa cum se poate observa, unele dintre funcţiile limbajului diferă de la autor la autor
atât din prisma denumirii cât şi din perspectiva modalităţii de abordare. Cu toate acestea, la
ora actuală în psihologia generală, se poate vorbi despre trei mari categorii de funcţii ale
limbajului, ce integrează şi alte funcţii subsumate, ori corelate: funcţia de comunicare, funcţia
cognitivă si cea reglatorie.
Funcţia de comunicare, asa cum am precizat, este cea mai specifică şi cea mai
importantă a limbajului. Prin intermediul acesteia este posibilă transmiterea unui mesaj cu con
ţinuturi extrem de diverse, fie de tip informaţional (imagini, descrieri, idei, teorii) cât şi
emoţional (trăiri afective curente, dispoziţii, sentimente, impulsuri).
Funcţia cognitivă, de cunoaştere a limbajului exprimă legatura acestuia cu gândirea.
Limbajul este instrumentul de lucru al gândirii: operaţiile gândirii se realizează prin mijloace
verbale, structura logică a gândirii are un caracter propoziţional, iar înţelegerea şi rezolvarea
de probleme dobândesc forma discursivă. Cu toate acestea relaţia dintre gândire şi limbaj este
controversată în psihologie:sunt autori ce consideră că gândirea derivă din limbaj, în timp ce
alţii promovează relaţia inversă. Cu toate acestea limbajul şi gândirea sunt inseparabile,
dezvoltându-se, sustinându-se şi întemeindu-se reciproc.
Funcţia reglatorie se poate realiza atât în plan intern, ca expresie a autoreglajului
conştient, prin intermediul limbajului intern, ori se poate exercita asupra altora prin
intermediul comenzilor de dirijare, conducere şi comanda. O formă aparte de exercitare a
funcţiei reglatoare o reprezintă persuasiunea. Aceasta poate apela la tehnica argumentarii, insă
şi la tehnici mai discrete precum ameninţarea voalată ori promisiunea unor avantaje deosebite.
Analizând funcţiile limbajului este relevat şi locul şi rolul foarte important pe care
acesta îl deţine în viaţa psihică a omului.
Aşa cum aprecia Paul Popescu-Neveanu (1977), limbajul reprezintă un ax al sistemului
psihic uman, ce face posibil fenomenul de conştiinţă. Iar raporturile conştiente, voluntare ale
omului cu lumea şi dezvoltarea conştinţei de sine sunt posibile datorită limbajului. Astfel, prin
intermediul limbajului dialogăm cu noi inşine şi cu lumea, având sentimentul prezenţei ăîn
actualitate.
Psihologul francez H. Ey (1983) afirmă că a fi conştient presupune să iţi povesteşti
propria existenţă, lucru care este bineînţeles posibil numai prin intermediul limbajului.

4.3. FORMELE LIMBAJULUI.

Studii asupra dezvoltării în ontogeneză a limbajului, au indicat faptul că primele forme


ce se achiziţionează sunt cele pasive (Cretu, 2005). Aceastea au ca dominantă componenta de
recepţionare şi decodificare a inţelesurilor, în comparaţie cu formele active, ce se realizează în
cazul angajării capacităţilor de elaborare a unui mesaj şi de transmitere prin intermediul
vorbirii ori a scrierii. (ibidem)
În cazul formelor limbajului, se mai poate vorbi, de asemenea, de limbaj intern şi limbaj
extern, cel de-al doilea subdivizându-se în limbaj oral şi scris, în funcţie de manierele de
realizare.

Limbajul oral reprezintă prima formă activă a limbajului, fiind prima ce se desfaşoară
în antogeneză. (ibidem)

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

În vorbire sunt evidenţiate plenar toate caracteristicile comunicării verbale, acest lucru
având loc pentru că în vorbire sunt investite toate disponibilităţile sistemului verbal, iar
subiectul este angrenat activ în comunicare.
În acelaşi timp vorbirea este extrem de mult facilitată de ansamblul condiţiilor concrete
în care se desfasoară, fiind sprinijită de numeroase mijloace extra-lingvistice, vorbirea fiind
inseparabilă de atitudinile corporale şi faciale.
Principala caractersitică a vorbirii este caracterul situativ (Neveanu, 1977). De aceea,
astfel, gesturile şi faptele percepute pot înlocui expresiile verbale, realizând o mare economie
de cuvinte. Fiind desfaşurat sub forma dialogului, limbajul oral, dispune astfel de un foarte
bogat subtext, putând recurge adesea la aluzii.
Vorbirea apare adesea ca o construcţie dinamică, cuvântul, nucleul semnificativ al
acesteia corelându-se continuu atât cu cuvintele precedente, cât şi cu restul corelatelor
situaţionale. (ibidem). Astfel, vorbirea, în fiecare stadiu al ei reprezintă o exprimare ce se
raportează continuu la context, reprezentând un construct temporal şi spaţializat, atât din
perspectiva emiterii sunetelor, cât şi prin relevarea indicilor ce nuanţează momentul respectiv.
De asemenea, vorbirea este întotdeauna orientată către cineva, prin comportamentul
verbal indicandu-se o adresă (ibidem). Adresativitatea reprezintă o caracteristică distinctivă a
limbajului oral, între conţinutul exprimării şi lexic şi gramatică, fiind o deplină unitate.
În plus, vorbirea, ca şi ascultarea, trebuie să se integreze într-un anumit ritm,
asigurându-şi o continuitate şi o coerenţă. (ibidem). Ritmul în medie poate fi de 5 silabe/
secundă.
Exprimarea în limbajul oral este de asemenea, mai liberă, utilizându-se termeni mai
puţin pretenţioşi decât în scris, fiind evidenţiată o tendinţă spre predicativitate. (ibidem)
Construcţiile gramaticale sunt mai simple, existând chiar şi o anumită toleranţă faţă de erorile
sintactice, ceea ce pare a fi deficitar în stilul oral, în comparaţie cu cel scris, fiind un specific
al vorbirii ce o face mai accesibilă şi mai uzuală.
Expresivitatea este ridicată în cadrul vorbirii, limbajul oral beneficiind cel mai mult
de toate tipurile de expresivitate nonverbală. Unele dintre acestea sunt fonetice vizând:

• Intensitatea vorbirii-prin care se poate sugera caracterul deosebit, urgent,


important ori excepţional al cuvintelor.
• Accentul-prin care se subliniază cele comunicate.
• Intonaţia-prin urcarea sau coborârea pronunţării sunetelor reliefându-se un
element al mesajului.
• Pauza- ce are rolul de a atrage atenţia, de a avertiza în legatură cu continuarea
mesajului.

De asemenea, expresivitatea se poate asigura şi prin mijloace semantice precum:

• alegerea celor mai potrivite cuvinte-ce pot lega conţinutul de scopurile


comunicării, în concordanţă cu trăsăturile celui ce va primi mesajul
• utilizarea propoziţiilor lungi sau scurte în raport cu cele comunicate şi
particularităţile destinatarului.
• Folosirea particularităţilor de topică ale limbii romane–ce permit schimbarea
ordinii cuvintelor în vederea întăririi celor comunicate. (Cretu, 2005).

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Fiind cea mai plastică formă a comunicării verbale, vorbirea are la rândul ei o serie de
forme, adaptate rolului îndeplinit de subiect şi condiţiile activităţii sale, astfel încât aceste
particularităţi trebuiesc nu atât absolutizate, cât considerate tendinţe.

Dialogul

Reprezintă forma bazală a vorbirii, iar în acelaşi timp calea cea mai importantă de
elaborare a limbajului. Lingviştii relevă caracterul natural, firesc al dialogului, ce se prezintă
drept un limbaj social alcătuit dintr-un lanţ de replici susţinut prin cooperare. (Neveanu,
1977). Dupa Slama-Cazacu (1961), limbajul dialogat apare si se dezvoltă la copil încă de la
vârsta de doi ani, existând o capacitate de a participa la dialog, ce însă se formează treptat, în
concordanţă cu dezvoltarea cognitivă.
Dialogul reprezintă o alternanţă de replici, partenerii translatându-si în continuu rolurile
de emiţător si receptor. Funcţionarea echilibrată a dialogului necesită ca partenerii să consimtă
în a fi succesiv şi în proporţii egale subiecţi şi obiecte ale comunicării, dezacordurile
intervenind firesc şi reprezentând uneori, chiar maniere de a completa informaţiile în efortul
de a rezolva probleme (Neveanu, 1977).
Limbajul colocvial a fost intens studiat de psihologia socială, fiind evidenţiate mai
multe tipuri de reţele de comunicare. Ceea ce merită să fie subliniat este faptul că relaţiile de
comunicare sunt dependente de relaţiile interpersonale şi de distribuţia ierarhică a rolurilor de
grup. (Slama-Cazacu, 1968)

Monologul

Are drept trăsătură faptul că gradul său de dificultate este sporit, monologul fiind, de
asemenea, mai elaborat şi mai sistematizat în comparaţie cu dialogul. Se consideră astfel că
monologul rezultă dintr-o interiorizare a dialogului, în acest sens fiind evidenţiate exemple
conform cărora atât monologul public cât şi solilocviul conservă din forma dialogului,
apărând drept o conversaţie cu sine însuşi. (Neveanu, 1977).
Situaţia este însă mai complicată, căci aceasta formă autonomă de vorbire este
dezvoltată şi prin scris-citit, ce sunt forme predilecte de monolog, în plus acesta trebuind
asociat şi cu actele de autoreglaj verbal.
Există mai multe tipuri de monolog: primar ori superior-elaborat, comunicativ ori
pentru sine, cu conţinut descriptiv, narativ ori explicativ, normal ori patologic. (ibidem).
În cadrul monologului, vorbitorul trebuie să işi rezolve toate problemele, să precizeze
scopul pentru care transmite un anumit conţinut, să aleagă mijloacele cele mai potrivite de
transmitere a acestuia, să işi aranjeze ideile, gândurile coerent, căutând cuvintele şi
exprimările cele mai potrivite pentru a atrage atenţia auditorului. (Cretu, 2005)
Monologul are un caracter adresativ, emiţătorul fiind nevoit să urmarească reacţiile
auditorului, în unele situaţii acesta fiind nevoit să introducă secvenţe scurte de dialog pentru a
câştiga în dinamicitate şi pentru a se adecva la aşteptările auditorului.
Se poate întâlni şi o formă de monolog interior, solilocvia, ce este prezentă la copii până
la 5 ani, la adulţi, în situaţii excepţionale având o durată extrem de scurtă si fiind des întâlnit
în stări patologice.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Limbajul scris

Scrisul şi cititul reprezintă o formă secundară a limbajului, fiind în corespondenţă cu


vorbirea, însă având şi o structură particulară şi deosebit de complexă. Mihai Golu (2004)
consideră că scrisul poate reprezenta o emisie verbală, în timp ce cititul o recepţie verbală,
şcoala jucând cel mai important rol în formarea structurilor pentru aceste forme de
comunicare.
Dacă este luată în vedere comunicarea prin scris, aceasta este în genere o modalitate mai
dificilă de exprimare, astfel incât, persoanele ce nu au o şcolaritate îndelungată tind să o evite
sistematic. (Cretu, 2005)
Forma scrisă a limbajului presupune stăpânirea deprinderilor grafice corespunzatoare ce
se formează şi se consolidează de-a lungul şcolaritaţii mici. Dificultăţile implicate în
elaborarea acestei forme de limbaj sunt: elaborarea unui plan prealabil a celor ce vor fi redate
în scris, ierarhizarea ideilor şi subordonarea faptelor şi argumentelor astfel incât să se
realizeze în final un text unitar. (ibidem)
Frazele de introducere, spre exemplu, trebuie să atragă atenţia şi interesul destinatarului,
asemenea frazelor de incheiere ce trebuie să sublinieze elementele comunicate şi să facă
deschiderea spre teme diferite.
De asemenea trebuiesc selectate cuvintele, expresiile verbale şi stilul de expunere ce se
potrivesc cel mai bine conţinutului, o atenţie deosebită acordandu-se atât conformării formei
cu conţinutul, dar si regulilor gramaticale ce trebuie obligatoriu respectate. (ibidem).
Trebuie amintit faptul că în mecanismele scris-citit sunt adăugate, cu titlul de
componente specifice motricitatea generală, realizată la un nivel ridicat de operativitate dar şi
percepţia vizuală, alcatuind un sistem special al modelelor, detecţiei şi identificării
grafemelor. De asemenea, scrisul se leagă de memorie, apărând drept un mijloc al acesteia,
prin scriere obiectivându-se şi consolidându-se memoria socială. (Neveanu, 1977).
Scrisul necesită astfel mari eforturi de organizare în baza unor analize şi reglaje
conştiente. Problema nu ţine atât de executarea actelor fizice, cât de selecţia termenilor şi
constituirea propoziţiilor înlănţuite dupa un anumit plan, efortul fiind de ordin intelectual şi
privind conceptualizarea şi structurarea logică a textului.
Daca limbajul oral este situaţional şi expresiv, cel scris este preponderent contextual şi
minim expresiv, fiind anticipat printr-o riguroasă planificare mentală (ibidem).
În elaborarea unei lucrări, performanţele calitative, legate de exprimarea în scris, ţin de
capacitatea de a fi elaborat un plan clar, coerent, fiind construit un sistem de direcţionare
strategică. (Taylor, 1995)
În primul rand, cel ce scrie fără un adresant cunoscut este preocupat de eficienţa
comunicativă a textului şi evitarea echivocurilor. De aici, provenind grija pentru selecţia
termenilor şi a expresiilor, pentru corectitudinea gramaticală şi ortografică, pentru construcţia
riguroasă si evitarea repetiţiilor. În plus scrisul apare autorlui drept un produs intelectual şi
artistic ce nu numai transportă mesaje, dar exprimă şi personalitatea celui ce scrie, atenţia
pentru evitarea contradicţiilor, pentru buna echilibrare şi delimitare a frazelor impunându-se
un respect deosebit.(Neveanu, 1977)

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Caracteristici ale citirii

În ordinea dezvoltării ca formă de limbaj pasiv, cititul precede scrisul, pe calea citirii
putându-se construi modele vizuale ce intră în programul scrierii drept formă activă a
limbajului. În citire, în comparaţie cu scrierea se porneşte de la sinteză la analiză. Perceperea
este globală, iar cele mai importante dificultaţi privesc analiza prin diferenţierea literelor şi a
cuvintelor. (Tallerman 1998)
În ansamblu, scrisul şi cititul sunt reciproc legate, aflându-se în relaţii complementare,
în formarea lor, ele controlându-se reciproc, cititul facilitând integrările unităţilor lexicale în
scriere, iar scrierea permiţând o mai bună analiză celor citite. Aceste relaţii sunt şi mai clare
atunci când scrisul este tratat drept o activitate de encodare, iar cititul drept o activitate de
decodificare. (Taylor, 1995)
Învăţarea scrisului şi a cititului poate fi interpretată drept o interiorizare şi o
perfecţionare a acţiunilor verbo-motrico-vizuale, în acest sens stereotipizarea şi automatizarea
îndeplinind un rol extrem de important. (Neveanu, 1977)
În formarea deprinderilor citirii se parcurg aproximativ aceleaşi etape ca în cazul
scrierii, ori a oricaror deprinderi.
Cu toate acestea, pornind din situaţia lecturii este nevoie de o percepţie globală,
sincretică a textului, prin exerciţii diferenţiindu-se si structurându-se în unităţi din ce în ce
mai mari, stereotipia aici având un grad mult mai mare de generalizare decât în cazul scrierii.
O dată cu formarea sistemului de deprinderi ale citirii cursive, subiectul nu mai urmăreste
cuvintele literă cu literă ci, s-ar putea spune, doar contururile lor, îndeosebi iniţialele şi litera
finală.(ibidem)
Cu alte cuvnte, cititorul reconstituie scrierea grafică şi îi identifică semnificaţiile numai
pe baza unor indici de recunoaştere. Clark (1977) considera că subiecţii adoptă o strategie
perceptivă în lectură, ce le permite să vizeze literele ce aduc cea mai mare cantitate de
informaţie.
Pentru cititorul experimentat, textele sunt redundante sub diferite raporturi. Acest lucru
se petrece în masura în care subiectul intervine cu propriile sale modele grafolingvistice în
întâmpinarea informaţiilor perceptive. În aceste condiţii, cercetările moderne percep lectura
drept predicţie, în procesul citirii avansându-se supoziţii ce sunt integral ori de cele mai multe
ori, numai parţial confirmate şi corectate, uneori chiar impunându-se prin sine însăşi, fiind
scutit efort perceptiv. (Neveanu, 1977)
Se consideră că aşteptările de bază ale predicţiei rezidă din context. Chiar şi gradul de
actualizare a semnificaţiei informaţiilor este generat de coerenţa textului. Se pare că indicele
de predictibilittae al cuvintelor în lectură este dependent de inteligibilitatea sau accesibilitatea
textului. (ibidem)
Pragul identificării şi timpul de reacţie în lectură sunt într-o mai mare masură legate de
gradul de familiarizare a subiectului cu cuvântul ori cuvintele în cauză, familiarizarea
presupunând o anumită disponibilitate a cuvintelor.
Se înţelege astfel de ce un text din câmpul preocupărilor profesionale este mult mai uşor
de înţeles în comparaţie cu un altul indepărtat de preocupările proprii. Este vorba despre un
“câmp semantic” a cărui apariţie este dependentă de experienţa subiectului. (Tallerman 1998)

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Limbajul intern

Reprezintă acea modalitate a limbajului, în care funcţiile acestuia sunt cel mai strâns
legate, unificându-se. Se poate vorbi astfel despre vorbire sonoră, launtrică. Susţine că
vorbirea internă nu diferă de cea externă, fiind formată din aceleaşi elemente. (Neveanu,
1977)
Este adevarat ca limbajul intern este cel puţin identic cu limbajul extern (oral si scris),
fiind însă o greseală capitală ca deosebirea dintre intern şi extern să fie evaluată doar
cantitativ, prin însuşi calitativul de intern, fiind obligaţi la consideraţii calitative.
Limbajul intern reprezintă modalitatea centrală, caracteristică vieţii spirituale, a
existenţei mentale, atât prin formă, cât mai ales prin conţinut, limbajul intern se implică în
constituirea câmpului ori sferei mentale. (ibidem)
Fiind intim legat de limbajul extern, limbajul intern este in acelasi timp in relatie cu
procesele mentale nonverbale. Prin intermediul limbajului intern se unifică mijloacele verbale
cu celelalte operaţii intelectuale, în acest sens, limbajului intern revenindu-i rolul de verigă
centrală a activităţii intelectuale, de modalitate de elaborare, anticipare şi declanşare a vorbirii
şi a scrierii. (Taylor, 1995)
Pentru a putea îndeplini o astfel de funcţie, limbajul intern trebuie să fie nu numai mai
rapid, dar şi mai plastic şi mai bogat decât cel extern, dezvoltandu-se în concomitent, pe mai
multe planuri. Astfel, faţă de cel extern, limbajul intern îndeplineşte o funcţie de selecţie şi
decizie, prin aceasta viziune fiind depăşită înţelegerea limbajului intern drept o funcţie
partială. (ibidem)
Limbajul intern reprezintă un proces plurifazic ce se dezvoltă pe mai multe niveluri,
explorând resursele personalităţii şi mijlocind relaţiile cu ambianţa prin intermediul activităţii.
Astfel, limbajul intern funcţionează drept un filtru şi ca o modalitate de elaborare a
răspunsurilor ce însoţesc ori nu răspunsuri orale. Limbajul intern îşi poate dovedi
superioritatea evidenţiată prin reflexie, meditaţie, decizie şi amânarea conduitei. (Neveanu,
1977)
Fiind reţinute, ascunse, acţiunile verbale interne servesc pentru decodificarea conştientă,
şi anume pentru interpretarea acţiunilor şi stimulilor externi. Bazându-se pe stereotipii şi pe o
semiotică în principal automatizată, limbajul intern reprezintă un principiu de organizare nu
numai a conştiinţei, ci şi a inconştientului. (ibidem)
Nu trebuie considerată univocă relaţia dintre limbajul extern şi limbajul intern.
Transferul nu se produce numai de la primul la cel de-al doilea, ci pe măsura constituirii
specifice a limbajului intern şi de la acesta la limbajul intern. În genere, actele de interiorizare
şi exteriorizate se înlănţuie într-o evoluţie bivalentă de tipul spiralei.(ibidem)
Se pare că limbajul intern se elaborează în cadrul percepţiei verbale, constând în
reprezentări auditive ale cuvintelor şi frazelor.
Se poate chiar susţine că însuşiirea scrisului ce obligă la planificarea mintală şi la
studiul analitic al limbii generează o formă superioară de limbaj intern, caracterizat prin
economie, rapiditate, succesivitatea reducându-se la simultaneitate. (Tallerman 1998)
Limbajul extern pare a fi preponderent fazic, în timp ce, limbajul intern- preponderent
semantic, prescurtările şi comprimările cuvintelor şi propoziţiilor fiind însoţite de actualizarea
semnificaţiilor şi a sensurilor.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Acesta pare să izvorasca dupa Vigotski (1961) din ceea ce Piaget a denumit limbaj
egocentric. Deşi conservă într-o formă tot mai redusă factura sonoră, limbajul egocentric este
un fond de monolog colectiv, ce practic reprezintă un limbaj pentru sine.
Spre vârsta de şapte ani, vorbirea pentru sine, prin care copilul îşi acompaniază,
ritmează şi organizează activitatea, discută cu sine, punându-şi întrebări, formulând indicaţii
şi dând comenzi, dispare, convertindu-se în limbaj intern propriu-zis. Vorbirea pentru sine
reprezintă prima treaptă a individualizării limbajului social, a transformării, prin interiorizare,
a funcţiilor interpsihice în funcţii intrapsihice. (ibidem)
Ciclul interiorizării se reia apoi, în condiţiile scrisului şi, în special, ale cititului. Nu se
poate citi de la început, în gând, însă cu necesitate, citirea cursivă poate trece în plan intern.
Caracterul asonor şi concentrat, nedesfăşurat, al limbajului intern reprezintă, mai de degrabă,
o consecinţă a afirmării funcţiilor acestuia decât o cauză a apariţiei limbajului intern.
(Neveanu, 1977)
Limbajul intern, drept formă a limbajului, presupunând legatura dintre idee şi cuvant,
prezintă la adult mai multe nivele sau forme. Astfel, se poate detaşa formă automatizată a
limbajului intern, de cea pasivă, implicată în ascultare şi înţelegere, formă anticipativă-prin
care se planifică vorbirea desfasurată ori scrierea şi vorbirea internă ca modulaţie de limbaj
intern.
Rezumând, limbajul intern este caracterizat funcţional prin predominanţa semnificaţiilor
cognitive şi a impulsurilor, intenţiilor şi planurilor reglatorii, iar structural este particularizat
prin asonoritate, reducţionism şi o extraordinară viteză de desfaşurare. (ibidem)
De asemenea, funcţionarea şi structurarea limbajului intern işi găsesc o expresie
maximă şi esenţială legile generale ce caracterizează comunicarea verbală. Fiind semnificativ
până la identificarea cu sistemele de semnificare şi designare ale conştiinţei, limbajul intern
poate fi socotit un limbaj esenţializat.(ibidem)

4.4. RELAŢIA DINTRE GÂNDIRE ŞI LIMBAJ; TEORII EXPLICATIVE.

De-a lungul timpului, o serie de teorii au fost elaborate în vederea explicării legăturilor
dintre gândire şi limbaj, fiind generate puncte de vedere distincte:

• Gândirea reprezintă o formă de vorbire interioară (Watson)


• Gândirea este pur lingvistică (Wittgenstein)
• Limbajul determină gândirea ( ipoteza relativităţii lingvistice a lui Whorf)
• Gândirea determină dezvoltarea limbajului (Piaget)
• Gândirea şi limbajul reprezintă procese independente, ambele influenţând
dezvoltarea intelectuală (Vygotski)

Una dintre primele teorii a fost concepută de către behavioristul J.B.Watson (1913) ce
este de părere că gândirea nu se reduce decât la limbaj. Acesta considera că, atunci când
gândim, micro-mişcări inconştiente sunt efectuate la nivelul gâtului şi al laringelui. (Hayes,
Orrell, 2003)
În cadrul unui studiu, ipoteza a fost investigată şi de către Smith, Brown, Toman şi
Goodman. (ibidem). Pornind de la prezumţia că în condiţiile în care Watson ar fi avut
dreptate, subiecţii puşi în situaţia de a nu putea efectua aceste micro-mişcări ar fi incapabili sa

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

gândească, cercetatorii au utilizat o otravă paralizantă, pentru a impiedica mişcările gâtlejului


si ale laringelui, în timp ce le prezentau acestora o serie de probleme si de exerciţii de
perspicacitate. Oamenii de ştiinţă au observat că subiecţii erau capabili să gândească chiar
fiind paralizati, infirmandu-se astfel teoria lui Watson. (ibidem)
O altă versiune a acestei ipoteze a fost propusă de catre filosoful Wittgenstein, ce
considera că gândirea este pur lingvistică, tipurile de procese mintale ce ar putea fi identificate
la animale ori la copii mici nereprezentând, în fapt, o formă de gândire. (ibidem).
Wittgenstein avansează un punct de vedere similar celui al lui Descartes, ce diferenţia în
mod fundamental fiintele umane de animale prin capacitatea de a gândi.
Totuşi, un număr restrâns de psihologi moderni mai pot ignora în prezent cercetările
efectuate asupra rezolvării de probleme la animale sau capacitaţile de gândire ale copiilor
foarte mici, considerându-se definiţia dată de Wittgenstein drept foarte îngustă. (ibidem)
În concordanţă cu ipoteza relativităţii-lingvistice, propusa de Whorf (1956), cu toate
acestea, limbajul structurează maniera în care percepem lumea, relaţiile pe care le utilizăm,
pentru a o înţelege derivând din cadrul nivelulilor particulare ale limbii.
Astfel, vorbitorii diverselor limbi conceptualiază realitatea în maniere diferite.
În conformitate cu teoria relativităţii lingvistice, abilitatea majorităţii vorbitorilor de
limbă engleză de a vorbi despre zapadă poate fi destul de limitată în comparaţie cu cea a
eschimoşilor, englezii având doar câteva cuvinte drept decriptori conceptuali pentru cuvântul
“zăpada”. Ar fi mai uşor pentru primii să se gândească la relaţia dintre zapadă şi alte aspecte
ale lumii. În mod similar, poporul hanuoo din Filipine, utilizează 92 de cuvinte pentru a
descrie conceptul de orez, în timp de arabii, 250 pentru conceptul de cămilă.
Înseamnă cumva asta că englezii sunt limitaţi în a descrie zapada? Restul popoarelor,
exceptând pe cel hanuoo şi pe cel arab, pentru a vorbi despre orez ori camile? Probabil că nu.
Persoanele care, spre exemplu, utilizează doar câteva cuvinte pentru a descrie culorile,
par să perceapă aceleaşi variaţii cromatice, precum cei ce utilizează mai multe cuvinte. Spre
exemplu, un trib din Noua Guinee, utilizează doar două cuvinte pentru culori: “mola”, ce
vizează culorile calde si “mili”, pentru a se referi la culorile reci.
Cu toate acestea, sarcinile de asociere şi de memorie indică faptul că, aceştia pot
determina mai multe culori ale spectrului, atunci când sunt determinaţi să o facă.
Atunci când nevoia de a îşi extinde vocabularul se iveşte, vorbitorii acelei limbi au
aparent mai puţine dificultăţi decât era iniţial crezut.
Cognitiviştii moderni nu acceptă în general ipoteza relativităţii lingvistice. Un argument
adus este cel conform căruia adulţii utilizează imagini şi propoziţii abstract-logice drept
unităţi cognitive, şi nu cuvinte.
Copiii, adesea, indică un nivel considerabil de inteligenţă, chiar şi înainte de a începe să
vorbească. O altă critică este cea conform căreia, vocabularul unei limbi sugerează raza de
concepte pe care vorbitorii limbii le-au găsit importante, si nu limitele cognitive.
Spre exemplu, o persoană aduăa ipotetic din secolul XIX în prezent, şi plasată în
interiorul unui avion, nu s-ar gândi că ar zbura într-o pasăre sau insectă mare, chiar daca nu ar
avea un cuvânt descriptiv pentru avion.
Piaget (1952) propune o altă perspectivă asupra relaţiei dintre gândire şi limbaj.
Acesta consideră că limbajul, cel puţin în forma utilizată de un copil foarte mic, reprezintă o
manifestare externă a procesului de gândire a copilului. (Hayes, Orrell, 2003).

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

El se opune lui Waston, considerând că vorbirea copilului este egocentrică, nefiind


folosită în scop social, ci datorită nevoii de a îşi organiza şi restructura problemele aparute în
interacţiunea cu mediul. (ibidem).
Astfel, pentru cercetator gândirea este extrem de importantă, iar copilul dezvoltă un
limbaj doar pentru ca este un instrument util gândirii.

Vygotski (1962) este de parere că în discuţie trebuie luate două aspecte ale limbajului:
vorbirea interioară (instantă ce notifică şi controlează gândurile persoanei) şi vorbirea
exterioară ( maniera de transmitere a acestor gânduri celorlalţi).
Autorul consideră că, în perioada copilăriei, cele doua forme sunt separate,
independente, primele tentative de a vorbi având o determinare exclusiv socială, abia spre
vârsta de doi ani incepând să se stabilească relaţii între vorbirea socială şi gândirea primitivă.
(Malim, 1999).

4.5. COMUNICAREA NONVERBALĂ.

În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbală prezintă interes din cel


puţin două motive: rolul ei este adesea minimalizat, iar în cadrul unei comunicări orale, 55%
din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul limbajului nonverbal-expresia feţei,
gesturi, postură (Tran, Stanciugelu, 2003).
Datorită ponderii ridicate în cadrul comunicării realizate de un individ, comunicarea
nonverbală joacă un rol extrem de important. Limbajul nonverbal poate suplini, spirjini sau
contrazice comunicarea verbală, iar mesajul nonverbal se apropie cel mai mult de realitatea
emitentului şi este cel căruia i se acordă cel mai mare interes de către interlocutor. (ibidem)

Precizari conceptuale

Prin comunicare nonverbală se întelege adesea procesul de comunicare prin transmitere


şi receptare de mesaje nonverbale. Aceste mesaje pot consta în gesturi, limbaj al corpului sau
postură, expresii faciale şi contact vizual. De asemenea chiar şi vestimentatia, coafura sau
chiar distanţele spaţiale pot fi considerate mesaje nonverbale. Discursul poate, de asemenea,
conţine elemente nonverbale precum intensitatea şi tonul vocii, pauzele din timpul discursului
(ce formează paralimbajul) cât şi caracteristici prozodice precum ritmul , intonaţia sau
accentuarea cuvintelor.
Cu toate acestea, o mare parte din comunicarea nonverbală s-a concentrat pe analiza
interacţiunilor directe, segmentandu-se în trei direcţii principale: condiţiile de mediu în care
comunicarea se desfasoară, caracteristicile fizice ale comunicatorilor şi comportamentul
acestora pe parcursul interactiunilor.
Specialiştii acestui domeniu utilizează în genere un sens restrâns al termenului “verbal”,
referindu-se actiunile comunicationale ce presupun sau se realizează prin cuvinte, neutilizând
sintagma “comunicare verbală” drept sinonim total pentru comunicarea orală.
Astfel sunetele vocale ce nu sunt considerate a fi cuvinte, precum tuşitul sau mormăitul
sunt incluse în categoria elementelor nonverbale. Limbajul semnelor şi scrisul sunt
considerate drept forme de comunicare verbală ce utilizează cuvinte, chiar dacă, asemenea
discursului/vorbirii, ambele pot conţine elemente paralingvistice.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Comunicarea nonverbală poate avea loc prin intermediul oricarui canal senzorial:
vizual, auditiv, olfactiv, tactil sau gustativ.
Pot fi identificate caracteristici ale acestei forme de comunicare, ce o diferenţiază de cea
verbala.nAstfel, Chelcea, Chelcea si Ivan (2005) consideră că acest tip de comunicare

• este omniprezent, însotind în permanentã comunicarea verbalã;


• poate forma un sistem lingvistic universal, utilizat şi înţeles dincolo de barierele
geografice;
• poate conduce atât la întelegerea, cât si la neîntelegerea situatiilor;
• este filogenetic primordial, în sensul cã în evolutia omului precede limbajul verbal;
• de asemenea, este ontogenetic primordial, stiut fiind cã încã de la nastere (si chiar
înainte de nastere) „candidatii la umanitate“ transmit semnale nonverbale mamelor;
• este primordial în interactiunile umane: înainte de a spune un cuvânt, comunicãm prin
diferite canale nonverbale (gesturi, posturã, pãstrarea distanþei etc.) cine suntem si în ce
relatie ne aflãm cu interlocutorii;
• poate exprima ceea ce prin cuvinte nu se cuvine sau nu se poate exprima (de exemplu,
în relaþiile intime);
• este, pentru majoritatea adulţilor, mai de încredere decât comunicarea verbalã.

Ca şi comunicarea verbală, comunicarea nonverbală poate fi modelată în termenii de


emiţător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback şi context al actelor de
comunicare.
„Emitãtorul“ este sursa mesajelor; „receptorul“ este destinatarul. „Mesajul“ are o
semnificaţie care este „codificatã“ (tradusã într-un cod, într-un sistem de semne, adecvat
canalului de comunicare şi receptorului) de cãtre emitãtor si „decodificatã“ (re-tradusã) de
cãtre receptor. Mesajele sunt transmise utilizându-se diferite „canale de comunicare“: vizual,
auditiv, tactil, olfactiv, in comunicarea nonverbalã, unul si
acelasi mesaj putand fi transmis concomitent prin mai multe canale senzoriale.

Funcţiile comunicarii nonverbale

A analiza funcţiile comunicãrii nonverbale presupune a rãspunde la întrebarea: „De ce


apelãm la acest tip de limbaj?“ Altfel spus, trebuie sã identificate care sunt intentiile, motivele
si scopurile formei de comunicare.
Paul Ekman (1965) a identificat cinci funcţii ale comunicãrii nonverbale:

• repetarea-dublarea comunicãrii verbale – spunand„da“dãm din cap de sus în jos


• substituirea-înlocuirea mesajelor verbale – o fatã ingrijorata neindica faptul cã
persoana în cauzã are dificultati.
• completarea-colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce duce la o mai bunã
decodificare a lor
• accentuarea/moderarea-punerea în evidentã a mesajelor verbale, amplificarea sau,
dimpotrivã, diminuarea celor spuse:
• contrazicerea-transmiterea de semnale în opozitie cu mesajele verbale (apud Chelcea,
Chelcea, Ivan, 2005)

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Michael Argyle (1975) ia în considerare patru funcţii:

• exprimarea emoţiilor;
• transmiterea atitudinilor interpersonale (dominanţã/supunere, plãcere/neplãcere)
• prezentarea personalitãţii;
• acompanierea vorbirii, ca feedback, pentru a atrage (ibidem)

Dacã, în prezentarea funcţiilor comunicãrii nonverbale se utilizează verbe, conform lui


DeVito (1983), lucrurile s-ar putea simplifica, considerându-se astfel că, limbajul corpului
este utilizat pentru:

• a accentua o anumitã parte a mesajului verbal;


• a întãri tonul general sau atitudinea transmisã prin mesajul verbal;
• a contrazice în mod deliberat mesajul verbal;
• a regla transmiterea mesajelor verbale;
• a repeta mesajele verbale
• a înlocui unele cuvinte sau mesaje verbale. (ibidem)

În literatura de specialitate, de asemenea, se poate discuta şi despre disfuncţiile


comunicãrii nonverbale, fiind enumerate disfuncţii precum parazitarea mesajului ori
întreruperea comunicãrii. Unele gesturi, spre exemplu, pot creşte în unele situaţii redundanţa
mesajului, de asemenea, interjecţiile putând segmenta mesajul, bruind comunicarea.

Kinezica sau studiul miscărilor corpului

Termenul kinezica, derivat din cuvântul grecesc ce desemneazã miscare, este introdus
de antropologul american Ray L. Birdwhistell, care il utilizează cu înţelesul de „studiu al
mişcãrilor corpului în relaţie cu aspectele nonverbale ale comunicãrii interpersonale“ (apud S.
Jolly, 2000, 133).Teoria autorului se fondeazã pe ideea potrivit cãreia comunicarea prin
mişcãrile corpului este sistemicã şi învãtatã social.
Întrucât miscãrile corpului pot fi studiate la diferite niveluri (fiziologic, psihologic,
cultural), Ray L. Birdwhistell împarte kinezica în: pre-kinezicã (studiul bazelor fiziologice ale
miscãrilor corpului), micro-kinezicã (studiul sistematic al kinemelor reunite în clase
morfologice) şi kinezica socialã (studiul constructelor morfologice în relaţie cu interacţiunile
sociale). (ibidem)
Inspirându-se din lingvisticã, autorul a încercat sã identifice cele mai mici unitãti de
semnificaţie ale mişcãrilor corpului, pe care le-a numit „kineme“ (kineme), prin analogie cu
fonemele si morfemele, antropologul american ajungând la concluzia cã la om existã 50 pânã
la 60 de kineme universale. (Birdwhistell, 1952)
Diferenţele culturale în comunicarea nonverbalã ar consta din variaţia internã a
kinemelor si nu din utilizarea unor kineme diferite. Aceasta este învãtatã social, nici un kinem
nefunctionand singur.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Ray L. Birdwhistell are, de asemenea, meritul de a fi imaginat un sistem de pictograme


cu ajutorul cãruia pot fi descrise mişcãrile corpului. Sistemul de notare a miscãrilor corpului
imaginat de autor mai cuprinde:

• „marcatori kinezici“ (kinesic markers), care au rolul de a arãta aranjamentul sintactic


al kinemelor în vorbire, desemnând pronumele, pluralul, forma verbelor, propoziţiile si
adverbele;
• „stres kinezic“ (kinesic stress), cu Funcţia de organizare a diferitelor combinatii
lingvistice, fraze
• „semne de legãturã“ (kinesic junctures), care servesc la conectarea kinemelor separate.
(ibidem)

Proxemica sau perceptia si utilizarea spatiului

Mesajele sunt transmise atât atunci când comunicãm, dar şi prin modul în care folosim
un anumit spatiu.
Oamenii politici care, spre exemplu, ţin un discurs apropiaţi spaţial de auditoriu, cu
privirea îndreptatã spre cei cãrora li se adreseazã obţin un alt efect decât cei care, sã spunem,
se plaseazã la o distantã apreciabilã fatã de ei, menţin privirea în pãmânt si stau cu mâinile la
spate sau cu o mânã în buzunar când îşi rostesc discursul.
Termenul de „proxemicã“ a fost inventat de cãtre Edward T. Hall care l-a utilizat pentru
prima datã în studiul cu titlul „Proxemics – The study of man’s spatial relations and
boundaries“ (1963).
Pe baza studiului distantelor la animale, Edward T. Hall (1959) face mãsurãtori ale
pragurilor de receptare a vocii, delimitând patru distante interumane:

• „Distanta intimã“(de pânã la 40–50 cm), în care se poate simti prezenta celuilalt,
mirosul, respiraþia. Este un spatiu de protectie pentru individ, accesibil numai persoanelor
foarte apropiate, partenerului, iubitei sau iubitului, celui mai bun prieten, propriilor copii,
apropierea interlocutorilor, acceptarea lor în zona distantei intime exprimand o apropiere
psihologicã.
• „Distanta personalã“ (50–75 cm), în care indivizii îsi pot atinge mâinile, defineste
limita contactului fizic cu ceilalþi. La acest nivel nu se poate detecta cãldura, respiratia
celuilalt, iar în gene, avem dificultãti în a mentine contactul la nivelul ochilor. Dacã acest
spatiu este încãlcat, oamenii se simt inconfortabil, lucru sesizabil prin miscãri excesive la
nivelul corpului, reactia fatã de invadarea spatiului personal fiind în funcþie de tipul de relatie
pe care o avem cu interlocutorul
• „Distanta socialã“ (1,5–3 m) este distanta în care sunt pierdute detaliile privind
interlocutorul. Este distanta la care se desfãsoarã cele mai multe dintre interactiunile
individuale obisnuite, tranzactiile, afacerile cu caracter formal.
• „Distanta publicã“ (3–6 m) este distanta în care individul este protejat, putand deveni
defensiv dacã este atacat. La acest nivel pierdem foarte multe detalii ale comportamentului
interlocutorului: expresiile fetei, directia privirii, insa suntem îndeajuns de aproape pentru a-i
urmãri actiunile.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Autorul (1963) considerã, de asemenea, cã în proxemicã trebuie luate în considerare trei


feluri de spatii: fixe, semifixe si dinamice, teritoriul locuit de o comunitate umanã, spre
exemplu, fiind considerat un spatiu fix.
Cronemica
Cronemica reprezintă în cadrul comunicarii nonverbale, studiul utilizarii timpului.
Maniera în care percepem timpul, structura acestuia, iar în plus maniera de a reacţiona la timp
reprezintă un instrument comunicaţional extrem de puternic, pregătind terenul pentru acţiunea
comunicării.
Percepţiile timpului includ punctualitatea şi dorinţa de a aştepta, viteza discursului şi
timpul pe care receptorii sunt dispusi sa il acorde ascultarii.
Durata si frecvenţa unei acţiuni, cât şi tempo-ul şi ritmul comunicării, contribuie la
interpretarea mesajelor nonverbale. Gudykunst & Ting-Toomey (1988) au identificat două
patterne dominante:

• Programul de timp monocron-timpul este perceput drept extrem de important,


fiind caracterizat printr-o desfăşurare liniară, în care accentul se află în utilizarea orarelor şi
programarilor. Timpul este perceptul drept capabil de a fi controlat sau irosit, accentul fiind
pus asupra gestionării corecte a acestuia., paternul monocron fiind de obicei găsit in America
de Nord si Europa nordică.
• Programul de timp policron-implicarea personală este mai importantă decât
orarele sau programările, accentul fiind pus pe relaţia personală, mai degrabă, decât pe
menţinerea programului actualizat, patternul fiind întâlnit în America Latină şi Orientul
mijlociu.

Postura

Postura poate fi utilizată pentru a determina gradul de atenţie sau implicare a unui
participant, diferenţa dintre statusurile comunicatorilor şi nivelul de apreciere ori ataşament pe
care o persoană o are faţă de celalalt comunicator.
Studii, investigând impactul posturii asupra relaţiilor interpersonale, sugerează faptul că
reflecţia posturii interlocutorului conduce la o percepţie favorabilă a comunicatorilor şi la un
discurs pozitiv, inducând un sentiment pozitiv în timpul comunicarii.
Postura este descifrată prin asemenea indicatori precum direcţia orientării, înclinarea
corpului, deschiderea corporală.

Gesturile

Gesturile reprezintă mişcări corporale cărora li se ataşeazăo semnificaţie. Acestea pot fi


articulate cu mâinile, bratele sau corpul, incluzând, de asemenea mişcări ale capului, feţei şi
ochilor, precum clipitul, încuviintatul, pocnitul din degete. Granita dintre limabj si gest, sau
mai concret dintren comunicare verbala si nonverbala, poate fi greu de identificat.
În conformitate cu Ottenheimer (2007), psihologi precum Paul Ekman si Wallace
Friesen sugerează că gesturile pot fi categorizate în cinci tipuri: embleme, ilustratori, expresii
faciale, reglatorii, şi adaptative.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

• Emblemele reprezintă gesturi cu traducere verbală directă, precum salutul de “La


revedere”
• Ilustratorii reprezintă gesturi ce subliniază ceea ce este pronunţat verbal, precum
mimarea rotirii unui volan, atunci când este vorba despre condus.
• Expresiile faciale reprezintă gesturi ce traduc emoţii, precum un zâmbet
• Reglatorii-gesturi ce controlează interacţiunea
• Iar adaptatorii-gesturi ce facilitează reducerea tensiunii corporale, gesturi stereotipe
realizate în spaţii private sau publice, în condiţii de concentrare sau tensiune psihicã (de
exemplu, pentru femei rãsucirea unei suvite de pãr sau pentru bãrbati miscarea ritmicã a
picioarelor în pozitia sezând).

De asemenea, gesturile pot fi clasificate drept independente de limbaj ori dependente de


limbaj. Gesturile independente de limbaj, depind de interpretarea culturală acceptată, având
traducere directă. Un gest de salut, semnul ce sugerează pace sunt exemple de gesturi
independente de limbaj. Gesturile dependente de limbaj sunt utilizate în paralel cu discursul
verbal, această formă de comunicare nonverbală fiind utilizată pentru emfazarea mesajului ce
este comunicat. Acestea doresc să furnizeze informaţie suplimentară unui mesaj verbal,
arătând, spre exemplu, în timpul discuţiei spre un obiect.

Haptica

Reprezintă, în cadrul comunicarii nonverbale, studiul atingerilor. Acestea pot fi definite


drept comunicări ce includ strângerile de mână, bătăile amicale pe spate, pupatul (pe obraz,
buze, sărutatul mâinii), mângâierile pe umar. Autoatingerile în timpul comunicării pot
include, scărpinăturile, mângâierile. Aceste comportamente sunt descrise drept adaptatori,
putând trimite mesaje ce relevă intenţiile sau sentimentele comunicatorilor. Sensul desprins
dintr-o atingere, spre exemplu, este extrem de dependent de contextul situaţiei, relaţia dintre
comunicatori şi maniera de atingere.

Oculezica

Studiul privirii în comunicarea nonverbală este denumit oculezică. Contactul vizual


poate indica interes, atenţie şi implicare. Privirea include acţiunile de a privi în timp ce
vorbeşti, în timp ce asculţi, cantitatea şi frecvenţa privirilor, dilataţia pupilelor şi durata
privirii.

Paralimbajul
Paralimbajul are la bază studiul indicatorilor nonverbali ai vocii. Variate proprietăţi
acustice ale discursului precum tonul ori accentul pot oferi indicii nonverbale, paralimbajul
putând schimba semnificaţia cuvintelor.
Lingvistul George Trager a dezvoltat un sistem de clasificare al paralimbajului ce este
alcătuit din elementele referenţiale, calităţile vocii şi vocalizare.
• Elementele referentiale au la baza contextul în care emiţătorul vorbeşte. El poate
include situaţia, genul, dispoziţia, vocea, vârsta şi nivelul cultural al persoanei.
• Calităţile vocii sunt volumul, tempoul, ritmul, articularea, rezonanţa, nazalitatea şi
acentul. Acestea dau fiecărei voci un tipar distinct.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

• Vocalizarea are la bază trei subcategorii: caracterizatori, calificatori si segregat.


Caracterizatorii reprezintă emoţii exprimate în timpul discursului precum: râsul, plânsul ori
căscatul. Calificatorii reprezintă elementele ce dau sens mesajului, ţinând de volumul vocii şi
intonaţie, în timp ce segregatele anunţă vorbitorul că receptorul ascultă, acestea având la bază
predominant interjecţii.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

MODULUL III

VOINŢA ŞI ATENŢIA

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

VOINŢA ( I )

Conţinuturi:
1.1. Modele de abordare şi dispute legate de locul voinţei în psihologie.
1.2. Nivele de integrare şi evoluţia formelor de reglaj.
1.3. Geneza voinţei.
1.4. Procesualitatea voinţei.
• Liberul arbitru
• Decizie şi alegere
• Scop şi mijloace
• Efort voluntar, influenţă şi libertate.

Obiective:
1. Prezentarea şi analiza modelelor de abordare a voinţei.
2. Analiza nivelelor de integrare şi evoluţie a formelor de reglaj.
3. Analiza psihologică a genezei voinţei.
4. Analiza procesualităţii psihologice a actului voluntar.

Precerinţe:
Nu este cazul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Expunere:
1.1 MODELE DE ABORDARE ŞI DISPUTE LEGATE DE LOCUL
VOINŢEI ÎN PSIHOLOGIE..
Voinţa este unul din procesele psihice cele mai controversate. Locul ei în psihologia
generală nu a fost încă definitiv stabilit. Astfel, există autori care socotesc că voinţa nu are o
identitate de sine suficient de puternică pentru a ocupa un loc distinct în structura psihologiei
generale, în timp ce alţii afirma că voinţa posedă o individualitate şi consistenţă specifică,
care o delimitează de celelalte procese psihice. Ca orice problemă dificilă şi nerezolvată, ea
face posibilă tot felul de interpretari. În continuare vor fi expuse principalele teorii asupra
actului voluntar:
Teorii intelectualiste, ilustrate în Grecia Antică, unde raţiunea era considerată
principală în actul voluntar, având ca punct central deliberarea. Cu toate că rolul
raţionamentului în etapa deliberării este evident, argumentele sunt impregnate şi stări afective,
dorinţe, sentimente, care le influentează puternic. Astfel, nu raţionamentul strict logic e cel ce
dictează hotărârea.
Teoriile psihofiziologice simplifică mai mult problema. B. Skinner vede actul voluntar
ca un reflex condiţionat instrumental. Actul voluntar este un act ideomotor, un act care nu
presupune doar imaginarea unor efecte, ci şi eliminarea altor consecinţe, înfrânarea şi oprirea
asociaţiilor perturbatoare.
Pentru că majoritatea au căutat explicaţiile proceselor voliţionale în afara lor, în alte
fenomene psihice mai mult sau mai puţin apropiate de voinţă dar care, totuşi, nu au caracter
voluntar, s-a ajuns la formularea unor teorii pe care Vigotski le numea teorii eteronome.
Reflexul imediat al unor asemenea idei în psihologie a condus la elaborarea teoriilor
afective şi a teoriilor intelectualiste. Aceste teorii, deşi sunt până la un punct corecte,
dincolo de care devin limitate. Wundt a fost cel care a fundat voinţa pe afectivitate,
considerând procesele afective drept cele care îl angajează plenar pe individ în acţiune.
Studiind rolul afectivităţii, psihologii (W. Wundt, F. Rignano) se apropie mai mult de
problemele esenţiale ale voinţei. Ei subliniază că actul de voinţă începe cu anumite dorinţe,
aspiraţii şi constă în lupta dintre ele. Ei susţin că baza actului voluntar şi a deciziilor o
reprezintă sentimentele. Cu toate acestea, vorbim de voinţă atunci când hotărârea se ia pe baza
unui sentiment superior. În actul de voinţă putem inhiba anumite dorinţe prezente pentru a
realiza altele mai importante. Trebuie avute în vedere şi observaţiile lui W. James. Esenţa
propunerii lui James este simplă: emoţiile sunt adesea acompaniate de răspunsuri corporale
(puls cresut, umezirea palmelor, încordarea muşchilor etc.), deci că noi putem simţi atât ceea
ce se petrece în afara corpului, cât şi ceea ce se petrece înauntru. Emoţiile sunt trăite diferit
faţă de alte instanţe psihice deoarece sunt acompaniate de aceste răspunsuri corporale.
Emoţiile diferite sunt resimţite diferit deoarece sunt acompaniate de diferite reacţii corporale.
Exemplul dat de James este cel al întâlnirii cu un urs: Fugim de urs pentru că ne este frică sau
ne este frică pentru că fugim?
Ebbinghaus şi Herbart au fondat voinţa pe procesele intelectuale. Primul reprezentant
al asociaţionismului era de părere că asociaţiile reversibile stabilite între stimuli ar explica
voinţa. Al doilea gândea că nu asociaţia în sine explică voinţa, ci participarea raţiunii. Fiecare
faptă este voluntară, în măsura în care este raţională - lucru care este până la un anumit punct
corect, dincolo de care devin limitat. Ceea ce nu a înteles Wundt a fost faptul că voinţa nu
emerge întotdeauna din afect, ci îl şi poate reprima. Tocmai deoarece operează în sens contrar

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

afectivităţii, voinţa reprezintă calitativ altceva decât afectivitatea. Voinţa presupune gândirea,
judecata, dar ea nu se limiteaza la ele.
Reliefarea aspectului afectiv ca şi a celui imperativ clarifică anumite acte de voinţă.
Andrei Cosmovici vorbeşte în cartea sa „Psihologie Generală”, despre modul în care a apărut
voinţa. „Voinţa autentică a început să apară atunci când societatea umană a început să se
diferenţieze după ocupaţie, profesiune... când au apărut pături, apoi clase sociale cu interese
diferite, ba chiar opuse. În acele timpuri, în afară de normele generale (cele 10 porunci), au
apărut obiceiuri, păreri şi norme diferite. Conflictele s-au înmulţit, deliberarea îndelungă şi
dificilă a intrat în obişnuinţele oamenilor, se putea vorbi de existenţa unor veritabile acte de
voinţa. E vorba deci de o analiză şi apoi o de sinteză: conceperea unui mod de acţiune, a unui
alt mod de organizare. Initiaţiva este de fapt un act de imaginaţie, un act creator care nu
rămâne însă numai în minte, ci dă naştere la aspiraţii, sentimente dirijând o întreaga activitate.
Iniţiative avem şi noi din când în când, în asemenea cazuri, efortul voluntar fiind cu atât mai
mare, cu cât acţiunea este mai puţin obişnuită, iese din comun, propune ceva nou, îndrăznet.”
Voinţa nu poate fi identificată cu afectivitatea sau cu inteligenţa, dar nici ruptă de ele.
Ea nu se confundă cu tendinţele, chiar superioare, ci le domină în anumite privinţe. Deşi
conceperea voinţei ca o sinteză între afectivitate şi raţionalitate reprezintă un pas înainte faţă
de viziunile anterioare, nici ea nu este în măsură să soluţioneze controversata problemă a
naturii voinţei.
Există şi punctul de vedere spiritualist, susţinut de K.Popper si J. Eccles. Aceştia susţin
că voinţa, iniţiativa sunt atributele spiritului ce conduce activitatea creierului. Spiritul este
liber, omul având posibilitatea de a lua hotărâri independent de orice condiţionări exterioare.
E „teoria liberului arbitru": orice om este liber să acţioneze într-un fel sau altul la o anume
situaţie: să o accepte ori să o combată. Ori, cu toate ca că omul este liber faţă de situaţia
prezentă, el e determinat de propria structură. Actul de voinţă exprimă întreaga personalitate,
deci hotărârile cuiva sunt în funcţie de convingerile, deprinderile, sentimentele, principiile
sale morale, de forţa sa de voinţă. Totul rezultă din predispoziţiile sale ereditare şi din
experienţa vieţii sale de familie, relaţiile cu colegii, şefii etc, încât fiecare individ are un profil
specific ce permite să prevedem reacţiile sale cel puţin în câteva situaţii. Dacă ar exista liberul
arbitru, aşa cum îl descriu spiritualiştii, noi n-am putea prevedea niciodată comportamentul
cuiva, iar psihologia practică ar fi aproape inutilă.
Mielu Zlate susţine că odată cu răspândirea voinţei în diverse arii ale cunoaşterii, s-au
înmulţit şi controversele din jurul ei. J.M.Charchot şi P.Janet considera voinţa ca un nivel
înalt de organizare a vieţii psihice. Fichte definea voinţa ca fiind un „liber arbitru” situat în
afara oricarui determinism. Hartman şi Schopenhauer o considerau ca fiind dirijată de un
principiu divin, de o activitate universală care acţionează permanent, subordonând toate
forţele omului şi orientându-se spre anumite scopuri fără vreo legătură cu raţiunea. La
Bergson, voinţa avea un caracter originar, ea fiind independentă.
Un studiu din anul 1982 şi reacţiile la acesta pot ilustra foarte bine concluziile la care a
ajuns în prezent ştiinţa, cu privire la voinţă. În acest an, o echipă de cercetare condusă de
Benjamin Libet a publicat un raport ce priveşte o serie de experimente ce aveau ca scop
investigarea relaţiei dintre activităţile neuronale şi mişcările auto-iniţiate ale mâinii. Echipa
susţine că aceste acţiuni spontane sunt precedate de o schimbare caracteristică în creier ce
poate fi înregistrată cu ajutorul EEG, aşa numita „readiness potentiala (RP)”, potentialul pre-
motor.
Aceasta a fost studiată şi de către alţi cercetători, fiind descrisă ca „o uşoară schimbare

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

negativă de potenţial la nivelul scoarţei cerebrale care apare cu până la o secundă înainte de o
acţiune auto-iniţiata. ” Avem astfel de-a face cu un indicator electrofiziologic al activităţii
neuronale care poate precede şi iniţia o mişcare voluntară.
Libet şi echipa sa au concluzionat că aceasta „aduce anumite constrângeri asupra
potenţialului de iniţiere şi control al actelor voluntare”. Aceasta ar însemna că deşi noi
considerăm că am ajuns la o anumită decizie într-un anumit moment, că am fost liberi să luăm
această decizie şi că am ales-o dintr-o serie de alte variante, de fapt totul este o iluzie şi c
acţiunea a fost anticipată de o serie de evenitemente petrecute în creier cu până la o secundă
înaite ca noi să fim conştienţi de luarea deciziei. Astfel s-ar confirma afirmaţia lui Spinoza
cum că libertatea nu este decât iluzia ca ne producem propriile acţiuni, deci că oamenii
niciodată nu iniţiază în mod real propriile acţiuni.
Conform lui Libet, experienta voinţei îmi spune că deţin controlul propriilor mişcări.
Totuşi, dacă zona motorie primară din cortex este stimulată, pot aparea contracţii musculare
pe care subiectul afirmă că nu le-a provocat cu bună ştiinţă. Aceasta ar demonstra că subiectul
poate spune dacă acţiunile sale sunt voluntare sau nu. Pentru a susţine aceasta, se aduce
explicaţia că subiectul poate da motivul pentru care a făcut ceva în cazul acţiunilor voluntare.
Astfel, dacă simt că vreau să fac ceva, am control asupra acţiunilor mele. Există totuşi o
diferenţiere, şi anume că deşi pot avea senzaţia că deţin controlul asupra anumitor lucruri, în
realitate să fie doar o iluzie. Exemplul oferit se referă la anumite stări mentale sau la
consumul de alcool sau droguri, moment în care eu aş putea să am senzaţia că pot controla
luminile semaforului...
Se presupune de asemenea că dacă se investighează rolul liberului arbitru, ceea ce
urmărim este mecanismul prin care se produce comportamentul voluntar. Dat fiind că pentru
Libet şi colaboratori, spontaneitatea este reprezentată de absenţa unor factori constrângatori,
vor fi excluse constrângerile fizice sau psihologice. Aceasta duce la concluzia că dacă am un
motiv de a face ceva (să-mi mişc degetele când simt imboldul), dar motivul pentru a declanşa
o anumită acţiune este legat de o întâplare din acest moment la care răspund (şi nu la imboldul
meu, ci ca reacţie la o situaţie externă), acţiunea mea nu este una libera. „Unei reacţii rapide la
un stimul nedorit îi lipseşte potenţialul pre-motor şi nu este un act voluntar liber” Astfel, Libet
nu consideră acţiuni voluntare nici întinderea mâinii pentru a prinde o cameră de filmat care
cade, nici scăparea camerei de filmat ca reacţie la o explozie puternică.
Aceste afirmaţii au aspecte comune cu abordarea lui William James asupra liberului
arbitru. El dă ca exemplu situaţia trezirii într-o dimineaţă friguroasă, într-o cameră în care nu
există surse de încalzire. Există multe persoane cărora le este greu să se ridice din pat
dimineata devreme, cu toate că se gândesc la cât de mult vor întarzia, la ceea ce au de facut în
acea zi etc. Gândindu-se la cât de bine se simt stând în pat, la căldură, precum şi la frigul de
afară, cei mai mulţi amână iar şi iar momentul, chiar şi atunci când pare că vor acţiona în
sfârşit. Întrebarea pe care James şi-o pune este cum se va ridica această persoană din pat până
la urmă în asemenea condiţii.
În acest caz, rolul voinţei este de lansare într-o activitate dintr-o stare de pasivitate.
Astfel, spre deosebire de cazul în care acţionez imediat, aici singurul determinant al acţiunii
este voinţa. Aspectul comun între cele două situaţii este absenta unei forţe motivatoare care
să-l determine pe individ să facă un anumit lucru. Voinţa apare astfel ca o forţă în sine, pe
langă motivele noastre, care apare atunci când diferiţii factori motivatori sunt pasivi.
Aceste idei se bazează însă pe o interpretare greşită a acţionării pe baza unui motiv.
Autorii par să creadă că a avea motive de a face o anumită acţiune constrânge libertatea de

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

acţiune a unui individ (nu mai consideră liber arbitru cazul în care acţiunile sunt declanşate de
un factor extern). Aceşti autori consideră că în studiul comportamentului voluntar trebuie
eliminată posibilitatea ca mişcarea să fie efectuată ca reactie la un stimul care scapă
controlului. De exemplu, experimentul ar fi eşuat dacă s-ar fi dovedit că mişcarea subiectului
era un spasm.
De fapt, contrar cu presupunerea autorilor, ideea unui comportament care sa nu fie
relevant pentru testare nu este susţinută în contextul în care nu exista vreo diferenţă între ce
fac şi când fac. Astfel, singurul astfel de comportament ar fi putut fi refuzul de a respecta
instrucţiunile (nemişcarea mâninii pe toată durata experimentului, deciderea în avans asupra
momentului în care va mişca mâna s.a.).
Hertzberg are o serie de observaţii privind studiile lui Libet. Acesta din urmă afirma
într-un paragraf al articolului „Time of Conscious Intention to Act in Relation to Oneset of
Cerebral Activity (Readiness-Potential)”: „Evident, creierul „decide” să iniţieze sau, cel putin,
se pregateste să iniţieze un act într-un anumit moment, înainte ca subiectul să fie conştient că
această decizie a avut loc. Se concluzionează că iniţierea cerebrală chiar şi a acţiunilor
voluntare spontane...poate şi de obicei începe inconştient”
Hertzberg consideră această afirmaţie neclară. Oamenii iau decizii, iar afirmaţia
conform căreia creierul este cel responsabil de decizii este dificil de înteles. După spusele
acestuia, am putea invoca imaginea unui mic omuleţ care stă în craniu, înregistrează
impulsurile şi ia hotărârile. Desigur că aceasta este o ironie, însa ceea ce Hertzberg vrea să
sublinieze, este ca în absenţa acestui omuleţ din craniu, întregul proiect al lui Libet se
prăbuşeşte.
Procesul este desigur foarte complicat, există într-adevar lucruri pe care o persoana le
ştie, lucruri pe care creierul le ţine doar pentru el (de exemplu percepţia spaţială a propriului
corp), lucruri pe care creierul, îndată ce la află, le comunică persoanei etc. Creierul poate
realiza singur anumite lucruri, dar este întotdeauna supus dorinţelor persoanei, comportându-
se ca un „sclav foarte eficient”.
De ce s-a subliniat exact acest potential pre-motor? Creierul are permanent nenumarate
procese înregistrabile cu ajutorul EEG. În cazul în care aceste procese nu ar fi înregistrate,
singura concluzie ar fi că persoana este moartă. Astfel, este greu de înţeles de ce tocmai acest
potenţial pre-motor este considerat iniţiatorul unei decizii. Singurul motiv este că potenţialul
pre motor precede decizia”subiectului?
De altfel, cum putem demonstra că acest eveniment nu s-a petrecut de exemplu cu 30 de
minute înainte?
Această interpretare a variaţiei apărute le EEG ţine de felul în care fiecare
interpretează rolul creierului şi este subiectivă.
Aceasta este chiar afirmată de Libet: „procesul de iniţiere din creier probabil începe
înainte de potenţialul pre-motor înregistrat, într-o zonă necunoscută care activează zona
motorie suplimentară [care este considerată a fi sursa potentialului pre-motor inregistrat] din
cortexul cerebral”
Speculaţile asupra proceselor neobservabile ce au loc în zone necunoscute ale creierului
nu fac decât să ne îndepărteze de o observare obiectivă a activităţtii creierului.
De cele mai multe ori, este greu de stabilit cauza exactă a unui anumit eveniment. Dacă
am lua exemplul lui Hertzberg, cine poartă cu adevărat vina pentru o ceartă între soţi? Trebuie
ţinut cont de istoria comună a celor doi, de ceea ce discutaseră cu câteva momente înainte, de
tipul de conversaţii pe care le au de obicei, de felul lor de a raspunde în mod normal, de felul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

de viaţă pe care o duc, de felul de relaţie pe care o au unul cu altul etc. Facând o analogie, se
poate acum înţelege mai clar cât de vagă este concluzia la care a ajuns Libet.
Studiile acestuia se bazează pe trei asumpţii îndoielnice. Nu există vreo experienţă
specifică din care să putem deduce şi pe baza căreia să putem afirma că mişcările noastre sunt
sub control sau nu. Nu există vreo baza pentru afirmaţia că un impuls întâmplator reprezintă
de fapt iniţierea acţiunilor noastre voluntare.
Concluzia lui Hertzberg este ca Libet nu a reuşit să demonstreze ceea ce susţine. Ideea
că responsabilitatea poate fi alocata altcuiva este gresita, intrucat responsabilitatea este legata
de notiunea de iniţiativă.

Pe lângă această perspectivă istorică, controversele cu privire la voinţă pot fi ilustrate şi


prin câteva alte abordări:
Voinţa şi legile fizicii este prima perspectivă propusă. Aşa cum am văzut, voinţa poate
fi concepută ca un eveniment spiritual care ar putea avea consecinţe fizice în condiţii
specifice. Dintr-un punct de vedere pur şi simplu formal, afirmaţia ca un eveniment spiritual
ar fi cauza unui eveniment fizic este imposibilă, ar trebui să fie justificată în mod specific, ca
o excepţie specială.
Justificarea este uşor de prezentat de către materialiştii exclusivi: o astfel de intervenţie
în procesele fizice a unei cauze non-fizice ar contraveni legii de bază a fizicii, şi anume legea
de conservare a energiei. Pentru aceasta se susţine că fiecare schimbare fizică (mişcare,
schimbare chimică, indiferent) necesită energie, şi o astfel de energie nu poate veni din afara
unui sistem închis constituit din materie.
Înainte de dezbaterea acestei obiecţii, să luăm în considerare cum voinţa ar putea
interveni, din punct de vedere fizic. Să ne imaginăm că, pur şi simplu, actul de voinţă
cauzează o lansare de energie fizică imediată într-o direcţie oarecare, să presupunem în creier.
Noi nu spunem că energia a fost creată din nimic de către suflet, sau că a apărut de la o
metamorfoză a spiritului în materie, pentru că asta ar ridica dificultăţi cu privire la legea de
conservare a energiei. Noi presupunem, în schimb, că energia a fost stocată în creier într-o
formă, şi, pur şi simplu, eliberată de voinţă. Voinţa doar a declanşat mecanismul care să
permită energiei să fie transferată, generând anumite procese fizice.
Atunci, teza noastră este mai puţin radicalţ faţă de cum părea prima. Ea nu asaltează
frontal legea în măsura în care se pretinde că energia vine de la voinţă sau de agentul sau. Ea
susţine, mai modest, că declanşarea eliberării de energie în sine nu necesită o intrare de
energie pentru a o produce. Toată energia implicată este deja prezentă şi va fi pur şi simplu
îndrumată într-o anumita direc-ie. Deoarece o astfel de cauzalitate nu înseamnă transferuri de
energie, este de conceput că, în conformitate cu termenii şi condiţiile foarte specifice,
declanşarea ar fi implicat costuri de energie.
La fel cum fizica a venit să admită posibilitatea spontaneităţii naturale în domeniul de
mecanică cuantică şi cu referire la Big Bang, tot aşa se poate ca în anumite sisteme biologice-
neurologice foarte complexe, anumite legi să îşi găsească excepţia. În sisteme simple, materia
urmează legi fizice stabilite. Atunci când se adună în anumite sisteme deosebit de complexe,
este posibil să nu le poată urma. Deoarece aceste legi nu au fost testate în aceste sisteme
complexe, am putea lua în considerare o astfel de posibilitate.
În al doilea rând, cunoştinţele nu sunt construite de o aderare rigida la anumite principii
predestinate ilogice. Acestea se adapteaza creativ la informaţiile şi problemele ce sunt la
îndemană. Noi trebuie să ţinem seama de voinţă în perspectiva asupra lumii. Astfel, în timp ce

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

o anumită propunere despre cum ar putea funcţiona voinţa este mereu deschisă la o eventuală
critică, faptul că o anumită propunere este necesară, este evident.
Legile fizice în cauză sunt ipoteze. Deşi, în mod evident credibile, acestea au fost testate
numai în domeniul materiei anorganice. Extrapolarea lor în domeniul materiei vii şi, în
special, animalelor şi vieţii umane, este un simplu act de credinţă din partea materialiştilor.
Atâta timp cât ei nu au venit mai departe cu experimente precise şi formule matematice care
anticipa în mod specific şi explica fenomenele pe care noi le numim viaţă, cunoaştere şi
voinţă, aceste teorii nu pot pretinde un statut "ştiintific" superior. Aici vom susţine excepţia de
la anumite legi fizice, în regiunile unde domeniile spiritual, mental şi material se
intersectează. Domeniul voinţa nu este material (şi, astfel, sub rezerva legilor fizice), ci
mental (de exemplu în ansamblul de memorii şi imaginaţie mentale, cel puţin cu privire la
realizările proiectate) şi spiritual (adică în sufletul agentului). La un nivel fizic, evenimentele
fizice cauzate de voinţa apar ca şi spontane, deoarece cauza lor se găseşte într-un domeniu
non-fizic. Este de imaginat ca detectarea experimentală a unor astfel de evenimente ar putea
fi conceputa într-o zi.
Este important, în acest scop, să se facă distincţia între prima mişcare fizică cauzată de
dorinţa spirituală şi toate evenimentele fizice ulterioare. Prima mişcare are loc undeva în
sistemul nervos (în creier, şi poate în coloana vertebrala sau nervi). Acest lucru poate începe
un lanţ de evenimente, se încheie cu un eveniment fizic (de exemplu, mişcarea mâinii sau
aruncarea unei pietre) vizibil (sau experimentat altfel). Reacţia în lanţ nu este neapărat
inevitabilă, având în vedere voinţa iniţială. Aceasta depinde de factorii psihologici şi de
mediu (de exemplu, sănătatea propriului corp, disponibilitatea de a arunca o piatră). Acestea
din urmă sunt domenii în care legile fizicii şi biologiei operează în mod normal. Numai
mişcarea fizică iniţială cauzată dorinţa este excepţională.
O a doua perspectivă este cea a voinţei în biologie. Este interesant de observat, pentru
început, ca manualele de biologie se pot referi la procesele voluntare şi involuntare fără a
admite vreodată voinţa sau întrebările despre aceasta.
Conştiinţa este desigur cea mai importantă, şi poate fi de conceput fără voinţă (din
moment ce noi suntem, uneori, conştienţi de lucruri fără să reacţionăm la ele). Dar întreaga
voinţă necesită conştiinţa, şi nu poate apărea fără ea. Voinţa înseamnă dorinţa liberă. Puterea
dorinţei este proporţională cu puterea conştiinţei.
Totuşi, conştiinţa ar fi fără utilitate practică pentru un organism, dacă nu este completată
de voinţă. Conştiinţa şi voinţa se găsesc oriunde există sisteme nervoase. La om şi animale
mai mari, acesta din urmă include un sistem nervos central (creier şi măduva spinării), şi unul
periferic cu capacitate senzorială şi motorie. La animalele mai mici, cum ar fi viermii sau
insectele, aparatul fiziologic pentru conştiinţa şi voinţa este mult mai puţin elaborat, dar,
totuşi, identificabil. În viaţa plantelor, şi (banuiesc) în viaţa unei celule animale singure, nu a
fost identificat niciun organ de conştiinţă.
Mişcarea ce urmează senzaţia nu indică neaparat reacţia voliţională; răspunsul la stimuli
poate fi un reflex. Tot la fel, cel puţin pentru formele superioare de viaţă a animalelor, voinţa,
într-o anumită măsură comparabilă cu a noastră, poate fi asumată, având în vedere
comportamentul lor observabil. O astfel de ipoteză pare în continuare justificată de asemănări
majore morfologice şi genetice între ei şi noi, sugerând evolutia noastră din forme de viaţă
comune. Este adevărat că, capacităţile cognitive şi voliţionale ale omului, inclusiv de vorbire
şi de raţionament, sunt semnificativ superioare, sugerând un salt total în evoluţie. Dar putem
indica diferenţele notabile din structura şi mărimea creierului a explica acest lucru; nu ignora

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

sau contrazice nici o lege a biologiei.


De asemenea, sunt de remarcat realitatea observabilă a interacţiunii sociale între
animale şi / sau om, şi, în special, apariţia culturii în grupurile de oameni. Acestea sunt
indicatori de conştiinţă şi de voinţă. Ele fac posibilă transmiterea, între contemporani şi din
generaţie în generaţie, a abilităţilor de a trăi (de exemplu, tehnici de vânătoare), şi, în cazul
culturii umane, a cunoştinţelor abstracte şi de istorie, precum şi a averilor si tehnologiilor.
În esenţă, diferenţa între animalele "mai mici" şi "mai mari" ar putea fi făcută prin a
spune că primele sunt mai senzoriale şi reflexive, răspunzând imediat la stimuli prezenti în
moduri standardizate, în timp ce acestea din urmă funcţionează din ce în ce mai mult prin
intermediul minţii de exemplu, referitor la memorie (păstrând şi reamintind senzaţii trecute),
imaginaţie (regruparea amintirilor, visare) şi la anticipare (luând în considerare alternativele,
alegerea), care fac posibile capacităţile lor de percepţie, voinţă şi evaluare în timp. Printre
acestea din urmă, omul, aparent excelează, probabil, în principal, datorită dezvoltării
limbajului, gândirii şi a exprimării (probabil concomitent).
Teoria evoluţiei şi voinţa: Ne putem imagina că, atunci când materia anorganica
(praful de stele în sine, rezultatul final al unei lungi istorii a evenimentelor astronomice), a
fuzionat cu anumite structuri suficient de complexe, aceasta a devenit materie vie (celule
unice). Aceste structuri au evoluat în structuri mult mai complexe, şi anume plante şi animale
mici; apoi acestea din urma au evoluat până la stadiul de animale mari, inclusiv om. În acest
stadiu ultim, cel puţin, natura a făcut posibilă apariţia organismelor vii cu suflet, având puteri
speciale considerabile ale cogniţiei, voinţei şi selecţiei.
Aceste caracteristici speciale au apărut în natură, şi până în prezent, au fost mai mult sau
mai puţin compatibile cu mediul înconjurător. Ei au părut, la început, ca adaptări deosebit de
bune. Cu toate acestea, ele s-ar putea dovedi pot incompatibile pe termen lung. Într-adevar,
este din ce în ce mai evident, având în vedere tendinţele actuale ale omenirii spre a distruge
alte specii şi biosfera în sine. Propriul nostru sfârşit, din câte se ştie, este acum deja inevitabil
în urmatoarele câteva decenii. Deci, numai pe planeta Pamant, aceste caracteristici speciale, în
gradul găsit la specia umană s-ar putea foarte bine dovedi a fi auto-distructive.
Psihologia şi voinţa: Ştiintele speciale care au ca scop studiul comportamentului
omului (în sens mai larg şi al animalelor), în special psihologia şi sociologia, sunt strâns
legate de conceptul de voinţă.
Voinţa se elaborează odată cu personalitatea şi prin intermediul ei. De aceea, mulţi
psihologi o consideră mai degrabă o caracteristică sau o capacitate a personalităţii în acţiune,
decât o facultate de sine stătătoare. Alţi autori o văd ca pe o simplă componentă a
personalităţii, amalgamată cu altele. Efectul este acelaşi: estomparea diferenţelor dintre ea şi
alte capacităţi psihice. Voinţa nu trebuie, aşa cum citeaza Mielu Zlate după B. Zorgo, să fie
interpretată „ca o instanţă independentă care se integrează în mozaicul personalităţii”, ci ca o
„funcţie care rezultă din integritatea şi unitatea personalităţii implicând într-o fază specifică
participarea tuturor funcţiilor psihice... şi dobândind, prin aceasta, o funcţionalitate specifică
de autoreglare şi de autodeterminare deosebit de importanţă în autorealizarea personalităţii”.
Punctul de vedere psihologic a fost lăsat la urmă tocmai deoarece el va fi exploatat din
toate perspectivele de-a lungul acestui capitol.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

1.2. NIVELE DE INTEGRARE ŞI EVOLUŢIA FORMELOR DE REGLAJ.

Voinţa este mereu determinată de anumiţi termeni şi condiţii. Puterea voinţei nu


înseamnă o voinţă omnipotentă, deoarece fiecare are propriile limite, există o limitare de două
sau mai multe efecte posibile. Voinţa pare aliata cu conştiinţa. Limitele puterii vointei unui
organism depind aparent de limitele cunoaşterii acestui organism. Pentru fiecare ”entitate”,
anumite lucruri sunt dezirabile, în timp ce altele, nu. Unele lucruri sunt dorite cu uşurinţa la
un anumit moment, în timp ce altele doar cu mare dificultate. Cu toate că probabil există mulţi
oameni cu abilităţi în comun, unii pot face lucruri pe care alţii nu le pot face.
Cauzalitatea reprezintă relaţia dintre o cauză şi un efect. Cauzalitatea izvorăşte din cele
trei legi ale gândirii, de tipul „dacp-atunci”: daca X, atunci X(identitate), dacă X, atunci nu
non X(non-contradicţie) şi dacă non X, atunci non X(excludere). Din această perspectivă,
voinţa poate fi privită ca o cauzaitate interdeterministică, adică relaţia cauzală între un agent şi
orice acţiune a acestuia (persoana şi dorinţa acesteia).
Între cauzalitate şi voinţă există o legătură puternică. În general, încercîrile de a
identifica şi defini voinţa au condus la nenumărate controverse, întrucât întotdeauna au fost
aduse variate critici. Asta nu înseamnă însă că voinţa nu există.
Vom începe însă cu discuţia rolului necesităţii şi al inerţiei în cauzalitate. Trebuie să
facem în primul rând o diferenţă între acestea din urmă. Majoritatea fenomenelor care au loc
în lume au la baza şi urmează inevitabil şi invariabil un anumit curs, care nu poate fi deviat de
nici un alt fenomen sau după voinţa vreunei fiinţe (de exemplu traiectoria soarelui pe cer). Pe
de altă parte, există secvenţe cauzative pe care subiectul le poate influenta şi modifica după
voinţa sa, şi care se pot caracteriza ca inerţiale. În timp ce conceptul de necesitate are legatură
doar cu cauzalitatea, cel de inerţie se referă şi la o interfaţă între cauzalitate şi voinţă. Atunci
când voinţa intervine în cursul naturii, spunem că un eveniment artificial a luat locul celui
inertial, eveniment care are un potential natural, dar care nu se va putea actualiza decât cu o
intervenţie voliţională.
Odata ce un eveniment este dorit, el va îincepe să apară ca o cauzalitate completă sau
parţială, necesară sau contingentă, în legătură cu complexul cauzativ vizat.
O altă discuţie se leagă de bariera vagă între necesitate şi inerţie. Unele aspecte nu ne
stau în puteri într-un anumit moment, ca mai apoi să reuşim să le atingem. Se poate întâmpla
şi situaţia opusă, lucruri la început posibile, au devenit imposibile mai târziu. Avem astfel de-
a face cu trei tipuri de formulări: „încă imposibil”-ceea ce nu înseamnă că nu va fi posibil pe
viitor, „în principiu posibil”-este posibil, chiar daca nu imediat, şi „nu mai este posibil”-a fost
posibil dar ceva a intervenit şi acum nu se mai poate din diverse motive. Deci observăm cum
necesitatea cauzală poate deveni inerţie în anumite situaţii, şi viceversa.
Pentru a rezuma explicaţia cauzalităţii, Avi Sion s-a folosit de secvente logice în felul
următor. A presupus că există o anumită secvenţă X, precum şi o anumită secvenţă Y. În
momentul în care se observă că după secvenţa X, imediat sau la o anumită perioadă de timp,
apare întotdeauna secventa Y, se poate încerca o generalizare. Astfel, se ajunge la „X este
urmat de Y”, ceea ce înseamnă ca X îl cauzează pe Y. Lucrurile, bineînţeles, se schimbă dacă
există chiar şi un singur caz în care secvenţa X nu conduce la Y. Aici putem să căutăm alte
cauze mai profunde, mai complexe, care probabil nu au fost observate datorită impresiei
creeate de apariţia lui X.
Cauzalitatea implică necesitatea. Aceasta înseamnă că dacă întâlmin o relaţie cauzală
care pare nenecesară, acest lucru se întâmplă doar datorită eşecului nostru de a descoperi

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

cauzele parţiale care compun cauza completă. În acest context, totul pare predictibil. Aceasta
este o contingenţă relativă.
Pe de altă parte, voinţa sau cauzalitatea personală/nedeterministică implică şi ea
contingenţa, care are aici formă absolută. Relaţiile cauzale din acest caz sunt punctuale, iar
voinţa are limite.
Voinţa operează într-un context informal, care poate fi modificat prin mijloace naturale
sau voliţionale. Deşi acest context nu determină alegerile unei persoane, joacă totuşi un rol în
geneza opţiunilor.
Prin modalitate înţelegem atributele relaţiilor, cum ar fi necesitate, posibilitate,
actualitate imposibilitate etc., care descriu grade diferite de a fi sau a cunoaşte, toate
interrelaţionate.
Cauzalitatea este strâns legată de modalitate. Fiecărui tip de modalitate îi corespunde
unul de cauzalitate, putând astfel să desprindem trei modalităţi majore: Logica, extensională şi
naturală, sub care putem include şi două cazuri speciale, spaţială şi temporală.
Cea logică este legată de motive şi explicarea acestora, sau argumente inductive şi
deductive. Cea extensională presupune legătura dintre datele experimentale şi conceptele sau
dintre diferitele concepte sau relaţiile dintre acestea. Cea naturală are legătură cu cauze
abstracte sau fenomenale sau efectele evenimentelor fizice sau mentale, sau tipurilor de
evenimente.
Aici trebuie de asemenea făcută o delimitare conceptuală: în modalitatea naturală,
posibilitatea apare sub forma potenţialităţii, în timp ce în modalitatea personală a fiecăruia,
sub cea a abilităţii. Diferenţa între potenţialitate şi abilitate cuprinde diferenţa dintre
cauzalitate şi voinţă, potentialitatea este actualizată de cauzalitate şi abilitatea de voinţă.
Abilitatea este un termen vag, însemnând că există o cale pentru ca voinţa să ajungă la
rezultatul urmărit, fără a specifica însă calea. Abilitatea, în schimb, poate însemna că ne-am
apropiat de răspuns considerabil, într-atât incât putem sa-l atingem oricând ne dorim.
Spontaneitatea înseamnă la o primă privire o lipsă de legătură între două lucruri, fără a
exclude că aceste lucruri nu pot fi legate cu altele. Spontaneitatea ar trebui privită ca opusul
cauzalităţii naturale. Unii oameni neagp existenţa spontaneităţii, declarând toate lucrurile
interconectate, în timp ce alţii suştin exact contrariul. Spontaneitatea nu trebuie înţeleasă ca
negândită, ci ca referindu-se la o negare generală a relaţiilor cauzale. Nu trebuie abordată o
viziune unilaterală, atât spontaneitatea, cât şi cauzalitatea existând şi fiind interconectate.
Unele lucruri există şi sunt conectate cu altele, unele lucruri nu sunt conectate, deci nu trebuie
să admitem spontaneitatea pentru toate lucrurile, ci numai pentru unele. Totuşi, spontaneitatea
este limitată, existând doar o marjă de lucruri spontane posibile. Trebuie să admitem că nu
toate forţele naturii sunt cauzate de ceva, unele sunt guvernate de anumite legi foarte
probabilistice. Dar totuşi, doar pentru că ne imaginăm că lucrurile apar în existenţa noastră
fără motiv, nu înseamnă neaparat că acestea sunt posibile. Astfel, se afirmă ca haosul este de
fapt limita la infinit a complexitatii legii.
Întorcându-ne la voinţă, aceasta este într-o anumită măsură liberă şi imprevizibilă, poate
fi uneori un răspuns la cauzalitate, alteori la spontaneitate. Totuşi, la un nivel mai adânc, este
greu să căutăm un infinit de straturi ale cauzalităţii. Putem doar specula care este evenimentul
principal care a cauzat ceva, întrucât în substrat se va ajunge la un moment dat tot la
spontaneitate. Astfel, acest eveniment primcipal poate fi o Lege naturala, Voinţa lui
Dumnezeu sau Şansa.
Între voinţa directă şi vointa indirectă trebuie să se facă o dictincţie. Voinţa directă,

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

imediată sau pe termen mai lung, are efect inevitabil, ceea ce este dorit se va întâmpla
indiferent de imprejurări. Ceva de dorit direct poate fi atribuit exclusiv agentului deoarece nu
intervine nicio cauzalitate. Efectul voinţei indirecte este un produs întârziat al voinţei directe,
dependent de circumstanţele în care a apărut. Deşi mişcarea într-o anumită direcţie este
iniţiată de agent, cursul ulterior poate varia în funcţie condiţiile întâlnite, aici apărând
cauzalitatea parţială sau contingenţa. Voinţa indirectă este de fapt o secvenţă formată din două
evenimente cauzale: voinţa directă, urmată de cauzalitatea condiţională. În acest caz, ceea ce
s-a dorit nu este întotdeauna şi ce se obţine.
Mai explicit, voinţa directă poate fi pusă sub forma: „Daca A doreste B, B se întâmplă”,
în timp ce voinţa indirectă, sub forma:”Daca A doreste B, si conditiile X, Y, Z... sunt
indeplinite, atunci B se întâmplă; dar dacă nu sunt îndeplinite, B nu se întamplă”.
În strânsă legătură cu acestea, Mihai Golu a situat voinţa în sistemul formelor şi
mecanismelor de reglare/autoreglare, cu rol în optimizarea comportamentelor orientate spre
atingerea unui anumit obiectiv cu valoare adaptativă. Acestea se structurează şi integrează la
doua niveluri functionale calitativ diferite: involuntar şi voluntar.
Nivelul involuntar se caracterizează prin absenţa intenţionalităţii, a analizei prealabile
a condiţiilor, a comparării-alegerii şi a deliberării. Acest nivel asigură declanşarea automată a
acţiunii de răspuns şi centrarea ei directa pe obiectiv. Un exemplu ar fi actele reflexe, de acest
nivel apropiindu-se actele comportamentale puternic automatizate (deprinderi şi obişnuinţe).
În procesualitatea psihică există forme, verigi sau momente de natură involuntară (de exemplu
formarea imaginii stimulului independent de voinţa nostră în cadrul percepţiei).
Nivelul voluntar se subordonează structural funcţiei reglatoare a conştiinţei şi
instrumental subsistemului motivaţional, favorizând şi optimizând finalizarea motivului în
scop. Acest nivel are ca elemente definitorii intenţionalitatea, analiza prealabilă a condiţiilor,
a raportului dintre scop şi mijloc, deliberarea şi decizia şi efortul. Voinţa se manifestă nu
numai prin pregătirea, declanşarea şi coordonarea acţiunilor, dar şi prin amânarea sau
blocarea acestora. Pe măsura constituirii sale, voinţa se impune ca modalitate principala de
organizare şi reglare a desfăşurării celorlalte procese şi stări psihice. Astfel, omul ajunge,
după integrarea dimensiunii voliţionale, să dobândeasca atributul Eului.
Deşi reglarea voluntară este dominantă în structura şi dinamica activităţii psihice a
omului, ea nu elimina definitiv reglarea involuntară, în sensul ca în orice act sau proces
psihic voluntar vor aparea şi momente sau secvenţe involuntare. La fel, orice act involuntar
declanşat, poate intra în sfera de influenţă a mecanismelor voluntare.
Trebuie să facem distincţie între acte intenţionale şi acte cu anumite consecinţe
întâmplătoare. În ambele cazuri există voinţă, dar în primul caz se tinde conştient spre
rezultat, în timp ce în al doilea, există doar o anumită direcţie catre acest rezultat. Intenţia
actelor instinctive este obscura, vagă şi internă. Actul instinctiv răspunde unei pulsiuni
interioare într-un fel care să calmeze sau să liniştească acea pulsiune, voinţa trebuind să
găsească răspunsul pentru aceasta în ce fel poate. Nu se spune de ce trebuie făcut ceva, ci
pulsiunea îndeamnă subiectul să acţioneze în respectivul fel. Se afirmă chiar că această
pulsiune este de fapt un fel de „programare făcută de natură”. Evenimentul invocat este
echivalent cu modelul încercare-eroare, cu singura menţiune că prima variantă este
considerată întotdeauna corectă, şi, prin urmare, nu aparea eroarea care să ducă la încercarea
unei alte căi. Totuşi, nu trebuie înţeles că actele instinctive sunt lipsite de responsabilitate şi
liber arbitru. Influenţa funcţiilor instinctive rămâne..o influenţă. Aceasta poate modifica în
diferite grade cursul unei acţiuni, sau nu. Aceaste porniri pot fi controlate cu atât mai bine, cu

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

cât avem de-a face cu un intelect mai dezvoltat.


Voinţa poate influenţa dar de asemenea se poate elibera de influenţe şi le poate diminua
impactul. Acest lucru este posibil prin lucrul cu sine al fiecăruia.

1.3. - GENEZA VOINŢEI.


În continuare va fi propusa o teorie a voinţei, a locaţiei acesteia şi a operaţiilor sale.
Problema voinţei este una foarte veche. Filozofii au înţeles nevoia de a reconcilia siguranţa
interioară pe care majoritatea oamenilor o au cum ca au puterea de decizie şi responsabilitatea
pentru propriile acţiuni, cu dificultatea de a pune conceptul de voinţă în cuvinte şi de a-l
justifica. Această problemă are consecinţe practice enorme pentru oameni, mai ales în
domenii cum ar fi psihologia, moralitatea, spiritualitatea, viaţa socială, legile şi politica. De-a
lungul timpului au fost propuse nenumărate soluţii. Pornind de la negarea voinţei
(mecanicism, behaviorism), trecând prin abordari foarte optimiste sau pesimiste ale
potentialului uman, şi ajungând la metafizica şi credinţa mistică.
Cu privire la această problemă, întâi trebuie încercată formularea unei teze minimaliste
cât mai apropiate de credinţele oamenilor de rând şi de ştiinţă materialistă din prezent, înainte
de a ne lansa în constructe teoretice îndepărtate. Trebuie în primul rând concepută o teorie
coerentă şi plauzibilă. Ceea ce oferă un statut ştiinţific unei teorii este aderenta acesteia la
toate regulile logicii inductive şi deductive, trebuind să fie consistentă şi să i se poată
confirma ipotezele.
În al doilea rând, trebuie constientizat că orice teorie, chiar confirmată prin experienţe,
este într-o mpsurp variabila speculativă.
Pentru a face nişte clarificări conceptuale legate de limbajul folosit în continuare,
trebuie făcute următoarele precizări: s-au delimitat trei domenii ale existenţei, numite fizic
(material), mental (imaginar) şi spiritual (sfera sufletului). Aceste domenii corespund celor
trei categorii de experienţe, percepţii senzoriale (cu ajutorul corpului, incluzând şi cele
viscerale), proiecţii mentale (imagini şi sunete percepute „în mintea cuiva”, inclusiv amintiri,
vise, reverii şi vise de perspectivă) şi intuiţii ale sinelui (cunoaşterea internă a evenimentelor
fără atribute fenomenale, cum ar fi cunoştinţele cuiva, valorizările, dorinţele). Termenul minte
corespunde sufletului individual şi conţinuturilor mentale. Sufletul corespunde sinelui,
entităţii care se situează aparent în centrul tuturor cogniţiilor, dorinţelor şi valorizarilor unei
persoane.
Scopul principal este de a localiza actul voinţei în interiorul sufletului în care se
desfăşoara. Este important, în acest scop, să se facă distincţia între prima mişcare fizică
cauzată de dorinţa spirituală şi toate evenimentele fizice ulterioare. Prima mişcare are loc
undeva în sistemul nervos (în creier, şi poate în coloana vertebrala sau nervi). Acest lucru
poate începe un lanţ de evenimente, se încheie cu un eveniment fizic (de exemplu, mişcarea
mâinii sau aruncarea unei pietre) vizibil (sau experimentat altfel). Reacţia în lant nu este
neapărat inevitabilă, având în vedere voinţa iniţială. Aceasta depinde de factorii psihologici şi
de mediu (de exemplu, sănătatea propriului corp, disponibilitatea de a arunca o piatră).
Acestea din urmă sunt domenii în care legile fizicii şi biologiei operează în mod normal.
Numai mişcarea fizică iniţială cauzată dorinţa este excepţională. Astfel, vom identifica
următoarea procesualitate:
A. S-a propus că sufletul generează spontan în interiorul său o modificare numită
“W”. Acest eveniment W este produsul şi responsabilitatea sufletului, a subiectului. După
apariţie, W se transformă într-un act de voinţă care cauzează primul eveniment fizic, E1, care

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

la rândul său poate da naştere altor evenimente corporale sau mentale, E2, E3, E4 etc.
În această teorie, primul eveniment fizic nu este produsul voinţei ci al cauzalităţii. Este
o tranzacţie cauzativă excepţională în sensul că are drept cauză un eveniment spiritual şi ca
efect, unul fizic. La fel de bine am putea considera că primul act de voinţă are ca rezultat
direct primul eveniment fizic, E1.
Primul eveniment fizic, indiferent dacă reiese din voinţă direct sau indirect, va aparea
unui observator ca unul fără cauză -adica natural spontan- din moment ce acesta nu ar putea
să discearnă vreo cauză fizică pentru eveniment. Teoria este că aceste evenimente fizice
primare nu sunt totalmente fără cauză, ci produse direct sau indirect de către voinţă. Cu
privire la localizarea acestui prim eveniment, se poate prezice că are loc în celule neuronale
specializatea sau în combinaţii de celule din creier. Se pare că voinţa nu poate acţiona asupra
lumii după graniţele propriului corp, excepţie făcând cazul în care propriul corp produce
modificări lumii din jur. Chiar în interiorul propriului corp, voinţa are o acţiune limitată, ea
neputând acţiona decât asupra unor anumite organe şi între anumite limite.
Nu este imposibil ca sufletul să poată influenţa direct evenimente mentale, dar se înclină
spre punctul de vedere materialist. Astfel, aspectele fenomenale ale gândurilor şi vorbirii,
împreună cu acţiunile perceptibile, sunt toate produsele voinţei externe sufletului, care apar
prin evenimentele fizice. Cu toate acestea, intenţiile gândurilor, vorbelor şi acţiunilor se află
în interiorul sufletului, influenţând voinţa pentru a se materializa.
Astfel, în urma celor prezentate, putem concluziona că există patru nivele ale voinţei,
implicând fiecare un control personal al evenimentelor diminuat progresiv: Cel mai adânc
nivel se află în interiorul sufletului (voinţa pură) şi este liber. Al doilea nivel este numit voinţa
„primului eveniment fizic”, implică deja cauzalitatea în sensul că termenii şi condiţiile trebuie
să fie în concordanţă cu evenimentul. Al treilea nivel, voinţa legată de evenimente mentale şi
corporale viitoare, este legat mai puternic de cauzalitate prin existenţa tot mai multor condiţii.
Ultimul nivel se referă la evenimente sociale şi fizice externe în care controlul este foarte mic.

B. Vom vorbi în continuare despre rolul influenţei în desfăşurarea voinţei. În acest


proces, influenţa apare între sursa actului voliţional şi rezultatul primar al acestui act. În
acest „spaţiu”, influenţa ori uşurează calea voinţei în sensul micşorării efortului (influenţa
pozitivă), ori o îngreunează, mărind efortul (influenţa negativă). Dar această zonă de acţiune
este de fapt ultimul stadiu în procesul influenţei. Influenţele pot fi interne, care ţin de sine, sau
externe, cum ar fi evenimente mentale, corporale, naturale sau artificiale. Indiferent de natura
lor, aceste elemente trebuie să fie conştientizate pentru a produce o influenţă. Pentru a urmări
întregul proces al influenţei, trebuie luată în considerare cunoaşterea, care a dat naştere la
forţele interne care facilitează sau îngreunează traseul voinţei. Trebuie menţionat ca puterea
influenţei este legata şi de încrederea persoanei în aceasta. Nu contează cu adevarat dacă
voinţa se bazează pe cunoştinţe adevarate sau false, este suficient ca noi să credem că sunt
reale. Superstiţiile pot fi la fel de influente ca faptele ştiinţifice. În plus, gradul de încredere
joaca un rol important. În mod invers, obiectele necunoscute nu pot fi numărate în rândul
influenţelor.
Subiectiv, influenţele produc un câmp de forţă în suflet, din punctul în care sunt
conştientizate şi până la locul în care voinţa erupe, facilitând sau îngreunând ţinta finală a
acesteia din urmă.

C. Există des preliminarii la voinţă, în sensul auto-poziţionării subiective. Voinţa

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

poate fi presupus că apare câteodată fără vreun motiv particular sau vreo intenţie, sub forma
capriciului. Chiar şi în acest caz, agentul nu poate ignora complet contextul. În mod normal,
există o anumită pregătire înainte de lansarea actului principal al voinţei. Această pregătire
poate fi rapidă şi uşoara sau poate necesită mult timp şi efort. Mai mult, desfăşurarea unui act
al voinţei poate fi întreruptă temporar pentru rezolvarea unor probleme marginale
neanticipate.
Există o activitate anterioară de recunoaştere, cercetare şi strângere de informatii cu
potenţiala relevanţă pentru acţiune. Aceste informaţii noi vor influenţa, evident, direcţia şi
intensitatea voinţei.
Dar modul în care face acest lucru nu este atât de direct: este întâi nevoie de o evaluare.
Odată ce vizualizarea desfăşurării evenimentelor este posibilă sau anticipată, şi evaluată
comparativ, o alegere care se face pentru urmărirea uneia din acestea. Mai mult decât atât,
odată clarificate obiectivele acţiunilor, se va investiga şi delibera pe baza mijloacelor pentru
realizarea acestora. Această etapă este complexă şi treptată, poate fi necesar să fie căutate cât
mai multe informaţii şi să fie făcute experimente. În cele din urmă se ia o decizie, iar efortul
este canalizat în direcţia dorită. După caz, efortul este redus sau intensificat. Cu excepţia
cazului în care intervine o nouă decizie, voinţa este de reorientată şi a reafirmată în mod
repetat, pânaă când rezultatul este atins.
Fiecare etapă într-un proces voliţional poate implica acte de voinţă. Voinţa este de
multe ori "empirică", un model de proces încercare-eroare, deoarece noi nu suntem nici
atotputernici, nici atotştiutori. Încercările efectuate pot eşua. Alte încercări care pot reuşi le
înlocuiesc cu perseverenţa. Calea nu este niciodată sigură. Voinţa (directă sau indirectă) a
unui eveniment extern (fizic sau psihic) este de obicei ultimul rezultat al unui număr mare de
acte de voinţă, de care suntem conştienţi în grade diferite.
Domeniul de influenţă înmagazinează istorii semnificative ale procesului volitiv,
informând agentul de anumite direcţii care vor necesita donaţii de efort.

D. În ceea ce priveşte rolul emoţiei în voinţă, acesta nu trebuie supraestimat. În sine


există o funcţie de baza numită valorizare. Aceasta este o expresie interioară sinelui, necesară
pentru o entitate cu liber-arbitru, care trebuie să aleagă între potenţiale cursuri de acţiune
alternative. Valorizarea este, aşadar, un primar act de voinţă interior. Emoţia, pe de altă parte,
se referă la ceva pasiv, care a apărut în domenii fizice şi / sau mentale. Valorizarea este un
eveniment spiritual disponibil de intuitiei şi auto-cunoaşterii. Incluse în aceasta rubrica nu
sunt doar plăcerea şi durerea, ci şi întreaga gama de nuanţe posibile în sentimente.
Emoţiile au diferite grade de efect asupra voinţei, dar niciodată nu o pot determina.
Fiind în esenţă "obiecte externe" sinelui, ele nu o pot condiţiona ci o pot cel mult influenţa.
Emoţiile sunt percepute şi pot fi consecinţe ale actelor volitive, nu direct, ci prin cauzalitatea
de "primul eveniment fizic" în curs de apariţie de la voinţă. Din acest motiv, emoţiile noastre
sunt de multe ori eventualele rezultate ale valorizarilor noastre. Aceasta nu este întotdeauna
justificată, pentru că o anumită emoţie nu este în mod inevitabil şi invariabil un anumit
indicativ de valorizare, deoarece intermediarii fizici trebuie să fie luaţi în considerare.
Rezultă că în general oamenii care se identifică cu sentimentele lor greşesc facând asta,
hotărârea lor fiind adesea distorsionată. Acest lucru se aplică la sentimente de dorinţa,
aversiune, dragoste, ură, speranţă, teamă, certitudine, îndoială etc. Sentimentele sunt
"obiective" (în afara sufletului) şi valorizările sunt "subiective" (acte ale sufletului).
În practică, bineînţeles, oamenii au atât de multe lucruri care se întâmplă în interiorul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

lor, că nu este de mirare ca distincţiile fine stabilite aici par îndepărtate şi chiar amuzante.

Voinţa nu este însă înnăscută. Ea se dezvolta de-a lungul timpului, sub influenta
stimulilor externi, a solicitărilor la care persoana trebuie să răspundă, dar şi a particularităţilor
psihoindividuale ale acesteia (tipul general de sistem nervos, sensibilitatea emoţională,
echilibrul emoţional, introversie sau extraversie s.a.). În „Bazele psihologiei generale”, Mielu
Zlate identifica pe baza acestor criterii patru tipuri de integrare a voinţei: simetric puternic,
asimetric intern, asimetric extern şi simetric slab. Tot în cartea lui Zlate sunt ilustrate opt
momente de dezvoltare a mecanismelor de autoreglare:
1. Reflexul circular.
După cum se ştie, la naştere, copilul are un comportament involuntar, impulsiv, cu
mişcări haotice. Aceasta se întâmplă datorită faptului că acesta dispune de scheme funcţionale
de tip involuntar (reflexe necondiţionate), ce se pun în mişcare automat la acţiunea stimulilor
interni sau externi.
Astfel, prima veriga în constituirea schemelor de tip voluntar este considerată a fi
reflexul circular. Bebeluşul poate desfăşura acum unele forme primitive de activitate
inteligentă. El răspunde la jucăriile care i se prezintă, cel mai posibil apucându-le. Piaget a
folosit termenul circular pentru aceste reacţii datorită naturii repetitive a jocului implicat.
Termenul ‘reacţii circulare’ provine de la Baldwin (1952), care le-a descris drept concepte
manifeste parţial formate legate de inputul senzorial. Bebeluşul repetă o acţiune de dragul
acţiunii. Reacţiile circulare implică repetarea unei acţiuni care produce o stimulare plăcută.
Aceasta permite bebeluşului să reproducă singur un rezultat, care a fost iniţial produs de
mediu. El face asceasta luând-o de la capat. Aceasta marchează începutul unei intenţii în
comportamentul bebeluşului.
2. Schema obiectului permanent.
Acest moment marchează începutul constituirii reprezentării, care va fi o verigă
importantă în organizarea schemei interne mentale a comportamentului voluntar. Copilul
înţelege că obiectul continuă să existe chiar dacă el nu mai poate fi văzut. Legat de acest lucru
copilul îşi dezvoltă în jurul vârstei de 8 luni comportamentul de căutare a obiectului ieşit din
câmpul lui vizual.

3. Formarea praxiei.
Praxia reprezintă coordonarea normală a mişcărilor în vederea executării unor acte
motorii adecvate scopului propus. Acest moment apare după vârsta de 10-12 luni, când
acţiunea copilului cu obiectele devine principalul factor de stimulare şi moderare a efortului.
Aceasta stimulează de asemenea conştientizarea raportului dintre dorinţa şi posibilitatea,
precum şi apariţia trăsăturilor voinţei. Jocul dobândeşte caracterul unei activităţi orientate
spre scop.
4. Mersul biped.
Are loc în jurul vârstei de 2 ani jumatate-3 ani şi devine principalul mijloc prin care
copilul îşi exteriorizează finalitatea acţiunilor şi implinirea dorinţelor. În acest moment putem
observa modificarea treptată a raportului dintre impulsivitate şi deliberare, în favoarea
acesteia din urmă.
5. Controlul asupra sfincterelor.
Are loc la un an jumatate-doi ani, când pe baza întăririlor pozitive sau negative
administrate de părinti, copilul deprinde treptat să amâne acest moment. Acestea sunt bazele

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

viitoarei laturi a autocontrolului din cadrul voinţei.


6. Formarea şi consolidarea structurilor operatorii ale intelectului.
Piaget a demonstrat că acest moment are lor abia în jurul vârstei de 14-16 ani.
Momentul este menţionat în această schemă deoarece mecanismele autoreglajului voluntar se
vor dezvolta abia după structurile operatorii ale intelectului.
7. Dezvoltarea limbajului.
Prin limbaj se realizează articularea şi integrarea sistemică a tuturor verigilor, fazelor şi
conţinuturilor sistemului voliţional al persoanei. În contexte cognitive, cuvintele ne ajută
pentru a înregistra, ordona şi comunica o mulţime de informaţii, într-o manieră imposibil de
realizat fără.
În contexte volitive, cuvintele pot fi utile ca instrumente de predare sau de învăţare, de a
transmite informaţii sau instrucţiuni de la o persoana la alta. Iniţial, reglajul voluntar se
manifestă ca interacţiune şi interinfluenţă socială.
8. Conştiinţa de sine.
Conştiinţa de sine este nivelul integrator central în cadrul componentelor autoreglajului
voluntar. Ea ajută copilul să ajungă din observator, subiect care îşi afirmă identitatea şi
independenţa.

1.4. PROCESUALITATEA VOINŢEI : SCOP, OBSTACOL, EFORT.

Cauzalitatea poate fi exprimată îin termeni de propoziţii condiţionale. Spre deosebire de


aceasta, voinţa nu poate fi definită complet de propoziţii ipotetice, dat poate totuşi fi
delimitata astfel. În primul rând putem privi voinţa ca o relaţie cauzală între un agent şi
anumite evenimente din jurul său. În al doilea rând, aceste evenimente particulare nu ar
avea loc fără acest agent. Înţelegem prin aceasta că acest agent este principala cauză a
evenimentelor care s-au petrecut. Acesta „cauzează” evenimentele respective, el determina
înfăptuirea lor. Din aceasta cauza, voinţa trebuie să fie personală, să urmeze experienţa de
viaţă a individului. Atunci când ne gândim la dorinţele noastre, evident că ştim ce ne dorim,
când ne-am dorit asta şi efortul pe care trebuie să-l depunem pentru a-l obtine. Aceasta
ilustrează într-o anumită măsură conceptul de voinţă. Normal că atribuim acest concept nu
numai nouă înşine, ci şi celor din jur. Considerăm că o persoană ştie din propria experienţă
care din acţiunile sale au cauzat un lucru şi care nu. Astfel, atunci când observăm
comportamentul unei alte persoane putem presupune că a avut anumite motive pentru care a
întreprins aceste acţiuni; pe scurt, efectul ne dezvăluie şi cauza.
Liberul arbitru:
O modalitate de a exprima liberul arbitru este prin referire la autonomie, tradusă prin
faptul că subiectul îsi face propriile legi după care se ghidează. Multe din regulile pe care
oamenii le adoptă sunt colective, interpersonale. Unele ne sunt impuse de alţii, altele
autoimpuse. Există o diferenţă clară între liberul arbitru şi şansă. Voinţa este mult mai
deterministă decât legile naturale, întrucât subiectul nu reacţionează producând efecte, ci chiar
alege respectivele efecte dintr-o serie de mai multe. Când este centrată pe ceva clar, alegerea
este directă, în timp ce voinţa „îşi propune”, are un punct final la care trebuie să ajungă.
Aceasta din urma poate fi influenţată într-o direcţie sau alta de perspectiva subiectului asupra
lumii, dar această influenţă nu produce schimbări întotdeauna, aceasta ilustrând liberul
arbitru.
Un alt concept important este gradul de libertate. Liberul arbitru nu este absolut, el

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

variaza în funcţie de nenumarate aspecte. Un anumit grad de libertate corespunde unui anumit
individ, la un anumit moment şi în anumite circumstanţe. Putem afirma că această libertate
este într-o anumită măsură condiţionată. Spre exemplu, deşi dorim să facem ceva, anumite
stări emoţionale sau fizice (frica, furie, tristete, paralizie, boala gravă s.a.), anumite situaţii
externe (imobilizare, circumstanţe periculoase s.a.) ne pot împiedica temporar sau permanent
să atingem ceea ce am vrut.
Decizie şi alegere:
Conştientizarea variază în intensitate şi sferă. Puterea voinţei diferitelor organisme este
considerată de catre Avi Sion a fi proportională cu puterea acestora de conştientizare. Cu toate
acestea, există exemple de persoane inteligente cu o voinţă foarte slaba, la fel cum există
persoane cu o inteligenţă mai scăzută, dar cu o voinţă foarte puternică.
La oameni se consideră că orice act cauzat de voinţa este precedat de anumite gânduri.
O decizie este precedată de alegerea unei variante dintr-o serie de opţiuni posibile. Aceasta
decizie nu corespunde întotdeauna cu dorinţele persoanei, însă chiar dacă pare că nu a fost
gândită, un minim efort există. Deciziile sunt de mai multe feluri. O decizie punctuală vizează
un singur act de voinţă, o singură acţiune de facut. Există şi decizii mai vaste, care presupun o
serie de acţiuni de făcut, un scop care trebuie urmărit de-a lungul timpului şi sprijinit cu o
serie de mai multe acte de voinţă. Din aceste motive, decizia şi voinţa sunt complet diferite.
Alegerea este ceea ce se poate numi aspectul logic al deciziei. Două sau mai multe
cursuri alternative ale acţiunii există, din care subiectul trebuie să-l aleagă pe cel pe care-l
consideră cel mai potrivit.
Intenţia, dorinţa de urmărire a unui anumit scop, este o altă componentă a deciziei.
Aceasta implică memorie şi anticipare, care amândouă implică conştientizarea. Noi proiectam
o imagine a ceea ce ne dorim să atingem. Desigur, rezultatele unei acţiuni nu sunt întotdeauna
aceleaşi cu intenţiile.
Scop şi mijloace:
Scopurile pot fi simple şi pe termen scurt sau complexe şi de lungă durată. Ele se pot
schimba de-a lungul timpului, sau pot rămâne exact la fel. Unele sunt urmărite şi programate
cu conştiinciozitatea iar cu altele se întâmplă toate acestea instinctual.
Mijloacele sunt de asemenea foarte variate. Ele pot fi potrivite sau nepotrivite
scopurilor. Trebuie să se plieze temporal pe planul de atingere a scopului pentru a fi eficiente.
Ele pot fi posibile sau imposibile (cel puţin în respectivul moment). Unele pot fi mai usoare,
altele mai grele. Identificarea unora poate lua foarte mult timp şi poate fi corectă sau
incorectă.
În final, nu contează care sunt normele pe care le urmăm sau standardele de valoare ori
scopurile, trebuie întotdeauna să ţinem cont de realitate. Scopul suprem al tuturor
organismelor vii este de fapt unul singur: conservarea speciei, adică a propriei vieţi sau, în
cazul în care acest lucru nu este posibil, asigurarea existenţei descendenţilor. Natura noastră
cognitivă şi voliţională trebuie luată în considerare în înţelegerea noastră a noţiunii de viaţă.
Bineinteles că toate acestea sunt interrelaţionate. Intenţiile presupun imaginaţie, care
presupune un context informaţional realistic sau mai puţin realistic pe care să se bazeze. Ideile
din acest context pot influenţa, dar aceasta nu înseamnă că vor şi asigura succesul.
Motivul unei acţiuni este gândul la împlinirea scopului, presiunea sau atracţia resimţite
în acest sens de către subiect. Trebuie înţeles că nu scopul influenţează acţiunile subiectului.
Noi ne gândim la finaliatea dorită, dar imaginea mentală nu are o prea mare putere, ea
declanţează însa o dorinţă în subiect. A avea o anumită dorinţă este diferit de a fi conştient că

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

o avem şi de asemenea diferit de recunoaşterea în public a acestei dorinţe. Astfel, avem


posibilitatea de a ne ascunde de noi înşine şi de restul oamenilor motivul adevarat pentru care
facem anumite lucruri. Acest motiv poate fi cu uşurinţă înlocuit de diverse pretexte mult mai
acceptabile. Acţiunile noastre au deseori consecinte incidentale sau accidentale, pe lângă
scopurile pe care noi le urmăream. Putem să pretindem că aceste”accidente” au fost de fapt
scopurile noastre, pentru a atrage atenţia de la adevaratele motive. Astfel, scăpăm cu imaginea
sau/şi conştiinţa curată. Cunoaşterea se refera la conştientizare, voinţa la acţiune şi valorizarea
la trăiri emoţionale.
Rezumând totul, putem concluziona că scopul este valoarea căutată prin acţiunea
declanşată de voinţă iar mijloacele sunt identificate de conştientizare şi executate de acţiunile
declanşate de voinţă.
Efort voluntar, influenţă şi libertate:
În geneză voinţei s-a considerat că „esenţa caracterului voluntar” este aşa-zisul moment
fiat. Acest moment îşi ia numele de la un termen biblic, „facă-se”. James adaugă că acest
moment nu apare întotdeauna în actul voluntar, ci numai uneori. Momentul "fiat" se produce
corelat cu efortul voluntar. El apare numai atunci când în conştiinţă sunt prezente, simultan,
idei antagoniste sau când este nevoie de a neutraliza inhibiţia unei reprezentări antagoniste.
James merge însă şi mai departe, explicând ce anume determină apariţia momentului fiat: el
introduce noţiunea de "efort interior" sau de "efort voluntar”. Există efort, arată el, atunci
când individul face apel la un motiv rar şi ideal pentru a neutraliza impulsurile habituale şi
instinctive. Efortul este o “forţă adiţională supraadaugată motivelor”. Când analizăm efortul
voluntar, ne aflăm în "inima' problemei voinţei, spunea James. Efortul voluntar constă, după
opinia lui, în capacitatea atenţiei de a mentine energic reprezentările sub privirea conştiinţei.
El se diferenţiază de efortul muscular, ca sinteză a tuturor senzaţiilor periferice ocazionate de
o contracţie musculară, cu care adeseori este confundat. Momentul fiat, deşi esenţial pentru
voinţă, se produce în legătură cu efortul voluntar.
Ideea efortului voluntar, ca element esenţial al voinţei, a fost reluată şi de Lewin.
Analizând o serie de acte volitiv-afective bazate pe intenţie, el a arătat că acestea sunt legate,
în principal, de specificul stării de "încordare" .
Putem intui cantitatea de efort pe care am depus-o într-o activitate. Efortul fizic este
experimentat ca o senzaţie corporală, în timp ce efortul mental este o experienţă mult mai
subtilă, care poate fi distinctibilă sau nu. Cu toate acestea, măsurarea efortului nu este exactă
sau absolută. Aceasta depinde de intuirea imediată, dar şi de memoria personală a
experienţelor anterioare, care ajuta la recalibrare.
Se spune că un obiect influentează acţiunile cuiva, dacă apariţia acestuia afectează sau
condiţonează direct sau indirect acţiunea, spre deosebire de un obiect care o afectează sau
condiţionează prin simpla prezenţă. Dacă influenţa apare doar la perceperea obiectului, este
directă, simpla. Dacă apare după o procesare mentală complexă a imaginii obiectului, va fi
evident indirectă, complexă. Influenţa exercitată de un singur stimul poate fi multiplă,
inplicând mai multe nivele. „Greutatea” mai multor influenţe simultane poate fi estimată prin
generalizarea experienţelor personale, dar este în cea mai mare parte ipotetică.
Un eveniment natural sau un alt agent poate influenţa agentul în voinţa sa, aducând alte
idei, care deşi nu au mereu puterea de a modifica scopul, constituie un parametru mai mult
sau mai puţin stimulator în desfasurarea acţiunii.
În practică, putem considera că orice naşte o influenţă este, la rândul său, o influenţă.
Astfel, identificăm o serie de secvenţe de desfăşurare ale influenţei:

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Un lucru (Y) se întâmpla din cauze naturale sau provocat de alţi agenţi (B). (Y) intră în
atenţia subiectului (A), sau îl afectează fizic, mental sau spiritual, făcându-l să-şi pună
întrebări despre situatie (X). Subiectul (A) se angajează într-un act de voinţă (W) direct sau
indirect. Acest act de voinţă (W) implică mai puţin efort din partea agentului (A) în prezenţa
(X), decât în absenţa. Astfel gândul (X) se spune că a influenţat pozitiv agentul (A) în voinţa
sa (W).
(X) implicat poate fi o senzaţie (fenomen fizic), o percepţie introspectivă (fenomen
mental) sau o intuiţie (eveniment spiritual). Obiectele percepţiei senzoriale includ lucruri
observate în interiorul şi exteriorul corpului, cum ar fi senzaţiile viscerale. Obiectele mentale
includ amintiri, imagini, emoţii mentale. În cazul intuiţiei, obiectul poate fi abstract (de
exemplu un concept). De obicei, toate acestea sunt implicate în combinaţii variate.
Trebuie aici să menţionăm că o persoană nu trebuie neapărat să fie conştientă de o
anumită influenţă pentru că aceasta să acţioneze. El poate susţine că un anumit lucru nu are
nicio influenţă, când de fapt lucrurile nu stau aşa, şi invers. În al doilea caz, gândul ca un
stimul influentează, când de fapt nu este aşa, trebuie considerat separat, noi neputând susţine
că efectul gândului este acelaşi lucru cu stimulul.
Orice încercare de a calcula efortul trebuie să ia în calcul toate influenţele active pentru
sau impotriva voinţei. Vom numi efortul total necesar E, care este egal cu efortul necesar în
cazul în care voinţa nu ar fi influenţată de nimic (E0), plus toate eforturile adiţionale de care
este nevoie pentru a depăşi influenţele negative (E-), minus toate eforturile reduse produse de
influenţele pozitive (E+). Pe scurt, formula este:
E=E0 + E- - E+
Efortul este conştientizat de noi datorită experienţei anterioare, dar subiectul nu trebuie
să fie permanent conştient de efortul pe care îl depune. În definirea influenţei s-a presupus
existenţa unui anumit grad de efort în acţiuni, care variază în funcţie de circumstanţe şi în
funcţie de individ.
Doctrina liberului arbitru este importanţa psihologică şi socială, deoarece pe aceasta se
bazează moralitatea şi legea. Doctrina declară responsabilitatea fiecăruia pentru acţiunile
proprii, oricât de multe şi puternice sunt forţele care au intervenit. Dacă o persoană crede că
poate face sau evita un lucru, este mult mai posibil ca el să reuşească, decât dacă gândeşte că
nu va reuşi oricât de mult ar încerca. Astfel, încrederea în libertatea voinţei creşte libertatea
individului, în timp ce neîncrederea adaugă înca un obstacol.
Din punct de vedere psihologic, obstacolul nu se identifică nici cu un obiect sau
fenomen al realităţii şi nici cu rezistenţa internă resimţită de om în desfăşurarea unei activităţi
(cum ar fi lipsa de interes pentru acea activitate), ci reprezintă confruntare între posibilităţile
omului şi condiţiile obiective ale acelei activităţi. De aceea, una şi aceeaşi piedică obiectivă
poate fi un obstacol mic pentru o persoană şi unul dificil pentru alta.
După consolidarea cunoştinţelor şi dezvoltarea capacităţilor rezolutive, obstacolul
implicat în acel tip de problemă se diminuează dacă persoana stăpâneşte din ce în ce mai bine
activitatea, o conduce operativ şi eficient.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

VOINŢA ( II )

Conţinuturi:

2.1. Structura şi fazele actului voluntar


• Apariţia impulsului, intenţiei sau dorinţei
• Lupta motivelor
• Luarea hotărârii
• Executarea hotărârii
• Evaluarea şi realizarea unor concluzii
• Verificarea rezultatelor şi formularea unei concluzii
2.2. Comportament şi autoreglaj voluntar: decizia şi rezolvarea de probleme ca
rezultat al interacţiunii dintre gândire şi voinţă.
1.3. Calităţile voinţei.
• Puterea voinţei
• Perseverenţa
• Consecvenţa
• Promptitudinea
• Independenţa
• Curajul
• Autocontrolul
Obiective:
1. Prezentarea şi analiza structurii şi fazelor actului voluntar.
2. Analiza relaţiei dintre comportament şi autoreglajul voluntar.
3. Prezentarea şi analiza calităţilor voinţei.

Precerinţe:
Nu este cazul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Expunere:

2.1. STRUCTURA ŞI FAZELE ACTULUI VOLUNTAR.


Voinţa reprezintă latura subiectivă cea mai semnificativă a autoreglajului. Ea se
realizează prin mijloace verbale a căror consecinţă este şi vizează, după cum am mai spus, un
anumit obiectiv, sarcină, scop, pentru care are loc mobilizarea resurselor fizice, cognitive şi
afective. Orice act voluntar începe cu o intenţie, eventual cu o anumită dorinţă de a îndeplini
ceva. Etapele urmate de actele voluntare sunt:
1. Apariţia impulsului, intenţiei sau dorintei, ca urmare a actualizarii unor motive
care, la rândul lor, fac să apară obiectivele, sarcinile şi scopul.
Pentru declanşarea actului propriu-zis de voinţă, intervine şi condiţionarea, adică
stabilirea raportului dintre dorinţe şi scopuri prestabilite, pe de o parte, şi posibilităţi de
realizare, pe de altă parte. Sub forma motivelor, apar unele dorinţe, stări de incitare, de
necesitate.
Dorinţa este un act de voinţă incipient. Într-un sens mai larg, dorinţa se referă la acte de
voinţă care nu au fost aduse la finalizare. Dorintele nu se materializează întotdeauna, în sensul
că voinţa este intenţionat incompletă, la început doar încercăm. Ulterior, am putea să o
dezvoltăm sau să o întrerupem, să-i schimbăm discret direcţia.
Astfel, situaţii că bunăvoinţa (o deschidere generală) sau promptitudinea (o stare de
pregătire mai mult imediată) pentru a face ceva, sunt veleitati pe care, pentru moment, nu
dorim neapărat a le dezvolta în acte de voinţă înfloritoare. Cu toate acestea, să observăm că
astfel de dorinţa este mai mult decât o simpla capacitate; ea implică o minimă mişcare a
voinţei.
Dorinţa poate fi detectată de către agent prin introspecţie (autocunoaştere intuitivă).
Dacă actul de voinţă în cauză a progresat deja dincolo de limitele eului, în domeniul fizic şi /
sau psihic, el poate fi detectat prin surprinderea unora din rezultatele sale fenomenale. În acest
caz, agentul şi ocazional alţi observatori, pot deduce o dorinţă din evenimentele exterioare.
Multe concepte psihologice pot fi definite şi explicate doar făcându-se referire la
dorinţa. De exemplu, un obiect dorit poate fi numit în mod corespunzator "interesant" sau
"tentant", dacă el manifestă o oarecare dorinţă (nu o voinţă deplină). Altfel, nici el şi nici noi
nu am şti ca şi-l doreste. Este cazul să făcem o distincţie în acest context între dorinţa de a
face ceva şi una de a nu face ceva.
Conceptul de dorinţă este de asemenea important, pentru că ne ajuta să înţelegem co-
existenţa unor valori conflictuale. Deşi o persoană nu poate simultan, pe deplin, să dorească o
valoare şi negarea acesteia, este posibil sa existe o dublă dorinţă – adică, veleităţi pentru
elemente contradictorii. Cineva poate, de asemenea, să aiba un mix de veleităţi pentru ceva şi
voinţa pentru opusul sau. Acesta din urmă domină dar nu şterge realitatea dorinţei.
Dorinţele sunt un instrument important pentru comunicările interioare. De cele mai
multe ori, mai degrabă prin intermediul veleităţii decât al voinţei, ne înregistrăm intenţiile,
direcţiile atenţiei. Vorbim cu noi înşine prin dorinţe, înainte de o face vreodată prin cuvinte.
Astfel, poate ca mă întreb verbal "să fac în felul acesta?". Termenul „a face în felul
acesta” are sens pentru mine nu pentru ca eu, de fapt, vreau în felul acesta acum, dar doar
pentru ca eu ma directionez puţin înspre această voinţă (dorinţa). Pentru intenţia de „a nu face
în felul acesta”, voi genera o dorinţă în felul acesta, urmată de o arestare voluntară unei astfel
de voinţe. Astfel, dorinţele oferă spiritului un limbaj tacit privind voinţa interioară. Acest
lucru este ocazional prelungit de către artificii simbolice.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

La baza acţiunii voluntare stă întotdeauna o tensiune. Motivul este analizat, evaluat, se
stabileşte un scop şi un proiect. Dorinţa este generată de starea subiectivă conştientă. Dorinţa
este integrată la un nivel mai înalt în intenţie (care presupune centrarea pe acţiune, atingeriea
scopului). Netransformată în intenţie, dorinţa rămâne o simplă stare pasivă, fără a se putea
îndeplini în mod efectiv.
2. Lupta motivelor care se dă datorită ivirii mai multor motive şi/sau a mai multor
scopuri. În desfăşurarea sa sunt implicate instinctele, afectivitatea, gândirea s.a. De exemplu,
îmi propun să învăţ pentru un examen, piedicile sunt numeroase: trebuie să-mi întâlnesc
prietena, să merg la cinematograf, să efectuez o vizită s.a.m.d. Unele sunt mai atrăgătoare,
altele mai puţin, după cum unele sunt mai tentante, mai importante, în timp ce altele,
dimpotrivă. Această luptă, sfârşeşte prin luarea unei decizii. Subiectul trebuie să aleagă, să
delibereze. Acest demers reclamă efort atât în ceea ce priveşte cunoaşterea acţiunii ca atare,
condiţiilor în masură să permită finalizarea, cât şi puterea de a analiza şi de a evalua corect,
repede şi bine natura acţiunii. Adesea, se activează în acelaşi timp două sau mai multe motive,
dar datorită legii exclusivităţii, nu pot fi satisfăcute concomitent. În acest moment sunt
solicitate procese de gândire şi interpretare (comparare, ierarhizare a motivelor concurente).
În urma analizei (luptei) motivelor se prefigurează rezultatul scontat. Dorinţa se află
acum la un nivel nou şi se transformă în intenţie, iar, prin aceasta, motivul se leagă de scop şi
se stabileste un proiect ce cuprinde mijloacele de realizare a scopului. Motivul, cauza care ne-
a determinat să facem ceva, nu trebuie confundat cu scopul, obiectivul la care tindem. O
varietate de motive pot conduce la acelaşi scop.
3.Luarea hotărârii presupune, în primul rând, asigurarea corespondenţei cât mai clare
între motiv şi scop. Acum se evaluează toate consecinţele care decurg din opţiunea făcută, se
impune o anumită variantă de acţiune şi se estimează efortul necesar. Analiza şi lupta
motivelor nu se poate prelungi la infinit, trebuie să coreleze şi să fie controlată retroactiv
printr-un proces de deliberare, de formulare şi adoptare a unei hotărâri.
Hotărârea este un moment esenţial în dinamica actului voluntar, ea marcând o nouă
reorganizare funcţională în sistemul personalităţii, orientandu-l spre scop. Din punct de
vedere operational-instrumental, „vreau" reprezintă un nivel psihologic superior de integrare a
acţiunii, în raport cu „doresc’, întrucât el presupune fixarea deja pe o variantă corectă a
demersului pentru atingerea scopului.
Barierele sunt înlăturate de hotărârea adoptată. Se evidenţiază persoanele care au o
voinţă puternică, punctată la maximum la toate însuşirile proprii acesui proces psihic. Apar,
pentru orice om care-şi impune voinţa – nivelul de aspiraţii, trăsăturile de temperament, cele
de caracter (acelea care sunt, în acelaşi timp, şi de voinţă), sistemul propriu de valori. Este
definitivat planul de desfăşurare a activităţii – cu etapele şi mijloacele de realizare a ei.
Hotărârea poate însemna ori trecerea fermă la acţiune ori, pe baza unei frâne
condiţionate, oprirea actului voluntar, fiind vorba de o abţinere de la executarea acţiunii.
Acest al doilea fapt este adesea tot atât de important ca şi hotărârea imperativă de a acţiona. În
asemenea situatii, elementul incitator şi cel inhibitor alternează în funcţie de situaţie.
Impulsul ia măsuri necesare, în special, în cazul în care cineva este într-o dilemă –
atunci când cineva apreciază (sau dezapreciază) un lucru şi negarea sa în mod egal sau este
indiferent într-un fel sau altul. Daca impulsul nu ar exista, am fi paralizati în astfel de situaţii.
Acest caz poate fi considerat ca un argument suplimentar în favoarea existenţei impulsului,
acceptând voinţa: dacă voinţa nu poate exista fară unele scopuri în minte, de multe ori ar fi
oprită de a mai procesa. Cu atât mai mult, dacă liberul arbitru poate merge împotriva

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

curentului de influenţe dominante, voinţa cuiva se poate deplasa cu atât mai uşor când
influenţele sunt echilibrate, absente sau neclare.
Un anumit grad de conştiinţa este o condiţie sine qua non a voinţei. Dacă nu este
implicată conştientizarea minimă într-un act, acesta nu este cu adevarat voluntar. Deci,
impulsul nu ar trebui să fie considerat un act nechibzuit, inconştient.
4. Executarea hotărârii adoptate implică într-o măsură şi mai mare subiectul, deoarece
îndeplinirea propriu-zisă presupune adevăratul efort. Este momentul de transformare a
hotărâri în acţiunea ce conduce la atingerea scopului. Aceasta necesită implicare, confruntare
cu planul mintal şi condiţiile efective de îndeplinire, modificarea acestora, după caz, precum
şi o mobilizare continuă.
Executarea nu se desfăşoară automat, nu reprezintă o simplă formalitate. Execuţia poate
avea loc în plan intern – atunci când se urmăreşte rezolvarea unor probleme, sau în plan
extern – atunci când acţiunea presupune şi eforturi fizice. Potrivit cu specificul acţiunilor, se
face apel la cunoştinţe, raţionamente, deprinderi, precum şi la materialele, aparatură, ori
utilajele necesare.
5. Evaluarea şi realizarea unor corecţii sunt indispensabile atât pe parcursul unei
acţiuni cât şi la sfârşitul său. Evaluarea, crescând în importanţă cu trecerea timpului, ca şi
întregul act al voinţei, se realizează în două modalităţi – secvenţială şi globală. Secvenţial se
realizează la fiecare etapă, urmărind prevenirea şi corectarea eventualelor erori, iar global
apare la sfârşitul actului voluntar – prin conexiune inversă –, informând asupra reuşitei
acţiunii, asupra posibilelor consecinţe.
6. Verificarea rezultatelor şi formularea unei concluzii intervin de regulă, în cazul
unor acţiuni complexe, de mai mare importanţă, desfăşurate într-un timp mai îndelungat.
Parcurgerea acestor etape reclamă participarea şi efortul în toate etapele. Cantitatea de efort
depus depinde de experienţa subiectului, condiţiile în care acţioneaza, noutatea sarcinii.
Autoreglarea actelor voluntare nu se face automat, ca în cazul actelor involuntare, ci în
mod conştient, potrivit funcţiei de reglare a conştiinţei. Această autoreglare se formează în
cursul ontogenezei, existând diferenţe interindividuale. Evaluarea corectă a rezultatelor
permite formularea unor concluzii utile în viitoarele acţiuni.
Nu toate fazele sunt acceptate în structura actului voluntar. Se contestă, de exemplu,
valoarea deliberării. Sartre spune: „când eu deliberez, jocurile sunt deja făcute". Astfel
deliberarea poate părea doar o comedie, o raţionalizare a posteriori, dacă suntem de acord cu
faptul că mare parte din actele noastre sunt determinate inconţtient. Acordând deciziei rolul
prioritar în structura actului voluntar, se minimalizează valoarea şi importanţa celorlalte etape
(conceperea, deliberarea).
Fazele actului voluntar nu parcurg ordinea schemei clasice: momentele se pot inversa,
se poate reveni asupra uneia dintre faze, lucru care poate compromite şi alte faze.
Sunt situaţii în care decizia luată nu poate fi dusă la final, execuţia având de aceea un
rol determinant al fazelor. Ea reprezintă îndeplinirea proiectului.
Voinţa înseamnă nu doar îndeplinirea actului, ci şi capacitatea de a stopa, a amâna
reacţiile în faţa solicitărilor mediului. Amânarea, conform lui Ralea, este posibilitatea de a se
manifestea controlat, reţinut, raţional, dominat de reacţii variate, conştiente; presupune
construirea unui drum liber, posibilitatea de a alege cele mai potrivite mijloace de acţiune, de
a le varia, restructura. Amânarea constituie posibilitatea omului de a-şi realiza scopuri mai
complexe deschizând calea propriei sale afirmări.
Am analizat voinţa din prisma termenilor şi condiţiilor ce o înconjoară, precum şi a

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

posibilelor căi de acţiune alternative, urmate de evaluare, prin care cineva îşi alege scopurile
şi mijloacele preferate. Se poate argumenta că o astfel de descriere a voinţei este circulară, din
moment ce cogniţia şi valorizarea implicate par a presupune acte de voinţă anterioare. Mai
mult decât atât, imaginarea de obiective şi mijloace implică proiectarea de imagini psihice,
care este în sine un act de voinţă. Astfel, conceptul de voinţă poate parea incoerent din punct
de vedere logic, cu exceptia cazului în care am asumat astfel de obiecţii.
Trebuie doar să recunoaştem că unele acte voliţionale sunt primare, astfel încât acestea
nu necesită cercetare cognitivă anterioară, proiecţie a obiectivelor sau mijloacelor, valorizare
sau alegerea deliberată. Astfel de dorinţe pot fi clasificate ca nazuri sau capricii (fără
conotaţie peiorativă). Pentru coerenţă teoretică, trebuie să admitem astfel de "acte
nejustificate" sau "impulsuri iniţiale". Acestea erup din înăuntrul nostru, din nimic. Ce este
firesc la ele, este că acestea sunt neinfluentate, nu sunt de înţeles cu referire la orice motiv.
Totuşi, ele încă mai au o "cauză" într-un sens mai larg: este sinele care hotărăşte. Când
vorbim despre un act al voinţei, trebuie să ne amintim de înţelesul exact, şi anume: „libertatea
sinelui de a vrea”.

2.2. COMPORTAMENT ŞI AUTOREGLAJ VOLUNTAR; DECIZIA ŞI


REZOLVAREA DE PROBLEME CA REZULTAT AL INTERACŢIUNII DINTRE
GÂNDIRE ŞI VOINŢĂ.

Voinţa este un proces psihic prin care un individ se decide asupra şi urmează un anumit
curs de acţiuni. Este definită ca o luptă a scopurilor şi este o funcţie psihologică primară a
omului, pe lângă afecţiune, motivaţie şi cunoaştere. Procesele voliţionale pot fi aplicate
conştient şi pot fi automatizate sub forma obiceiurilor. Majoritatea concepţiilor despre voinţă
din ziua de azi o ilustrează ca pe un proces de control al activităţii care poate deveni
automatizat.
Sinele este centrul personalităţii noastre şi a “vieţii” noastre personale. Dintr-o
perspectivă ontologică, sinele are o varietate de abilităţi de activitate, sau funcţii, care pot fi
clasificate în trei mari categorii: cunoaştere, voinţă şi apreciere.
Din punct de vedere epistemologic, se poate ca noi să cunoaştem sinele ca pe o
“entitate” distinctă imaginând-o ca un centru comun aparent al tuturor experienţelor cognitive,
voliţionale şi de apreciere (un proces care ar putea fi numit "intrapolare") şi prin supoziţii
conceptuale. Dar noi trebuie, de asemenea, să recunoaştem că sufletul nostru are o auto-
conştientizare directă. Numai pentru admiterea unor astfel de dovezi directe ale sinelui şi
funcţiilor sale, pe care le-am numit "intuiţie", putem explica abilitatea noastra de a discerne
acte speciale de cunoaştere, voinţă sau de apreciere, chiar şi atunci când astfel de acte nu au
adus rezultate fenomenale.
Astfel, avem patru teatre de experienţă de luat în considerare: cel mai intim (în sensul
de "sine"), mental, corporal şi exterior (dincolo de propriul corp).
Funcţiile de bază ale cunoaşterii, voinţei şi aprecierii sunt operative şi se află în fiecare
din aceste patru regiuni (interior, mental, corporal şi exterior). Locul lor primar este, totuşi,
sinele.
Cunoaşterea se referă în primul rând, la un eveniment al sinelui, evenimentul de a fi
conştient de unele lucruri specifice, fie că acela să fie în sine însuşi, sau un fenomen fizic sau
mental dincolo de el. Cunoaşterea este ceea ce se întâmplă cu relaţia conştienţei dintre subiect

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

şi obiect, având ca principal proces gândirea. Cunoaşterea este finalitatea spre care tind toate
procesele cognitive. Senzaţia, imaginaţia şi raţionamentul nu sunt acte ale cunoaşterii în sine,
ci procese care prezintă sufletului date abstracte sau concrete pentru cunoaştere. Organele
fizice şi semnalele senzaţiei nu constituie, în sine, percepţia, dar o fac cât de mult posibilă.
Când amintirile sau invenţiile sunt afişate în minte, nu este mintea aceea care le percepe, ci
eul. Când un concept este construit, sau când o relaţie este propusă sau o inferenţă este
stabilită, atunci eul însuşi va înţelege.
În acelaşi fel, voinţa se referă în primul rând, la un eveniment în sine. Atunci, subiectul
doreşte în mod direct ceva specific, pentru care toate dorinţele aparente dincolo de sine sunt
doar consecinţe directe sau indirecte ale unei astfel de acţiuni interioare. În mod similar,
valorizarea este ceva care ţine de sine înainte de orice altceva. Numai în sine cele trei funcţii
pot fi distinse, uneori, în mod clar, deoarece, în cele mai multe cazuri, ele sunt foarte strâns
interconectate. Acest lucru este evident atunci când vom considera, în detaliu unele legaturi
dintre ele.

a. Cunoaşterea (într-un sens larg, incluzând toate ţintele cognitive) utilizează voinţa ca
un instrument în diverse moduri. Acest lucru este, de multe ori adevarat chiar şi în sine. De
exemplu: este nevoie de voinţă pentru a direcţiona şi intensifica atenţia, chiar dacă este
dirijată către interior sau exterior.
Conştiinţa este foarte importantă, şi poate fi de conceput fără voinţă (din moment ce noi
suntem, uneori, conştienţi de lucruri fără să reacţionăm la ele). Dar întreaga voinţă necesită
conştiinţa, şi nu poate apărea fără ea. Acest lucru este adevarat chiar şi referitor la capriciu, şi
tot mai mult despre voinţa cu un scop. Voinţa se distinge de un eveniment spontan mecanic,
prin implicarea conştiinţei în aceasta. Voinţa înseamnă dorinţa liberă. Puterea dorinţei este
proporţionala cu puterea conştiinţei.
"Conştientul" şi "subconştientul" sunt ambele voliţionale, de exemplu acţiunile sau
stările sufleteşti - dintre care unele au rezultate mentale şi / sau fizice, dar nu toate.
Subconştientul diferă de conştient numai în grad: "voinţa involuntară" implică constientizare
minimă, ad-hoc, în timp ce "voinţa voluntară" implică atenţie mai largă, mai cuprinzătoare.
Psihicul este, astfel, în esenţă, nu un sistem mecanic, deşi unele forţe mecanice (condiţii fizice
şi mentale) îl pot afecta, deşi sufletul poate fi influenţat de obiecte fizice şi mentale ale
conştiinţei.
“Inconştientul” nu este parte a minţii, dar în infrastructura sa materială, este parte a
sistemului nervos. Acţiunile strict inconţtiente sau stările nu sunt voliţionale, ci lipsite de
raţiune; acestea sunt generate de către sistemul nervos, la fel cum funcţionează sistemul unui
motor (respiraţie automată, bătăi ale inimii etc.).
Gândirea şi voinţa se găsesc oriunde există sisteme nervoase. La om şi animale mai
mari, acesta din urmă include un sistem nervos central (creier şi maduva spinării), şi unul
periferic cu capacitate senzorială şi motorie. La animalele mai mici, cum ar fi viermii sau
insectele, aparatul fiziologic pentru acestea este mult mai putin elaborat, dar, totuşi,
identificabil. În viaţa plantelor, şi în viaţa unei celule animale singure, nu a fost identificat nici
un organ de conştiinţă.
Mişcarea ce urmează senzaţia nu indică neapărat reacţia voliţională; răspunsul la stimuli
poate fi un reflex. Tot la fel, cel puţin pentru formele superioare de viaţă a animalelor, voinţa,
într-o anumită măsură comparabilă cu a noastră, poate fi asumată, având în vedere
comportamentul lor observabil. O astfel de ipoteză pare în continuare justificată de asemănări

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

majore morfologice şi genetice între ei şi noi, sugerând evoluţia noastră din forme de viaţă
comune. Capacităţile cognitive şi voliţionale ale omului, inclusiv de vorbire şi de raţionament,
sunt semnificativ superioare, sugerând un salt total în evoluţie, dar putem indica diferenţele
notabile din structura şi mărimea creierului pentru a explica acest lucru.
De asemenea, sunt de remarcat realitatea observabilă a interacţiunii sociale între
animale şi / sau om, şi, în special, apariţia culturii în grupurile de oameni. Acestea sunt
indicatori ai gândirii şi voinţei. Ele fac posibilă transmiterea, între contemporani şi din
generaţie în generaţie, a abilităţilor de a trăi (de exemplu, tehnici de vânatoare) şi, în cazul
culturii umane, a cunoştinţelor abstracte şi de istorie, precum şi a averii şi tehnologiei.
În esenţă, diferenţa între animalele "mai mici" şi "mai mari" ar putea fi făcută prin a
spune că primele sunt mai senzoriale şi reflexive, răspunzând imediat la stimuli prezenti în
moduri standardizate, în timp ce acestea din urmă funcţionează din ce în ce mai mult prin
intermediul creierului, de exemplu, referitor la memorie (păstrând şi reamintind senzaţii
trecute), imaginaţie (regruparea amintirilor, visare) şi la anticipare (luând în considerare
alternativele, alegerea), care fac posibile capacităţile lor de percepţie, voinţă şi evaluare în
timp. Printre acestea din urmă, omul excelează, probabil, în principal, datorită dezvoltării
limbajului, gândirii şi a exprimării (probabil concomitent).
Gândirea ar fi fără utilitate practică pentru un organism, dacă nu este completată de
voinţă. Prin inspirarea voinţei, cunoaşterea devine semnificativă ca un instrument de
supravieţuire. Cele mai multe din procesele noastre cognitive depind de acte de voinţă. La
nivel senzorial, de exemplu, deschiderea ochilor sau concentrarea privirii noastre reprezintă
voinţa. La nivel mental, reamintirea sau închipuirea este de multe ori un act voliţional. În
gând, voinţa este necesară pentru a direcţiona atenţia noastră încoace şi-ncolo şi să o
intensifice după caz. Conştiinţa noastră, care nu este infinită, nu ne-ar conduce foarte depărte
fără voinţă. Legătura dintre voinţa şi conştiinţa la organisme nu este, astfel, un accident al
naturii, ci necesară.
La nivel mental, proiecţia de imagini psihice este de multe ori voliţională. Percepţia
utilizează astfel de proiecţie pentru actele fundamentale ale inteligenţei şi raţiunii, şi anume:
din punct de vedere mental indicând spre ceva, delimitand şi separând obiectele percepute,
anulând experienţa, ca şi în captare şi clasificare, formularea de ipoteze şi scenării alternative,
făcând interferenţe logice, şi desigur utilizarea limbajului.
La nivel fizic corporal, vom folosi voinţa pentru a ne pregăti şi urmări obiectele
cognitive. De exemplu: deschiderea ochilor şi privirea, întoarcerea capului pentru a urmări
ceva anume, sau indicarea cu degetul spre ceva, sau întinderea mâinii pentru a atinge ceva,
sau deplasarea corplui în spaţiu pentru a schimba perspectiva.
La nivel fizic extern vom folosi voinţa pentru a creea experimente, manipulând
obiectele, mişcându-ne spre ele, întroducându-le în anumite relaţii reciproce, controlând
condiţiile relative precise ale acestora.
Un important exemplu cu privire la rolul voinţei în gândire este cel al actului de negare
"mental". Actul este mental doar parţial, în sensul de referire la proiecţia unei imagini
mentale. Este, în mare parte un act care ţine de sine (adică, în-sine), un act de intenţie - un act
de dorinţă. Când vorbim despre a fi observat "absenţa" unui obiect fenomenal (să spunem, un
detaliu vizual în domeniul fizic sau psihic), ne referim parţial la percepţie. Desigur, în
percepţie nu putem vedea absenţe; vom vedea numai prezente. Putem raporta că ceva este
absent numai prin compararea câmpului vizual testat cu o imagine (prin care obiectul căutat
este vizualizat). Doar dacă nu am găsit nimic asemănător obiectului imaginat în câmp vizual

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

testat, am spune: "acesta este absent". Pentru a "nega" ceva, este nevoie de proiecţie mentală,
dar şi de dorinţa de "a pune" acel obiect proiectat psihic în campul vizual şi dorinţa de "a îl
scoate" pentru a semnala nereuşita testului. Numai astfel, obţinem o înţelegere interioară a
ceea ce înseamnă negare.
Un alt exemplu este actul de abstracţie, prin care se formează concepte. Acesta constă în
concentrarea pe un(ele) aspect(e) comun(e) pentru două sau mai multe experienţe sau
concepte, fără a se ţine seama de diferenţele lor. O „decupare” selectivă a conţinutului este
implicată, precum şi o intenţie negativă realizată de către voinţă. Vom pretinde ca un lucru din
ceea ce am observat nu este acolo, pentru a evidenţia asemănările observate.
Un al treilea exemplu este următorul: Când ne gândim la alte persoane sau animale, de
obicei, ni le imaginăm într-o anumită măsura în acţiune, de multe ori în raport cu noi înşine.
Închipuirea acţiunilor lor fizice este pur şi simplu făcută de proiecţia psihică a imaginii lor ce
se derulează cu anumite mişcări, ca într-un film. Pentru a ne imagina ce gândesc, avem nevoie
doar să ne imaginam ce am dori ca ei să îşi imagineze, să intenţioneze sau să spuna. Dar cum
ne „imaginăm” dispoziţiile sau acţiunile lor subiective? Din moment ce acestea nu sunt
fenomenale, ele nu pot fi proiectat psihic. Astfel, noi trebuie să le adoptăm, într-o anumită
măsură, în propriul nostru sine. Cu toate acestea, de obicei nu am dori să le adoptăm pe
deplin: de exemplu, noi n-am uri pe cineva doar pentru a ni-l imagina pe altcineva urându-l.
În schimb, vom genera o dorinţă, suficient încât sa ne îndreptăm cunoaşterea în direcţia dorită
şi apoi am adăuga: "idem pentru ...".

b. Voinţa (într-un sens larg, incluzând toate consecinţele obiective ale voinţei) necesită
şi implică gandirea.
Voinţa necesită un anume grad de conştientizare. Orice act de voinţă are nevoie de o
cantitate minimă de luciditate pentru a fi înfăptuit. Cu cât implicam mai mult gândirea în
canalizarea voinţei, cu atât acest act devine mai important, până în momentul în care ne
implicăm cu toată atenţia şi toate forţele. Tot ceea ce gândim şi facem este important în
demersul voinţei. A fi conştient de influenţele care pot apărea nu înseamnă a-ţi umple
gândurile cu idei irelevante, ci, din contră, a le goli de orice care ar putea împiedica bunul
mers al lucrurilor.
Un alt aspect important al gândirii este intenţionalitatea, direcţia în care ţintim. Putem
spune astfel că lucrul spre care ţintim este scopul nostru, obiectivul pe care încercăm să-l
atingem. Dacă ceea ce se obţine nu este însă ceea ce ne-am propus de la început, rezultatul
fiind doar un efect secundar al acţiunii noastre, afirmăm despre acesta că este neintenţionat.
Un al treilea mod în care gândirea este implicată în voinţă este prin deliberare. Aceasta
pune voinţa „pe drumul cel bun”. Aceasta poate fi o decizie rapid, aproape instantanee, la fel
cum poate apărea doar prin investirea unei perioade mari de timp, efort, care implică o vastă
cercetare şi alegeri complexe, având ca rezultat o hotărâre graduală. Acţiunile deliberate
implică de asemenea ajustarea continuă, astfel încât subiectul să se poată păstra pe drumul cel
bun către ţintă.
Voinţa implică un singur act sau o întreagă serie. Gradul de atenţie, efort şi specificitate
implicat în fiecare din aceste acte este o măsură a strădaniei noastre, a cât de mult am încercat
să atingem scopul.
Un al patrulea aspect al canalizării voinţei are legătură cu cunoaşterea condiţiilor şi a
consecinţelor acţiunilor întreprinse. La atingerea unui scop, există mereu două posibilităţi:
prima, ca totul să iasă cum s-a planuit şi a doua, totul să iasă cum s-a plănuit doar dacă

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

lucrurile merg bine. În acest moment avem de-a face cu două concepte, şi anume incidenţa si
accidentul. Daca primul concept se referă la faptul că atingerea scopului a fost neintenţionată,
al doilea exprimă o întâmplare, ceva neprevazut care s-a întâmplat.
Trebuie să se delimiteze de asemenea consecinţele prevăzute de cele neprevăzute. Cele
prevăzute pot fi atât inevitabile, cât şi evitabile, în timp ce coincidenţele neprevăzute sunt
mereu inevitabile, deoarece ne dăm seama de existenţa lor abia după ce au apărut. Bineinţeles
că există diferite nivele de aşteptări, în funcţie de probabilitatea ca evenimentul anticipat să
apară în respectivele circumstanţe. Un incident neaşteptat a fost fie neprevăzut, fie considerat
imposibil.
Gândirea intervine şi prin intermediul conştientizării responsabilităţii. Acţiunile
declanşate de voinţă implică responsabilitatea, estimată prin raportare la diferiţi factori.
Influenţele asupra voinţei care pot fi considerate incluse în categoria celor psihologice,
operând la nivel conştient sau subconştient, nu diminuează sau scad liberul arbitru sau
responsabilitatea subiectului. În estimarea responsabilităţii se apelează uneori şi la
circumstanţe agravante. Acest concept poate fi înţeles în două feluri:
Primul, ca referire la condiţii şi contexte care au afectat cursul evenimentelor. Un astfel
de exemplu este furtul unei pâini, care în cazul în care a fost făcut cu scopul hrănirii familiei
în lipsa banilor, este mai puţin grav decât in cazul în care a fost făcut de o persoană care avea
bani şi a făcut-o din egoism.
Al doilea se referă la influenţe care afectează voinţa subiectiv, trecând prin sfera
cognitivă. Este exemplul martorului la o crimă care nu o raportează poliţiei. Dacă nu face asta
pentru că a fost ameninţat că fiul său va fi rănit, va avea circumstanţe atenuante, faţă de cazul
în care nu a spus nimic, ba chiar a încercat s-o ascundă încercând să evite o eventuală
invinovăţire.
Există însă şi cazuri în care subiectul poate avea o parte a responsabilităţii asupra
acţiunilor înfăptuite de două sau mai multe persoane. Dacă fiecare din acţiunile individuale
ale persoanei are o pondere identificabilă în rezultat, se spune că are o responsabilitate parţială
proporţională.
În cazul responsabilităţii indirecte în acţiunile altei persoane, se va afla în ce măsură
subiectul ştia şi putea preveni acţiunea, în ce măsură a facut-o sau nu, precum şi cantitatea de
efort pe care a depus-o pentru a schimba cursul evenimentelor.
La nivel psihic şi fizic, voinţa utilizează gândirea nu numai pentru a identifica
obiectivele şi mijloacele generale, dar şi pentru a cerceta mediul actual şi, astfel, se obţine o
reacţie a acestuia care permite testarea unor acte de voinţă particulare şi, dacă este nevoie,
corectarea acestora sau mai precis localizarea lor, care creşte şansele unui succes final.
În cadrul sinelui, deşi unele acte de voinţă pot fi lipsite de obiectiv, voinţa este, de
obicei, precedată de cunoaştere care identifică finalurile şi semnificaţiile unor acte de voinţă
mai mari, şi aşa stabilileşte intenţia actului de voinţă punctual. Chiar şi în cazul impulsurilor,
cunoaşterea exploratorie a condiţiilor din interior şi exterior poate fi implicată.
În acest moment este necesară şi o discuţie a aspectelor care pot interveni în calea
voinţei, influenţând, mai mult sau mai puţin, liberul arbitru.
Influenţa se referă la relaţia dintre acţiunea subiectului şi elementele care fac
exercitarea voinţei mai uşoară sau mai grea. Influenţele nu sunt condiţii suficiente pentru
voinţă, dar sunt eficiente în sensul că fără acestea, actul vrut ar fi improbabil, şi totuşi cumva
posibil. Influenţele pozitive facilitează lucrurile, în timp ce influenţele negative le
îngreunează. Cel mai uşor mod de a vizualiza acest lucru este a ne imagina că o persoană

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

împinge un obiect pe un deal. În timp ce urcatul dealului este analog influenţei negative
(persoana împinge obiectul în sus pe deal), coborâtul, celei positive (persoana trage obiectul
în jos pe deal). Este evident faptul că persoana va depune mai puţin efort la coborâre decât la
urcare, la fel cum influenţele pozitive uşurează sarcina subiectului, spre deosebire de cele
negative. Agentul trebuie să fie conştient de acestea, pentru că ele să se poată numi influenţe.
Atât condiţionările, cât şi influenţele afectează acţiunile, dar nu în feluri comparabile.
Influenţa este un tip special de condiţionare, diferit prin aceea că operează specific în mediul
conştiinţei.
Influenţa implică tendinţe pozitive sau negative, tentaţii sau îndemnuri în acţiunile
voluntare. Dacă aceste tendinţe au fost în direcţia în care era îndreptată şi voinţa, aceasta a
fost facilitată. Dacă a fost împotrivă, voinţa a trebuit să o traverseze. Agentul este întotdeauna
liber să accepte sau să refuze să urmeze o influenţă. În genegral, cu cât un act de voinţă va
cere mai mult efort, cu atât este mai puţin probabil să fie făcut, şi cu cât cere mai putin efort,
cu atât va fi făcut mai repede şi mai sigur. Totuşi, un agent slab este influenţat mai uşor să-şi
reorienteze voinţa decât unul puternic, care îşi va orienta toate eforturile pentru a depăşi
influenţele puternice. Nu este exclus cazul în care agentul va investi o mare cantitate de efort,
va întâmpina mari rezistenţe dar în final va atinge scopul, oricât de îndepărtat ar fi acesta.
Postulatul libertăţii de voinţă este ca o influenţă nu are niciodată singură destulă putere
pentru a produce un efect. Condiţiile din jur îi permit acesteia să acţioneze, însă cuvântul final
îi revine întotdeauna agentului. Dacă apare starea de necesitate, nu mai putem vorbi de
posibilităţi ale voinţei, şi deci, nici de influenţă. Pe de altă parte, subiectul poate să se mişte
foarte bine şi în absenţa influenţelor, demonstrând astfel că influenţa nu este un criteriu
suficient sau necesar pentru voinţă.
Influenţele care acţionează asupra noastră sunt multiple şi complicate. Le putem vedea
colectiv ca pe una singură, dar este mult mai eficient să le descompunem analitic: unele indică
într-o direcţie, altele în alta. Însumându-le, vom avea de-a face cu o influenţă pozitivă,
negativă sau nulă. Mai mult, când trebuie să se ia o decizie, fiecare opţiune are o astfel de
rezultantă, în aşa fel încât alegerile pot fi ierarhizate în funcţie de grad şi polaritatea
influenţelor care le privesc. Influenţele nu trebuie aşadar privite ca forţe izolate, deoarece ele
interactionează frecvent şi se modifică unele pe altele.
Trebuie să luăm în considerare existenţa a variate subdivizii ale influenţei. Putem vorbi
astfel despre:
Informaţie, formată din informaţii preceptuale sau insight-uri conceptuale, care nu
trebuie neaparat să fie adevărată, ci doar sa fie crezută.
Emoţie, simţită în corp sau în cap, concretă sau abstractă. Deşi informaţia poate
influenţa prin emoţie, o poate face şi fără ca emoţia să fie implicată. Putem distinge trei tipuri
de emoţii: viscerale (în corp) datorate unei senzaţii fizice, visecrale cu origine psihosomatică
şi mentale. Trebuie menţionat şi faptul că o emoţie poate exista şi fără a fi conştientizată,
moment în care avem de-a face cu o emoţie subconştientă. Astfel, emoţiile influenţează
acţiunile în două sensuri: simplu/direct şi complex/indirect.
Incitarea este un concept adiţional al influenţei. Incitarea poate fi definită ca influenţa
intenţională. În cazul influenţei neintenţionale sau accidentale, agentul nu-şi presupune să
influenteze voinţa celuilalt, dar în atingerea scopului său, a produs fără intenţie modificări în
traseul celuilalt. Prin contrast, incitarea apare dacă unul din scopurile agentului a fost chiar
modificarea traseului celeilelte persoane, influenţarea acesteia.
Pentru existenţa incitării sunt necesare influenţa şi intenţia. În absenţa uneia din acestea

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

deja nu mai vorbim despre incitare. Acestea nu exclud liberul arbitru şi nici conştientizarea.
Trebuie să diferenţiem intenţiile generale de cele mult mai specifice. Cel mai evident caz de
incitare este intimidarea. Aceasta presupune o ameninţare cu forţa şi folosirea acestia
împotriva unei persoane iubite de catre subiect, pentru a-l determina să facă anumite lucruri.
Majoritatea tipurilor de incitare sunt psihologice, variind de la promisiuni ce privesc avantaje
sau recompense, şi până la ameninţări cu dezavantaje şi pedepse. Incitarea prin folosirea
limbajului poartă numele de persuasiune. Putem face aici o serie de distincţii, cum ar fi
ordinele (de la un superior), ameninţările (de la egal sau inferior), instructajul (de la profesor),
exemplul (de la un model), sfatul (de la un prieten) şi aşa mai departe.
Într-o relaţie de influenţă reciproca dintre două persoane, putem avea de-a face cu două
situaţii, competiţia şi cooperarea.
Se va menţiona sumar şi problema pasării responsabilităţii. Actele voilitive sunt în
principal responsabilitatea agentului lor, indiferent de cât de multe influenţe pot fi depistate,
atâta timp cât el beneficiază de liberul arbitru. Atunci când considerăm influenţele umane, şi
mai ales cele intentionate, este nevoie să fie împărţită vina atâta vreme cât sunt mai multe
persoane implicate. Evident, influenţa involuntară implică o parte mai mică de
responsabilitate din partea celui care a influenţat.
c. Valorizarea implică şi este implicată în gândire şi voinţa, îin diverse feluri.
Valorizările trebuie să fie clar diferenţiate de emoţii. Primele reprezintă poziţii voluntare
sau atitudini ale sinelui, acestea din urmă sunt de reacţii în minte sau corp. Emoţiile nu
determină neaparat sau în totalitate valorizări. Emoţiile pot determina valorizări ulterioare
într-o anumită măsură, în sensul de a le influenţa. Într-adevar, de multe ori acest lucru se
întâmplă în măsura în care majoritatea oamenilor consideră că sentimentele lor sunt
argumente puternice, se identifică cu ei şi sunt ghidaţi de către acestea. Dar astfel de emoţii
sunt ele însele efecte ale valorizărilor anterioare. Acestea sunt consecinţele psihice şi / sau
fizice ale voinţei, influenţată de astfel de valorizări. Nici valorizările nu sunt neapărat
raţionale. Într-adevar, ele pot fi influenţate de considerente raţionale, însă, oricât de puternică
ar fi, o astfel de influenţă nu este niciodată determinantă.
Astfel, în cele din urmă întreaga valorizare este pur voluntară. Valorizarea oferă sau
acordă valoare. Lucrurile au valoare pentru ca agentul în cauză le-a alocat-o. Chiar dacă
cineva nu s-ar identifica cu emoţiile sale, s-ar identifica cu valorizările sale cele mai profunde.
Valorizarea în cadrul sinelui este un eveniment special, atât un act cognitiv cât si unul
de voinţă. Pentru a evalua ceva, este pretins a identifica valoarea sa în raport cu o anume
normă. Într-o scară comparativă - acesta este un act cognitiv. Apoi, valorizarea atribuie o
intenţie pozitivă sau negativă corespunzatoare unui act de voinţă ulterior - acesta este un act
voliţional.
În mod evident, valorizarea nu se produce într-un vid, ci în raport cu un anumit subiect
şi un mediu, care trebuie să fie cunoscute. Subiectul poate fi sinele, conştiinţa, trupul sau
presupuse ego-uri externe. Mediul implicat în evaluare reprezintă sfera presupusă sau
aparenţa a acţtiunii sau recţiei acelui subiect particular.
Valorizarea apare, de asemenea, relativ la actele cognitive – considerând că un astfel de
act conduce la adevăr sau neadevăr. În forma sa primitivă, o astfel de valorizare a percepţiilor
de acest fel apare ad-hoc, cu grade diferite de claritate ş de valabilitate (sau "adevar-valoare").
Într-o formă mult mai avansată, aceasta este ceea ce ştiinţele logicii şi de metodologia
intenţionează să facă: pentru a afla exact în ce condiţii, în general, elemente de cunoştinţe şi
de procese de inferenţe pot fi considerate valide sau invalide.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Valorizarea este implicată în toate sau în cele mai multe acte de voinţă, deoarece acestea
din urmă sunt, în general (aparent, cu excepţia impulsului) orientate spre lucrurile aparent de
valoare şi departe de lucrurile considerate non-valori.
Toate cele trei funcţii ale sinelui pot implica limbaj verbal, dar nu au nevoie de acest
lucru. Cuvintele îşi capătă sensuri prin intenţia sinelui. Ele sunt de asemenea produse ale
voinţei, cum ar fi proiecţiile psihice de imagini sau sunete sau simbolurile relatate fizic sau în
scris. Cuvintele sunt uneori utile, dar uneori pot fi confuze.
În contexte cognitive, cuvintele ne ajută pentru a înregistra, ordona şi comunica o
multime de informaţii, într-o manieră imposibil de realizat fără. Dar cuvintele devin contra-
productive atunci când ne opresc de la a ne referi la experienţe proaspete, şi atunci când ne
blocăm în modelele lor simbolice.
În contexte volitive, cuvintele pot fi utile ca instrumente de predare sau de învaţare, de a
transmite informaţii sau instrucţiuni de la o persoană la alta. Dar ele pot ocupa de asemenea,
atentia noastra şi ne pot impiedica să ne concentrăm la ceea ce avem de făcut.
Într-o valorizare, cineva poate eventual folosi adjective ca bun sau rău pentru a-şi
exprima intenţiile, dar aceste cuvinte pot deveni înşelătoare în cazul în care cineva uită de
natură esenţialmente intuitivă a evaluării.
În special, ar trebui să analizăm cititul şi scrisul, formate dintr-o serie complexă de acte
de percepţie şi voinţă, atât fizice cât si psihice. Citind un text, o persoana vizualizează literă
cu literă şi apoi, din punct de vedere psihic, le comparp cu forme şi sunete (pe care le poate
exprima oral sau mental) deja cunoscute şi le grupează în cuvinte întâlnite anterior, ale căror
înţelesuri deja îi sunt cunoscute (în cazul în care se pierde corespondenţa unuia dintre ele, se
pot căuta).
Scrisul implic, la început, trasarea formelor literelor din propria memorie, acea formă
pe care cuvântul o are (pe care cineva poate, din nou, sa o exprime mental sau oral), apoi
mişcându-şi braţele, mâinile şi degetele în poziţii adecvate pentru a scrie (sau pentru a tipări)
acele forme.
Evident, gândirea, voinţa şi valorizarea sunt strâns legate împreunî în cele mai multe
situaţii, deşi le putem distinge în situaţii foarte simple ce se petrec în sine. Trebuie menţionat
şi faptul că influenţele pot avea efect asupra celor trei. Deşi noţiunea de influenţă vizează în
primul rând voinţa, se referă de asemenea, şi la cunoaştere, precum şi la valorizare.
În ceea ce priveşte cunoalterea, deli în sine este independentă de influenţă, am putea fi
influenţaţi în funcţie de ceea ce căutăm, ceea ce ne permitem să vedem sau nu vedem,
direcţiile cercetării noastre, şi aşa mai departe. Acest lucru afectează scopul, nu conţinutul
experienţei noastre. Noi putem fi, de asemenea, beneficiari de informaţi conceptuale ş
metodologice (care pot fi corecte sau greşte) de la profesorii noşri sau din alte surse. Desigur,
toate vor construi baza noastră de date, contextul de cunoştinţe la care ne vom referi în
hotărârile noastre. În plus, modul nostru de interpretare a unor astfel de date poate fi afectat.
Cât despre valorizare, fiind, în esenţă, un act de voinţă, poate fi influenţată în mod
direct. Valorizările noastre variază considerabil în timp şi în funcţie de situaţie. Dacă suntem
atenţi, putem repera influenţele care cauzează variaţiile lor. De exemplu, un nou model de
maşină poate părea la prima vedere urât si, apoi, în timp - eventual, din cauza unei campanii
publicitare foarte bune - poate deveni, dimpotriva, foarte atractivă!

În momentul în care autoreglajul voluntar nu mai intervine în aşa mare măsură, avem
de-a face cu următoarele două tipuri de comportamente:

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Obiceiuri
O problemă aparent relativă la libertatea voinţei o reprezintă forţa obiceiurilor, bune sau
rele. Dacă avem liber arbitru, cum se face că avem anumite obiceiuri de care, câteodată, ne
este atât de greu să scăpăm? Unele obiceiuri, odată prinse, rămân cu noi pe tot parcursul vieţii,
devenind a doua noastră “natură”.
Putem defini un obicei ca pe orice comportament de tip voliţional (răspuns la stimuli)
care, datorită performanţelor sale repetate în trecut, a devenit mai uşor de a fi făcut. Forţa
obiceiului devine influenţa asupra voinţei, specială prin faptul că este dobândită şi consolidată
prin repetare. Cu cât mai des şi necugetat ne permitem a face ceva prost, cu atât este mai
probabil să facem la fel din nou.
Obiceiurile par să fie datorate fenomenului de completare. Se pare că este vorba de o
lege a psihicului şi anume că orice act voliţional creşte uşurinţa pentru a da un răspuns similar
în circumstanţe similare. Astfel, o voinţă anterioară influentează o voinţă ulterioară, în bine
sau rău. Efectul de bulgăre stă la baza formării obiceiului. Această lege detaşează mult mai
precis cu se formează obiceiurile: fiecare act puternic produce o contra-influenţă pentru
următoarea oportunitate, făcând-o mult mai dificilă. Nu se specifică, măsura exactă a
influenţei, însă nu este infinită. Procesul de formare a obiceiului sau obişnuinţei constă în a
răspunde în mod repetat, într-un anumit mod, la un anumit fel de stimuli. Astfel, obişnuitul
sau uzualul este o reacţie cvasiautomata sau rutina pe care am instituit-o, mai mult sau mai
putin, de-a lungul timpului, pentru bine sau rău. Am achiziţionat un model de comportament
'implicit', care poate fi rupt doar de un program voluntar sau de corecţie.
Putem distinge între un obicei de activitate şi de un obicei de pasivitate. În primul caz,
unele voinţe pozitive sunt implicate în modelul comportamentului în cauză. În al doilea caz,
obiceiul constă în a nu voi ceva care ar fi putut să fie dorit în anumite circumstanţe, în aşa fel
încât stimulii să fie ignorati. Obiceiurile pe care le aprobăm, în mod normal, nu constituie o
problemă, deşi am putea concepe noi situaţii în care, cel puţin, am dori să le ascundem.
Obiceiurile pe care le evaluăm, într-un fel ca auto-distructive, într-un fel, am dori să le evitam.
Obsesii şi constrângeri.
Dacă vom susţine liberul-arbitru, va trebui, de asemenea să ţinem seama de obsesiile şi
constrângerile pe care mulţi dintre oameni le-au experimentat la anumite nivele şi momente
din viaţa lor. Obsesia se referă la orice emoţie sau gând persistent şi recurent, mai ales cele
nedorite, care nu pot fi oprite după dorinţă. Contrângerea se referă la un impuls aparent
irezistibil sau un îndemn de a acţiona într-un anumit mod, mai ales un fel de nedorit.
Multe teorii psihologice au fost construite în jurul unor astfel de evenimente aparent
involuntare în viaţa noastră interioară şi exterioară. Unele sunt optimiste, crezând că oamenii
îşi pot depăşi punctele slabe şi se pot redresa. Altele sunt pesimiste, considerând că oamenii,
de cele mai multe ori, sunt doar marionete într-un spectacol pe care ei nu l-au scris ci doar l-
au privit. Este semnificativ faptul că primele teorii tind să ne încurajeze la provocare, întrucât
acestea din urmă tind să promoveze resemnarea noastră. Primele uşurează virtutea; ultimele
viciul.
Acum, propriul sine poate încerca şi recupera controlul asupra situaţiei, dorind să
găsească liniştea minţii, serenitatea, calmul. Încearcă, dar fără succes. Dar, cu privire la partea
voluntară, cum poate acţiona sinele împotriva propriei voinţe? Cineva ar putea propune ca o
explicaţie a obsesiilor şi constrângerilor ar fi aceea ca eul este auto-divizibil, că poate împărţi
în sine părţi de conflict. Ce este voluntar pentru o fracţiune este involuntar pentru cealaltă. Un
compartiment poate ascunde lucruri de altul. O parte poate face cereri celeilalte, si să fie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

ascultată sau ignorată.


În ceea ce priveşte obsesia, teoria de mai sus, referitoare la liberul-arbitru, nu exclude
cum creierul poate bombarda subiectul, cu variate impresii. Faptul ca eul nu întotdeauna are
puterea de a opri astfel de intrare involuntară după dorinţă, nu va pune la indoiala liberul-
arbitru. Sosirea incontrolabilă a datelor nu reprezintă o problemă de obsesie în sine, din
moment ce voinţa nu este implicată.
Prin urmare, să ne concentrăm atenţia către comportamentul compulsiv: care este
natura sa, cauza si leacul? Vointa este aici condusă mai mult indirect negativ decat direct
pozitiv. Este mai mult atrasă înăuntru decât condusă. Acest lucru face constrângerile deosebit
de subtile: ele nu se datorează prezentei unei anumite tentaţii sau obstacol, ci absenţei unui
lucru. Existenţa comportamentui compulsiv, prin urmare, nu trebuie să fie considerată ca
punerea la îndoială a liberului-arbitru. Voinţa este influenţată, într-adevar, aici ca şi în toate
cazurile, dar ceea ce influentează este relativ ascuns. Din acest motiv, este deosebit de dificil
pentru simpla voinţă să depăşească influenţele compulsive.
Dorinţa nu este dovada nevoii. Oamenii pot face şi fac lucruri dorite care le cauzează lor
(şi altora) mult rău.

2.3. CALITĂŢILE VOINŢEI.


Voinţa se dezvoltă în procesul activităţii, sub influenţa educaţiei, pe masura acumulării
experienţei personale. Treptat, se dobândesc anumite calităţi de voinţă care caracterizează
capacitatea de efort voluntar a unei persoane. Calităţile voinţei, precum şi lipsa lor, se
integrează în structuri superioare şi devin trăsături de caracter. Astfel, dezvoltarea voinţei
contribuie la dezvoltarea personalităţii. După tipul de activitate şi de efort exersate, voinţa se
poate specializa.
Puterea voinţei se exprimă în intensitatea efortului de care este în stare individul pentru
a-şi atinge scopul, pentru depăşirea obstacolelor, piedicilor, greutăţilor ce-i apar în cale în
cadrul fiecărei etape a acţiunilor voluntare.
Aceasta este caracteristica cea mai reprezentativă a unei voinţe puternice. Sigura,
aceasta calitate poate avea efecte dezastruoase atât asupra subiectului, cât şi asupra scopului
spre care îşi îndreaptă eforturile. Aceste efecte apar atunci când voinţa este folosită într-un
mod dominant, opresiv. Educarea acestei calitati, mai ales autoeducarea ei depinde de motive,
de claritatea scopului vizat. O înţelegere bună a puterii, intensităţii voinţei trebuie să ţină cont
de natura duală a acesteia: puterea trebuie să fie cunoscută, eventual întărită şi apoi aplicată cu
înţelepciune. În acelaşi timp, trebuie ţinut cont că există şi acte voliţionale care nu necesită
efort în anumite momente (intenţie, evaluare, hotărâre). Opusul puterii este slăbiciunea
voinţei, care implică nerealizarea efortului voluntar.
Perseverenţa este capacitatea de a urmări desfăşurarea actului voluntar, în ritm
continuu şi fără a dezarma în faţa unor obstacole. Perseverenţa constă în menţinerea timp
îndelungat a efortului. Aceasta se manifestă în lupta cu greutăţile, obstacolele de tot felul.
Acela care crede în sine, în natura motivelor şi claritatea scopului urmărit, indiferent de timp,
continuă.
Dacă în general, şi mai ales la început, are nevoie de un act de voinţa specific, mai
tarziu poate persista singură, sub forma unei trăsături de caracter. Această calitate se corelează
cu consecvenţa şi intransigenţa. Perseverenţa trebuie însă deosebita de încăpătânare, care
presupune urmărirea unui scop chiar şi atunci când este clar că imprejurările nu oferă nicio
şansă de reuşită.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Consecvenţa este “fidelitatea” faţă de scopul stabilit şi modalităţile de acţiune pentru


atingerea lui. Atât perseverenţa, cât si consecvenţa nu exclud discernământul, luciditatea în
aprecierea situaţiilor şi nici schimbările atunci când este necesar. Opusul este ilustrat de
încăpăţânare. Atunci când chiar dacă propriile idei sunt greşite şi nu vor conduce la rezultatul
scontat, persoana încăpăţânată nu va dori să le reconsidere sau să renunţe la ele.
Promptitudinea se referă la distanţa în timp dintre deliberare, luarea hotararii şi
înfăptuirea ei. Apare foarte bine ilustrată în etapa deliberării.
Opusul ei, nehotărârea sau tergiversarea, semnifică oscilaţia îndelungată şi nejustificată
între motive , scopuri, mijloace. Aceasta dăunează, întrucat amânarea echivalează uneori cu
nerealizarea. Este foarte important să se ia o decizie promptă, cu atât mai mult cu cât a nu lua
o decizie se poate dovedi mai rau decât oricare altă variantă posibilă. Trebuie totuşi să nu se
confunde promptitudinea şi rapiditatea cu impulsivitatea, în care nu există vreo deliberare.
Graba, caz în care nu se apreciază cu calm şi discernământ elementele necesare în luarea
hotărârii, este de asemenea opusul promptitudinii,.
Independenţa constă în capacitatea de a lua o decizie şi de a o duce la bun sfârşit; cu
ajutorul ei putem hotărî judecând critic atât propriile opinii, cât şi pe cele ale altora.
Independenţa conlucrează cu adoptarea unei atitudini critice sau autocritice faţă de alţii şi
sine. Dacă privim această calitate din interior, putem constata că a fost foarte des prezentă în
existenţa noastră. O putem resimţi ca pe o energie inteligentă care ne ajută să ne direcţionăm
înspre un scop definit. Dacă nu ar exista independenţă, capacitatea de decizie, este putin
probabil că procesul evoluţiei să fi fost acelaşi. Independenţa şi iniţiativa exprimă gradul de
autodeterminare şi originalitatea liniei proprii de conduită.
Opusele independenţei sunt sugestibilitatea sau influenţabilitatea, adică adoptarea
necritică a influenţelor exterioare, şi negativismul. Acesta din urmă înseamnă respingerea
oricărei sugestii care vine de la altcineva.
Curajul sau barbăţia se concretizează în capacitatea de a risca. Această calitate are două
rădăcini: Prima este recunoaşterea ca securitatea completă şi nelimitată este o iluzie, iar a
doua, ca stimularea oferită de riscuri îţi oferă senzaţia de viaţă şi de claritate, care pot duce la
o foarte bună expansiune a conştienţei.
Curajul trebuie asociat însă cu responsabilitatea. Nu toate riscurile trebuie considerate
curaj.
Autocontrolul presupune conştientizarea, aprecierea şi adecvarea permanentă a
tendinţelor, motivelor, precum şi a acţiunilor concrete anumitor exigenţe, principii.
Autocontrolul are o legătură puternică cu puterea voinţei. Acest lucru se datorează faptului că
puterea voinţei este canalizată cu ajutorul autocontrolului. Un autocontrol bun înseamnă o
autoreglare optimă, menţinerea efortului în direcţia scopului propus şi utilizarea într-un mod
constructiv a energiei investite. O persoană trebuie nu numai să poată să exprime ceea ce
doreşte, ci şi să se poată abţine, să-si amâne stisfacţiile de moment anticipându-le pe cele de
mai târziu, să-şi controleze cât mai bine impulsurile.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

ATENŢIA ( I )

Conţinuturi:
3.1. Modele de abordare a atenţiei.
3.2. Reacţia de orientare.
3.3. Vigilenţa.
3.4. Neuromecanismele atenţiei.
• Comutarea atenţiei
• Orientarea atenţiei
• Atenţia voluntară versus atenţia involuntară.

Obiective:

1. Prezentarea şi analiza modelelor de abordare a atenţiei.


2. Analiza reacţiei de orientare.
3. Analiza stării de vigilenţă.
4. Prezentarea şi analiza neuromecanismelor atenţiei.

Precerinţe:
Nu este cazul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Expunere:

3.1 MODELE DE ABORDARE A ATENŢIEI.


Atenţia este un subiect care a trezit interesul filosofilor înainte de a fi studiată de
psihologi. Aşadar, multă vreme atenţia nu a depăşit cadrul metodei introspective; perspectiva
de abordare s-a schimbat însă odată cu „intrarea în scenă” a metodei experimentale în
psihologie. Studiul atenţiei a progresat odată cu modelele prelucrării informaţiei şi nici în
prezent nu încetează să progreseze.
Locul atenţiei între procesele şi mecanismele psihice este în imediata apropiere a
proceselor senzoriale, chiar înainte de elaborarea răspunsurilor. Mai precis, atenţia îşi găseşte
locul în diferitele etape ale senzoriomotricităţii: foarte aproape de prelucrarea informaţională
primară a caracteristicilor fizice ale stimulului şi chiar în pregătirea motorie a unui răspuns
comportamental. La fel de bine, atenţia facilitează şi susţine procese şi mecanisme psihice
complexe cum sunt gândirea şi memoria.
Atunci când vine vorba de stabilirea locului atenţiei pe harta cercetărilor ştiinţifice,
poate cel mai relevant traseu este cel istoric. Astfel, atenţia a parcurs un drum lung pe această
hartă, de la statutul de facultate de sine stătătoare dat de introspecţionişti, la sublinierea naturii
ei selective prin funţionalişti, spre exacerbarea clarităţii senzoriale dată de reprezentanţii
structuralismului şi până la ignorarea ei totală de către curentul behaviorist. Destinaţia finală
(până în acest moment al evoluţiei psihologiei) este reintroducerea atenţiei în investigaţia
ştiinţifică odată cu apariţia metodelor experimentale şi cu înflorirea curentului cognitivist.
Mai mult decât atât, nu numai metodele şi abordările ştiinţifice au fost cele care au reintrodus
atenţia pe harta problemelor de studiu, ci mai cu seamă natura şi cerinţele vieţii aşa cum o
cunoaştem astăzi.
Studiul atenţiei este una dintre marile direcţii ale psihologiei. Acest lucru se datorează,
în parte şi faptului că atenţia se leagă de conştiinţă, practic- una dintre primele probleme pe
care oameni de ştiinţă precum W. Wundt sau W. James le-au abordat încă de la începuturile
psihologiei (experimentale) ca ştiinţă. Ca atare, multă vreme atenţia a fost luată în considerare
sub aspectul ei selectiv.
O serie de teorii se adresează mai degrabă mecanismelor fiziologice, şi ca atare pot fi
reunite sub cupola teoriilor fiziologice ale atenţiei.
Teoria activării, propusă de Hebb (1949) susţinea faptul că impulsurile aferente
transmise scoarţei îndeplinesc atât o funcţie de semnalizare, cât şi una activatoare, care
corespund atenţiei.
Broadbent a elaborat în 1958 ceea ce avea să devină teoria filtrului. Conform acestei
teorii, atenţia poate fi canalizată, la un moment dat, asupra unei singure surse. Teoria filtrelor
atestă că stimulii pot fi filtraţi pe baza caracteristicilor fizice, înainte de procesarea integrală
realizată de sistemul perceptiv. În viziunea lui Broadbent, atenţia este doar un mod de filtrare
cu capacitate limitată care determină procesarea serială pe care o realizează sistemul
perceptiv. Ca şi limită principală, teoria filtrului nu face referire la influenţa memoriei de
lungă durată sau a semnificaţiei stimulului. Cu toate acestea, unele studii au arătat importanţa
caracteristicilor semantice ale stimulului pentru atenţie.
Teoriile propuse de către Deutsch & Deutsch (1963) şi Norman (1968) arată că, de
fapt, toate inputurile senzoriale sunt analizate, însă doar stimulii selectaţi sunt focalizaţi.
Neisser (1967) dă o notă de procesare graduală atenţiei, şi implicit conştiinţei. Conform

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

lui Neisser, atât caracteristicile stimulilor cât şi factorii semantici joacă un rol în procesul
atenţiei. Argumentul cel mai puternic, care înscrie concepţia lui Neisser pe linie cognitivistă
este acela că percepţia este influenţată de experienţa anterioară şi de cunoştinţele existente.
Kahneman (1973) introduce un model al atenţiei ce implică ideea de alocare deliberată.
Modelul propus de Kahneman sugerează că pe lângă procesele inconştiente, atenţia poate fi
concentrată în mod voluntar, luând drept exemplu cazul în care cineva ne pronunţă numele. O
altă idee introdusă de model este aceea a atenţei ca şi abilitate, care poate fi îmbunătăţită, mai
ales în scopuri educative (ca şi strategie în învăţare). În mod similar, Gagne sugerează că
primul pas pentru un proces educaţional reuşit este atragerea atenţiei studentului.
Eysenck examinează în 1982 relaţia dintre atenţie şi activare (la nivelul proceselor
nervoase superioare). Acesta constată că există două tipuri de activare: o activare generală şi
pasivă a sistemului care poate creşte sau scade atenţia per ansamblu şi o activare specifică, de
tip compensator care permite concentrarea atenţiei fie pe o sarcină specifică, fie pe stimulii
din mediu.
O altă grupare a modelelor teoretice se face după criteriul psihologic şi cuprinde mai
ales teoriile cu care a contribuit psihologia cognitivă în studiul atenţiei.
Experimentul clasic de la care s-a pornit este cel al lui Mowbray (1953), reluat de către
Treisman (1960) este dedicat audiţiei dihotomice prin transmiterea de informaţii la căşti
speciale, cu câte un mesaj diferit pentru fiecare ureche. Instructajul cerea ascultarea unuia
dintre cele două mesaje şi ignorarea celuilalt; ulterior se putea testa cât din fiecare mesaj a
fost mai bine reţinut de către participanţi. O serie de rezultate au îndreptat ipotezele spre
existenţa unui aşa-zis comutator, responsabil cu închiderea şi deschiderea canalelor de
comunicare a informaţiei. Alte rezultate precum cel obţinut de Moray (1959) au deschis o
nouă direcţie spre existenţa unor atenuatori care are au rolul de a lăsa să treacă prin filtru acele
informaţii relevante pentru subiect (cum este de exemplu numele propriu), chiar şi pentru
urechea neatentă.
Una dintre cele mai semnificative teorii congitiviste asupra atenţiei este cea a
operatorilor congitivi, ce aparţine lui Pascual-Leone (1984). Această teorie atestă că
informaţia este prelucrată secvenţial, în cadrul fiecărei secvenţe individul activează cu
ajutorul unor operatori specifici scheme dintr-un repertoriu propriu.
În prezent, specialiştii sunt de acord că atenţia este în realitate un concept
multidimensional. Acestui fapt stau mărturie şi unele modele reunite sub titulatura de
psihofiziologice, care îşi propun să îmbine explicaţiile oferite de modelele fiziologice cu noile
date puse la dispoziţie de psihologia cognitivă.
Pashler (1984) a avut o influenţă importantă în teoretizarea atenţiei. În anii ’80, s-a
aplecat asupra unei probleme de mare interes în domeniul cogniţiei, anume limitările
cognitive. În procesarea informaţiei, există un mecanism important, numit „gâtul de sticlă”
care descrie un efect de pâlnie în curgerea informaţiei. Localizarea acestui mecanism este
importantă pentru studiul limitărilor cogniţiei. Tehnica pusă la punct de căter Pashler
exploatează fenomenul de latenţă a selectivităţii atenţiei in sarcini multiple, constatând că, în
cazul a două sarcini discrete, care se succed rapid, performanţa scade. Implicarea diferită în
sarcinile testate, precum şi calitatea stimulilor schimbă datele localizării “gâtului de sticlă” în
procesarea informaţiei. Cercetările lui Pashler transcend această paradigmă şi se referă la
multiple domenii conexe. Pashler (1998) reconsideră o serie de rezultate obţinute în
numeroase studii despre atenţie, astfel că ajunge să ofere o faţă nouă asupra a ceea ce se
consideră despre tema vastă a atenţiei în psihologie. Astfel de reinterpretări sunt:

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

De exemplu, Pashler invalidează ideea general acceptată deja că prin creşterea


numărului de stimului într-o sarcină de căutare în anumite condiţii, va creşte şi timpul de
localizare a stimulilor-ţinţă. Această idee implică acceptarea unei capacităţi limitate de
procesare a informaţiei. Pashler atrage atenţia că relaţia descoperită între timpul de localizarea
a stimulului şi numărul de stimuli prezentaţi poate fi foarte bine un rezultat care se datorează
unor raţiuni statistice şi nu neapărat unei realităţi psihologice. Astfel, autorul pune sub semnul
întrebării o mare parte din literatura dedicată acestui subiect.
O altă idee pusă sub semnul întrebării de către autor este aceea a măsurătorilor
fiziologice care atestă că o parte dintre stimulii care scapă atenţiei sunt procesaţi semantic.
Pashler demontează această idee, arătând că dacă se ia în considerare absenţa concentrării
atenţiei, rezultatele studiilor vor indica lipsa procesării.

Automatizarea ca şi concept este un alt punct nevralgic pe care se sudează multe


studii legate de atenţie. Pashler este de părere că automatizarea este un concept care nu poate
fi testat în adevărata sa complexitate, pur şi simplu pentru că ideea că unele procese sunt
involuntare nu poate fi susţinută fără echivoc.
Pashler clarifică diferenţele de nuanţă între unele din teoriile atenţiei. Asfel,
teoria selecţiei timpurii presupune că doar stimulii focalizaţi sunt identificaţi şi categorizaţi. În
timp ce teoria selecţiei ulterioare atestă că sunt identificaţi şi o parte dintre stimulii proximi
celor focalizaţi, pe criterii precum excentricitate sau mascare.
Un alt merit al lui Pashler se leagă de accentuarea unor rezultate importante în
studiile dedicate atenţiei. Un studiu cere participanţilor să construiască mental un obiect, ca de
exemplu o piscină. Apoi participanţilor le sunt prezentate o serie de slide-uri în succesiune
rapidă. Uneori, un slide reprezentând o piscină era prezentat foarte aproape de un stimul
anunţat anterior ca stimul-ţintă. În aceste încercări, stimulul-ţintă era trecut cu vederea de
către participanţi. Luând în considerare faptul că două ţinte nu pot fi identificate în imediată
aprpiere una de cealaltă, se relevă faptul că un stimul care oglindeşte o imagine mentală
concurentă este detectat invariabil. Alte descoperiri din literatură pe care Pashler le
accentuează sunt cele care susţin că distractorii din sarcinile de căutarea activă sunt mai puţin
eficienţi atunci când numărul stimulilor creşte, precum şi că detectarea unui stimul-ţintă scade
probabilitatea detectării unei alte ţinte la scurt timp după aceea.
Teoria lui Pashler despre atenţie împarte atenţia în două: o primă componentă ar fi
atenţia perceptivă, iar cea de-a doua ar fi selectarea răspunsului sau „gâtul de sticlă” al
mecanismului atenţional. Atenţia perceptivă este concepută atât ca o poartă ce selectează doar
o parte din mediul înconjurător, cât şi o resursă care poate fi alocată diverşilor stimuli într-o
manieră graduală. Referitor la atenţia perceptivă, Pashler realizează o distincţie între
selecţia timpurie şi cea ulterioară. Există două întrebări majore cu referire la aceste procesări.
Prima întrebare: este informaţia nefocalizată atenţional procesată semantic? Şi cea de-a doua:
poate fi vorba de identificarea simultană a mai multor stimuli? Pashler conchide că stimulii
nefocalizaţi atenţional nu sunt procesaţi semantic, dar că mai mulţi stimuli pot fi identificaţi
simultan, datorită procesării paralele a informaţiei. „Gâtul de sticlă” poate selecta un singur
răspuns deodată. Astfel că, prin definiţie, selectarea unui răspuns în mecanismul atenţiei
nu poate fi distribuită pe mai multe sarcini sau stimuli simultan.
Această abordare intuitivă a lui Pashler deschide posibilitatea abordării unor probleme
delicate în ceea ce priveşte studiul atenţiei. De exemplu, sunt procesarea vizuală şi cea
auditivă deservite de acelaşi mecanism atenţional? Ce se întâmplă cu stimulii care nu sunt

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

focalizaţi atenţional, dar care se află totuşi în câmpul perceptiv? Este fiecare element al unui
obiect considerat ca un întreg? Răspunsurile la laceste întrebări sunt diferite, în funcţie de care
componentă a atenţiei este luată în considerare. Spre exemplu, atenţia perceptivă cel mai
probabil selectează elementele unui obiect ca un tot unitar spre deosebire de „gâtul sticlei”
care selectează numai acele elemente care sunt relevante pentru sarcina curentă.
Un alt merit al teoriei lui Pashler este acela de a fi conectat atenţia la memorie. În
primul rând, viziunea modală asupra memoriei este considerată centrală. Apoi Pashler
realizează o serie de legăuri între fiecare dintre elementele memoriei şi cele două componente
alte atenţiei, ca de exemplu faptul că „gâtul de sticlă” este responsabil pentru aducerea din
memoria de lungă durată a unor elemente relevante pentru activităţi curente. Un punct focal al
acestei legături dintre atenţie şi memorie este acela care vorbeşte despre separarea totală
dintre memoria de scurtă durată şi „gâtul de sticlă” al atenţiei. Cu alte cuvinte, memoria de
scurtă durată nu încarcă selectarea răspunsului, în schimb, este strâns legată de atenţia
perceptivă.
Teoria resurselor multiple a lui Wickens (1984), presupune că la baza atenţiei se află
disponibilitatea unor resurse, cum ar fi cele mnezice, resurse energetice şi alte mecanisme
care procesează. Aceste resurse pot fi subdivizate pe criteriul funcţionalităţii în seturi.
Sarcinile asemănătoare au tendinţa de a folosi aceleaşi seturi şi astfel, interferează una cu
cealaltă atunci când sunt abordate într-o manieră concurenţială. Pashler consideră teoria
resurselor multiple ca fiind o „tuşă groasă” menită să explice atenţia, dar care eşuează în a
reda tocmai specificul acesteia, nereuşind să capteze detaliile care o diferenţiază de alte
procese cognitive. Dealtfel, modelul lui Pashler nu este altceva decât o dezvoltare şi redefinire
a teoriei resuselor multiple. Ambele teorii pornesc de la ideea că limitările în cogniţie au surse
de pornire distincte. Modelul lui Pashler oferă, însă, o explicaţie mai elegantă şi completă:
unele elemente ale atenţiei, cum este cazul „gâtului de sticlă” nu se pot distribui strategic mai
multor stimuli; de asemenea, spre deosebire de teoria răspunsurilor multiple, modelul lui
Pashler are delimitări mai clare în ceea ce priveşte mecanismele care participă la procesarea
informaţiei (de exemplu, limitările din faza de preparare sunt puse pe seama memoriei de
scurtă durată, în timp ce în cadrul teoriei răspunsurilor multiple această atribuire este neclară).
Teoria distanţei corticale a lui Kinsbourne şi Hicks (1978). Conform acestei teorii,
performanţa la sarcini duale va fi bună atunci când activităţile sunt deservite de zone corticale
separate funcţional, de exemplu de emisfere diferite. Autorul atrage atenţia că activităţile
asociate emisferelor diferite se pot realiza împreună eficient, atâta timp cât niciuna dintre
sarcini nu se bazează exclusiv pe selectarea răspunsului. Acest principiu sugerează că distanţa
corticală poate juca un rol episodic în interferenţa sarcinilor duale, dar rolul central revine
totuşi „gâtului de sticlă”.
S-a pus şi problema interferenţelor în procesul atenţional (Navon, 1985).
Interferenţele în procesul atenţional se produc atunci când codurile procesărilor asociate unei
sarcini pot să afecteze codurile de procesare asociate unei alte sarcini concurente.
Interferenţele se produc mai ales atunci când sarcinile sunt similare şi, implicit, apelează la
memoria de procedură comună. Pashler conchide că interferenţele pot perturba performanţa la
unele sarcini duale, dar atribuie aceste conflicte memoriei de scurtă durată. În urma aceastei
atribuiri se poate concluziona că interferenţa nu se va produce atunci când sarcinile nu
perturbă MSD, concluzie care a fost susţinută de numeroase studii legate de perioada de
latenţă.
Teoria computaţională în atenţia vizuală (TCAV) combină teoria atenţiei vizuale

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

(TAV) cu o teorie a grupării perceptive prin proximitate. TCAV explică efectele grupării
perceptive şi a distanţei spaţiale dintre mai mulţi itemi prezentaţi. Teoria oferă o nouă
explicaţie asupra focusării spaţiale, un context de înţelegere a explorării vizuale ca o
interacţiune permanentă între procesele seriale şi cele paralele. Această teorie se bazează pe
un model competiţional de selecţie între mai mulţi stimuli prezentaţi şi un model
competiţional de recunoaştere a unui singur stimul. În cadrul modelelor care prevăd selecţia
dintre mai mulţi stimuli, aceştia sunt prezentaţi paralel şi selecţia atenţională se compune din
elementele care sunt procesate primele (câştigătorii competiţiei). Astfel, selectarea stimulilor-
ţintă (elementele care urmează a fi selectate) în loc de cei perturbatori (elementele ce vor fi
ignorate) se bazează pe faptul că procesarea stimulilor-ţintă este mai rapidă decât procesarea
celor perturbatori.
În contextul modelelor care prevăd recunoaşterea unui singur stimul, categorizările
perceptive sunt procesate paralel, astfel încât participantul alege categorizarea care termină
procesarea mai repede.
Primele modele computaţionale de selecţie dintre mai mulţi stimuli au apărut în anii ’80
(Bundensen, 1998), dintre care cel mai eficient model s-a dovedit a fi modelul
computaţional al capacităţii de selecţie autonomă a stimulilor FIRM. Conform acestui
model, prezentarea unor stimuli este procesată în felul următor: în primul rând este calculată
importanţa care o are pentru atenţie fiecare element prezentat. Importanţa este o măsură a
impunerii stimulului-ţintă faţă de stimulii-perturbatori. Apoi capacitatea de procesare
disponibilă este distribuită proporţional cu importanţa fiecărui stimul. Amplitudinea
capacităţii de procesare alocate unui element determină viteza encodării elementului în
memoria vizuală de scurtă durată (MVSD). În final, are loc competiţia dintre encodarea
elementelor. Elementele selectate şi stocate în MVSD sunt cele a căror encodare este
completă înainte ca prezentarea stimulilor să înceteze şi anterior saturaţiei complete a MVSD.
Generalizarea modelului FIRM a determinat apariţia teoriei atenţiei vizuale, care atestă că
selectivitatea depinde de rezultatul competiţiei dintre categorizările perceptive posibile. Rata
probabilităţii la care se procesează o categorizare (de exemplu, x aparţine categoriei i’) creşte
odată cu: (i) intensitatea stimulării senzoriale care susţine categorizarea; (ii) bias-ul
participantului de a aloca stimuli categoriei i; (iii) importanţa care o are pentru atenţie
elementul x. Atunci când o categorizare posibilă este procesată, aceasta intră sub incidenţa
MVSD numai dacă există spaţiu de memorie disponibil (în condiţiile în care posibilitatea de
procesare a MVSD este limitată la aproximativ 4 elemente simultan). Competiţia dintre
categorizări incompatibile ale aceluiaşi element se rezolvă în favoarea primei categorizări
realizate. TAV explică satisfăcător numeroase descoperiri legate de recunoaşterea unui singur
stimul, raportarea întreagă, raportarea parţială, căutare şi detecţie.
G.Logan (1996) a extins TAV în TCAV- teoria codului atenţiei vizuale, care combină
TAV cu o teorie a grupării perceptive prin proximitate. TCAV explică o gamă largă de efecte
spaţiale legate de atenţia vizuală. TAV porneşte de la premiza că atât recunoaşterea vizuală
cât şi selecţia atenţională a elementelor din câmpul vizual constau în realizarea categorizărilor
perceptive. O categorizare perceptivă are forma „elementul x aparţine categoriei i” sau
„elementul x are trăsătura i”. În acest caz, elementul x este un obiect (o unitate perceptivă) în
câmpul vizual, iar trăsătura i este o trăsătură preceptivă (de exemplu, culoarea, forma,
mişcarea sau poziţia spaţială), iar categoria i este o categorie perceptivă (clasa tuturor
elementelor care au trăsătura i). O categorizare perceptivă are loc atunci când categorizarea
este encodată în MVSD. Atunci când a fost realizată categorizarea preceptivă conform căreia

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

elementul x aparţine categoriei i, elementul x este selectat şi totodată recunoscut ca aparţinând


categoriei i. Aşadar, selecţia atenţională a elementului implică recunoaşterea acestuia ca
aparţinând unei categorii sau alteia. Elementul este reţinut în MVSD dacă şi atunci când una
sau alta dintre categorizări este reţinută în MVSD. Odată ce o categorizare perceptivă a unui
element a fost procesată, categorizarea intră în MVSD, dacă există spaţiu suficient. Sperling
(1960) a determinat că MVSD are capacitatea de procesare de 4 elemente diferite. Dacă
elementul x este deja prezent într-o categorizare anterioară, atunci există spaţiu disponibil.
Timpul necesar procesării unei categorizări perceptive variază conform unei distrubuţii
definită prin specificarea nivelului probabilităţii că procesarea se va termina la momentul t,
având în vedere că procesul nu s-a încheiat înainte de momentul t. Această rată a hazardului
este o măsură a vitezei cu care este procesată o categorizare perceptivă. În TAV, această
măsura se numeşte valoarea v a categorizării perceptuale conform căreia x aparţine lui i, v(x,
i). Valoarea v este determinată prin 2 ecuaţii de bază.
Filtrarea este unul dintre mecanismele de selecţie din TAV ( Broadbent, 1970).
Mecanismul filtrării este reprezentat de priorităţile perceptive şi importanţa pe care o acordă
subiectul stimulilor. Atunci când individul caută caută ceva care aparţine unei anumite
categorii, de exemplu un obiect de culoare roşie, selectarea elementelor de culoare roşie din
câmpul vizual este favorizată prin creşterea priorităţii clasei elementelor de culoare roşie.
Aceasta înseamnă că valoarea v a categorizărilor perceptive pentru elemente roşii creşte faţă
de valorile v ale categorizării perceptive ale altor elemente. Stimulii de culoare roşie au cele
mai mari şanse de a câştiga competiţia şi de a fi encodate în MVSD.
Categorizarea extremă, simplificată maximal, este cel de-al doilea mecanism de selecţie,
ca rezultat al distorsiunii perceptive. De exemplu, atunci când un individ primeşte sarcina de a
categoriza obiectele după criteriul de culoare, poate organiza elementele din câmpul vizual
după culoare acordând valori înalte parametrilor perceptivi asociaţi categoriilor de culori mai
degrabă decât altor parametri perceptivi. Astfel, valoarea v pentru categorizările perceptive ale
elementelor ca şi membri ai unei categorii creşte, în timp ce alte valori v nu sunt afectate.
Efectul combinat al celor două mecanisme a fost demonstrat în experimentul următor:
sunt prezentaţi o serie de stimuli, care constituie cifre roşii şi negre. Sarcina subiectului este
de a repera cât mai multe cifre roşii şi de a ignora cifrele negre. O strategie plauzibilă este
următoarea: pentru a selecta cifrele roşii, procesarea prioritară este a acelor elemente din clasa
obiectelor de culoarea roşie, în timp ce alte categorizări au importanţă redusă. Acest lucru va
face mai uşoară procesarea cifrelor roşii decât a celor negre. Pentru a percepe mai bine cifrele
roşii mai bine decât orice alte trăsături perceptive (de la 0 la 9) sunt înalt activaţi 10 parametri
perceptivi bias- câte unul pentru fiecare cifră- în timp ce alţi parametri sunt slab activaţi.
Astfel, va creşte viteza de procesare pentru caracteristica „tipul cifrelor” decât pentru celelalte
caracteristici.
Un sistem perceptiv în care procesările prioritare pot varia independent de deciziile bias
este un sistem care dă dovadă de mai multă stabilitate internă decât unul în care cele două
covariază. Există dovezi care sugerează că doar un subset al clasei categoriilor perpective
poate avea prioritate pozitivă. De exemplu, atât literele în sine cât şi cuvinte scurte pot fi
considerate ca unităţi de sine stătătoare şi, implicit, categorii perceptive. Aceste două tipuri de
categori pot fi asociate cu biasuri pozitive. Totuşi, Bundensen et. al. (1997) a realizat un
studiu în care a prezentat subiecţilor în manieră tahistiscopică unele cuvinte scurte, de regulă
prenume. În experimentul principal, fiecare prezentare cuprinde 4 cuvinte două nume
prezentate în roşu şi alte două prezentate în alb. Sarcina era de a identifica numele scrise cu

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

roşu (stimuli-ţintă) şi de a le ignora pe cele albe (distractori). În unele serii apărea şi


prenumele subiectului fie ca ţinţă, fie ca distractor. Prezentarea prenumelui propriu ca şi
distractor nu a interferat cu sarcina mai mult decât a făcut-o prezentarea altor prenume ca şi
distractori. Se pare că atenţia vizuală nu va fi atrasă în mod automat de numele propriu al
individului. Dacă învăţarea prioritară s-ar putea manifesta pentru cuvinte percepute vizual,
astfel încât un cuvânt să atragă atenţia în mod automat doar prin forma lui, atunci ne putem
aştepta ca perceperea prenumele propriu să atragă atenţia subiectului.
Rezultatele contrastante între studiile pe stimuli formaţi dintr-un singur element (litere,
cifre) şi cele pe stimuli complecşi (cuvinte din mininum două litere) sugerează că atenţia
vizuală poate fi atrasă de caractere alfanumerice individuale dar nu şi de forme complexe.
Aşadar, cuvintele formate din mai multe litere sunt prea complexe ca şi formă pentru a avea
prioritate de procesare pozitivă.
În ceea ce priveşte CVAT, Logan (1996) a propus o teorie care integrează două
concepţii despre atenţia vizuală, anume cea spaţială şi cea obiectuală. Teoria a luat naştere
prin conectarea TAV cu teoria DEtectorului de COntur a grupării perceptuale prin
proximitate, de aici şi denumirea de „CODE theory” a lui Oeffelen şi Vos (1982, 1983). Un
grup perceptiv este definit ca o zonă din spaţiu deasupra pragului stabilit, adică o zonă pentru
care codul suprafeţei este peste pragul stabilit. În termenii TAV, un grup perceptiv este la fel
ca un element din câmpul vizal. Grupurile de mărimi diferite pot fi definite prin ridicarea sau
scăderea pragului. Un prag scăzut produce un număr mic de grupuri cu itemi numeroşi în
fiecare grup. Un prag înalt va produce un mare număr de grupuri cu puţini itemi în fiecare
grup. Grupurile mai mici sunt cuprinse în grupurile mai mari, formând o ierarhie.
Focusarea spaţială este focusul atenţiei raportat la câmpul vizual spaţial existent.
Procesarea elementelor care se află în focusul atenţiei este mai rapidă decât procesarea
elementelor care nu se află sub focusul atenţiei. Trei consideraţii sunt importante cu privire la
acest aspect: 1) focusul atenţiei se poate întinde pentru a cuprinde toate elementele unui câmp
vizual; 2) focusul atenţiei poate fi restrâns la un singur element al MVSD; 3) focusul atenţiei
poate fi mutat succesiv pe diverse elemente din cadrul aceleiaşi clase de obiecte.
Surprinderea trăsăturilor este cantitatea de informaţie despre o trăsătură a unui stimul
dintr-o zonă dată, care depăşeşte pragul suprafeţei COD.
Aplicaţiile teoriei în recunoaşterea unui singur stimul
Revelator pentru această categorie de experimente este modelul alegerii bazate pe bias.
Acesta explică numeroase rezultate ale experimentelor despre discriminarea vizuală şi biasul
recunoaşterii unui singur stimul. Modelul alegerii bazate pe bias presupune că valorile v sunt
constante pe timpul expunerii stimulului ceea ce înseamnă că timpul de procesare este
distribuit exponenţial. Pentru a testa această asumpţie a fost testată recunoaşterea unei singure
litere ca funcţie a expunerii duratei stimulului. Experimentul a constat în prezentarea unei
litere-stimul (o consoană aleasă la întâmplare) la fiecare serie. Litera apărea într-una din cele
12 poziţii echipotenţiale aflate la un spaţiu egal de circumferinţa unui cerc imaginar centrat în
momentul fixării perceptive. Durata expunerii variază între 100 ms şi 200 ms, iar stimulul a
fost urmat de un pattern. Sarcina consta în raportarea identităţii literei-stimul, însă fără a
ghici. Rezultatele sprijină ipoteza asumată, astfel încât funcţia distribuţiei exponenţiale
corespunde timpului de procesare.
Aplicaţiile teoriei în selectarea dintre mai mulţi stimuli se regăsesc în studii asupra:
efectelor integralităţii obiectului în raportarea selectivă, atenţiei distributive privind numărul
şi poziţia spaţială a stimulilor-ţintă, atenţiei concentrate privind criteriul de selecţie şi numărul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

distractorilor şi efectele cumulate ale numărului de stimuli-ţinte şi distractori. Logan a aplicat


TCAV la numeroase rezultate privind efectele grupării perceptive şi distanţa spaţială dintre
itemi asupra timpilor de reacţie şi ratelor erorii în sarcini de atenţie vizuală.
Descoperirile cele mai importante: atenţia este împărţită în mod egal în câmpul vizual
până la prezentarea stimulului-ţintă; atunci când atenţia este realocată, atenţia se concentrează
pe stimulul-ţintă, ceea ce înseamnă că importanţa distractorilor este zero. Viteza procesării
stimulului creşte în timpul concentrării atenţiei, astfel că frecvenţa raportărilor corecte este
invers proporţională cu întârzierea apariţiei ţintei. Totodată, cu cât creşte timpul concentrării
atenţiei în mod egal pe toată suprafaţa câmpului de stimuli şi cu cât este mai scurt timpul de
concentrare exclusiv pe ţintă, cu atât va creşte probabilitatea ca MVSD să conţintă distractori
mai degabă decât stimulul-ţintă. Aşadar, frecvenţa localizării erorilor va creşte odată cu
întârzierea apariţiei stimulului-ţintă. Timpul de reacţie necesar comutării atenţiei spre un alt
stimul-ţintă este considerat mare în TAV. Căutarea serială presupune folosirea unui criteriu de
selecţie spaţial într-o anumită zonă a câmpului, de unde privirea sau doar atenţia se va muta
pe celelalte zone ale câmpului până ce va găsi un stimul-ţintă sau până la epuizarea câmpului.
Şi în TCAV se presupune că selecţia are loc prin localizare în ceea ce priveşte căutarea
serială; diferenţa este că localizarea se referă la schimbarea focusului atenţiei între grupurile
de elemente, astfel încât procesarea este paralelă în cadrul grupurilor şi serială între grupuri.
În concluzie, TAV conferă o viziune unificată asupra recunoaşterii unui singur stimul şi
selecţiei dintre mai mulţi stimuli. De asemenea, această teorie integrează modelul alegerii
bazate pe bias pentru recunoaşterea unui singur stimul cu modelul computaţional independent
de capacitate fixă. TCAV combină TAV cu o teorie a grupării perceptive prin proximitate.

3.2. REACŢIA DE ORIENTARE.

Orientarea în contextul temei atenţiei se referă la sensibilitatea organismului în raport


cu stimulii. Această sensibilitate a fost studiată în psihofiziologie, în legile percepţiei
(constanţa de formă în ciuda modificărilor de orientare ale obiectelor), în psihologia cognitivă
(metode de rotaţie mintală). Modalitatea de studiu cea mai laîndemână este chiar urmărirea
mişcărilor oculare în vederea stabilirii unor patternuri.
Deşi este una din componentele importante ale atenţiei şi tocmai pentru că este
implicată în momentele primare ale prelucrării informaţiei senzoriale, reacţia de orientare nu
explică în totalitate atenţia. Reducerea atenţiei la reacţia de orientare se soldează cu
trunchierea fenomenului. În primul rând, reacţia de orientare este un fenomen fiziologic.
Oricât este de importantă această reacţie de orientare pentru menţinearea integrităţii
organismului, ea nu este totuşi mai mult decât o componentă importantă.
În timp ce reacţia de orientare este mai degrabă o formă de facilitare senzoriomotorie,
reacţiile de focalizarea şi de selecţie sunt mai puţin legate de o stare de activare cât sunt de un
proces în esenţă deliberativ. Aşadar, orientarea este importantă mai degrabă din perspectiva
ierarhizării interne a condiţiilor externe, obiective. Motivele pentru care atenţia este orientată
către unii stimuli şi îi ignoră pe alţii descriu cel mai bine realitatea reacţiei de orientare.
Comportamentul de orientare are la bază reflexul de orientare. Reflexul de orientare este
o reacţie complexă declanşată de acţiunea unui excitant nou situat la graniţa dintre reflexele
înnăscute şi cele condiţionate. Practic, prin reflexul de orientare stimulii sunt recunoscuţi pe
baza calităţilor fizice primare ale stimulilor, sau pe baza răsunetului pe care îl au în plan
biologic, psihologic şi social. Aşadar, reflexul de orientare are cel puţin două roluri: este un

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

răspuns la un excitant, dar şi o condiţie primară de selecţie a stimulilor.


În plan comportamental, reacţia de orientare poate fi recunoscută printr-o serie de
indicii specifice: întoarcerea capului şi privirii spre sursa de stimulare, redresarea posturii,
scăderea ritmului respirator, creşterea sensibilităţii receptorilor pentru stimulul declanşator,
concomitent cu scăderea sensibilităţii pentru celelalte tipuri de stimulări, plus o serie de
modificări neuro-cerebrale ale ritmurilor undelor şi creşterea vasodilataţiei cerebrale. Ulterior
reacţiei de orientare, apare fie o atenţie selectivă dacă stimulul este semnificativ pentru
sarcina curentă, fie obişnuirea cu stimulul şi neatenţia dacă stimulul care a generat reacţia de
orientare este considerat nesemnificativ.
Din punct de vedere neurofiziologic, activitatea de orientare include localizări cerebrale
neparietale, întregul sistem senzorio-motor, structurile implicate în atenţie, memorie,
afectivitate, gândire si limbaj, de unde şi explicaţia pentru care cuvântul ca şi stimul poate
deveni factor afectiv-emoţional. Pentru mecanismul de stingere al reflexului de orientare este
responsabil cortexul cerebral, prin inhibiţia cortico-reticulată. Atunci când stimulul se repetă,
în structurile cerebrale se elaborează un pattern al calităţilor stimulului, care se compară
mereu cu noul stimul. Astfel că reacţia de orientare se stinge de fiecare dată când parametrii
stimului un coincid cu patternul cortical.
La realizarea manifestărilor comportamentale de orientare contribuie şi sistemul
reticulat ascendent activator (SRAA). Impulsurile senzoriale activează formaţiunea reticulată
prin căile colaterale specifice. Iar de aici se transmit ascendent spre scoarţă, dar şi descendent,
determinând manifestări motorii, vegetative şi modificări ale senzorialităţii. Scoarţa cerebrală
influenţează reacţia de orientare la stimuli cu încărcătură afectivă prin circuitul cortico-
reticulat.

3.3. VIGILENŢA

Condiţia de bază pentru ca atenţia să apară este starea de veghe. În afara stării de veghe,
atenţia nu este posibilă. În starea de veghe, scoarţa cerebrală este activată difuz; acesta se
traduce la nivel de stare printr-o aşteptare pasivă. Pe fondul stării de veghe poate să apară
starea de vigilenţă.
Vigilenţa este starea de reactivitate a organismului la stimulii din mediu, o stare
generală de alertă a organismului, pe fondul căreia sunt receptaţi cu prioritate acei stimuli
esenţiali pentru individ la un moment dat. Vigilenţa facilitează focalizarea şi selecţia, dar este
în esenţă o stare de explorare, neavând o orientare anume. Astfel, în starea de vigilenţă, omul
explorează orice din mediu, fără a avea o ţintă precisă.
În esenţă, starea de vigilenţă este o stare de funcţionare a sistemului nervos care permite
adaptarea individului la diversele condiţii ale mediului în diferite momente, în termeni de
acţiune sau inacţiune şi răspunsuri comportamentale. Există o serie de niveluri ale vigilenţei
ale căror limite sunt somnul şi starea de veghe intensă. Aşadar, există mai multe niveluri ale
vigilenţei în diversele faze ale somnului, apoi veghea difuză, trezirea atentă, trezirea intensă,
concentrarea atenţiei etc.
La nivel cortical, vigilenţa este suma interacţiunilor dintre diferite arii cerebrale. Se pare
că este vorba de interacţiuni complexe între structuri ale trunchiului cerebral şi creierul
anterior.
Piéron a pus la un moment dat semnul egal între vigilenţă şi atenţie. Ulterior, s-a
infirmat această egalitate, pentru că în diferite etape ale atenţiei, nivelul vigilenţei este foarte

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

variabil, putând fi chiar foarte scăzut fără ca atenţia să dispară. Principalul aspect prin care se
dosebesc atenţia şi starea de vigilenţă este orientarea. Astfel, în timp ce starea de vigilenţă
permite explorarea nediferenţiată a mediului, atenţia este orientată spre stimuli, fie exteriori
(cum ar fi un sunet), fie interiori (cum ar fi un gând).
Conform altor opinii, vigilenţa contribuie la susţinerea atenţiei în realizarea unor sarcini
repetitive, cu caracter monoton. De asemenea, un rol important al vigilenţei este de a păstra o
stare de activare pentru acei stimuli vagi, de intensitate scăzută a căror detectare este dificilă
în absenţa unui set anticipativ.
O vigilenţă crescută contribuie pe de-o parte la concentrarea şi implicarea în activitatea
curentă, iar pe de altă parte la prevenirea potenţialelor întreruperi cauzate de stimuli
neaşteptaţi.
Vigilenţa facilitează o adaptare promptă la mediu, mergând pe un continuum de la
situaţii care ameninţă integritatea corporală şi până la situaţii de înaltă implicare în sarcini de
natură intelectuală sau chiar spirituală.

3.4. NEUROMECANISMELE ATENŢIEI.

În viaţa de zi cu zi, numeroşi stimuli din mediul înconjurător, trăsături, scene, obiecte ne
atrag atenţia. Însă capacitatea de procesare umană este una limitată, aşadar comutarea atenţiei
devine imperios necesară pentru ca activităţile curente să nu fie perturbate constant. De
îngustarea atenţiei sunt responsabile chiar limitele câmpului vizual; iar atenţia se mută, odată
cu privirea, de pe un obiect pe altul, creînd o imagine de ansamblu.
Comutarea atenţiei
Dicţionarul Webster defineşte „comutarea” ca pe relocarea unei poziţii sau un transfer,
iar „atenţia” ca pe centrarea pe un obiect sau pe o idee. William James (1980) defineşte
atenţia afirmând că e „posedarea minţii de către unul din numeroasele obiecte din jur sau
gânduri, într-o formă foarte clară şi animată. Focalizarea, concentrarea, apartenenţa la
procesele conştiente sunt caracterstici [ale atenţiei]. Ea implică deconectarea de la unele
lucruri astfel încât să permită rezolvara efectivă a altora...”. Aşadar, comutarea atenţiei
implică două dintre componentele atenţiei (selectivitatea şi concentrarea) şi procesarea unui
singur stimul deodată.
Teoria reflectării este una dintre teoriile care îşi propune să explice fenomenul
comutării atenţiei. Practic, atenţia este considerată un reflector, care îşi proiectează lumina pe
stimulii-ţintă vizaţi la un moment dat. Atunci când un stimul este în focusul atenţiei, lumina
cade pe el şi procesarea este mai eficientă. Concentrarea este, aşadar considerată un mecanism
psihologic de procesare serială. Atunci când atenţia este comutată pe un alt stimul, reflectorul
este stins până când ajunge la următoarea ţintă.
Orientarea atenţiei
Posner şi Peterson (1990) au considerat că orientarea atenţiei cuprinde 3 etape. Ideea de
bază de la care pornesc cei doi cercetători este că reorientarea atenţiei presupune în primul
rând deconectarea de la acţiunea curentă, implicit mutarea atenţiei de pe obiectul curent pe
următorul. Apoi urmează focusarea fizică a atenţiei dintr-un loc în altul, pentru ca în final
atenţia să fie comutată pe o nouă locaţie, respectiv activitate. Autorii mai sus menţionaţi au
realizat un studiu ce vizează ariile corticale ale comutării senzorială a atenţiei, respectiv
comutarea mentală precum şi concentrarea atenţiei voluntară şi automată.
În experiment se aşteaptă ca persoanele cu tulburări ale atenţiei să nu aibă dificultăţi la

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

schimbările care apar şi să nu înregistreze un mare progres în ceea ce priveşte modelul


îmbunătăţit. Scopul studiului este de a determina importanţa modelelor atenţiei pentru
interacţiunea om-computer. Dacă atenţia nu este un factor care fluctuează foarte mult aceasta
înseamnă că nu e nevoie de un model complex inclus în software-ul respectiv. Dacă
performanţa e semnificativ superioară şi influenţează considerabil procesul, atunci va fi
nevoie de o implementare în software care să conţină aspectele cele mai importante ale
experimentului. Mai ales în contextul în care e vorba de un software interactiv.
Aşa cum arată Wright & Ward (2008), este general acceptată ideea conform căreia
comutarea senzorială a atenţiei se manifestă prin mişcarea oculară, iar comutarea mentală a
atenţiei este caracterizată de fixitatea privirii. Dar, aşa cum arată Hoffman (1998), atenţia se
poate comuta mental chiar dacă privirea se menţine pe o serie de stimuli (de exemplu atenţia
şoferului la drum), atenţia se poate comuta pe o idee, un gând (cumpărăturile pe care şoferul
urmează să le facă la destinaţie).
Studiile iniţiale pe comutarea atenţiei au vizat pacienţii cu tulburări neurologice, în
special (după Posner) o afecţiune care nu permite mişcarea oculară a privirii, în special pe
verticala câmpului perceptiv. Aşa se explică, într-o anumită măsură de ce s-a menţinut la nivel
general diferenţierea de care vorbeau Wright şi Ward.
Alte studii arată că mecanismele neurologice implicate în comutarea senzorială a
atenţiei şi în comutarea mentală a atenţiei tind mai degrabă să se suprapună. Numeroase studii
atestă ca şi locaţie pentru cele două forme de concentrare ale atenţiei coretxul frontal, cortexul
parietal şi cortexul occipital lateral. Aceste descoperiri sunt în concordanţă cu teoria
premotorie a atenţiei.
Un punct al dezacordului se referă la activarea cerebrală: rezultatele studiilor nu sunt
concordante dacă ambele tipuri de comutare a atenţiei cauzează supraactivare sau subactivare
cerebrală. Sarcinile date subiecţilor pentru a determina acest aspect nu au fost identice, de aici
şi suspiciunea cu privire la rezultate diferite.
Beauchamp et. al. (2001) a realizat un astfel de studiu în care a dat aceeaşi sarcină
participanţilor pentru a testa atât comutarea senzorială a atenţiei, cât şi pe cea mentală.
Rezultatul a fost că activarea cerebrală mai mare o produce comutarea senzorială a atenţiei;
această supraactivare faţă de comutarea mentală a atenţiei este pusă pe seama mişcărilor
oculare implicate.

Atenţia voluntară –atenţia automata

Atenţia poate fi direcţionată voluntar- control endogen sau automat- control exogen, de
exemplu atunci când un stimul exterior distrage atenţia de la activitatea curentă. Deosebirile
dintre cele două forme ale atenţiei sunt fundamentale. Atenţia automată are o latenţă de câteva
zeci de milisecunde şi este suscitată de un stimul neaşteptat. Totodată, permite funcţionarea
paralelă a altor activităţi şi, sub acest aspect, poate facilita performanţa. Atenţia voluntară este
controlată de către subiect, are o latenţă de câteva sute de milisecunde, influenţează
activităţile în mod serial (cu trecere de la una la alta). Caracteristica principală a atenţiei
voluntare este de facilitare a activităţii curente şi, concomitent, de inhibare a altor activităţi
concurente. Evident, atenţia voluntară este conectată la conştiinţă mai mult decât atenţia
automată.
Corbetta şi Shulman propun ideea existenţei a două mecanisme neuronale separate
responsabile pentru cele două forme ale atenţiei, anume cortexul dorsal posterior parietal şi

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

coretxul frontal pentru gestionarea atenţiei voluntare, în timp ce atenţia reflexivă e controlată
de cortexul temporo-parietal şi de cortexul frontal ventral. Se porneşte de la premisa că
mecanismele endogene integrează cunoştinţe anterioare, aşteptări şi scopuri voluntare de
decizie asupra comutării atenţiei, în timp ce mecanismele exogene sunt legate de scopurile
focusării atenţiei asupra obiectelor sau evenimentelor din mediu. Răspunsul la întrebarea dacă
cele două zone corticale interacţionează rămâne deschis (Eysenck & Keane, 2005).
Deşi în ceea ce priveşte comutarea atenţiei ariile corticale responsabile par a fi aceleaşi,
nu la fel se poate spune şi despre mecanismele neuronale implicate în atenţia voluntară şi cea
reflexivă. Rosen et. al. au descoperit o suprapunere a mecanismelor neuronale în ceea ce
priveşte cele două forme ale atenţiei, mai precis, activarea în aria premotorie dorsală şi
parietală. Totuşi, sarcina atenţiei voluntare a activat cortexul drept prefrontal dorsolateral,
care nu a apărut şi în sarcina atenţiei automate. Având în vedere că această arie este asociată
cu memoria de lucru, poate fi un indicator al faptului că memoria de lucru este implicată
voluntar. În ciuda unor diferenţe de activare în mai multe zone corticale în atenţia voluntară şi
cea automată, există o activare cerebrală comună a celor două feluri de atenţie, mai cu seamă
în regiunea premotorie dorsală, zona câmpului vizual frontal şi cea a cortexului superior
parietal.
În concluzie, există o mulţime de mecanisme neuronale implicate în procesul atenţiei.
Deşi diferitele forme ale atenţiei activează zone distincte ale creierului, există şi o mare
suprapunere între zone, ceea ce nu indică în mod evident o interacţiune, dar nici nu o neagă.
Nivelurile activării diferă, de asemenea.
O teorie mai recentă, bazată pe cercetări ce au avut loc în universităţile Harvard şi
Caltech între 1995 şi 2000, este modelul controlului de jos în sus. Este vorba despre un
model care se centrează pe selectivitatea atenţiei vizuale. Atenţia este considerată un proces
controlat de jos în sus. Specificitatea modelului constă şi în faptul că atenţia este abordată fără
referire la un anume tip de sarcină. Modelul abordează atenţia prin prisma diferenţierii.
Modelul controlului de jos în sus se bazează pe existenţa la nivel cerebral a unei hărţi pe care
este reprezentată diferenţierea vizuală, ideea avansată iniţial de către Koch şi Ullman. Este un
model de inspiraţie biologică, fiind realizat în conformitate cu cu anatomia şi fiziologia
sistemului vizual la maimuţele macac.
Funcţionalitatea atenţiei este explicată în felul următor: o imagine input este
descompusă într-un set de hărţi neuronale cu scale multiple pentru modalităţile de culoare,
intensitate şi orientare. Hărţile sunt animate de o dinamică spaţială conform căreia răspunsul
unui neuron dintr-o anumită locaţie e modulat de activitatea neuronilor înconjurători. Această
proprietate a modulării contextuale este inspirată şi de unele descoperiri recente din
neurobiologie şi poate explica diferenţierea stimulilor într-un context încărcat. Toate hărţile
modalităţilor de culoare, intensitate şi orientare sunt apoi combinate într-o hartă scalată unică
a diferenţierii. Această hartă ilustrează locaţia stimulului diferenţiat, fără a conţine şi trăsătura
particulară a diferenţierii produse. O reţea neuronală „campioană” detectează nivelul cel mai
înalt de saturaţie a diferenţierii şi atrage focusul atenţiei (concentrarea) spre acea locaţie.
Pentru ca focusul atenţiei să se mute pe stimulul nou diferenţiat este necesar ca stimulul
focusat anterior să fie inhibat.
La nivel cerebral, există două etape:
1) trăsăturile vizuale sunt extrase în paralel pe 50 de hărţi, într-un proces pre-atenţional
rapid. Hărţile vizează orientarea, intenstitatea şi culoarea, la 6 scale diferite. Trăsăturile sunt
procesate prin filtrare lineară şi centralizare (a fiecărei caracterisitici în parte).

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

2) atenţia este comutată printr-un proces lent şi secvenţial de selectare a celui mai
evident stimul (prin reţeaua neuronală „campioană”) şi de schimbare a focusului atenţional
(prin mecanismul inhibiţiei).
Cele două etape sunt interconectate de harta diferenţierii care encodează topografic
locul pe care atenţia se focalizează pe imaginea vizuală. Harta diferenţierii primeşte inputuri
de la etapa extragerii pre-atenţionale, paralele a trăsăturilor.
În termeni de aplicaţii e de notat că modelul a fost testat pe diverse sarcini vizuale,
folosind imagini statice. Modelul a replicat o serie de comportamente umane în sarcini clasice
de căutare serială şi de căutare după trăsături, detecţie (de exemplu a semnelor de circulaţie în
mediul natural, a pietonilor pe un fundal sau a vechicolelor militare în medii rurale
aglomerate).

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

ATENŢIA ( II )

Conţinuturi:

4.1. Psihologia atenţiei.


• Definiţie.
• Caracterizare.
• Procesualitate
• Funcţii.
4.2. Atenţie şi comportament.
4.3. Formele atenţiei.
4.4. Calităţile atenţiei

Obiective:
1. Prezentarea şi analiza trăsăturilor definitorii, procesualităţii şi funcţiilor
atenţiei.
2. Analiza relaţiei dintre atenţie şi comportament.
3. Prezentarea şi analiza formelor atenţiei.
4. Prezentarea şi analiza calităţilor atenţiei

Precerinţe:
Nu este cazul

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Expunere:

4.1 PSIHOLOGIA ATENŢIEI.

Definire
Atenţia este un mecanism psihic de susţinere energetică a activităţii. Rolurile ei se
răspândesc într-o gamă variată de fenomene şi procese psihice, de la senzorial la perceptiv,
trecând prin înţelegere, memorie şi atingând chiar aspecte complexe ale activităţii cum sunt
deprinderile. Tulburările de atenţie sau chiar lipsa acesteia se soldează cu costuri destul de
importante raportate la activitate, mergând de la omisiuni şi până la erori, confuzii şi
accidente.
“Atenţia este fenomenul psihic de activare selectivă, concentrare şi orientare a energiei
psiho-nervoase în vederea desfăşurării optime a activităţii psihice, în special a proceselor
senzoriale şi cognitive.” (Zlate, 2000)
Atenţia este un act de selectare psihică activă prin care se realizează semnificaţia,
importanţa şi ierarhizarea unor evenimente, obiecte şi fenomene care influenţează existenţa
individuală umană.
Titchener folosea termenul “atenţie” pentru a denumi acea stare mentală de claritate,
caracterizată de faptul că un aspect al minţii este mult mai vivid decât altele.
Atenţia este orientarea selectivă a percepţiei, după cum o denumesc Delay şi Pichot, dar
şi o rază de soare căzând pe obiecte şi oferind şansa unei cunoaşteri mai adecvate a lor, după
Zlate.
Caracterizare
Specificul atenţiei se leagă de selectarea şi filtrarea informaţiilor şi stimulilor din mediu.
Pe de-o parte, întâlnirea cu stimuli cunoscuţi generează răspunsuri de genul selecţie-
respingere în funcţie de importanţa pe care o are stimulul în raport cu activitatea sau starea
organismului. Pe de altă parte există şi cazul în care informaţia este cu totul nouă (stimuli
prosexigeni după Piéron) şi nu există răspunsuri presetate. În acest caz, intră în pregătirea
răspunsului mai multe instanţe psihice procese (memorie), operaţii (comparaţie), etape ale
unor alte mecanisme (deliberare).
În raport cu stimulii prosexigeni sunt declanşate 3 reacţii specifice pentru caracterizarea
atenţiei: reacţia de orientare, reacţia de focalizare şi reacţia de selecţie.
Focalizarea este punerea sub reflectorul atenţiei numai a acelor stimuli consideraţi
esenţiali pentru activitatea curentă (de exemplu poziţionarea mâinii, orientarea creionului, a
foii şi a riglei în sarcina de trasare a unui segment de dreaptă). Concomitent, organismul este
setat pentru a bloca eventualii stimuli nerelevanţi pentru activitatea curentă. Focalizarea sau
concentrarea cum mai este numită, semnifică o îngustare a câmpului conştiinţei asupra acelor
elemente considerate importante pentru activitatea curentă. Din punct de vedere
neurofiziologic, are loc o inhibiţie temporară asupra excitaţiei nervoase.
Selecţia semnifică orientarea spre anumiţi stimuli şi diminuarea importanţei sau chiar
ignorarea altora. Caracteristica selectivă a atenţiei se leagă încă şi mai tare de conştiinţă prin
faptul că implică o decizie legată de specificul activităţii şi de nevoile individuale. Pentru a
continua exemplul de mai sus, individul care îşi propune să tragă un segment de dreaptă de o
anumită dimensiune prestabilită va ignora conştient gradaţiile foii de matematică.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Specificul atenţiei se leagă deci de facilitare. Efectul facilitării este primaritatea unor
stimuli în raport cu alţii la un moment dat. În problema atenţiei, prin prisma facilitării trebuie
considerate atât orientarea, cât şi focalizarea şi selecţia. Deşi specifice atenţiei, cele trei
componente [luate separat] nu sunt suficiente pentru a explica fenomenul atenţiei.
Procesualitate
Atenţia este un proces care începe la nivel fiziologic şi se continuă în plan psiho-motor.
Prima etapă este reacţia de orientare. Urmează activarea care se răsfrânge asupra receptorilor
senzoriali şi se traduce prin creşterea sensibilităţii şi scăderea pragurilor pentru anumiţi
stimuli consideraţi importanţi, concomitent cu scăderea sensibilităţii şi chiar inhibarea
temporară a altor stimuli care interferează cu sarcina. Pentru a trece la etapele următoare de
selecţie şi concentrare este nevoie de un set. Setul este o atitudine pregătitoare, un fel de
fenomen pre-perceptiv. Această etapă a setului pregătitor poate fi considerată etapă şi
componentă a procesului atenţiei. Etapă pentru că premerge concentrarea şi selecţia, dar şi
componentă pentru că poate fi parte integrantă din atenţie pentru că asigură legătura dintre
concentrare şi stimul. De aici reiese şi mai bine deosebirea fundamentală dintre set şi atenţie
efectivă: în timp ce setul este o starea anticipativă, atenţia efectivă constituie o adaptare la
momentul prezent şi la sarcina actuală.
În concluzie, prin caracteristicile sale specifice, atenţia este înainte de orice o formă de
adaptare la realitatea concretă, prin facilitarea răspunsurilor comportamentale şi eficientizarea
implicării în activitate.
Funcţii
a) Funcţia de orientare, concentrare şi selecţie. În mediu există în permanenţă o
multitudine de stimuli care acţionează asupra receptorilor senzoriali. Concentrarea atenţiei pe
toţi aceşti stimuli ar însemna, în mod evident, un consum energetic enorm; la polul opus,
ignorarea tuturor stimulilor din mediu ar conduce la o izolare extremă, vecină cu non-
existenţa sistemului. Pentru că în mediu există atât stimuli foarte importanţi, cât şi stimuli care
pot fi ignoraţi, dar mai ales pentru că unii stimuli lipsiţi de importanţă la un anumit moment
pot deveni vitali în altă situaţie, selectivitatea atenţiei devine foarte importantă.
Astfel, funcţia de selecţie a atenţiei asigură facilitarea unui tratament prioritar acelor
stimuli care sunt esenţiali în activitatea curentă. Această facilitarea constă în accesul la
conştiinţă, facilitarea percepţiei, alegerea unor comportamente de răspuns adecvate pentru
stimulii esenţiali şi ignorarea parţială sau totală a altora. De exemplu, în activitatea de
învăţare, vor fi selectaţi stimulii vizuali şi auditivi care compun procesul de studiu- cuvintele
fie citite, fie rostite şi ignoraţi alţi stimuli care pot perturba activitatea, cum ar fi zgomotele de
fond din încăpere.
Selecţia presupune prelucrarea informaţiei. În funcţie de momentul prelucrării
informaţiei legate de stimuli, există o selecţie precoce şi o selecţie tardivă. Selecţia precoce
are loc la momentul detectării caracteristicilor fizice ale stimulului. Selecţia tardivă are loc fie
în momentul prelucrării semantice (înţelesul stimulului), fie coincide cu momentul alegerii
unui răspuns.
b) Funcţia de adaptare reglatorie. În baza acestei funcţii se întâmplă relgarea,
adaptarea şi susţinerea energetică a activităţii. Adaptarea eficientă ca scop final este atinsă
prin semnalarea eficientă a semnelor, evenimentelor şi situaţiilor care se află în zona câmpului
de conştiinţă. Semnificaţia funcţiei de adaptare şi reglare a comportamentului conform cu
cerinţele externe şi interne are, în mod evident o importanţă vitală.
Graţie acestei funcţii a atenţiei organismul este avertizat în cazul unor pericole

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

neaşteptate, alerta fiind trimisă mai departe în procesarea cognitivă pentru a ajunge în
deliberare şi decizie. Reglarea şi adaptarea sunt importante atât la nivel fiziologic pentru a
realiza comportamentele necesare de restabilire a homeostaziei (de exemplu în cazul
fluctuaţiilor de temperatură), cât şi la nivel emoţional şi cognitiv (atunci când situaţiile impun
o defocalizare în vederea adaptării).

4.2 ATENŢIE ŞI COMPORTAMENT.

Poate cel mai pregnant în comportament se sesizează diferenţele individuale în


ceea ce priveşte atenţia (mai exact calităţile ei). În sarcini diferite unul şi acelaşi individ poate
avea rezultate distincte. Contează natura stimulului, unele persoane având o mai mare
sensibilitate către stimulii vizuali sau auditivi; de asemenea, există diferenţe în termeni de
raportare la câmpul perceptiv în sensul dependenţei sau al independenţei. Nu în ultimul rând
tipul de sistem nervos este implicat într-o mare măsură în caracteristicile atenţiei: în timp ce
tipul „puternic” nu va fi influenţat de zgomotul de pe fundal sau de stimuli accesorii, tipul
„slab” va fi afectat de astfel de perturbări ale activităţii curente.
În ceea ce priveşte tulburările atenţiei, au fost realizate studii care privesc
interacţiunea om-computer. Un astfel de studiu vizează ca scop pe termen lung perfecţionarea
interacţiunii om-computer, astfel încât concentrarea să fie optimă activităţii şi distractorii să
fie reduşi la minimum. Accentul cade pe surprinderea problemelor stringente cu privire la
atenţie, aşa încât cazul studiat aici este unul extrem, unde atenţia este sever tulburată, anume
copiii cu ADHD.
Aplicaţiile acestui studiu pot fi extinse asupra dezvoltării de software educaţional, mai
ales pentru copiii care suferă de tulburări ale atenţiei. Astfel, testarea modelului va fi destul de
viguroasă.
Observaţiile pentru îmbunătăţirea metodelor de învăţare pentru copiii cu tulburări ale
atenţiei includ: prezentarea temelor de studiu într-o manieră cât mai variată, structurarea şi
organizarea materialelor de studiu, posibilitatea de a trece mai repede peste părţile din
materialul de studiu care nu sunt motivante, utilizarea preponderentă a conceptelor concrete,
structuarea informaţiei în blocuri mici care solicită mai puţin atenţia, eliminarea pe cât posibil
a elementelor de distragere a atenţiei.
Pentru a determina momentele în care focalizarea atenţiei se pierde a fost utilizată
trasarea perceptivă. În acest fel se pot determina exact momentele în care se pierde
concentrarea cel mai des, care sunt distractorii şi natura informaţiilor care determină
defocalizarea atenţională.
În experiment se aşteaptă ca participanţii fără tulburări de atenţie să se adapteze mai
uşor la schimbările care apar şi să nu înregistreze un mare progres în ceea ce priveşte modelul
îmbunătăţit. Scopul final al studiului este de a determina importanţa modelelor atenţiei pentru
interacţiunea om-computer. Dacă atenţia nu este un factor care fluctuează foarte mult aceasta
înseamnă că nu e nevoie de un model complex inclus în software-ul respectiv. Dacă atenţia
influenţează considerabil performanţa, atunci va fi nevoie de o implementare în software care
să conţină concluziile cele mai importante ale experimentului, mai ales pentru că este vorba
despre un software interactiv.
Atenţia a fost studiată mai ales în relaţie cu percepţia vizuală (Allport, 1989), educaţie
(Brickner, 1970), cogniţie (Norman, 1969) şi mai puţin în ceea ce priveşte interacţiunea om-
computer (Gluck, 2000). Studiul a cuprins peste 60 de copii cu ADHD.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

Copiii care suferă de ADHD au dificultăţi în ceea ce priveşte organizarea sarcinilor,


menţinerea atenţiei, urmărirea instrucţiunilor, concentrarea pe detalii şi ducerea unei activităţi
până la capăt fără întreruperi. Aceşti copii sunt mai sensibili la distractori şi necesită întăriri
ale comportamentului în învăţare mult mai frecvent decât copiii fără această tulburare. Există
numeroase metode speciale pentru a ameliora învăţarea copiilor cu tulburări de atenţie:
reducerea distractorilor, prezentarea unor materiale de studiu atractive, suport în finalizarea
sarcinilor şcolare.

4. 3.FENOMENE ATENŢIONALE ÎN COMPORTAMENT.

Expunerea selectivă este legată de o teorie a comunicării, care atestă faptul că într-o
comunicare, individul este mai degrabă orientat spre argumente care îi confirmă punctele de
vedere. De aici şi legătura cu atenţia, care este mai degrabă îndreptată spre acei stimuli care
confirmă o decizie luată anterior. După luarea unei decizii tendinţa cea mai puternică este de
evitare a disonanţei cognitive. Astfel vor fi evitate lucururile care ar putea indica faptul că
decizia luată anterior este greşită.
De exemplu, atunci când cumpărăm ceva şi vedem produsul respectiv într-un alt loc,
apare o luptă între tendinţa de a verifica preţul şi tendinţa de a trece mai departe fără a afla.
Această luptă între cele două comportamenteme posibile este legată de posibilitatea apariţiei
disonanţei cognitive.
Expunerea selectivă poate fi de folos pentru a întări o metodă de persuasiune. După ce
interlocutorul a fost convins, există posibilitatea ca disonanţa cognitivă să apară; dacă se
întâmplă, soluţia pentru rezolvarea situaţiei este o discuţie despre decizia luată, tocmai pentru
a distrage atenţia.
Fenomenul concentrării involuntare este încercarea de a evita o acţiune, un cuvânt,
un gând care se soldează de obicei cu un eşec. Acest lucru se explică prin faptul că evitarea
unui anumit gând (de exemplu) implică o conştientizare a acelui gând. Întreg demersul de a
nu ne gândi la ceva este un eşec, fapt care determină frustrarea de a nu fi terminat sarcina şi
astfel procesul se reia de la capăt încă şi mai intens.
Blocajul poate fi pus pe seama aceluiaş fenomen atunci când încercăm să ne amintim un
cuvânt. La limită, acest fenomen îşi poate găsi un corespondent în tulburările de factură
psihiatrică, aşa cum este cea obsesiv-compulsivă: evitarea unui gând supărător devine din ce
în ce mai dificilă, singura scăpare fiind o serie de comportamente repetitive, aşa-zise ritualuri.
Cercetări pe fenomenul concentrării involuntare au fost realizate de către Wagner. În
experimentul imaginat, instructajul era ca participanţii să nu folosească unele cuvinte
prestabilite. Apoi, experimentatorii începeau o discuţie cu participanţii, în care inserau diverse
triggere, menite să inducă folosirea cuvintelor “interzise”. S-a constatat că atunci când situaţia
era foarte stresantă, cuvintele interzise apăreau mult mai des. Astfel de rezultate confirmă
existenţa acestui fenomen.
Aplicaţii ale fenomenului concentrării involuntare se regăsesc în practica hipnozei,
pentru a atrage atenţia asupra unei anumite părţi a corpului astfel încât relaxarea să se poată
instala în rest. Din experienţele empirice, fenomenul este probabil testat cel mai des cu copiii
atunci când li se atrage atenţia să nu scape ceva, fapt care îi apropie de act mai degrabă decât
să îl prevină.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

4.4. FORMELE ATENŢIEI.

Principalul criteriu de delimitare între formele atenţiei este natura reglajului; astfel,
există două tipuri de reglaj, voluntar sau involuntar, care dau şi denumirea formelor atenţiei.
Atenţia involuntară sau automată apare atât la oameni cât şi la animale şi este
determinată de prezenţa unor factori externi şi a unor factori interni. Practic, reacţia automată
a atenţiei involuntare este întoarcerea (capului sau doar a privirii) spre sursa unui stimul
auditiv sau vizual. Aceasta se întâmplă atunci când avem de-a face cu o serie de situaţii
speciale:
1 intensitatea stimulilor (atunci când intenstitatea stimulului depăşeşte pragul mediu şi
evidenţiază, distinge stimulul pe fundalul cîmpului perceptiv, în genul unui zgomot puternic).
2 ineditul stimulilor (noutatea stimulilor sau faptul că stimulul este neobişnuit sau
neaşteptat, de exemplu o alăturare neaşteptată de imagini, precum sunt cele folosite adesea în
adverstising).
3 discontinuitatea stimulilor (apariţia sau dispariţia bruscă a unui stimul, cum este
licăritul unei lumini pe un tablou de comandă, care trebuie să atenţioneze ceva).
4 dinamismul stimulului (atunci când pe un fond de stimuli statici unul se mişcă,
atenţia va fi orientată automat spre sursa mişcării stimulului, mişcarea fiind decodificată ca
ameninţătoare)
5 complexitatea stimulului (cu cât un stimul este mai complex, cu atât poate menţine
atenţia asupra lui un timp mai îndelungat în vederea explorării perceptive, a înţelegerii şi a
decodificării modului de funcţionare al unui mecanism, spre exemplu)
Pe lângă factorii externi, în atenţia involuntară acţionează şi factori interni. Aceştia sunt:
1 interesul (în momentul în care există o înclinaţie spre un anumit tip de stimuli sau
stimulul este investit cu o oarecare trăire pozitivă, atenţia se va focaliza cu prioritate asupra
acelor stimuli; un exemplu frecvent este acela al întreruperii activităţii de studiu atunci când
ne auzim strigaţi pe nume).
2 investirea emoţională (o trăire afectivă pozitivă sau negativă poate influenţa
orientarea atenţiei în mod automat spre acel stimul; un zgomot dintr-o încăpere alăturată
trezeşte atenţia într-un mod pozitiv dacă ştim sursa sunetului, sau negativ dacă ştim că
încăperea este goală).
Deşi atenţia involuntară poate părea suficientă pentru realizarea unei activităţi, de fapt
nu este aşa. Susţinerea atenţiei concentrate pe o perioadă mai mare de timp este realizabilă
doar prin forma voluntară a atenţiei.
Atenţia voluntară, spre deodebire de cea automată, nu este spontană. Atenţia voluntară
apare prin autoreglare conştientă. Din acest motiv este considerată forma superioară a atenţiei.
Prin atenţia voluntară apar efecte precum creşterea performanţei şi eficientizarea activităţilor.
Aşadar, atenţia voluntară presupune orientare intenţionată spre obiect şi inhibarea altor stimuli
sau obiecte concurente cu activitatea curentă. Această reglare conştientă detemină menţinerea
în timp a atenţiei, atât în momentele plăcute ale activităţii, cât şi în momentele monotone sau
mai puţin atrăgătoare.
În mod evident, este de dorit pregnanţa atenţiei voluntare în activităţi, astfel că
specialiştii au întocmit o listă de condiţii de respectat pentru menţinerea cât mai îndelungată a
atenţiei voluntare:
1 conturarea clară a scopurilor activităţii

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

2 evidenţierea recompensei sau a concescinţelor pozitive legate de finalizara activităţii


3 planificarea momentelor unei acţiuni şi conştientizarea acelora considerate mai
dificile
4 stabilirea unui cadru adecvat activităţii respective
5 diminuarea pe cât posibl a factorilor perturbatori

Dacă atenţia voluntară este exersată frecvent, apare un tip de automatizare a acesteia în
timp, care dă naştere unei a treia forme ale atenţiei, anume atenţia postvoluntară. Această
formă a atenţiei aparţine mai degrabă registrului deprinderilor, pentru că deşi păstrează
eficienţa atenţiei voluntare îi este superioară prin lipsa încordării voluntare care rezultă în
oboseală psihică. Atenţia postvoluntară se mai numeşte şi habituală, pentru că este
educabilă.
Un alt criteriu după care se mai pot clasifica formele atenţiei este locul obiectului aflat
în centrul atenţiei. Aşadar, atenţia mai poate fi externă sau internă. Atenţia externă este
manifestată de interesul şi orientarea atenţiei spre stimuli exteriori individului, în timp ce
atenţia internă este orientată spre aspecte ale propriei conştiinţe şi vieţi psihice, cum ar fi
amintiri, gânduri, idei. Această delimitare este mai degrabă didactică şi teoretică, pentru că în
realitate, cele două forme ale atenţiei se împletesc, chiar dacă uneori atenţia externă sau cea
internă o domină pe cealaltă.

4.4. CALITĂŢILE ATENŢIEI.

Pentru a delimita mai precis calităţile atenţiei, o delimitare a câmpului atenţiei pare
potrivită. Câmpul atenţiei desemnează întinderea atenţiei. La limita inferioară a atenţiei se
află acele caracteristici ale stimulilor de care individul este vag conştient, sau pe care nu le
percepe decât foarte slab. Câmpul atenţiei reprezintă numărul maxim de obiecte şi stimuli
care pot fi percepute într-o singură prezentare. Câmpul atenţiei se poate referi şi la intervalul
de timp în care o persoană se poate concentra pe un singur tip de input informaţional.
Volumul atenţiei este cantitatea de elemente pe care le poate cuprinde câmpul atenţiei
la un moment dat. Diversitatea stimulilor variază de la cele mai simple (puncte) până la cele
mai complexe (figuri). Se acceptă că volumul mediu al atenţiei este de 5 până la 7 elemente
simultan.
Există o serie de ameliorări care pot fi aduse în planul activităţii pentru a creşte această
valoare medie a volumului atenţiei:
1 structurarea elementelor după criterii clare sau după sens
2 simplitatea elementelor
3 interesul şi investirea emoţională pozitivă din partea individului
4 exerciţiul şi experienţa

Stabilitatea atenţiei este măsura în timp a orientării şi concentrării atenţiei asupra unui
stimul, obiect sau sarcină. Această stabilitate în timp nu este în realitate discontinuă, pentru că
prin natura circuitelor nervoase există minim trei întreruperi sau blocaje la fiecare minut.
Stimuli foarte simpli pot genera întreruperi ale stabilităţii chiar după 8-10 secunde. De aceea
un obiect simplu şi nemişcat reţine atenţia puţin timp, în comparaţie cu unul complex şi
mobil.
Este important de notat, mai ales în contextul educabilităţii că stabilitatea creşte odată

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

cu vârsta: dacă la preşcolari este 12-15 minute, în condiţiile exersării şi antrenamentului


specific, la adulţi poate ajunge la peste 40-50 minute.
Concentrarea atenţiei reprezintă aducerea în prim plan a unor stimuli, în paralel cu
umbrirea parţială sau totală a altora. Se mai numeşte şi intensitatea atenţiei. Există diverse
nivele de activare ale atenţiei: de la inatenţia totală exprimată în starea de inconştienţă la
starea de activare maximă în cazul clarităţii atenţiei concentrate. În esenţă, este vorba despre o
activare nespecifică a mecanismelor perceptive şi motorii, asigurate de sistemele reticulare ale
trunchiului cerebral. Prima atestare a termenului a fost făcută de structuralişti. În prezent,
termenul de “nivel al atenţiei” nu desemnează o delimitare atât de clară a unor niveluri
precise, cât gradul general de implicare a atenţiei în diverse sarcini.
Nivelul concentrării determină eficienţa proceselor cognitive şi a activităţilor practice.
La polul opus al concentrării atenţiei se află distragerea atenţiei. Factori de creştere a
concentrării atenţiei sunt: importanţa acordată activităţii desfăşurate, interesul şi implicarea în
sarcină, structurarea adecvată a activităţii în secvenţe şi antrenamentul specific.
Distributivitatea atenţiei permite concentrarea atenţiei în mai multe activităţi simultan.
Această însuşire a atenţiei presupune o diversitate simultană a elementelor din câmpul
conştiinţei. Totuşi, s-a relevat faptul că distributivitatea este posibilă doar în cazul în care
există automatizări în cazul unora din activităţi. De exemplu, pilotul de avion care urmăreşte
cu atenţia mai multe aspecte concomitent: linia orizontului, cadranele, informaţia din căşti.
Flexibilitatea atenţiei este capacitatea individului de a îşi muta focusul atenţiei de la un
obiect la altul, în intervale specifice activităţii. Se pare că pragul minim de mobilitate al
atenţiei este de 1/6 secunde. O flexibilitate a atenţiei mai mare de acest prag poate fi
considerată inerţie a atenţiei şi, deci, o contraindicaţie pentru anumite profesii.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009


Mihai ANIŢEI Fundamentele psihologiei

BIBLIOGRAFIE

Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem, D.S. (2002), Introducere în
psihologie, Bucureşti, Ed. Tehnică.
Callett, P. (2005), Cartea gesturilor, Ed. Trei, Bucureşti.
Cosmovici, A. (1996), Psihologie generală, Iaşi, Ed. Polirom.
Cosnier, J. (2002), Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Ed. Polirom,
Iaşi.
Eibl-Eibesfeldt, I. (1995), Agresivitatea umană, Editura Trei, Bucureşti.
Evans, D. (2005), Emoţia, Foarte scurtă introducere, Ed. All, Bucureşti.
Foss, B. (coord.), (1973), Orizonturi noi în psihologie, Bucureşti, Ed. Enciclopedică
Română.
Floru, R. (1967), Psihofiziologia atenţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
Floru, R. (sub.red.), (1968), Psihofiziologia activităţii de orientare, Ed. Academiei,
Bucureşti.
Golu, M., (2004), Bazele psihologiei generale, Bucureşti, Editura Universitară.
Hayes, N., Orell, S. (1997), Introducere în psihologie, Bucureşti, Ed.All.
Lorenz, K. (1998), Aşa-zisul rău-Despre istoria naturală a agresiunii, Editura
Humanitas, Bucureşti.
Lieury, A. (1996), Manual de psihologie generală, Bucureşti, Ed. Antet.
Mamali, C. (1981) Balanţă motivaţională şi coevoluţia, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Pânişoară, Georgeta; Pânişoară I.O. (2005), Motivarea eficientă, Ghid practic, Ed.
Polirom, Iaşi.
Pânişoară, I.O. (2003), Comunicarea Eficientă, Metode de interacţiune educaţională,
Ed. Polirom, Iaşi.
Popescu-Neveanu, P.(1976), Psihologie generală, curs, Tipografia Universităţii din
Bucureşti.
Radu, I. (coord.), (1991), Introducere în psihologia contemporană, Cluj-Napoca, Ed.
Sincron.
Rűckle, H. (2001), Limbajul corpului pentru manageri, Ed.Tehnică, Bucureşti.
Sartre, J.P. (1997), Psihologia emoţiei, Ed. IRI, Bucureşti.
Smith, E., Susan Nolen-Hoeksema; Barbara Fredikson; Loftus, G. şi colab. (2005),
Introducere în psihologie, Bucureşti, Ed.Tehnică, cap.4, cap.8, cap.9.
Slama-Cazacu, Tatiana (1973), Cercetări asupra comunicării, Ed. Academiei, Bucureşti.
Wald, Lucia (1973), Sisteme de comunicare umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Zlate, M. (2000), Fundamentele psihologiei, Ed. ProHumanitate, Bucureşti.

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009