Sunteți pe pagina 1din 2

Romanul realist-balzacian: Enigma Otiliei ( G.

Călinescu)

Unul dintre creatorii romanului românesc modern, G.Călinescu se situează pe poziţiile unui realism
balzacian nuanţat cu aspecte romantice, clasice sau moderniste, pentru a ilustra propria-i convingere potrivit
căreia „ nu există fenomen artistic pur ”. Realismul se relevă prin temă, tehnica detaliului, crearea de personaje
tipice, discursul aparţine unui narator omniscient, care controlează traiectoriile personajelor.
Tema fundamentală a romanului este existenţa societăţii burgheze bucureştene în primul sfert al sec. al XX-
lea. Această temă fundamentală se dezvoltă în trei arii tematice: tema moştenirii, a paternităţii şi a iubirii.
Din punct de vedere compoziţional, opera este organizată după principii clasice. Cele douăzeci de capitole,
fără titlu, se succed cronologic. Axa timpului obiectiv este marcată prin sintagme temporale cu care debutează
mai toate capitolele: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909…”,”A doua zi…”. Principiul simetriei şi cel al
circularităţii - ce guvernează intrarea şi ieşirea din universul cărţii - sunt evidente în secvenţele cu care se
deschide şi se închide romanul ( descrierea casei din strada Antim) şi din replica lui Giurgiuveanu, absurdă la
început („Aici nu stă nimeni”), care are însă în final putere de destin. După modelul balzacian, romanul începe
prin fixarea coordonatelor spaţio-temporale ale acţiunii. Descrierea casei din strada Antim este realizată,
aparent doar, din perspectiva personajului care îşi începe călătoria într-un spaţiu străin. Odată cu Felix Sima
descoperim treptat: strada, casa, faţada, uşa, interiorul casei. Detaliile de atmosferă au rol în sugerarea
caracterului şi a modului de existenţă al personajelor, dezvăluind o dublă realitate:cea a aparenţei
(pretenţioasele decoruri sugerează pretenţia de cultură a personajelor) şi cea a esenţei (totul se reduce la o
banală copie, ce dezvăluie prostul gust). Descrierii exterioare a casei îi urmează o scenă interioară antologică:
reuniunea familială din salonul casei lui Giurgiuveanu care prilejuieşte prezentarea tuturor personajelor în
ipostaze definitorii, surprinderea relaţiilor dintre ele, fixarea conflictului.
Structural, romanul însumează două planuri narative şi un plan-cadru ( în care se surprinde existenţa
burgheziei bucureştene la începutul secolului al XX-lea). În strânsă legătură cu planul-cadru se află planul epic
principal care surprinde destinul familiilor înrudite: Giurgiuveanu,Tulea şi Raţiu. El se ordonează în jurul
istoriei moştenirii, fiind dinamizat de un conflict economic, generat de lupta pentru intrarea în posesia banilor
lui Giurgiuveanu. Cel de al doilea plan narativ urmăreşte urmăreşte evoluţia profesională, dar şi sentimentală a
lui Felix Sima, povestea de iubire dintre Felix şi Otilia, eroi surprinşi în devenire, în confruntare cu lumea şi cu
ei înşişi. Lor li se adaugă Leonida Pascalopol care trăieşte revelaţiile unei iubiri târzii. Conflictul care
însufleţeşte acest plan este de ordin interior-psihologic şi moral.
Planul epic principal urmăreşte lupta familiei Tulea pentru a moşteni averea lui Costache Giurgiuveanu.
Acesta întârzie să o înfieze pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, să-i depună la bancă cei 300.000 lei, obţinuţi
din vânzarea unor case. Când este doborât de primul primul atac al bolii de inimă, Aglae şi familia ei ocupă
milităreşte casa.
Scena din capitolul al XVIII-lea este antologică. Pentru a sublinia egoismul fiecărui personaj şi
imposibilitatea unei comunicări reale, autorul foloseşte modelul dialogului divergent, construind un fragment
dramatic. Fără pic de compasiune pentru fratele ei, Aglae vorbeşte despre o vagă boală proprie, hotărând să-şi
îngrijească sănătatea; Aurica, obsedată de căsătorie, vorbeşte despre norocul fetelor ce se mărită; Stănică îşi
aminteşte cinic despre veghea asupra unui unchi muribund, obsedat fiind de moştenire.
După cel de-al doilea atac al bolii lui Costache Giurgiuveanu, familia Tulea începe să-i care din casă toate
lucrurile de valoare. Scena jafului nocturn reliefează înspăimântătoarea lăcomie şi lipsa de omenie a
personajelor. Revenindu-şi, Giurgiuveanu îi dă lui Pascalopol o treime din banii de sub saltea pentru a-i
deschide Otiliei un cont în bancă. Cele două sute rămase îi vor fi furate de Stănică, ceea ce va provoca moartea
bătrânului.
Planul secund urmăreşte evoluţia profesională, dar şi sentimentală a lui Felix Sima ( bildungsroman).
Așadar, înainte de a-și face o carieră în medicină, Felix trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie.
Evoluția profesională este previzibil ascendentă, putând fi anticipată cariera strălucită spre care se îndreaptă
Felix prin câteva detalii definitorii: este este un tânăr inteligent, cu o voinţă puternică, ambiţios, perseverent,
motivat să continue tradiţia familiei, are orgoliul întâietăţii într-o ierarhie profesională.
Autorul propune totodată o dezbatere pe tema general-umană a iubirii. Povestea romantică de iubire dintre
Felix şi Otilia urmăreşte monografic „anotimpurile iubirii” de la fascinaţia atracţiei spontane la incertitudinile
sentimentului deja cristalizat. Sfârşitul acestei poveşti de iubire vorbeşte despre caracterul iluzoriu al libertăţii
individului de a alege şi de a-şi asuma iubirea într-o lume în care totul este puternic determinat de mecanismul
economic şi social. Otilia înţelege atotputernicia acestui mecanism şi de aceea renunţă la idealul fericirii prin
iubire.
Iubirea este prezentată din perspectivă poliedrică: dragostea lui Pascalopol implică componenta
generozităţii-el renunţă la Otilia, redându-i libertatea când înţelege că fata nu mai este fericită; pentru Felix,
iubirea este o comuniune de idealuri, aspiraţii şi interese; pentru Otilia este este un sentiment delicat ca o floare
care are nevoie mereu de un décor schimbat, ofilindu-se în lupta pentru existenţă.
Naratorul omniscient dezvăluie caracterele personajelor, sondează psihologii, deplasând accentul de pe
evenimentul exterior pe cel interior. Portretele morale ale personajelor, cu excepţia celor ale lui Felix şi Otilia,
sunt construite pe o trăsătură de caracter dominantă. Un exemplu concludent îl constituie Costache
Giurgiuveanu, personaj ce aparţine tipologiei avarului; el se detaşează însă de zgârcitul tradiţional prin
sentimentul de iubire paternă faţă de Otilia. Portretul său fizic se realizează prin acumularea de detalii: faţa
spână, aspectul de „bufniţă” speriată de lumină, buzele îngălbenite de fumat şi vorbele bâlbâite. Vestimentaţia,
hilară, dezvăluie avariţia, iar casa, deşi are arhitectura pretenţioasă, rămâne în paragină din cauza avariţiei
proprietarului; interiorul este ticsit de mobile vechi ce subliniază patima agoniselii.
Demersul analitic cumulează: fapte (escrocherii, „ciupeli”de la Felix sau Pascalopol),gânduri (teama de a nu
fi jefuit), automatisme verbale(„Nu ştiu…,nu pot…,vom vedea…“) sau bâlbâieli folosite ca armă de a se apăra
împotriva unei lumi agresive, dar şi ca formă de evitare a unui răspuns incomod-toate evidenţiază avariţia.
Aceasta este însă atenuată de afecţiunea pentru Otilia şi Felix, el fiind impresionat de destinul celor doi orfani.
Cele mai multe personaje trăiesc mai ales la nivelul limbajului. Acesta este încărcat de termeni citadini, de
neologisme, de termeni abstracţi sau de referinţe culturale.
Ideologia realistă o găsim şi la nivelul narativităţii, astfel deşi naratorul este omniscient, adoptând un ton
obiectiv, acesta nu este absent din text, ci se ascunde în spatele măştilor sale, ilustrând tehnica aparte-ului.
În concluzie, „Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian, obiectiv. Naratorul, ispitit de expunerea
obiectivă, prezintă viaţa societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, folosind procedee specifice
ca realizarea de tipologii, tehnica detaliului, veridicitatea, depăşind însă modelul realismului clasic, prin
elementele romantice, clasice sau de modernitate.