Sunteți pe pagina 1din 46

CONF. UNIV. DR.

RAMONA-FLAVIA RAȚIU

GEOGRAFIA MEDIULUI

Tîrgu-Mureș

1
CUPRINS

1.Fundamente teoretice Obiectul de studiu. Definitii ale mediului .Noţiuni utilizate şi domenii
implicate.
2.Conceptii asupra relatiei Om- mediu . Modele structurale ale mediului înconjurător
3.Alcatuirea mediului
3.1.Componentele primare ale mediului. Substratul şi relieful, componenta hidrică,
componenta atmosferică
3.2.Componentelle biotice ale mediului .Vegetaţia şi fauna. Componenta edafică – expresie a
conlucrării environmentale
3.3.Componenta antropica în alcătuirea mediului
4.Relaţiile şi dinamica environmentală. Aspecte generale, forme de manifestare, premise ale
dinamicii, forme de exprimare a dinamicii în mediu
8.Funcţionalitatea mediului. Caracteristici funcţionale ale mediului, stări specifice,
funcţionalitatea „atribuită” mediului, surse perturbatoare în mediu, momente critice în evoluţia
sistemului environmental
9.Indicatorii de mediu Definiţii. Instrumente utilizate pentru selectarea indicatorilor de mediu.
Proprietăţi şi caracteristici ale indicatorilor de mediu. Criterii de selecţie a indicatorilor de
mediu. Selectarea unui ansamblu coerent de indicatori. Prevederi ale legislaţiei europene
referitoare la indicatorii de mediu.
10. Dezvoltarea durabilă şi planificarea environmentală. Definirea conceptelor, viziuni asupra
dezvoltării, indicatorii dezvoltării durabile, rolul planificării în gestiunea teritoriului şi a resurselor,
planning-ul environmental ca instrument al dezvoltării durabile

2
1.Fundamente teoretice Obiectul de studiu. Definitii ale mediului .Noţiuni utilizate şi domenii
implicate.

1.1. Obiectul de studiu al geografiei mediului. Poziţia în cadrul geografiei.

Orientată prin natura obiectului său asupra Pământului ca sistem unitar, geografia este de drept
o ştiinţă a mediului, în accepţiunea cea mai largă a acestui termen. Ţinând seama însă de inadvertenţa
termenului respectiv şi de caracterul impropriu al abordării exclusiviste a sistemului planetar de pe
poziţia antropocentrică pe care acest termen o presupune, rezultă că misiunea geografiei contemporane
constă în reluarea fermă a preocupărilor sale clasice, prin abordarea obiectului propriu de studiu de pe
poziţii sistemice. Păstrându-şi însă o structură marcat disociativă, orientată către analiza sectorială a
geosferelor (chiar dacă analiza geografică are caracter integrant) şi realizând sinteze numai de tip
fizico-geografic sau economico-geografic, geografia deceniilor trecute a fost surprinsă de impactul
problematicii mediului fără a se fi situat pe o poziţie explicit sistemică, oscilând şi polemizând
frecvent pe teme de spaţiu, peisaj, teritoriu ş.a. Este motivul pentru care dreptul intrinsec de ştiinţă
geosistemică nu i-a fost recunoscut încă şi ea însăşi a trebuit să-şi dezvolte, la fel cu alte ştiinţe, o
disciplină dedicată "mediului". Cât va dura această orientare este greu de apreciat, dar în mod cert are
meritul de a fi readus în geografie spiritul de sinteză, fără de care această ştiinţă nu-şi acoperă menirea.
In felul acesta, geografia mediului trebuie să se orienteze către întregul sistem terestru, geosistemul, ca
structură complexă, deschisă, cu funcţionalitatea, variabilitatea sa spaţială, evoluţia şi problematica sa,
acesta constituind obiectul specific de studiu. Fără ca o analiză sistemică riguroasă să fie posibilă,
sistemul fiind imens şi funcţiile sale doar parţial cunoscute, elementele sale structurale şi funcţionale
doar parţial cuantificabile şi evoluţia sa frecvent motivată (aparent) aleatoriu, geografia oferă totuşi
modalitatea de cunoaştere cea mai adecvată analizei geosistemice şi construirii unor sinteze care să se
apropie cât mai mult de ceea ce reprezintă ansamblul, unitatea intuită de clasici.
Cu acest obiect de studiu geografia mediului trebuie să fie înţeleasă ca analiză a
geosistemului. şi numită ca atare. In cadrul geografiei ea presupune acumulările specifice tuturor
disciplinelor analitice (geologia generală, meteorologia şi climatologia, hidrologia, geomorfologia,
geografia populaţiei şi aşezărilor, geografia producţiei şi serviciilor etc.), constituind cadrul ştiinţific
fundamental de realizare a sintezei geografice şi argumentând variabilitatea spaţială a geosistemului,
variabilitate abordată apoi prin intermediul altor discipline geografice, ca geografia regională a lumii, a
diferitelor teritorii naţionale, a nivelului de organizare local. Este o disciplină care se bazează pe
integrări structurale şi funcţionale multiple, vizând în special descifrarea situaţiilor de interfaţă. Prin
intermediul analizei geosistemului geografia îşi fundamentează participarea la dialogul ştiinţific

3
interdisciplinar, la care se poate prezenta astfel cu o viziune mai unitară, mai complexă, mai accesibilă
colaborării, eventual cu noi instrumente de lucru, adaptate limbajului sistemic.

1.2.Definitii ale mediului .Noţiuni utilizate şi domenii implicate.

Mediul înconjurător = environment (mediu umanizat) = ceea ce înconjoară pe om


-Are înțelesuri diferite
Mediul înconjurător
- noțiunea cea mai des întâlnită și mai cuprinzătoare : “un ansamblu de elemente care acționeașă și
reacționează asupra animalelor sau vegetației ”( Richard J.F. Paysage, ecosistemes, environnement,
une approche geographique, L'espace geographique, no.2,1975,p.83).
- “sistem de componente materiale ale Universului care influenţeayă funcţionarea sistemelor
biologice “ Stugren B., H., Lillyen, Ecologie, probleme generale şi tehnologie, Editura didactică şi
pedagogică,1975, p.7.
- ansamblu temporo-spaţial al factorilor naturali şi al celor creaţi prin diverse acţiuni umane , care
influenţează şi este inluenţat de viaţi, de om , de dezvoltarea societăţii Roşu Al., Ungureanu Irina,
Geografia mediului înconjurător Editura didactică şi pedagogică,1977, p.26.
- pentru a avea înțeles corect termenul de mediul înconjurător presupune ca necesitate, raportare .
Ceea ce rezultă din raportare și din elementul față de care se realizează este reflectat în terminologia
foarte nuanțată utilizată și în modalitățile de abordare în cercetarea subiectului respectiv.
Environnement
-termen folosit în paralel, aproximativ cu acelaşi înţeles, preluat din arhitectură , se referă la zonele de
contact dintre spaţiul construit , cu toate accesoriile sale de servicii şi mediul natural (geografic)
ambiant.
-suplineşte noţiunea geografică de mediu umanizat
Sit
-termen paralele utilizat mai mult în lucrările de geografie
-“Un ansamblu, o totalitate, un spaţiu unitar , în care ceea ce este natural se întrepătrunde cu ceea ce
este construit. Natura şi omul au contribuit în mod egal pentru a crea o unitate şi o armonie”
(Bonnefous E. , Omul sau natura? Ed. Politică 1976)
Exemplu : oraşul
- noţiune restrictivă , implicând prezenţa construcţiilor , precum şi limite clar precizate.
Biosfera
- “câmp de interferenţă a energiilor din toate învelişurile Terrei” (Mehedinţi S., Terra, vol.2 , 1930,
p12)
= ansamblul material organic cu mediul său

4
-termen potrivit prin extensiune spaţială dar restrictiv prin conţinut
Mediu geografic
-“starea specifică Terrei , rezultată din combinarea şi conlucrarea tuturor componentelor proprii
Pământului ” (Mac I., 2000, Geografie generală, Editura Europontic , Cluj Napoca, p.417)

1.3 Noţiuni utilizate şi domenii implicate.


Complexitatea conținutlui mediului înconjurător este o expresie a pluridimensionalității, a originii
componentelor , a tipurilor de relații și de mișcări temporo spațiale.
Mediul înconjurător este unitatea cu cel mai divers conținut
Componente fizice naturale

Categoria componente Caracteristici


Fizice naturale = apă, aer, substrat -Necesitatea obligatorie pentru existența vieții
suportul ecologic al geologic , relief , -întrepătrunderea totală a elementelor în forme de
mediului (Bertrand) sol îmbinare foarte variate
-au origine inițială cosmică și se repartizeză la
suprafața Terrei în funcție de aceleași condiții
cosmic
-elemente finite în cadrul învelișului terestru
BIotice Organisme -nivel înalt de organizare a materiei
- câmp de interferență a energiilor în toate
învelișurile Terrei
- rezultantă a factorilor tereștrii și cosmici (
Stugren, B., Killeeyen H.)
- se organizează în comunități, biocenoze iar
arealele ocupate de aceste comunități sunt în direct
legătură cu biotopul
- dinamică în spațiu
-dinamică a evoluției în timp
Sociale OMUL -omul își depășește condiția sa naturală, are loc un
proces de dedublare a existenței sale naturală/
social
- generează o particularitate deosebită a mediului
prin întrepătrunderea naturalului cu socialul.

5
2.Conceptii asupra relatiei Om- mediu

Interrelațiile din cadrul marilor zone geografice:


La ecuator:
Radiație solară direct ridicată-calm atmospheric- mișcări de aer numai pe verticală- precipitații
bogate- evapotranspirație ridicată- arbori înalți în căutare de lumină-faună de sol foarte bogată –
condiții de viață pentr om care impugn adaptări special- culturi specific etc
Diversitatea relațiilor este o expresie a diversității domeniilor de existență (Roșu, Al., Ungureanu
Irina )
Diferențierile celor trei categorii de componente ale mediului –abiotice, biotic și sociale-stau la baza
modului de manifestare diferit al relațiilor dintre component și în cadrul lor.
Tipuri de relații:
a. de subordonare
parte – întreg Ex: vegetație și ansamblul geografic al Deltei Dunării
sau întreg- componente Ex:Delta Dunării și precipitații
b. de coordonare
-raporturile dintre elementele unui component (radiație solară- precipitații în Câmpia Română)
-raporturile dintre componentele unui ansamblu geografic cu ale altuia învecinat ( solurile din Bărăgan
și cele din Lunca Dunării)
-elementele a două ansambluri sau sisteme geografice diferite (pânza freatică din Bărăgan și cea
adiacentă din Lunca Dunării)
Relațiile de subordonare și coordonare se conctretizează diferit :
Componentele abiotice- relații fizico chimice
Componentele biotice –mult mai complexe:
-spațiale care presupun prezența unei specii în spațiu datorită prezenței unei alte specii
(mușchi și licheni pe scoarța copacilor)
-forice – transportarea unei specii de către altă specie (răspândirea bacteriilor de către insecte)
-falorice –utilizarea materialelor produse de o specie de către altă specie ( păsările utilizează
resturi de plante ca sa/și facă cuib
- trofice –relații de nutriție
Componenta socială
-necesitățile biologo funcționale leagă omul de componentele naturale cu calități vitale (apă, aer, sol)
- omul mijloceste, reglementeaza si controleaza schimbul dintre el si natura

DETERMINISMUL MEDIULUI GEOGRAFIC

6
- mediul este primordial pentru stadiul si ritmul de dezvoltare al societatii
- minimalizeaza rolul factorilor sociali,excluz’nd procesul de umanizare al naturii
CURENTUL NIHILIST – neaga orice influenta a mediului asupra societatii plasandu-l in afara
dezvoltarii acestuia
OMUL CONTROLEAZĂ NATURA – concepţia antropocentristă
(Glaken 1967)
1. planeta este destinată omului ca fiinţă superioară , plasată în apexul ierarhiei vieţii
2. toată viaţa se adaptează sieşi şi mediului în scopul crearii unei armonii depline
3. omul prin meşteşuguri şi invenţii a fost un partener al lui Dumnezeu, dăruind multe pământului şi
cultivându-l în folosul său

OMUL CUCEREŞTE ŞI SCHIMBĂ - tehnocentrism


Activitatea şi inventivitatea omului sunt astfel dimensionate încât omul poate surmonta toate
dificultăţile pe care mediul le pune în calea sa.
LIMITELE FIZICE ŞI CEREREA – ecocentrismul
-planeta este finită iar cererea oamenilor infinită
-se impune limitarea cererii şi consumului astfel încât să nu se distrugă natura.
EXCEPȚIONALISMUL UMAN (Cotton și Dunlop,1980)
-omul se deosebește de orice altă creatură de pe pământ
-omul își poate croi propriul său destin și poate crea și folosi instrumente pentru atingerea scopurilor
-lumea este largă și asigură oportunități pentru orice
-istoria societății umane este una progresului, existând soluție pentru orice
INSTITUTIONALISMUL
-problemele de mediu nu pot I lăsate pe seama cugetării individuale , ele trebuie intuite, descoperite,
discutate de către comunități organizate , într/o privire global.

3.1. Modele structurale ale mediului înconjurător

• 3.1.1.Modelul structural clasic (Roşu, Ungureanu, 1977 Structura environmentală cuprinde


trei seturi de componente, în conformitate cu acest model,şi anume:
a) setul componentelor primare( fizice, abiotice):
substratul geologic, relieful, aerul şi apa
b) setul componentelor secundare (derivate, biotice):vegetaţia, fauna şi solul
c) setul componentelor antropice (terţiare):
omul şi produsele activităţii lui :

7
3.1.2.Modelul ecologic (Stugren, 1994) conform căruia mediul este structurat etajat şi
diferenţiat în funcţie de nivelurile de integrare ale vieţii. Se disting:
1.Mediul cosmic , reprezentat de forţele fizice din spaţiul cosmic: radiaţiile cosmice, radiaţia
solară , praful cosmic, forţa de atracţie a Lunii etc
2. Mediul geofizic , dat de forţele fizice ale Terrei, respectiv forţa gravitaţională, câmpul
geomagnetic, mişcarea de rotaţie a planetei, tectonica terestră , compoziţia şi structura scoarţei terestre;
3. Mediul climatic , condiţionat de zonalitatea climatică a planetei;
4. Mediul orografic, respectiv relieful scoarţei terestre;
5. Mediul edafic, dat de compoziţia şi structura solului;
6.Mediul hidrologic, constituit din fluidul polifazic (apa);
7. Mediul geochimic, rezultat din compoziţia chimică a substratului şi materializat în
sistemulde soluţii apoase ale atomilor elementelor chimice din substrat care reacţionează cu
fiziologiaorganismului;
8. Mediul biocenotic, respectiv biocenoza, constituită din toate organismele vii;
9. Mediul biochimic , constituit din totalitatea produşilor metabolici eliminaţi de
organism(exometaboliţi)şi care influenţează alte organisme.

3.1.3. Concepţia holarhică conform căreia Universul nu este o acumulare întâmplătoare de obiecte
procese şi fenomene ci reprezintă un ansamblu unitar, complex structurat şi (auto)organizat.

8
Între ultimele frontiere ale cunoaşterii (limita Metagalaxiei, respectiv, particulele elementare),
dar probabil şi dincolo de ele, lumea este o ierarhie de nivele organizatorice dispuse în funcţie
de gradul de complexitate, potenţialul energetic şi dimensiunea spaţio-temporală.
Holarhie („holos”-cuvânt grecesc semnificând „întreg”,ierarhie), reprezintă o serie de holoni
(entităţi) a căror individualitate este circumscrisă în condiţia existenţială a unor structuri
emergente.
Orice nivel (holon, parte)
– prezintă o individualitate proprie,
– se structurează şi funcţionează după legi specifice dar,
– în acelaşi timp se află şi sub incidenţa unor principii organizatorice universale ce
guvernează întreaga ierarhie şi integrează nivelurile de sine stătătoare („întreguri”) ca
„părţi”.
Concepţia holarhică sintetizează complexitatea mediului și evidenţiază relaţiile de ordine din structura
lui. Autorii Mac I. și Mirela Râpeanu, plecând de la premisa desfăşurării mediului înconjurător între
limitele învelişului geografic delimitează patru nivele de organizare :

S1. NIVELUL COSMOPLANETAR


S1.1. Mediul cosmic, care realizează integrarea în sistemul galactic;
S1.2. Mediul planetar , specific Sistemului Solar, bazat pe interrelaţiile materiale, energetice şi
informaţionale existente între Soare şi planete;
S1.3. Mediul geoplanetar , considerat ca o stare ce derivă din condiţiile oferite de Terra.
S2. NIVELUL MEDIULUI GEOGRAFIC o stare specifică Terrei,caracterizat prin forme de
organizare spaţiale. În cadrul acestui nivel se pot diferenţia mai multe tipuri de medii, funcţie de câteva
criterii.
• după trăsăturile suprafeţelor de interfaţă :
– mediu terestru
– mediu acvatic;
• după organizarea plan-spaţială :
– zonal ,
– regional ,
– local
– ambiental

S3. NIVELUL DE ORGANIZARE VERTICAL-SPAŢIALĂ a MEDIULUI GEOGRAFIC
S3.1.Exomediu (atmosfera geografică , Ex.), alcătuit din

9
– atmosfera înaltă , noroasă
– atmosfera medie (mezomediu, Ex.2)
– atmosfera joasă (micromediul atmosferic, Ex.3);
• S3.2. Epimediul (Ep.) ,alcătuit din:
– geofond (pătura de alterare, Ep.1),
– edafon(solul, Ep.2),
– hidrofond (Ep.3, cu aspecte diferenţiate)
– biofond (vegetaţie, faună, om, Ep.4)

S3.3.Endomediul(En.) ,reprezentat de scoar ţa terestră propriu-zisă,


-se constituie însuportul tectono-petrografic al mediului înconjurător.
-La acest nivel, predomină forţele endogenetice iar viaţa este nesemnificativă.

10
S4. NIVELUL INTRAPLANETAR ,
-desfăşurat de la scoarţa bazaltică spre interiorul Pământului,
-stă sub incidenţa proceselor geofizice şi geodinamice

4.Modelul structural bazat pe comportamentul uman în mediu


Pe baza acestui model pot fi identificate patru tipuri de medii:
• mediul geografic;
• mediul operaţional;
• mediul perceput;
• mediul comportamental

• Mediul geografic – totalitatea condiţiilor care prin conlucrare au creat Invelişul geografic.
• Este un efect al manifestărilor întregului înveliş geografic, desfăşurţndu-se între limitele
acestuia.
• Mediul operaţional – porţiunea din mediul geografic care înconjoară omul şi care-i
influenţează comportamentul într-un mod sau altul
– Mediul comportamental depinde de caracteristicile fizice, psihice şi culturale ale
indivizilor
• Mediul perceput
Se referă la acea porţiune din mediul operaţional în care omul este conştient prin sensibilităţile sale
organice prin care se conectează cu realitatea extrnă sau în care omul ese inconşient la stările
mediului.

11
• Mediul comportamental acea parte a mediului perceput formată prin răspunsurile
comportamentale ale indivizilor sau grupurilor de indivizi
Concluzia acestor constatări este că în analiza geosistemului accesibilitatea cea mai mare este
permisă de interacţiuni. Toate modelele prezentate reflectă puncte de vedere integrative asupra structurării
mediului înconjurător.

12
3.Alcatuirea mediului
3.1.Componentele primare ale mediului. Substratul şi relieful, componenta hidrică,
componenta atmosferică
3.2.Componentelle biotice ale mediului .Vegetaţia şi fauna. Componenta edafică – expresie a
conlucrării environmentale
3.3.Componenta antropica în alcătuirea mediului

3.Alcatuirea mediului
În analiza componentelor mediului primul considerent luat în considerare este cel al asimilării
geosistemului cu un suprasistem deschis, în cadrul căruia sistemele şi subsistemele componente sunt
alcătuite, în proporţii diferite din elemente anorganice, organice şi social-economice, de origine
naturală, dar şi artificială, organizate în structuri cu dominantă materială, energetică sau
informaţională. A doua constatare este aceea a unei accesibilităţi relativ limitate (sau, cel puţin,
adesea dificile) a demersului analitic. Spre exemplu, aparent nimic nu stânjeneşte identificarea l i m i t
e l o r în geosistem, cu atât mai mult cu cât frecvent ele sunt destul de clare : limita superioară a
litosferei, limitele unui bazin hidrografic, ale unei asociaţii vegetale forestiere, ale unui complex
industrial etc. Nu totdeauna însă limitele structurilor urmărite sunt clare, tranşante ; adesea aparatul
metodologic (criteriile de delimitare) este încă imprecis sau greu de realizat, aşa cum este în cazul
limitelor unui grup social, ale unei regiuni geografice, ale unui sistem de activităţi creative ş.a. Alteori,
deşi relativ clare, limitele unor structuri sistemice sunt extrem de mobile, sistemele evoluând în
secvenţe foarte scurte şi care se succed rapid (spre exemplu, sistemele de tranzacţii financiare), fapt
care anulează identităţile constatate.

3.1.Componentele primare ale mediului. Substratul şi relieful, componenta hidrică,


componenta atmosferică

Componentele primare ale mediului includ: substratul petrografic şi structural,


atmosfera, apa (în toate stările de agregare), relieful şi solul.
In sistemul abiotic, o serie de interacţiuni interne conferă litosferei calitatea unui component
de bază, capabil să antreneze modificări importante (să se implice transformant)în conţinutul şi
evoluţia celorlalte componente ale sistemului şi să suporte, la rândul său, modificări de structură şi de
comportament ca urmare a coexistenţei interactive.
Caracteristicile comune ale componentelor abiotice sunt:
• origine cosmică (exclusiv relieful şi solul);
• prezenţă în cantitate finită;

13
• suport al vieţii;
• întrepătrunderea lor în forme variate, în timp şi spaţiu.

3.1.1. ROLUL SUBSTRATULUI ÎN STRUCTURA ŞI FUNCŢIONALITATEA MEDIULUI

Participarea litosferei în structura şi funcţionalitatea mediului

1. Transfer de materie de la baza litosferei spre suprafaţa scoarţei-integrare


environmentală specifică spaţiului oceanelor

Pentru relief, litosfera este matrice ; evident, în absenţa ei relieful n-ar exista. Implicaţiile
morfogenetice ale litosferei sunt atât de importante, încât în geomorfologie prezenţa sa este
recunoscută ca primordială în geneza unor mari categorii de relief : morfotectonic, morfostructural,
morfopetrografic. De asemenea, specificul structural şi petrografic sunt considerate extrem de
importante pentru tipul, viteza şi amploarea unor procese geomorfologice, care creează complexe de
forme diferite în zone monotone sub aspect litologic, faţă de cele eterogene sau care prezintă alternanţe
litologice, în structuri tabulare, monoclinale, cutate, şariate, faliate etc.
Tipul genetic de relief, tipul de procese prin care evoluează pot influenţa la rându-le litosfera,
supunând-o unor influenţe mai puternice sau mai slabe, atât din interiorul sistemului cât şi din afara
lui. Astfel, sectoarele de relief înalt şi puternic înclinat menţin mereu activ contactul scoarţei cu mediul
aerian, care o meteorizează, în timp ce remanierile prin acumulare fluvială, coluvială, proluvială, ca şi
redistribuirea de tip acumulativ prin deplasări în masă, întrerup contactul menţionat, asigurând o
oarecare protecţie scoarţei.

Mişcarea plăcilor litosferice

– geneza orogenurilor,
- edificarea mediilor montane, mediile foselor oceanice

14
2. Stochează resursele de subsol
Scoarța terestră are în componență o multitudine de minerale,24% din scoarță este constituită din doar
6 metale: fier, aluminiu, natriu, calciu, potasiu și magneziu.Partea cea mai mare din scoarță este formată din
silicați și oxigen, cam 74%, și doar 2% rămâne a fi constituit din alte 84 de elemente.
Până la adâncimea de aproximativ 16 km, categoria de frecvenţă cea mai bine reprezentată este dominată
de oxigen, siliciu, aluminiu şi fier, care alcătuiesc 86,7 % din masa scoarţei până la adâncimea menţionată ;
o categorie medie (12%) include calciu, sodiu, magneziu, hidrogen, titan, iar în categoria de frecvenţă mică
şi foarte mică (1,3%) se află, printre altele, carbon, sulf, mangan, crom, nichel, cupru, zinc, staniu, vanadiu,
metale rare, metale radioactive.

Identificarea şi evaluarea rezervelor minerale au permis exploatarea lor mai mult sau mai puţin rentabilă,
astfel încât legităţile geochimice ale mineralogenezei, vârsta zăcămintelor, ponderea diferitelor elemente şi
combinaţii utile în scoarţă, răspândirea lor în raport cu marile unităţi tectono-structurale au influenţat
puternic repartiţia actuală (şi o vor marca şi pe cea de perspectivă) a industriei extractive şi de prelucrare,
precum şi alte aspecte social-economice ale regiunilor dominate de prezenţa şi de valorificarea resurselor
minerale.
Cele mai puternice influenţe asupra repartiţiei actuale a activităţii industriale, a populaţiei şi a
aşezărilor urbane le-au exercitat zăcămintele de cărbune. Materia primă fiind voluminoasă, transportul ei la
distanţe mari este costisitor ; în acelaşi timp, ca şi petrolul, permite valorificări diversificate, în mai multe
ramuri industriale. Astfel, cărbunele a determinat concentrări ale forţei de muncă, a impulsionat formarea
oraşelor, a diversificat funcţia industrială a acestora. Structura actuală a consumului energetic, în care
ponderea maximă este deţinută de petrol şi gazele naturale, face însă ca bazinele carbonifere deschise mai
recent să nu mai producă astfel de concentrări. Acţionează, desigur, în acest sens şi tehnologiile înalt
automatizate de extracţie, care au redus masiv necesarul de forţă de muncă.
Extracţia minereului de fier a atras mult mai puţin concentrări industriale, mai ales în cazul
zăcămintelor de calitate superioară, situate în regiuni izolate, greu accesibile, unde prelucrarea ar fi fost
extrem de dificilă (spre exemplu, în Laponia, în Labrador ş.a.). Numai minereurile prea sărace, care ar fi
impus transporturi nerentabile, au putut determina concentrări (spre exemplu, în Lorena). Prezenţa simultană
a fierului şi cărbunelui au stimulat dezvoltarea puternică a siderurgiei. Alături de aceasta, industria textilă,
(care permite utilizarea forţei de muncă feminine), industria chimică (cu posibilităţi de valorificare a
cărbunelui) au determinat în secolele trecute formarea unor mari concentrări de populaţie şi a unor aşezări
urbane cu profil industrial diversificat, tipică fiind regiunea Ruhr.
Zăcămintele de substanţe utile nu au însă un rol determinant în apariţia şi repartiţia tuturor tipurilor
de activitate industrială specifică; astfel, spre exemplu valorificarea unora nu face altceva decât să
consolideze nuclee industriale constituite deja pe alte baze (spre exemplu, zăcămintele de gaze naturale din
Transilvania, din Olanda - Groningen), fără modificări sensibile ale ansamblului natural antropizat. În

15
acelaşi timp, zestrea minerală a scoarţei nici nu este integral prospectată, astfel încât o serie de resurse
există, fără implicaţii actuale în sistemele locale şi regionale respective. Aşa fost cazul zăcămintelor de
petrol din Sahara, până în 1957, sau al celor de gaz natural din Alaska de Nord, până în 1968. In alte situaţii
însă, centrele industriei extractive miniere sunt aşezări pioniere, în zone cu condiţii grele de viaţă : spre
exemplu, în sectorul canadian al Arcticii (Port Radium, Uranium City, cu zăcăminte de aur, fier, uraniu,
cupru), în Arctica rusă (Norilsk, cu zăcăminte de nichel, platină, cupru), în deşertul australian (Calgoorlie,
cu zăcăminte de nichel, cupru, fier, plumb, zinc, aur, uraniu), sau în ţinuturi înalte de peste 5000 m
(Quispisija, în Anzii peruani, cu zăcăminte polimetalice de zinc, plumb, cupru şi Chupiquina, în Anzii
chilieni, cu zăcăminte de cupru şi molibden).

• 3. Litosfera -suportul fizic solid


De unele proprietăţi fizice şi chimice ale rocilor (compactitate, duritate, permeabilitate,
higroscopicitate, plasticitate, caracter acid sau bazic etc.), ca şi de structura geologică, depind
formarea, cantitatea - deci posibilităţile de utilizare - ale unor elemente ca apa subterană (de
importanţă majoră pentru societatea umană), precum şi posibilităţile de amplasare şi eficienţa unor
obiective hidrotehnice, a unor construcţii civile şi industriale ş.a. Este suficientă, în acest sens,
referinţa la însemnătatea alcătuirii petrografice a substratului geologic în probleme de irigaţii, de
fundaţii, sau de realizare a unor rezervoare naturale.

16
4. Rolul limitativ al structurilor geologice
Uneori condiţiile geologice au rol limitativ : treapta geotermică limitează înaintarea acţiunilor
de prospectare şi extracţie. La adâncimi mai mari de 1000 m condiţiile de lucru sunt deja foarte
dificile, ceea ce ridică mult costul substanţelor minerale respective şi impune, uneori, aplicarea unor
metode de extracţie indirectă (gazeificarea subterană a cărbunelui, extragerea "uleiului de şist" etc.). In
schimb, energia geotermică poate fi utilizată în centrale geotermoelectrice, în termoficare, asigurând
nu numai obiectivele energetice vizate şi nivelul de confort termic necesar, ci şi un grad de poluare
mult mai redus, în comparaţie cu cel produs prin obţinerea energiei din combustibili fosili, ca şi o
conservare a lemnului viu. Desigur, beneficiază de acest avantaj energetic regiunile în care treapta
geotermică are valori mici : arii vulcanice, granitice sau afectate de fracturi profunde în scoarţă.
Influenţa condiţiilor geologice asupra existenţei şi activităţii omului se manifestă în unele
cazuri predominant negativ. Erupţiile vulcanice, aflate în relaţie directă cu amploarea şi viteza
dinamicii plăcilor litosferei şi producându-se în ariile de contact ale acestora, provoacă mari pagube
materiale şi se soldează cu pierderea multor vieţi omeneşti (aproximativ 315.000 în ultimele patru
secole). Numai în perioada istorică au erupt peste 600 de vulcani, numărul erupţiilor înregistrate
depăşind 2500. Intre urmările acestor fenomene se citează distrugerea oraşelor antice Herculanum şi
Pompei, ca şi dezastrele produse de explozia brutală a vulcanului Montagne Pelée din Martinica, de
uriaşele erupţii repetate ale lui Krakatoa, care numai în episodul din 1883 a răspândit materiale
specifice pe o suprafaţă de 800.000 km2, a produs un zgomot apreciat a fi fost cel mai puternic
cunoscut pe Pământ, perceput ca zgomot de cutremur până în insula Rodriguez, în Oceanul Indian, la o
distanţă de 5.000 km şi a provocat tsunami înalte de 36 m, propagate cu 800 km/h, care s-au resimţit
ca val de 90 cm în porturile de la Marea Mânecii şi cărora li s-au datorat majoritatea celor 40.000
victime umane. Sunt, de asemenea, distrugătoare erupţiile de durată (St. Helens), sau cele cu caracter
permanent şi intensitate variabilă (Fuego, din Guatemala, Yahue, din Noile Hebride, Stromboli, din
arhipelagul Lipari). In decursul istoriei, fenomenele din această ultimă categorie au grăbit sau chiar au
declanşat declinul unor civilizaţii umane.

Figura . Influenţa vulcanilor asupra climei

17
Barând râuri, vulcanismul provoacă şi mari inundaţii, iar convecţiile termice violente produc ploi
intense de cenuşă şi imense curgeri de noroi, care fac zeci de mii de victime, cazul cel mai cunoscut
fiind cel al vulcanului Nevado del Ruiz, din Columbia. Torenţi arzători de lavă şi nori arzători de gaze
(cu temperaturi de câteva sute de grade C), se deplasează pe versanţii vulcanici cu viteze cuprinse între
100 - 400 km/h şi efectele lor sunt distrugătoare. Acestora li se adaugă bombardamentul cu
piroclastite; spre exemplu, în l8l5 Tambora a proiectat 220 miliarde tone de rocă, reducându-şi
altitudinea cu l252 m. In mod evident, vulcanismul exercită sub aceste forme o influenţă profund
negativă asupra societăţii umane, iar fenomenele respective se desfăşoară cu o independenţă totală,
atât în sistemul abiotic, cât şi în întregul geosistem.
Unele particularităţi ale fenomenelor vulcanice au însă un rol relativ compensatoriu. Astfel,
cenuşile fertilizează solul pe arii întinse în jurul vulcanilor, iar solurile formate pe lave sunt foarte
bogate în fosfaţi, săruri de potasiu şi alte combinaţii nutritive eliberate prin descompunerea
piroclastitelor şi aglomeratelor vulcanice. În zonele ecuatoriale şi tropicale, unde aceste soluri sunt cele
mai fertile, se realizează productivităţi agricole apreciabile, pe seama cărora s-au format şi cele mai
mari densităţi de populaţie din regiunile respective (250 loc.km2 în Martinica, 400 loc./km2 în Djawa).
Emisiile gazoase postvulcanice, în general de lungă durată, determină mineralizări ale apelor
subterane, care prin izvoare - cu debite uneori apreciabile - stimulează întemeierea unor aşezări umane
cu profil funcţional special. Sub aspect energetic, regiunile vulcanice sunt deosebit de rentabile,
energia geotermică fiind uşor accesibilă, ca urmare a reducerii considerabile a treptei geotermice. De
asemenea, aceste regiuni mai sunt foarte interesante din punct de vedere economic şi pentru că
mineralogeneza hidrotermală însoţitoare a creat în ariile respective zăcăminte bogate de sulf, aur,
argint, mercur, minereuri polimetalice, iar rocile vulcanice - bazalt, andezit, tufuri şi sticle vulcanice
etc. - sunt excelente materiale de construcţie.
Seismicitatea, care acţionează exclusiv negativ asupra componentului social-economic al
geosistemului este - ca şi vulcanismul - inegal distribuită pe suprafaţa Pământului, ariile lor de
manifestare suprapunându-se adesea. Anual se produc între 500.000 - 1.000.000 de cutremure, dintre
care aproximativ 1.000 au o magnitudine generatoare de pagube, mergând de la denivelări ale
drumurilor şi fisurarea clădirilor mai şubrede şi până la modificări ale reliefului preexistent. Intre cele
1.000 menţionate, 1-2 cutremure pe an fac zeci şi chiar sute de mii de victime umane. Numai în
ultimul secol, cutremurul care a afectat Japonia în 1923 (provinciile Tokio şi Yokohama) s-a soldat cu
143.000 victime, cel din 1976, în Guatemala, a provocat moartea a 22.000 de persoane, a rănit alte
75.000 şi a lăsat peste 1.000.000 de oameni fără adăpost. In acelaşi an, cutremurul din provincia
chineză Tang-Şan a făcut aproximativ 400.000 victime. Ca număr total al populaţiei afectate de
seisme, efectivele pot depăşi 1.000.000 într-un singur deceniu (spre exemplu, deceniul şapte al
secolului trecut, cu 1.200.000 persoane). Temute, datorită efectelor lor dezastruoase, cutremurele se
numără printre fenomenele naturale urmărite absolut sistematic : în China s-au identificat informaţii

18
seismologice din mileniul 3 a.C., în Orientul Apropiat săpăturile arheologice au scos la iveală
asemenea indicaţii din mileniile 3-2 a.C. pentru nordul Iranului, cuneiforme mesopotamiene
consemnează distrugerea repetată a oraşului Ninive în sec. XII, VIII, VII a.C., scrierile clasicilor greci
descriu cutremure în Persia, în Anatolia ş.a., cataloagele seismice japoneze Tayama şi Usami
consemnează, pentru arhipelagul nipon, 617 cutremure distrugătoare în intervalul 416 - l975. O hartă
mondială a acestor fenomene indică, numai între 1900 -1979 un număr de 1277 de cutremure mari,
dintre care 670 distrugătoare. Asemenea efecte sunt singurele forme de influenţă cunoscute ale
seismicităţii asupra societăţii umane. Pentru unicul avantaj pe care l-ar putea oferi, cel energetic, nu
există încă o tehnologie de captare, deşi rezerva prezumată este imensă : 66 x 1013 CP/an.

IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA PETROGRAFIEI ŞI RELIEFULUI


Activitatile industriale miniere schimba radical configuratia reliefului în cazul exploatarilor de
suprafata si al celor subterane, care conduc la aparitia unor mari cariere si halde. Apar noi forme de
relief - apartinând categoriei reliefului antropic (creat de om) - unele dintre ele având o stabilitate
precara si prezentând, implicit, riscuri pentru populatia si activitatile desfasurate în vecinatatea lor.
Anual se extrag din scoarţă aproximativ 7.000.000.000 t materii prime minerale şi combustibili, pe
lângă rocile utilizate în construcţii sau pentru fabricarea materialelor de construcţie. Nici una dintre
modalităţile de prelucrare şi utilizare a acestor constituenţi ai scoarţei nu mai permite returnarea lor în
formele şi proporţiile iniţiale. Spre exemplu, în procesele controlate de ardere (în industrie,
transporturi, termoficare, iluminat etc.) carbonul fosil din cărbuni, petrol, gaze naturale, şisturi
bituminoase este transformat în dioxid de carbon, eliberat în atmosferă; materialul steril, ca şi cel
provenit din diverse excavaţii sunt adesea transportate şi depozitate sau utilizate în alte zone; o serie de
substanţe minerale sunt concentrate prin industrializare, li se schimbă compoziţia chimică şi sunt
redistribuite ca arie de repartiţie.
Lucrarile agricole complexe - terasari, îndiguiri, amenajari de mari canale de irigatie sau de desecare
contribuie din plin la schimbarea caracteristicilor reliefului si la îmbunatatirea potentialului productiv
al terenurilor.
Defrisarile masive ale padurilor tropicale si temperate, combinate, ulterior, cu utilizarea agricola
intensiva a terenurilor, ridica mari probleme privind stabilitatea versantilor cu înclinari mari. Pe astfel
de versanti, regimul hidroclimatic local poate favoriza aparitia si extinderea rapida a ravenarilor,
torentialitatii, alunecarilor de teren - fenomene care elimina solul si duc la scoaterea din circuitul
productiv a suprafetelor afectate.
Construirea unor ample căi de comunicatie canale navigabile, mari autostrazi, aeroporturi etc.poate
duce la modificari importante (prin lucrarile de excavare, nivelare, redistribuire a unor mari mase de
roca) ale reliefului si ale peisajului unor regiuni extinse, determinând aparitia unor dezechilibre în

19
evolutia acestora. Chiar si unele activitati cu amploare mai redusa (ex.: construirea unui simplu drum)
pot avea, pe plan local, consecinte negative.

3.1.2.ROLUL ATMOSFEREI ÎN STRUCTURAREA ŞI FUNCŢIONAREA MEDIULUI

Învelişul de aer al Pământului, cu toate manifestările sale sub formă de vreme şi climă se află în
sistemul abiotic într-o relaţie interactivă atât de strânsă şi de continuă cu învelişul de apă, încât
identificarea analitică a acţiunii fiecăruia nu face altceva decât să contureze segmente ale relaţiei
respective.
3.1.2.1. Structura atmosferei
Limita superioară a Învelişului Geografic la nivelul superior al troposferei, la o înălţime medie de cca
10 – 15 km, acest lucru fiind motivat de :
• până la acest nivel este concentrată cea mai mare parte a masei atmosferei (peste 90%);
• în acest spaţiu se produc fenomenele din atmosferă care au implicaţii importante în desfăşurarea
spaţială şi temporală a elementelor şi proceselor din celelalte geosfere;
• până la acest nivel se face simţită influenţa suprafeţei active (uscat, apă) în dezvoltarea proceselor
care au loc în atmosferă, indeosebi cele calorice, cu reflectarea în cele dinamice, locale sau regionale);
• viaţa este concentrată la contactul cu celelalte geosfere; totuşi, cam până la acest nivel, ajung şi multe
din formele elementare de viaţă (bacterii) care sunt antrenate de mişcarea ascendentă a maselor de aer.

Troposfera cuprinde trei sferturi din masa atmosferei şi aproape 100% din cantitatea de vapori de
apă
Pornind de la suprafaţa Pământului temperatura scade constant cu altitudinea, într-un ritm mediu
uniform de 6,4 0C la fiecare kilometru. Acest ritm de scădere a temperaturi poartă numele de gradient
20
normal de temperatură. Pot exista devieri de la această viteză de scădere în funcţie de poziţia
geografică şi de anotimp. Viteza normală de scădere se schimbă destul de brusc, la înălţimea de 12,5-
15 km în stratul numit stratosferă în care temperatura rămâne relativ constantă pe măsura creşterii
altitudinii. În stratosferă la aproximativ 25 km înălţime există un strat subţire de ozon. În ultimele
decenii măsurătorile au arătat că nivelul concentraţiei de ozon scade mai ales deasupra Antarcticii şi în
dreptul latitudinilor medii din emisfera nordică. Principala cauză o reprezintă activitatea antropică ce a
dus la creşterea cantităţii de clorofluorocarburi CFC, hidrofluorocarburi HFC, metan. Compuşii
clorului ajunşi în stratosferă se disociază sub acţiunea radiaţiilor U.V, apoi clorul distruge ozonul din
combinaţie rezultând oxigen şi monoxid de clor. Reducerea ponderii stratului de ozon determină
penetrarea unei cantităţi de radiaţii U.B. care va influenţa negativ diferitele procese biotice provocând,
între altele, la om cancer de piele şi orbire (I. Anghel, 1999).Echilibrul atmosferei inseamna practic
conservarea stratului de ozon, productia de ozon O3 sa fie egala cu distrugerea ozonului O3.
Compoziţia chimică a atmosferei
HOMOSFERA De la suprafaţa Pământului până la atitudinea de 90 km, compoziţia chimică a
atmosferei este uniformă din punct de vedere al ponderii gazelor ce o alcătuiesc (Strahler,1969) . are
în compoziţia aerului pur şi uscat azot 78,084% din volum, oxigen 20,946%, argon 0,934%, bioxid de
carbon 0,0368% şi cu o pondere totală de 0,003%: neon, heliu, kripton, xenon, hidrogen, gaz metan şi
dioxid de azot. Toate gazele ce alcătuiesc homosfera sunt perfect amestecate ceea ce dă aerului pur şi
uscat o gamă diferită de proprietăţi fizice ca şi cum ar fi un singur gaz.

Oxigen; 20,946

Other; 0,9708 Argon; 0,934

Azot; 78,084 CO2; 0,0368

Azotul intră greu în combinaţii chimice cu alte elemente şi poate fi considerat substanţă neutră.
Oxigenul se combină foarte uşor cu alte elemente în procesul de oxidare. Arderea completă reprezintă
o formă rapidă de oxidare în timp ce anumite forme de alterare reprezintă forme foarte lente de
oxidare.
21
Dioxidul de carbon o mare importanţă în cadrul proceselor atmosferice poate absorbi căldura
permiţând straturilor inferioare ale atmosferei să fie încălzite de radiaţia calorică provenită de la Soare
şi de la suprafaţa Pământului.
Plantele verzi folosesc bioxidul de carbon atmosferic în procesul de fotosinteză combinându-l cu apa
şi transformându-l în hidraţi de carbon.
Creşterea concentraţiei de CO2 de la 0,03% la începutul sec. al XIX-lea 0,0368% în prezent ca urmare
a arderii intense a a combustibililor fosili are ca prim efect încălzirea generală a climatului însoţită de
un lanţ de modificări la nivelul învelişului geografic (topirea gheţarilor şi ridicarea nivelului Oceanului
Planetar cu cel puţin 1 m, transgresiuni urmate de dispariţia câmpurilor litorale, a aşezărilor etc.).

• HETEROSFERA neuniformă în ceea ce priveşte compoziţia chimică.

Ozonul

OZONUL BUN
stratul de ozon actioneaza ca un protector al Pamantului impotriva radiatiei ultraviolete solare prin
absorbtia radiatiei ultraviolete de tip B, care nu mai ajunge astfel pe Pamant. Aceasta inseamna ca
viata tuturor organismelor vii:plante,animale ,om nu mai este pusa in pericol. Acest proces este natural
si asigura ECHILIBRUL ATMOSFEREI TERESTRE si PROTECTIA VIETII PE PAMANT.
Distrugerea acestui strat duce la cresterea efectului de sera iar in timp poate duce la disparitia vietii pe
pamant datorita cresterii temperaturii.
OZONUL RĂU
In contact cu viata insa, datorita caracterului puternic oxidant, poate produce efecte din cele mai
toxice. Acesta e numit si OZONUL RĂU. Are aceeasi compozitie O3 doar ca se afla intr-un loc in care
in loc sa protejeze mai mult dauneaza, este considerat chiar otravitor.
Se formeaza in atmosfera terestra ,joasa , ca rezultat al reactiilor chimice in prezenta luminii solare ,din
diferiti poluanti proveniti de la masini( CO2, gaze de esapament) uzine (metan, oxizi de azot )
termocentrale , rafinarii etc .
Cl + O3 -> ClO + O2
In atmosfera il gasim in stare naturala formandu-se in urma descarcarilor electrice si sub actiunea
razelor solare , artificial in urma reactiilor unor substante nocive provenite din sursele de natura
terestra.
22
Ozonul este o componenta de baza in poluari puternice ale mediului cum sunt PLOILE ACIDE si
SMOGUL si face parte din grupa gazelor de sera (cele care absorb radiatia termica la suprafata
solului).

ROLUL FIZIOLOGIC AL ELEMENTELOR CLIMATICE

Climatul definit ca : Totalitate a proceselor și fenomenelor meteorologice caracteristice unei regiuni


geografice (DEX), ambianţa constituită prin seria de stări ale atmosferei deasupra unui loc, în
succesiunea lor obişnuită ( Roşu Al, Ungureanu Al. 1977, p 98) influenţează organismul uman care
integrează efectele combinate ale tuturor elementelor climatice în evoluţia lor.
Presiunea atmosferică -factor limitativ absolut
Oscilatiile de presiune 970mb si 1040 de mb. (925 mb cicloni 1070mb –anticicloni).
Raportul oxigen-azot în compoziţia chimică a atmosferei este constant. La variația presiunii, fiecare
gaz din acest amestec își va păstra proporția față de celelalte, însă în același volum de aer, numărul
moleculelor se va mări atunci când presiunea va crește, sau se va micșora - dacă presiunea va scădea.
In ceea ce priveşte efectele anatomo-fiziologice ale presiunii atmosferice, influenţa maximă a acesteia
se manifestă prin nivelul oxigenării. Ţinând seama de constanţa raportului oxigen-azot, reducerea
presiunii înseamnă diminuarea corespunzătoare a cantităţii de oxigen disponibil.
De aceste oscilații ale presiunii atmosferice sunt legate tulburările care apar la aviatori sau scafandri, la
persoanele ce activează în submarine, batiscafuri.
Altitudinile ridicate sunt restrictive pentru majoritatea oamenilor, datorita efectelor negative ale
scaderii presiunii atmosferice asupra sanatatii. Limita critica pentru aproape toti indivizii exista la
inaltimi de 6000-6500 m, insa asezarile permanente nu se situeaza niciodata atat de sus (4800 m limita
maxima in Tibet, 5200 m in Peru si Bolivia).
În atmosfera liberă, diminuarea aceasta sub o anumită limită este un factor limitativ absolut pentru
organismul uman. In ascensiunile montane, începând de la altitudini care variază individual, o serie de
tulburări cu tablou clinic identic se produc la orice latitudine: sete, vomă, dispnee, congestionarea
tegumentelor, leşinuri, hemoragii, oboseală severă, pierderea memoriei, depresiune psihică şi
inconştienţă. Cu altitudinea, această stare se agravează şi, în final, o somnolenţă irepresibilă anunţă
moartea. În mod evident, răul de altitudine este generat şi agravat de complexul tuturor elementelor
climatice, care devine mereu mai agresiv pe măsura ascensiunii, dar oricare dintre celelalte elemente
ale acestui complex are în acest caz un rol subordonat, asfixia fiind provocată de insuficienţa fluxului
de oxigen vehiculat de hemoglobina din sânge. Sub limita minimă de oxigen, suportabilă biologic,
într-o zonă de lărgime variabilă (în funcţie de poziţia geografică a masivelor montane şi de rasă
umană) deteriorările organice sunt atât de grave încât nu mai permit aşezări stabile. Practic, numai în
arii montane din zone cu climă caldă (Peru, Bolivia, Tibet, Etiopia) s-au constituit civilizaţii la

23
altitudini de peste 4.000 m, chiar şi în aceste cazuri însă un optimum stabilindu-se între 2.200 m-3.700
m (Cuzco, la 3.760 m, Shigatse, la 3.621 m). Atât în cazul localnicilor cât şi al alpiniştilor care,
indiferent de arealul altitudinal de origine, forţează limita barică de confort fiziologic, o serie de
adaptări morfologice şi funcţionale parează insuficienţa oxigenului din ambianţă : dezvoltarea
puternică a toracelui, pentru asigurarea unei suprafeţe mai mari de ţesut pulmonar activ, ca şi
amplificarea hematopoiezei, ceea ce asigură creşterea capacităţii de vehiculare a oxigenului. La
grupurile de populaţie montană, adaptările acestea sunt ereditare.

Radiaţia solară – condiţie a activităţii umane


Radiația solară este radiația electromagnetică emisă de Soare având lungimi de undă din întregul
spectru al undelor electromagnetice.Trecând prin atmosfera Pământului, o parte a radiației solare este
absorbită, încălzind aerul, o altă parte este împrăștiată de moleculele aerului, vaporii de apă, pulberile
din atmosferă (constituind radiația solară difuză), dar cea mai mare parte ajunge pe suprafața
Pamântului (constituind radiația solară directă).
LIPSA LUMINII NATURALE generează grave dereglări de somn, scăderea performanţei la
dependenţa de numeroşi stimuli precum cofeină, nicotină şi chiar medicamente.Angajaţii care au
lumină naturală din belşug în spaţiul de lucru sunt mai activi, mai productivi şi mai bine dispuşi decȃt
cei care îşi desfăşoară activitatea în spaţii întunecate sau luminate artificial.
EXCESUL DE LUMINĂ în sine nu este nociv ci radiaţiileultraviolete, care sunt abiotice.Rasa
neagră de oameni este protejată de acest tip de radiaţii datorită pigmenţilor pielii. Ecranul melanic
absoarbe aceste radiaţii şi dă posibilitate organismului să producă în cantitate normală viatamina D.
Maximum de pigmentare coincide cu maximum de luminozitate.Pentru albi, climatul optim este
considerat cel mediteranian, dar şi alte climate cum ar fi cel de altitudine, bogat în radiaţii directe, ca şi
cel litoral, bogat în radiaţii difuze, oferă de asemenea condiţii favorabile.

Temperatura
Soarele, principala sursă de căldură pentru Pământ. Din tot spectrul de radiații emise de către Soare,
responsabile pentru efectul de încălzire sunt radiațiile din domeniul infraroșu, radiații cu o lungime de
undă mai mare decât lumina vizibilă. Aerul, datorită proprietăților sale fizice, nu este capabil să
absoarbă decât o cantitate mică din radiația solară directă, cantitate insuficientă pentru încălzirea sa.
Suprafața terestră transformă radiația solară în căldură, care este mai apoi transmisă aerului prin mai
multe procese: radiație, conductivitate, convecție, turbulență, advecție și schimbări de fază ale apei.
Temperatura aerului acţionează asupra organismului uman prin intermediul pierderilor specifice de
căldură şi al transpiraţiei specifice. La temperaturi joase ale ambianţei, organismul pierde căldură prin
difuziune. Necesitatea menţinerii unei temperaturi interne constante declanşează termogeneza.
Susţinută printr-un regim alimentar lipidic şi printr-o cantitate suplimentară de calorii introduse în

24
ambianţa imediată, aceasta compensează permanent pierderile. La temperaturi mari, caloriile reziduale
produse continuu în organism nu mai au posibilitatea să difuzeze. Prin termoliză, susţinută de un regim
alimentar hipocaloric şi evapotranspiraţie cutanată intensă, temperatura internă este menţinută în
limite normale. Studiile de fiziologie umană confirmă că aceste două procese de termoreglare sunt
active la temperaturi ale ambianţei care coboară sub 160 C, sau depăşesc 250 C. Intre aceste limite,
acţiunea lor este atenuată sau izolată. Există şi o categorie de climate, termice, care se definesc prin
mărimea intervalului de timp în care funcţionează aceste procese. Prin adaptare la temperaturi scăzute,
organismele unor grupuri umane care trăiesc la latitudini mari îşi intensifică arderile, putând
metaboliza permanent mari cantităţi de grăsime şi au dimensiuni corporale reduse, pentru a limita
suprafaţa de transfer caloric. Faţă de excesul termic din ambianţă, amplificarea evaporaţiei cutanate
este extrem de eficient realizată în cazul organismul rasei negre. Deşi slaba putere emisivă a culorii ar
putea fi defavorabilă, numărul mare de glande sudoripare de pe unitatea de suprafaţă a pielii, ca şi
vascularizarea intensă a acesteia, asigură menţinerea unei temperaturi interne normale. Adaptarea
aceasta, perfectă în regiunile de origine ale rasei, este contrabalansată însă - în cazul părăsirii acestor
regiuni - de o sensibilitate accentuată faţă de variaţiile termice, chiar dacă acestea sunt mici. O răcire
nocturnă neînsemnată a aerului, practic insesizabilă pentru albi, îi afectează pe negri. In schimb, albii
se adaptează greu la temperaturi constant mari, faţă de care nu sunt pregătiţi biologic, mai ales dacă
prestează o muncă fizică dură, care produce un surplus de calorii reziduale. Adaptaţi la climate în care
amplitudinea oscilaţiilor termice este destul de mare, pragurile termice sunt mai mari pentru ei şi
capacitatea de toleranţă de asemenea. Acelaşi tip de adaptare termică este caracteristic şi pentru rasele
galbene. Sub climate cu amplitudini termice slabe, inactivitatea mecanismelor de termoreglare
determină însă atonii generale.
In general, menţinerea constantei termice specifice în climate calde impune o evapotranspiraţie
cutanată intensă. Pe de o parte, aceasta pretinde ingestia unei mari cantităţi de lichid (în regiunile
intertropicale consumul de 8-12 l/zi este curent), iar pe de alta este dependentă nu numai de
temperatura ci şi de starea higrometrică a atmosferei şi de rapiditatea cu care aerul se înnoieşte la
contactul cu tegumentele. Rezultatul final al reacţiei adaptative depinde astfel de întregul complex
higrotermic : temperatură, stare higrometrică (exprimată prin fracţiunea de saturaţie), viteza vântului
(corijată, în acest complex, de direcţie - care explică umezeala sau uscăciunea aerului - şi de intensitate
- peste o anumită viteză, chiar un vânt umed se poate comporta ca unul uscat). Deşi referitor la
rezultatele acţiunii complexului higrotermic analizele de laborator nu au dat rezultate prea
concludente, unele efecte fiziologice se cunosc destul de bine. Astfel, se ştie că o atmosferă umedă şi
rece coboară mai rapid temperatura corpului decât una uscată şi rece, datorită diferenţei de
conductibilitate; o atmosferă uscată şi caldă favorizează evapotranspiraţia cutanată rapidă şi previne
moartea prin hipertermie; într-o atmosferă umedă şi caldă răcirea periferică este dificilă, mai ales
pentru nativii din alte zone climatice; efectul termic al vântului creşte pe măsură ce scade temperatura,

25
influenţând puternic senzaţia termică; lumina intensă asociată cu temperatura creează un complex
actino-termic generator de accidente (uneori mortale), cunoscute sub numele de insolaţii ş.a.m.d.

Umiditatea atmosferei
Umiditatea - cantitatea de vapori de apă conținută într-un eșantion de aer.
Există trei moduri de a exprima umiditatea:
-umiditatea absolută- masa vaporilor de apă conţinută într-un anumit volum de aer exprimată
îmn g/mc,
-umiditatea relativă- gradul de saturare al aerului în vapori de apă( %) și
-umiditatea specifică.
Umiditatea relativă are un efect semnificativ în controlul transmiterii infecţiilor pe cale
aeriană.Astfel, la valori ale umidităţii în jurul a 50% rata de mortalitate a anumitor microorganisme
este maximă, iar virusul gripei îşi reduce drastic virulenţa.Umidităţi relative ridicate generează condiţii
extrem de favorabile înmulţirii agenţilor patogeni sau alergenilor.

Umiditatea stimulează răspândirea şi germinarea sporilor; roua, ceaţa şi precipitaţiile


abundente stimulează şi răspândesc unele dintre cele mai temute boli criptogamice. Aşa se produce,
spre exemplu, infestarea podgoriilor cu mana viţei-de-vie. În ceea ce priveşte umiditatea atmosferei,
oraşele se remarcă printr-o frecvenţă deosebită a ceţurilor (dimineaţa şi în anotimpul rece), mai mare
cu 100 %, în medie, iarna şi cu 3% vara, faţă de împrejurimi. Fenomenul se datorează, pe de o parte,
unei mari cantităţi de nucleie de condensare în atmosfera urbană , iar pe de alta, eliberării unei mari
cantităţi de vapori de apă din diferite procese industriale şi - în special - din transporturile bazate pe
exploatarea motoarelor cu ardere internă (arderea unui litru de benzină eliberează în atmosferă 1 m3
vapori de apă). Ca urmare, nebulozitatea este cu 5 - 10% mai mare decât cea a atmosferei aşezărilor
rurale. Faţă de aceste valori net mai mari ale umidităţii absolute, umiditatea relativă este, în schimb,
ceva mai coborâtă (cu aproximativ 5%), datorită posibilităţilor mereu mai mari ale atmosferei urbane

26
de a primi umezeală, prin supraîncălzirea ei permanentă şi prin ponderea infimă a infiltraţiei, redusă
drastic datorată asigurării scurgerii superficiale. Precipitaţiile înregistrează creşteri comparative cu
aproximativ 10%, convecţia puternică având o contribuţie însemnată şi fiind deosebit de activă vara, în
dupăamiezele care urmează unor dimineţi foarte calde, când se produc averse însoţite frecvent de
grindină.

PRECIPITAŢIILE

În funcţie coeficient de umezire k, ca raport cantitatii anuale de precipitatii, la evaporatia potentiala


pentru aceeasi perioada de timp (Ivanov, 1954) se deosebesc :
Regiuni umede k peste 1,5 (păduri tropicale şi subtropicale veşnic verzi)
Regiuni cu umezire suficientă k :1,49-1(păduri tropicale careşi pierd frunzele în perioada uscată,
păduri de conifere şi foioase la altitudini medii)
Regiuni cu umezire moderată k :0,99-0,6(savane,păduri mediteraneene, silvostepa temperata)
Regiuni cu umezire slabă k :0,59-0,3(savane uscate, tufişuri xerofile tropicale, stepe, preerii)
Regiuni cu umezire redusă k :0,29+0,13 (semideşerturi)
Regiuni uscate (deşerturi)

Interacţiunile aerului, vremii şi climei cu lumea vie antrenează, evident şi omul. Deşi
succesiunea stărilor de vreme, foarte diferite în manifestarea lor spaţială, creează climate
corespunzător diferite, orice comunitate umană, indiferent de poziţionarea ei, a reuşit să-şi păstreze
mediul intern la parametri constanţi, pe durată de generaţii. Acest raport util cu ambianţa climatică a
fost posibil pentru că, la fel cu celelalte forme de viaţă, organismul uman receptează climatul ca pe un
complex indivizibil. Astfel, existenţa sa este un răspuns permanent la efectul combinat al tuturor
elementelor climatice, în evoluţia lor diurnă, sezonieră, anuală. Răspunsul acesta exprimă sinteza
biologică/psihologică a valorilor separate cu care se manifestă elementele climatice.
Din acest punct de vedere, valorile reale ale bilanţului radiativ, ale presiunii atmosferice,
precipitaţiilor, stării higrometrice generale, ale stării electrice, chimismului, dinamicii atmosferei, ca şi
mărimea intervalului dintre valorile succesive ale aceleiaşi serii, sunt mai însemnate decât valorile
medii sau chiar decât variabilitatea însăşi. Prin intermediul acestei semnificaţii biologice a climatului,
poziţia şi relaţiile complexe ale omului în geosistem pot fi înţelese mai complet.
Dacă presiunea atmosferică nu variază prea mult în decursul anului, pentru acelaşi loc, în
schimb se constată variaţii importante ale cantităţii de lumină, structurată într-o mare bogăţie de
radiaţii cuprinse între roşu şi violet. Ca şi pentru alte forme de viaţă, lumina este o condiţie esenţială a
activităţii organice; absenţa ei determină dezechilibre fizice şi psihice. Populaţiile care trăiesc zile şi
nopţi lungi de o jumătate de an, adoptă o viaţă biologic încetinită, cvasi-hibernantă, pentru a atenua

27
efectele negative ale întunericului. Ca şi pentru alte comunităţi vii, revenirea luminii determină
revigorarea întregului metabolism şi chiar excese de vitalitate. In cazul extrem opus, insolaţia intensă
din regiunile intertropicale este greu suportabilă de către rasa albă, pentru care un optimum de
intensitate şi regim al luminii se realizează în climatul mediteranean. Excesul de lumină este nociv prin
palierul de radiaţii infraroşii (calorice), care pot produce stări de hipertermie şi mai ales prin
ultraviolete, ionizante şi capabile să deterioreze grav metabolismul calciului. Acţiunile electrice şi
electrochimice ale acestora la nivel celular pot produce forme grave de cancer al pielii, cataractă ş.a.
populaţiile de rasă neagră sunt protejate faţă de aceste radiaţii prin pigmentaţie. Ecranul melanic le
absoarbe şi permite organismului să producă în cantitate normală vitamina D, implicată determinant în
fixarea calciului. Adaptarea specifică relevă o pigmentare maximă în zonele cu luminozitate maximă,
în timp ce în umbra pădurilor ecuatoriale şi tropicale se produce o degradare cromatică. O serie de
climate de altitudine, bogate în radiaţie directă, ca şi climatele litorale, bogate în radiaţie difuză, sunt
favorabile vieţii umane. La polul opus se situează climatele urbane, în care ecrane de pulberi şi fum
reduc drastic cantitatea de lumină utilă.
Compensând diferenţele barice, mişcarea aerului sub formă de vânt acţionează, de asemenea,
asupra organismului uman. Uneori, efectele sunt benefice : umezirea aerului şi atenuarea excesului
termic (în cazul brizei marine), purificarea - relativă - a aerului (în cazul brizei urbane), reducerea
disconfortului bioclimatic (în cazul brizei de vale). Alteori efectele sunt absolut negative, cele mai
notorii fiind produse de ciclonii tropicali, care dezvoltă o imensă forţă mecanică, făcând zeci de mii de
victime umane şi provocând pagube materiale de miliarde de dolari. Distrugerile sunt maxime când
ciclonii, care ating viteze de sute de km/h, se formează deasupra oceanului şi antrenează apoi volume
imense de apă peste delte şi în interiorul uscatului. In felul acesta au murit în 1970 peste 300.000 de
oameni în Bangladesh, iar în 1985, în delta Gangelui, ciclonul a ucis l0.000 de oameni şi a lăsat fără
locuinţe aproape întreaga populaţie, de aproape 10.000.000 locuitori. Aceleaşi efecte negative sunt
produse de tornade care, având în vedere dimensiunile (diametrul bazei de la câteva zeci de metri până
la 1 km, înălţime de câţiva km), viteza (până la 500 km/h), distanţa pe care se deplasează (până la
300km) şi faptul că se produc în serii de până la 150/48 ore, sunt deosebit de distrugătoare.In felul
acesta s-au manifestat, spre exemplu, la 3-4 aprilie l974, tornadele care au afectat S.U.A. (statele din
sud şi middle-west), făcând mii de victime şi distrugând locuinţe, reţele utilitare etc.
Pe lângă implicaţiile menţionate ale vântului în efectele fiziologice ale complexului
higrotermic de la diferite latitudini, un alt parametru atmosferic asociat lui acţionează puternic asupra
organismului uman : starea electrică.. Astfel, s-a constatat că o seamă de simptome neplăcute, ca
şi reactivarea unor maladii reumatismale, declanşarea unor migrene, tulburări nervoase şi astmatiforme
ş.a., puse iniţial numai pe seama vântului (uscat şi puternic, indiferent de temperatură), erau legate, în
realitate, de mărimea sarcinii electro-pozitive a aerului. Azi sunt considerate boli meteorotrope.
Manifestarea lor a fost semnalată pentru prima dată în relaţie cu foehnul (în Alpii Austriei), sub forma

28
sindromului astenic, a sindromului de excitabilitate şi a sindromului mixt. Ulterior, aceleiaşi "familii"
de vânt (şi de boli) i-au fost asociate vânturile reci şi uscate de tip pampero, din Uruguay, sharavul, din
Israel, simunul ş.a., corelându-se vremea cu boala, chiar vremea cu sinuciderea şi, prin exagerare,
climatul cu criminalitatea. In atmosferă, particulele ionice au dimensiuni şi comportament dinamic
diferit. Ionii mici (uşori) sunt cei mai mobili, iar dintre aceştia ionii negativi se deplasează mai repede
decât cei pozitivi (1,22 m/s, faţă de 1,08 m/s), astfel încât posibilitatea ca ei să dispară prin neutralizări,
prin absorbţie, prin cedarea sarcinii ca urmare a aderării la conductori lichizi sau solizi, sau să se
transforme în ioni mijlocii şi apoi grei este cu mult mai mare. Mobilitatea respectivă este direct
proporţională cu temperatura aerului şi invers proporţională cu umiditatea relativă, cu presiunea
atmosferică, cu poluarea aerului şi cu diametrul particulelor. Deşi, în parte, proporţionalitatea inversă
pare favorabilă longevităţii ionilor mici (spre exemplu, relaţia cu umiditatea relativă şi cu poluarea), în
realitate aerul mai uscat şi mai murdar favorizează contacte rapide şi diversificate ale acestor ioni,
ceea ce îi scoate mai rapid din structurile energetice respective. Evident, primii care îşi vor pierde
statutul iniţial vor fi tot ionii negativi. Teoretic, ionii mici durează 20 de minute. În realitate existenţa
lor se reduce la numai câteva minute sau chiar numai zeci de secunde : 6 minute în aerul polar, 1
minut pe câmp, aproximativ 10 secunde în atmosfera urbană. Rolul benefic al ionilor negativi este
cunoscut încă din anii optzeci ai secolului trecut, când Krueger şi Reed, cercetători la Institutul de
Sănătate Publică al Universităţii Berkeley, din California, au publicat rezultatele cercetărilor efectuate
timp de 20 ani, asupra a 36.000 eşantioane sangvine, prelevate de la 12.000 animale de laborator: toate
funcţiile fiziologice se desfăşoară la parametri optimi în aerul care conţine 4.000 ioni negativi/cm3.
Aceşti ioni întârzie creşterea şi scurtează viaţa unora dintre cele mai răspândite virusuri şi bacterii (care
provoacă, spre exemplu, holeră, diaree, boli ale pielii ş.a.). De asemenea, stimulează metabolismul
hidraţilor de carbon, prin a căror oxidare i se asigură organismului necesarul energetic, iar prin
activarea monoaminooxidazei echilibrează cantitatea de serotonină produsă în organism (care
controlează somnul şi nivelul de anxietate). Cercetările meteorologice şi de fizică a atmosferei au
demonstrat că activitatea frontală de tip foehnal şi în general vântul uscat sărăcesc aerul în ioni
negativi, la fel ca şi poluarea. Calcule repetate au arătat că în atmosfera poluată a multora dintre marile
oraşe ale lumii (spre exemplu, San Francisco, Tokio ş.a.) cantitatea de ioni negativi este de peste 10 ori
mai mică decât în aerul nepoluat.
Fără ca mecanismele de corelaţie energie atmosferică/fiziologie să fie integral
cunoscute, adesea doar intuindu-se, se constată mereu situaţii în care nici unul dintre celelalte elemente
climatice nu poate explica starea de confort sau de disconfort bio-climatic, dar în care ponderea ionilor
negativi este mai mare sau - respectiv - mai redusă.
Deşi nu se cunosc precis valorile biologice critice ale tuturor elementelor climatice
analizate, iar integrarea acestor rezultate separate este încă şi mai dificilă, totuşi în climatobiologie s-a
propus o clasificare a climatelor, diferită de cele tradiţionale, bazate pe temperatură şi pluviozitate, sau

29
pe dinamica aerului. Aceasta are drept criterii caracteristicile complexelor higrotermice şi efectele lor
biologice. Categoriile rezultate sunt climatele extreme (ecuatorial şi polar), climatele intertropicale,
climatele temperate, climatele montane, climatele urbane. Fiecărei categorii îi corespunde un anumit
specific valoric şi de regim al combinaţiei temperatură-precipitaţii, care determină un anumit tip de
reacţii organice, diferenţiat spaţial în unele cazuri prin influenţe oceanice, continentale, altitudinale.
In ceea ce priveşte capacitatea climei de a influenţa viaţa umană la nivel individual, o
menţiune specială merită adversităţile climatice, care au impus omului îmbrăcămintea şi adăpostul.
Chiar dacă, în timp, gustul pentru găteală, pudoarea, considerente arhitectonice tradiţionale s-au
adăugat motivaţiilor iniţiale, ele rămân secundare. Hainele şi casa sunt, şi vor rămâne, un răspuns
adaptativ la climă. Astfel, costumul confecţionat din piei (tunică, pantalon), cu blana întoarsă înăuntru,
ajustate şi cusute cu grijă, a fost creat şi este în continuare purtat în climate reci. El asigură permanent
şi aproape ermetic în jurul corpului un strat de aer care nu se reînnoieşte decât deliberat. În schimb,
inventarea şi portul hainelor drapate, largi (hlamida, toga, burnuzul), prin care circulă uşor aerul,
menţinute cu fibule sau nasturi au fost impuse de climate calde, care induc reacţii organice opuse.
Confecţionarea hainelor din toate timpurile şi de pretutindeni a vizat capacitatea protectoare a
diferitelor materiale, în funcţie de natura lor, densitate şi, mai târziu, de conductibilitate, textură, putere
emisivă, capacitate higrometrică. In prezent preferinţele se orientează mereu mai frecvent către perii şi
fibrele naturale, cu structură celulară, şi ocolesc sau aleg numai amestecurile cu mătase şi fibre
artificiale, cu fir uniform, neted şi plin. Adăpostul, indiferent de simplitatea sau complexitatea
construcţiei, este şi el un efect al influenţei climatului local. Multe populaţii nomade se adăpostesc de
frigul nocturn sau de intemperii sub acoperişuri din piei sau din păr de cămilă. Iurta mongolă din pâslă,
cortul mare pe armătură de ţăruşi al păstorilor saharieni, cortul conic al amerindienilor sunt locuinţe
care asigură un anumit confort termic şi condiţii de igienă superioare faţă de adăposturile rudimentare
fixe (gurbi, bordeie). Cea mai originală soluţie de locuire a populaţiilor primitive a fost indusă de un
climat deosebit de aspru : igloo, reconstruit în fiecare iarnă din cuburi de gheaţă, cu o intrare sub
formă de tunel şi o aerisire prin partea superioară a acestui adăpost în formă de movilă scundă. Ca
măsură de protecţie şi adaptare faţă de cantitatea şi regimul precipitaţiilor, acoperişurilor li s-au dat
forma şi înclinarea potrivite : acoperişuri cu pantă mare sau foarte mare în zonele cu precipitaţii bogate
(spre exemplu, casa indoneziană), acoperişuri plate în zonele aride (spre exemplu, casa arabă).
Interesantă este, de asemenea, şi o anumită nuanţare a acestor influenţe climatice de către nivelul
administrativ al aşezărilor umane. În sensul acesta, casele rurale de la orice latitudine au anumite
trăsături comune, derivate din acoperirea aceloraşi preocupări de izotermie şi de evitare a excesului de
lumină. Cele mai puţin elaborate sunt cele săpate într-o rocă uscată şi coezivă, spre exemplu loessul
din China sudică, gipsurile din La Mancha, creta din Picardie, gresiile din Libia şi Tunisia ş.a. În cazul
locuinţelor construite, capacitatea izolantă a pereţilor depinde de materialul folosit: frunziş sau paie pe
armătură de crengi, lemn, lemn şi pământ, cărămidă arsă sau nearsă, piatră. Deoarece conductibilitatea

30
acestor materiale şi radierea prin intermediul pereţilor nu se pot suprima, în interior sunt introduse
surse calorice de compensare. Soluţiile variază, de la vase mobile cu mangal aprins, la vatra aşezată în
mijlocul încăperii, la cămin, soba mare europeană, cuangul chinez. ş.a. Pereţii cât mai groşi şi
ferestrele înguste şi oblonite izolează termic, dar avantajele sunt contrabalansate de vicierea atmosferei
şi privarea puternică de lumină. În sensul acesta, se discută frecvent despre inferioritatea casei rurale,
reală mai ales acolo unde iernile sunt aspre şi oamenii se adăpostesc la un loc cu animalele sau în
imediata lor vecinătate. Dezavantajele respective se compensează parţial, în alte sezoane, prin numărul
mare de ore pe care populaţia rurală le petrece în afara locuinţei.
Reacţiile de răspuns ale organismului uman faţă de climat au şi un aspect puternic
artificializat, datorită condiţionării microclimatului interioarelor (locuinţe, spaţii de muncă, de schimb,
de petrecere a timpului liber, din mijloace de transport) în mediul urban. Tehnicile recente de
condiţionare, materialele performante - termoizolante, translucide etc. - echipamentele de
automatizare şi monitorizare a condiţionării microclimatului etc. au i-au permis orăşeanului să-şi
asigure un complex higrotermic constant, calculat la parametri fiziologici specifici stării de repaus sau
de activitate. Ceea ce se ignoră este însă degradarea posibilă a rezistenţei organismului în mediul
urban, ca urmare a inactivităţii mecanismelor de termoreglare, de adaptare continuă la complexul
condiţiilor climatice.
Pe lângă influenţa pe care clima o exercită asupra fiziologiei şi comportamentului individual
uman, ea are un impact puternic asupra omului şi ca fiinţă socială, mobilă, creatoare şi producătoare
de bunuri diverse. Evident, impactul acesta a fost maxim pe primele trepte de evoluţie a societăţii,
comuna primitivă înregistrând cu acuitate maximă efectele manifestărilor medii ale climatului şi, mai
ales, pe cele extreme. Nivelul tehnico-economic al etapei fiind extrem de scăzut, oscilaţiile
complexului climatic nu au afectat producţia, ci au influenţat puternic mişcarea naturală şi mecanică a
populaţiei, aşa cum s-a întâmplat şi în epoci mai târzii, apropiate de cea actuală. Un exemplu extrem de
convingător este cel al marii explozii demografice din neolitic, declanşate de efectele benefice ale
ameliorării climatice postglaciare care, în jurul anilor 7.000 a.C., au permis diversificarea modalităţilor
de procurare a hranei prin practicarea agriculturii. De altfel, o cât de sumară trecere în revistă a
fluctuaţiilor climatice în ultimele 8 milenii (pe baza analizelor sporo-polinice ale turbăriilor de pe
marginea gheţarilor actuali, a analizelor dendrocronologice, a documentelor de după anul 1.000
referitoare la călătorii şi viticultură, a datelor meteorologice, a mişcării gheţarilor montani şi a
îngheţului peren în ultimul secol ) relevă aspecte foarte concludente ale răspunsului demografic. Spre
exemplu, când după perioada de optimum climatic postglaciar (3.00-3.500 a.C.) temperatura medie era
cu 20-30 C mai mare decât cea actuală, în jurul anului 2.000 a.C. s-a instalat o aridizare importantă
care a determinat şi marea expansiune indo-europeană. De asemenea, într-o nouă perioadă de
optimum, între 750 - 1150 d.C., cu un vârf între 800 - 1.000, când via prospera în Anglia până la
altitudinea oraşului York, în Lituania şi sudul Norvegiei, pe la 982 Erik cel Roşu a ajuns în

31
Groenlanda, Lef Eriksson a descoperit arhipelagul nord-american, iar legendele afirmă că o navă a
vikingilor ar fi atins chiar California. Ulterior, între 1150 - 1350, avansarea glaciară medievală
(Aletsch) a închis comunicaţia navală între Islanda şi Groenlanda, eskimoşii reocupând bazele vikinge.
Îmblânzirea climei ăntre 1350 - 1550, cu un optimum spre 1490, a stimulat călătoriile, unul dintre cele
mai notabile rezultate fiind descoperirea drumului maritim pe la Capul Bunei Speranţe. Concomitent
însă, a determinat veri nu prea calde şi ierni blânde, care au favorizat epidemii, generatoare de alte
mişcări ale populaţiei, fie naturale (creşterea brutală a mortalităţii), fie teritoriale (oraşele generând
fluxuri masive şi grăbite spre ariile rurale, iar satele alte fluxuri, spre munţi şi păduri). Extrem de
interesant este acest efect de dinamică a populaţiei determinat de fluctuaţiile climatice în Egipt, pe al
cărui teritoriu s-a dezvoltat de timpuriuu o civilizaţie materială remarcabilă, a cărei bază era
agricultura. In timp, conform datelor existente, în W3 (12.000 a.C. - 9.000 a.C.) Egiptul era mai arid ca
astăzi, iar Nilul transporta un mare debit solid, pe seama aluviunilor respective formându-se apoi terasa
foarte largă cu altitudine relativă de 20 m. O populaţie de pescari, vânători şi culegători se deplasa în
mod curent pe aria în care apele aveau peşte şi permiteau existenţa vegetaţiei, aceasta hrănind, la
rândul ei, animalele. O creştere a cantităţii de precipitaţii pe la anul 9.000 a.C. a făcut ca nu numai ca
pe Nil să se scurgă volume mari de apă, dar şi ca în zona de pustiu să cadă aproximativ 200 mm
precipitaţii pe an, ceea ce a permis instalarea unor pajişti. La început sărace, acestea au devenit ulterior
suficient de productive încât să atragă, pe la 8000 a.C., o populaţie de crescători de bovine. S-a
conturat astfel un nou focar de domesticire, independent de cel mesopotamian. Aridizarea de iarnă îi
trimitea însă pe toţi, oameni şi animale, în valea Nilului, fenomenul petrecându-se cu regularitatea
oricărei pendulări. Intre 6.200 - 6.100 a.C., un secol de aridizare a întrerupt păstoritul, dar o
ameliorare, după 6.100, a readus această activitate pe platou, în aria azi deşertică, unde oamenii au
început să cultive grâu şi să devină sedentari. După o aridizare între 5.900 - 5.800 a urmat o reumezire
a climatului şi revenirea la un sedentarism clar în aria de platou, atestată prin vestigii bogate de
locuinţe din nuiele şi lut, ca şi prin abundenţa ceramicii. Pe la 4.000 a.C. s-a produs o uşoară aridizare,
populaţia rămânând pe vechile locuri dar fiind nevoită să schimbe structura şeptelului : bovinele au
fost înlocuite cu ovine şi caprine. Pe la 3.400 a.C. s-a produs cea mai puternică aridizare din perioada
cercetată. Cu excepţia unor oaze, cultura plantelor şi păşunatul au revenit în valea Nilului, tot atunci
începând şi istoria primului regat egiptean. In toată perioada care a urmat, ariditatea n-a mai înregistrat
fluctuaţii favorabile modificării ecumenei, egiptenii rămânând legaţi de Nil şi pustiul apropiindu-se
mereu de aria locuită.
Pe lângă aceste influenţele directe ale climei asupra fiziologiei umane, ca şi asupra mişcării
naturale şi mecanice a populaţiei, pe lângă efectele indirecte dar foarte puternice ale acestei influenţe
asupra plantelor pe care omul le cultivă şi asupra animalelor pe care le creşte, clima acţionează şi
asupra altor activităţi, de importanţă deosebită. Astfel, deşi indirect, industria este uneori destul de
sensibilă faţă de vreme şi climă. În primul rând, o mare parte a diversităţii structurale a industriei

32
uşoare (alimentară, textilă, a lemnului), capacitatea şi distribuţia spaţială a unităţilor respective,
regimul funcţionării lor sunt încă marcate de controlul climatic asupra materiilor prime respective. De
asemenea, climatul este cel care dictează alimentarea şi regimul debitelor şi al nivelurilor pe râuri şi
fluvii, condiţionând mărimea şi distribuţia resurselor hidroenergetice, posibilităţile de valorificare a
lor, poziţionarea unităţilor de producţie, structura potenţialului energetic al regiunilor respective. Multe
aspecte ale altor activităţi industriale sunt influenţate de climă, excesivităţile fiind frecvent un factor
limitativ sau restrictiv. Astfel, industria extractivă este marcată negativ de disconfortul bioclimatic şi
tehnic datorat temperaturii mari şi aridităţii din ariile deşertice (spre exemplu, extracţia cuprului în
pustiul chilian, a petrolului în Sahara ş.a.), gerului şi îngheţului (spre exemplu, extracţia cărbunelui în
Spitzbergen ş.a.) sau îngheţului peren. Nu în ultimul rând, clima acţionează asupra omului şi societăţii
umane condiţionând puternic toate tipurile de transporturi, de la infrastructura de comunicaţie
(construcţie, întreţinere, exploatare) şi până la tipul şi dimensiunile traficului. Încă de pe vremea
navigaţiei cu pânze, când direcţia şi forţa vântului, calmul atmosferic şi durata lui, îngheţul ş.a. erau
determinante şi până în zilele noastre, când regimul de îngheţ al râurilor dictează încă durata sezonului
de navigaţie, când oscilaţiile maxime ale regimului termic afectează multe categorii de transport
(speciale, feroviar), iar zăpezile, viscolele, furtunile, ceaţa blochează traficul aerian, naval, feroviar,
rutier şi urban, omul a fost obligat să se deplaseze şi să vehiculeze produse numai în limitele (doar
relativ modificate) permise de climă.

Interacțiunii între atmosferă și celelalte geosfere

Prin caracteristicile sale fizico-chimice şi dinamice, prin valorile reale şi medii, prin regimul şi
variabilitatea spaţială a principalelor elemente climatice şi a succesiunii stărilor de vreme (deci prin
climat), aerul atmosferic acţionează în mod determinant asupra apei. Această acţiune se poate constata
de la tipul şi intensitatea alimentării, până la variabilitatea spaţială a scurgerii şi la mărimea volumelor
de apă stagnantă sau vehiculate prin secţiunile active ale râurilor şi pâraielor. Sunt concludente, astfel,
raporturile dintre precipitaţii şi regimul debitelor şi al nivelurilor, dintre regimul termic al aerului şi
oscilaţiile nivelului freatic, dintre dinamica atmosferei şi amploarea, direcţia, constanţa traseelor
curenţilor oceanici ş.a.m.d. Cantitativ, determinarea menţionată este definitorie pentru peisaje întinse
de pe Glob, în care abundenţa sau absenţa apei reprezintă elemente specifice. Contrastează puternic,
spre exemplu, cazurile extreme ale peisajelor ecuatoriale cu precipitaţii bogate şi fluvii cu debite
imense şi ale celor tropicale deşertice, fără precipitaţii, cu temperaturi foarte mari şi lipsite de râuri şi
lacuri. Aceeaşi determinare cantitativă este încă mai pregnantă pentru volumele de apă subterană de
adâncime, acumulate sub climate umede, în ţinuturi azi deşertice sau, cel puţin, sărace în precipitaţii
(situaţii caracteristice în Africa Sahariană, în regiunile de SV ale S.U.A., în Australia Centrală, în Asia
Centrală ş.a.)şi al căror bilanţ, după intrarea în exploatare, este permanent negativ. La fel de

33
concludentă este relaţia aer-apă şi în ceea ce priveşte variabilitatea spaţială a complexelor
termohidrice, care se manifestă, spre exemplu, sub forma unor debite lichide imense în ţinuturi
ecuatoriale şi a apei devenite gheaţă în calotele polare.
Al doilea segment al interacţiunii aer-apă relevă acelaşi tip de efect, influenţa exercitată de ape
- sub toate formele lor de existenţă şi manifestare - asupra aerului, vremii şi climei. Prezenţa sau
absenţa apei modifică substanţial caracteristicile suprafeţei active. Începând de la receptivitatea
specifică faţă de insolaţie, apele influenţează puternic temperatura aerului, umiditatea lui şi mobilitatea
diferitelor volume de aer. Pe această cale "oceanul aerian" se diferenţiază spaţial sub aspectul
caracteristicilor sale fizice, se mişcă mai rapid sau mai lent, se manifestă mai capricios sau mai
uniform în timp, în conformitate cu prezenţa masivă şi continuă, intermitentă, redusă, sau cu absenţa
totală a apei. In expresie concretă, deşerturile calde sunt efectul combinat nu numai al capacităţii
temperaturilor constant mari de a produce o evapo-transpiraţie aproape totală, ci şi al absenţei apei,
care lasă precipitaţiile atmosferice fără sursă. Prin contrast, cantitatea imensă de apă din râurile,
fluviile, lacurile şi masa vegetală a regiunilor ecuatoriale, subecuatoriale şi tropicale umede generează
precipitaţii abundente. De asemenea, prezenţa masivă a apei asigură uniformitatea regimului anual al
întregului climat în multe regiuni insulare, peninsulare şi continentale învecinate oceanelor.
Pentru relief, aerul, vremea şi clima se înscriu între factorii genetici. Pe suportul constituit de
scoarţa terestră, în manifestările sale active sau pasive, sub influenţa climatului se formează şi
evoluează, mai rapid sau mai lent, prin procese variate, diferite tipuri de relief. Frecvent, amprenta
climatului este atât de puternică, încât în geomorfologie s-a introdus categoria "relief climatic", ilustrat
prin relieful regiunilor aride, al regiunilor reci ş.a.. Cu deosebire participarea aerului atmosferic la
geneza şi conturarea specificului dinamic al reliefului se evidenţiază în situaţiile în care, aparent, totul
pledează pentru alţi determinanţi. Spre exemplu, ca expresie a tipului genetic petrografic, relieful
carstic ar părea dependent în exclusivitate de substratul geologic cu dominantă carbonatică. În
realitate, însuşi carstul se diferenţiază net, sub aspect morfologic, genetic şi dinamic, în funcţie de
efectele temperaturii şi compoziţiei chimice a aerului asupra chimismului (şi deci a eficienţei)
mediului de disoluţie (solvire). Numai în felul acesta se pot explica contrastele dintre carstul cu turele
din ţinuturile foarte calde şi umede, carstul bogat, cu dinamică echilibrată din regiunile subtropicale şi
temperate şi carstul slab evoluat al ţinuturilor reci. Astfel, de la nivelul reliefului local, unde condiţiile
microclimatice au efecte morfogenetice şi morfodinamice fin diferenţiate şi până la modelarea
subaeriană a marilor regiuni morfologice ale Pământului, influenţa aerului atmosferic este
incontestabilă.
In acelaşi timp, dacă relieful s-a conturat şi ca efect al acţiunii aerului asupra substratului
geologic, nu este mai puţin adevărat că, la rândul său, nuanţează prin altitudine climatul, diferenţiind în
sens vertical gradienţii termic şi pluviometric şi determinând astfel etajarea climatică. Aceasta este în
continuare nuanţată, ca efect al orientării diferite a versanţilor. Orientarea de tip barieră a

34
interfluviilor (colinare şi mai ales montane) prin raport cu direcţia deplasării maselor de aer le impune
acestora ascensiuni şi generează categoria de precipitaţii numite orografice, urmate de coborâre şi
producerea fenomenului complex de foehn, care se manifestă prin creşterea sensibilă a temperaturii,
uscare accentuată, dinamică foarte activă şi creşterea masivă a încărcării electro-pozitive a aerului. Prin
fragmentare accentuată, relieful poate determina climate locale specifice (spre exemplu, climate de
adăpost). De asemenea, poate să determine şi să menţină direcţii locale ale deplasării aerului (spre
exemplu, în lungul văilor), poate să favorizeze sau să limiteze propagarea efectelor climato-hidrice ale
mării spre interiorul uscatului ş.a. Nu în ultimul rând, o serie de forme şi complexe de forme de relief
se implică în instalarea şi menţinerea unor stratificaţii termice ale aerului care, pe lângă manifestări
atipice ale temperaturii aerului, impun şi un regim dinamic specific. În sensul acesta, sunt bine
cunoscute durata şi frecvenţa calmului atmosferic în văi şi mai ales în depresiuni, ceea ce contribuie la
menţinerea temperaturilor reduse, alături de care această dinamică dificilă explică frecvenţa,
intensitatea şi durata unor fenomene hidrometeorologice ca bruma, ceaţa, chiciura, poleiul.
Pentru sol, climatul se înscrie printre factorii genetici. Temperatura aerului, cantitatea şi
structura precipitaţiilor, dinamica atmosferei, regimul acestor elemente pregătesc formarea solului
prin efectele de dezagregare mecanică şi alterare chimică a părţii superioare a scoarţei. In continuare,
aceleaşi caracteristici fizice, chimice şi dinamice ale aerului asigură existenţa şi diferenţiază cantitativ
şi calitativ componenta organică a solului, de la diversitatea micro- şi mezofaunei, până la randamentul
reacţiilor biochimice care determină cantitatea şi tipul de humus. În sensul acesta, se diferenţiază clar
humusul mohr, puternic acid, format în ariile montane înalte sau la latitudini mici, în condiţii climatice
aspre, de humusul mull, specific ariilor joase, format sub climate favorabile stepei. Prin procese din ce
în ce mai complexe, climatul se implică în conturarea caracteristicilor fiecărui tip de sol, după
formarea amestecului mineral-organic. Astfel, sub climate umede se produc procese intense de
levigare; când fenomenele acestea au loc la temperaturi reduse, componenta organică are o pondere
modestă, deoarece reacţiile biogeochimice se derulează lent, iar argila migrează intens în profilul
solului. Există astfel diferenţe remarcabile, spre exemplu, între solurile din Câmpia Europei Central-
Nordice şi solurile din Alföld sau din Bărăgan. Alte procese, fizice, chimice sau biologice sunt, de
asemenea, puternic dependente de temperatura soluţiei, indusă de temperatura solului, în ansamblu
(spre exemplu, vehicularea carbonaţilor ş.a.). Deşi la acest nivel al analizei influenţei climei asupra
solului (care constituie prima etapă a receptării energiei calorice de origine solară) nu pot fi încă avute
în vedere efecte ale temperaturii aerului, o precizare se impune totuşi : prezenţa aerului în sol este
reală, compoziţia sa chimică este cea care dictează potenţialul de oxido-reducere, iar capacitatea sa
termoizolantă nu poate fi nici exclusă şi nici minimalizată. Nu sunt de loc întâmplătoare diferenţele de
ritm şi randament ale proceselor pedologice în soluri afânate, poroase, care se încălzesc repede, faţă de
cele specifice solurilor cu textură fină, aproape compacte, cotate ca soluri reci.

35
In calitate de co-participant la constituirea suprafeţei active, prin caracteristicile sale fizice,
fizico-mecanice şi fizico-chimice, solul influenţează sensibil temperatura şi umezeala aerului cu care
vine în contact, cantonând o etapă a transferului caloric pământ-aer. Concomitent, variabilitatea
spaţială a caracteristicilor sale, care intervin în acest transfer, este în măsură să determine şi deplasări
ale unor volume de aer, care se implică astfel în circulaţia locală şi chiar regională sau generală a
aerului. In sensul acesta, poate fi constatat uşor rolul unor ogoare proaspete, pe soluri de culoare
închisă, în geneza deplasărilor convective locale, după cum este bine cunoscut rolul termodinamic
specific al unor întinse arii continentale semiaride, unde solul rămâne în contact direct cu aerul o mare
parte a anului. In esenţă, cromatica părţii superioare a solului (caracteristică rezultată din specificul
spaţial al pedogenezei) şi cantitatea de apă pe care o conţine determină şi capacitatea lui de absorbţie
calorică, care intervine astfel diferenţiat în încălzirea aerului. Astfel, de la solurile galbene subtropicale
până la cernoziomuri şi andosoluri, de culoare închisă şi de la podzolurile cenuşii-albicioase din
ţinuturile temperate nordice sau montane până la solurile negre clinomorfe, acest înveliş discontinuu al
Pământului participă direct la conturarea caracteristicilor fizice şi dinamice ale aerului, deci la geneza
vremii şi a climei. Cu solul, în parte, seria de interacţiuni interne (în sistemul abiotic) ale aerului a
interferat cu aceea a interacţiunilor externe, întrucât prin geneza, constituţia şi modul său de a exista
solul însuşi este un element derivat din interferenţa sistemului abiotic cu cel biotic.
Pentru aproape întreaga lume vie, începând cu sporii şi polenul din atmosferă, cu
bacteriile nitrificante din sol, trecând prin procesele vitale de respiraţie şi transpiraţie ale formelor mai
evoluate de viaţă, continuând cu variabilitatea latitudinală a complexelor fito- şi zooclimatice şi
încheind cu adaptările fototrope, de termoreglaj, de nutriţie şi reproducere etc. se poate constata că
aerul, vremea şi clima sunt premise esenţiale ale vieţii. Această calitate este exprimată concret, spre
exemplu, prin curbarea tulpinilor după direcţia fluxului de lumină, prin ritmul germinării seminţelor, în
funcţie de regimul sezonier al elementelor climatice, prin specificul ţesuturilor vegetale şi animale din
tegumente şi formaţiuni tegumentare, inclusiv al culorii acestora, sub diferite climate sau în diferite
sezoane ale aceluiaşi climat, prin durata şi poziţia intervalelor de gestaţie, în funcţie de regimul anual
al diferitelor complexe higrotermice, prin estivare, prin hibernare, pregătirea şi durata ei fiziologică, în
sezoane reci, sau în climate permanent reci etc. Un punct de vedere utilitar relevă aspecte încă mai
complexe ale acestor influenţe climatice asupra plantelor de cultură şi animalelor domestice.In cazul
lor, o serie de modificări genetice induse şi de adaptări la condiţii de existenţă artificializate au
schimbat premisele impactului climatic şi tipul de răspuns biologic. Din multitudinea de diferenţe cu
care funcţionează raporturile respective faţă de formele de viaţă spontane, atrage atenţia sensibilitatea
vegetală şi animală indusă, fapt care face ca organismele respective să reacţioneze mult mai prompt -
şi nu totdeauna rentabil - atât la manifestările medii ale climatului local, cât şi, mai ales, la cele
extreme : nebulozitate accentuată şi îndelungată, precipitaţii excesive, strat de zăpadă gros şi durabil,
chiciură, brumă şi polei frecvente, îngheţuri timpurii şi târzii, grindină, secete prelungite, vânt excesiv

36
de puternic. Ieşite din cultură, plante ca porumbul, grâul, orzul, sfecla de zahăr, diferiţi pomi fructiferi,
arborii de cafea şi cei de cacao etc. dispar, necesităţile lor vitale fiind foarte diferite de cele ale
strămoşilor spontani, adaptaţi durabil condiţiilor pedoclimatice naturale. Se comportă la fel şi diferite
rase de animale realizate prin selecţii şi încrucişări repetate. Prin aceeaşi dependenţă de climă, acţiunea
unor forme de viaţă patogene cu impact negativ asupra culturilor agricole şi animalelor domestice este
stopată, atenuată sau stimulată, ca urmare a desfăşurării naturale a fenomenelor şi proceselor
meteorologice şi climatice. Spre exemplu, vremea condiţionează atât dezvoltarea diferiţilor agenţi
patogeni, cât şi receptivitatea gazdelor. Dacă organismele acestora s-au dezvoltat în condiţii climatice
favorabile, parcurgându-şi în mod normal diferitele stadii de evoluţie, ele vor fi capabile să opună
bariere anatomo-fiziologice atacului patogen. Spre exemplu, în condiţii favorabile de lumină,
temperatură şi umiditate, maturarea tegumentelor şi realizarea unei anumite concentraţii de hidraţi de
carbon disponibili în cartof asigură o rezistenţă satisfăcătoare în momentul atacării plantei de către
unii paraziţi. In acelaşi fel, dacă fenomene meteorologice de iarnă prelungite nu decalează ponta unor
păsări domestice, organismele puilor vor avea timp să dobândească rezistenţa necesară în sezonul de
ploi abundente, sau de secetă, ori de proliferare a unor germeni patogeni. In schimb, temperaturile
ridicate accelerează dezvoltarea multor agenţi patogeni, reducând uneori la jumătate durata perioadelor
de incubaţie; Lumina acţionează cel mai frecvent ca sterilizant. Astfel, lumina intensă, timp de 10-12
ore pe zi, mai multe zile la rând, poate opri extinderea focarului epidemic de mană. Vântul, chiar slab,
răspândeşte sporii, care datorită diametrului şi masei lor pot fi antrenaţi până la 5.000 m înălţime şi
preluaţi în dinamica generală a aerului, răspândindu-se astfel pe arii foarte largi. Departe de locurile de
origine, în condiţii climatice permisive sau chiar stimulative, la fel ca orice germeni noi, ei pot
dezvolta maladii cărora organismele autohtone, spontane şi mai ales modificate, nu le pot opune
rezistenţă decât întâmplător. Propagarea bolilor virale relevă influenţe încă mai bogate şi mai
diversificate ale climatului, întrucât în acest proces se implică şi vectorii virusurilor, la rândul lor
forme de viaţă, sensibile faţă de vreme şi climă. Spre exemplu, afidele, insecte-vector în virozele
cartofului, se deplasează rapid şi eficient la temperaturi de 20-250 C, în microclimatul cald, uscat şi
ventilat al culturilor, cât timp plantele sunt tinere, scunde, nu umbresc şi nu pot păstra umezeală;
calmul atmosferic le este, de asemenea, favorabil, realizându-se astfel infestări de proporţii. In schimb,
vântul cu viteze mai mari de 2 m/s le este defavorabil, iar ploile puternice şi gerul le ucid. Foarte
interesant este faptul că, în lumea vie, fiecare organism fiind un sistem - ca şi alte structuri naturale -
reacţionează în mod explicit "în bloc" faţă de manifestarea simultană a tuturor elementelor climatice.
Câteva argumente ale zoometeorologiei ilustrează convingător acest tip de răspuns. Temperaturile
ridicate, absenţa precipitaţiilor şi vântul puternic provoacă îmbolnăviri, prin prăfuirea hranei;
excesivitatea actino-termică afectează lobul anterior al hipofizei, generând insomnii, reducerea
apetitului şi a activităţii metabolice; microclimatul de la baza unor versanţi, umbrit şi umed,
favorizează infecţiile; vântul puternic şi fronturile reci au o acţiune energizantă şi sanogenă, stimulând

37
activitatea glandelor suprarenale şi a gonadelor; complexul climatic de altitudine, bogat în radiaţii
directe, cu temperaturi coborâte şi presiune redusă ameliorează fecunditatea şi accentuează
longevitatea animalelor ş.a.m.d. Pe baza acestui răspuns simultan la permisivitatea şi constrângerile
climatice s-a realizat şi fenomenul natural de asociere selectivă a formelor de viaţă vegetală care
asigură, pe toată durata existenţei lor şi după moarte, ambianţa nutritiv-protectivă a unor asociaţii
animale, selectate şi grupate spontan pe baza aceluiaşi tip de răspuns. Numai în felul acesta se pot
explica succesiunile latitudinală şi altitudinală ale unor asociaţii vegetale naturale stepice, silvostepice,
forestiere etc., ca şi succesiunile faunistice corespunzătoare, desigur cu interferenţele şi ubicuităţile
cunoscute. Rămân, desigur, obligate să se supună acestor influenţe ale aerului, vremii şi climei atât
structura cât şi tipologia culturilor agricole şi a zootehniei, chiar dacă prin intervenţii genetice s-au
realizat hibrizi, rase şi soiuri noi, diferite de cele spontane, iar irigaţiile, chimizarea şi forţarea termică
au relaxat relativ controlul climatic asupra agriculturii. Astfel, zona de climă caldă şi umedă va fi
totdeauna nefavorabilă zootehniei, culturile de cereale vor fi mereu dependente de valoarea şi regimul
insolaţiei din ţinuturile subtropicale şi temperate, gradienţii termici şi pluviometrici altitudinali şi
latitudinali vor menţine în agricultura unor regiuni numai anumite cereale, plante tehnice, pomi
fructiferi, impunând tehnici adecvate (drenaje, irigaţii, protecţie antierozională), controlând calendarul
culturilor ş.a.m.d.
In sensul invers al interacţiunii, lumea vie constituie (acum ca şi la începuturile existenţei sale)
o parte extrem de importantă a suprafeţei active. Mai mult, în etapa iniţială a acestui rol importanţa
vieţuitoarelor a fost încă mai mare. Dacă respiraţia, care implică un consum de oxigen, este un
echivalent biochimic al combustiei şi se soldează cu eliminare de CO2 şi apă, fotosinteza este procesul
invers, constituind generatorul de oxigen liber. Astfel, în compoziţia chimică a atmosferei prezenţa
acestui element n-a fost posibilă decât ca urmare a existenţei unor organisme motivate vital în
asimilarea CO2, aşa după cum demonstrează caracteristicile unor minereuri formate în perioade
geologice foarte vechi. Spre exemplu, minereurile de fier din precambrianul târziu, numite şi "strate
roşii", îşi datorează structura bariolată şi compoziţia chimică prezenţei oxizilor de fier, fiind astfel
complet diferite de minereurile formate prin precipitarea unor compuşi ai fierului din apă, în atmosfera
precambrianului timpuriu, lipsită de oxigen. Stromatolitele, acumulări de material organic (probabil
bacterii albastre şi verzi), sunt dovada participării determinante a organismelor respective, încă de
acum 3 miliarde de ani, la realizarea compoziţiei chimice de azi a atmosferei. Începând de atunci,
lumea vie vegetală şi animală îşi exercită acest rol, producând oxigen, ozon, dioxid de carbon, metan,
oxizi de azot, amoniac. Mai mult, aspectele cantitative ale producerii pe cale biologică a acestor
elemente şi combinaţii chimice relevă capacitatea lumii vii de a menţine mereu echilibrată ponderea
diferiţilor constituenţi ai atmosferei, în primul rând, a raportului oxigen-azot. In calitate de co-
participante la realizarea suprafeţei active, comunităţile vii, în special cele vegetale, se implică în
absorbţia diferită a radiaţiei solare şi în radierea secundară a căldurii, în modularea temperaturii aerului

38
prin cantitatea de apă fixată şi apoi redată prin evapotranspiraţie, în geneza, frecvenţa şi intensitatea
precipitaţiilor (este concludentă frecvenţa grindinii deasupra lanurilor şi a ploii deasupra pădurilor), în
producerea dinamicii aerului. La nivel regional, ariile aferente unor formaţiuni vegetale de mari
dimensiuni îşi datorează vremea şi clima, într-o măsură însemnată, şi vegetaţiei respective. La nivel
global, marile păduri ecuatoriale, pădurile tropicale umede, pădurile din zona temperată participă activ
la realizarea marilor circuite ale atmosferei, influenţând direct şi puternic climatul întregii planete.
Ca individ biologic şi grupat în formaţiuni sociale (şi economice) de mari dimensiuni, ca şi
plantele şi animalele, omul contribuie la modificarea compoziţiei chimice a atmosferei, respiraţia
introducând în aer dioxid de carbon, apă şi căldură, iar transpiraţia - apă. Cele mai puternice influenţe
asupra aerului, vremii şi climei sunt exercitate însă de om mai ales prin existenţa sa socială şi prin
activităţile pe care le desfăşoară, de la cele productive primare şi creative, până la locuire şi servicii,
mişcarea produselor finite, transferul de informaţie. Ca urmare a influenţelor antropice, o serie de
modificări fizice, chimice şi biologice îi sunt impuse aerului, care este forţat astfel să se abată de la
parametrii săi normali, să-şi schimbe ritmul mecanismelor specifice, manifestându-se în geosistem în
mod diferit faţă de etapele anterioare, impunând, la rândul său, comportamente diferite altor elemente
ş.a.m.d. Modificările respective includ astfel şi fenomenul complex cunoscut sub denumirea de
poluare a aerului, căruia în mod frecvent (şi eronat) i se subsumează cea mai mare parte a
problematicii actuale a "mediului" şi, uneori, "mediul" însuşi. Analitic, se pot evidenţia forme specifice
de acţiune care au vizat schimbarea, în scopuri utilitare, a fiecăruia dintre elementele climatice; ţinând
seama însă de caracterul permanent al interacţiunii acestor elemente şi de determinările lor reciproce,
chiar dacă acţiunile umane au avut un obiectiv precis şi aparent limitat, ele au produs, de fapt,
modificări climatice complexe. Spre exemplu, în cadrul lucrărilor de ameliorare agro-climatică s-au
plantat perdele forestiere de protecţie împotriva vânturilor dominante (în Provence, împotriva
mistralului, în Languedoc-Rousillon, împotriva tramontanei, în sudul părţii europene a Rusiei, pe
Volga şi în lungul Uralilor ş.a.). Rezultatul final a adus nu numai reducerea semnificativă a vitezei şi
forţei vântului, iar în consecinţă a eroziunii solului, ci şi reducerea evapotranspiraţiei, creşterea
umidităţii aerului, a cantităţii de precipitaţii, a duratei stratului de zăpadă.. Efecte opuse a produs
despădurirea, care a determinat creşterea generală a temperaturii, mai ales a temperaturii solului, a
vitezei şi frecvenţei vântului (în antichitate bora nu era cunoscută pe litoralul adriatic), a
evapotranspiraţiei potenţiale şi o reducere a cantităţii de precipitaţii. Incendiile de păduri şi savane
(mereu mai frecvente în ultimii ani) adaugă efectelor negative menţionate şi convecţii brutale, urmate
de averse cu urmări dezastruoase (în diferite regiuni din S.U.A., în păduri din Spania, sudul Franţei,
Corsica, sudul Italiei, Grecia ş.a. Măsurile de reţinere a unei cantităţi mai mari de căldură, necesară
unor culturi (plantarea unor fragmente de bazalt în viile de pe Rin, acoperirea solului cu bitum în
plantaţiile de ananas din Hawaii, presărarea zăpezii cu cenuşă vulcanică în Kamciatka) au redus
albedoul şi astfel au mărit şi temperatura aerului. Umbrirea culturilor tinere de cafea, reducând

39
insolaţia excesivă acţionează, de asemenea, asupra albedoului şi a temperaturii aerului, dar în sens
opus. Crearea lacurilor artificiale, în scopuri hidroenergetice sau pentru alimentarea cu apă a
populaţiei, pentru irigaţii, agrement ş.a., produce creşterea umidităţii aerului şi reducerea amplitudinii
termice, moderând astfel climatul local. Irigaţiile au aceleaşi efecte, remarcabile în ţinuturi cu climat
excesiv. Spre exemplu, în oazele din Asia Centrală irigaţiile produc o creştere cu 6 - 10 % a umidităţii
relative, ca şi temperaturi mai reduse ziua cu 50 - 60 şi mai mari noaptea cu aceeaşi valoare, ceea ce
reduce amplitudinea termică diurnă cu 100 - 120 faţă de împrejurimi. În schimb, desecările, asanările
determină scăderea umidităţii şi a numărului de zile cu ceaţă, creşterea frecvenţei îngheţului, creşterea
amplitudinii termice diurne şi sezoniere, în ansamblu, continentalizarea climei. Situaţii tipice s-au
realizat în Camargue (delta Ronului), în valea Rinului ş.a.
O sinteză a modificărilor antropice ale climatului local se realizează în oraşe, unde creşterea
numerică a populaţiei, explozia spaţială a intravilanului, favorizată de evoluţia rapidă a mijloacelor de
transport, creşterea explozivă a numărului de autovehicule, diversificarea funcţională accelerată au
acţionat puternic asupra fiecărui element climatic şi asupra ansamblului lor, creând tipul de climat
urban. Astfel, temperaturile medii anuale din multe oraşe le depăşesc cu l,50 - 20 C pe cele din ariile
înconjurătoare. Efectul acesta se datorează, în primul rând, emanaţiilor de căldură din surse industriale,
din transporturi şi din termoficare. Se adaugă faptul că oraşul - aglomerare de clădiri şi artere de
circulaţie asfaltate sau pietruite ("deşert de piatră" sau "rocă artificială impermeabilă") - are
capacitatea de a absorbi şi a reţine această cantitate de căldură produsă artificial. Căldură suplimentară
mai rezultă şi din diminuarea specific urbană a necesarului termic pentru evapotranspiraţie, dat fiind
controlul asupra colectării şi evacuării apelor provenite din precipitaţii. În final, în mod frecvent, acest
surplus este foarte greu de îndepărtat, datorită unei cupole de pulberi şi fum. Oraşul ajunge să
funcţioneze ca o "insulă caldă" faţă de împrejurimi şi ca urmare în atmosfera sa amplitudinile termice
diurne - şi chiar anuale - sunt mai reduse, îngheţurile mai rare (uneori cele nocturne din sezoanele de
tranziţie lipsesc), iar perioadele fără îngheţ pot fi cu 15 - 50 zile mai lungi. Acest regim deosebit al
temperaturii se repercutează asupra dinamicii atmosferei locale, oraşele funcţionând continuu ca arii de
geneză ale unor puternice mişcări ascensionale, ceea ce antrenează aporturi de aer mai rece şi - de
regulă - mai pur, din ariile învecinate, sub formă de briză. Efectele sale benefice sunt însă adesea
diminuate prin obstacolele reprezentate, în plan vertical, de către cupola de impurificare, iar în plan
orizontal de către densitatea, masivitatea şi profilul clădirilor, care barează unele culoare de acces
artere mari, văi. O serie de caracteristici ale aerului regiunilor dens populate şi utilizate intens
de către societatea umană vădesc rolul deosebit al acesteia în poluarea atmosferei. O multitudine de
elemente şi combinaţii chimice sub formă lichidă, solidă sau gazoasă sunt introduse sau eliberate în aer
şi schimbă concentraţia componenţilor chimici naturali, sau devin componenţi noi, unii inerţi, alţii
deosebit de reactivi. Surselor naturale de poluare a aerului (eroziunea solului, vulcanismul,
descompunerea resturilor organice), din care ajung în atmosferă pulberi, cenuşă, vapori de apă, gaze

40
(dioxid de carbon, metan, combinaţii ale sulfului, amoniac, mercaptani), polen, spori, societatea
modernă - prin activităţile ei tehnico-productive - le-a adăugat enorm de multe surse artificiale,
agresive atât sub aspectul toxicităţii, cât şi sub cel al cantităţii, persistenţei şi posibilităţilor de
răspândire ale poluanţilor specifici.

IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA ATMOSFEREI

Sursele antropice sunt reprezentate prin diversele activităţi umane şi se clasifică în surse fixe şi
surse mobile.
Ø sursele fixe (staţionare) produc, de cele mai multe ori, o poluare limitată a atmosferei
în jurul amplasamentului acestora, dar şi la distanţe mari în cazul surselor de emisie foarte înalte.

Ø sursele mobile sunt reprezentate prin mijloacele de transport rutiere, feroviare, navale
şi aeriene.

Poluarea fizică a atmosferei

Are la bază cedarea dinspre diferite surse spre atmosferă a unor categorii şi cantităţi diferite de
energie şi anume: energie mecanică ( produce poluarea sonoră), energie calorică ( produce poluarea
termică), energie radiantă (produce poluarea cu diferite tipuri de radiaţii).
Poluarea sonoră se produce datorită emisiilor de sunete (oscilaţii armonice) şi zgomote
(oscilaţii nearmonice sau amestec de sunete discordante). Are ca domeniu de manifestare în
special mediul urban, cu o concentrare maximă în preajma zonelor cu funcţii industriale şi de transport
(artere şi noduri rutiere, proximitatea aeroporturilor şi a capetelor deculoare aeriene).
Cele mai frecvente reacșii sunt: disconfort psihic sau tulburări neurovegetative,
nevroze,hipertensiune, tulburări endocrine.
Poluarea termică indusă sau indirectă, care este rezultatul efectelor poluanţilor asupra climei.
Principalele surse sunt activităţile industriale, de transport, agricole, casnice, conflagraţii.
Poluarea termică este maximă în aglomerările urbane, în care temperatura poate fi mai mare cu 5-10o
C faţă de zonele vecine. Principalele efecte sunt: disconfort,accidente vasculare sau cardiace.
Poluarea cu radiaţii
Este consecinţa proceselor de emisie şi propagare în spaţiu a unor unde electromagnetice
(razele X şi radiaţia gama) şi radiaţii corpusculare (radiaţii alfa, beta,pozitroni şi neutroni), însoţite de
transport de energie şi care determină modificări importante ale materiei, de natură fizică chimica şi
biologică.

41
SURSE pot fi naturale: radiaţia cosmică, rocile şi apele radioactive sau artificiale: extragerea şi
prelucrarea minereurilor radioactive, combustibilii nucleari, centralele nuclearo-electrice, reactoarele şi
acceleratoarele de particule, aparatura de cercetare izotopică, experimentele militare, accidentele
nucleare.

Poluarea chimică
Poluarea chimică este consecinţa introducerii în atmosferă a unor gaze există în mod
natural (COx,NOx), dar care determină depăşirea concentraţiilor naturale inexistente în mod natural.
Surse staţionare cu activitate permanentă emisii cu concentraţii mari, datorate arderii
combustibililor fosili în scopuri industriale sau urbane şi care eliberează în atmosferă gaze şi particule
solide:
-cărbunele eliberează suspensii (C, Si, Al, FeOx, Zn, Cd, Ni, Sl) şi gaze (NOx, CO, acid
fluorhidric, aldehide);
-produsele din petrol eliberează NOx, CO, SO2, hidrocarburi policiclice şi cenuşe
bogată în sulfaţi, Sl, Vn;
- gazele naturale (cantităţi reduse de NOx, COx şi unele hidrocarburi).

Alte surse de gaze: petrochimia, combinatele chimice, metalurgia primară neferoasă etc.
Surse mobile polueazǎ aerul cu oxizi de carbon şi de azot, hidrocarburi nearse, oxizi de
sulf, aldehide, plumb, azbest, funingine etc.
Cea mai importantǎ sursǎ de CO din poluarea generalǎ a atmosferei (60%) este produsǎ
de gazele de eşapament. S-a estimat cǎ 80% din cantitatea de CO este produsǎ în primele 2 minute de
funcţionare a motorului şi reprezintǎ 11% din totalul gazelor de eşapament.
Poluarea produsǎ de avioane prezintǎ caracteristici specifice combustiei şi extinderii zborului
în stratosferǎ:

• Particularitǎţile stratosferei accentueazǎ poluarea, din cauza rarefierii aerului. Agenţii poluanţi
au un timp mai lung de acţiune, iar vaporii de apǎ rezultaţi sunt solidificaţi în cristale fine de gheaţǎ, ce
formeazǎ o nebulozitate ce diminueazǎ radiaţia solarǎ.

• la traversarea Atlanticului se consumǎ 0,12 kg carburant pe pasager şi kilometru; la un zbor de


6000 km aceasta înseamnǎ 720 kg carburant pentru fiecare pasager şi eliminarea în atmosferǎ a 900 kg
vapori de apǎ şi peste 1000 kg CO2.

42
Printre cele mai importante domenii de activitate (şi arii aferente acestora) producătoare
de noxe se află industria, transporturile (şi căile de comunicaţie), instalaţiile de încălzire, agricultura (şi
terenurile agricole). Spre exemplu, industria t e r m o e n e r g e t i c ă se remarcă prin emisiile de
fum, care conţin particule nearse, cenuşă, gaze (oxid şi dioxid de carbon, oxizi de azot şi de sulf,
gudroane, compuşi ai clorului şi ai fluorului, acizi organici, vapori de apă, radicali liberi).
Termoenergetica nucleară este, de asemenea, poluantă, întregul ciclu al combustibilului fiind supus
accidentelor şi având un potenţial de poluare radioactivă complexă, pe termen foarte lung.
Industria s i d e r u r g i c ă poluează aerul până la mare distanţă, cu substanţe
provenite din prelucrarea minereurilor de fier şi a cărbunilor. Se răspândesc astfel pulberi de cărbune,
cenuşă, praf de minereu, gaze (oxid de carbon, dioxid de sulf, hidrogen sulfurat) etc., fenoli, compuşi
ai arsenului, ai fluorului (din fluorura de calciu folosită ca fondant), gudroane, hidrocarburi aromatice.
Metalurgia n e f e r o a s ă emite particule de aluminiu, magneziu, beriliu,
plumb, zinc, cositor, mercur, nichel etc. şi compuşi ai acestora, sub formă de gaze sau pulberi.
Deosebit de periculoase sunt emisiile slab aglutinante (plumb) sau cele uşor volatile (mercur, care
emite vapori la temperaturi obişnuite - 200-220C ). Industria aluminiului elimină acid fluorhidric şi
fluoruri, rezultate din prelucrarea criolitului. In plus, majoritatea materiilor prime utilizate în
metalurgia neferoaselor fiind sulfuri, se elimină o mare cantitate de dioxid de sulf.
Industria c h i m i c ă se distinge printr-o mare diversitate a poluanţilor, prin
predominarea fazei gazoase şi prin discontinuitatea emisiilor (evacuări momentane masive, avarii
etc.). Cantitativ, domină emisiile de compuşi ai sulfului (dioxid şi trioxid de sulf, hidrogen sulfurat,
sulfură de carbon, acid sulfuric); urmează compuşii azotului, dioxidul de azot constituind unul dintre
cei mai de seamă componenţi ai smogului fotochimic. Sub influenţa radiaţiei solare ionizante se
disociază în oxid de azot şi oxigen atomic, regrupat rapid în ozon şi în produşi de oxidare ai
hidrogenului şi carbonului. Se formează astfel formaldehidă, la rândul ei foarte toxică. De asemenea
sunt difuzaţi în atmosferă mercaptan, clor şi compuşi ai săi (cu impact masiv asupra ozonului din
stratosferă), solvenţi organici (hidrocarburi aromatice, compuşi halogenaţi ai hidrocarburilor, alcooli,
eteri, cetone), fenoli (rezultaţi din distilarea gudroanelor şi a cărbunelui). Se mai elimină, în proporţii
mai reduse, cenuşă, funingine, compuşi ai plumbului, coloranţi, pesticide, îngrăşăminte.
Industria m a t e r i a l e l o r d e c o n s t r u c ţ i e elimină poluanţi (ciment, var,
cărămidă, gips, nisip, argilă) sub formă de pulberi inerte (dar care absorb o bună parte din cantitatea de
radiaţie solară şi constituie nuclee de condensare), precum şi o serie de produşi toxici rezultaţi din
arderea combustibililor şi din reziduurile industriale adăugate (magneziu, crom ş.a.).M i j l o a c e l e
d e t r a n s p o r t sunt răspunzătoare pentru producerea unor importante cantităţi de fum, cenuşă,
oxizi de carbon şi de azot, dioxid de sulf. Motoarele cu ardere internă elimină produşi de ardere
incompletă, sub formă de particule solide şi gaze în cantităţi direct proporţionale cu ponderea

43
impurităţilor în combustibilii utilizaţi (printre care substanţe organice şi anorganice cancerigene : 1-2
benzo-piren, 3-4 benzo-piren, 1-2 benzo-antracen etc.); benzina etilată produce şi plumb. I n s t a l a ţ i
ile de î n c ă l z i r e elimină fum, cenuşă, gaze de ardere incompletă (oxid de carbon,
hidrocarburi), iar pe seama impurităţilor din combustibili se formează şi se elimină dioxid de sulf,
hidrogen sulfurat etc. Din a g r i c u l t u r ă ajung în aer pesticide, îngrăşăminte chimice, gaze
de fermentaţie, poluanţi rezultaţi din utilizarea maşinilor agricole, pulberi inerte.
Deosebit de periculoase sunt emisiile de izotopi radioactivi care determină o
contaminare complexă şi extrem de durabilă. In urma introducerii tuturor acestor elemente şi
combinaţii chimice străine, adesea puternic reactive (şi sinergice), capabile să producă substanţe noi,
adesea mai toxice decât poluanţii primari, în atmosferă se declanşează o gamă largă de reacţii atipice,
compoziţia sa îndepărtându-se mereu mai mult de habitusul normal, favorabil vieţii. Astfel, se
amplifică şi se diversifică gama de oxidări, peroxidări, fotolize, catalize chimice la contactul aer-apă,
sau aer-lichide poluante. Oricât de mici ar fi concentraţiile maxime admise prin lege pentru fiecare
dintre poluanţii cunoscuţi, ei au totuşi un impact clar asupra oricărei forme de viaţă şi nu toate aceste
forme metabolizează fără sechele agresorii chimici. În plus, chiar dacă fiecare poluant rămâne în aer
sub valoarea-limită admisă, prezenţa tuturor este nocivă, pentru că sunt suportaţi în acelaşi timp, de
către unul şi acelaşi receptor (organismul viu) şi pentru că în mod frecvent ei interacţionează,
producând sinergismele de impurificare menţionate.

COMPONENTA HIDRICĂ A MEDIULUI

Volumul efectiv de apă, distribuţia sa spaţială, regimul hidric terestru sunt supuse şi -
concomitent - influenţează atât scoarţa terestră, cât şi atmosfera, în toate manifestările acestora. In
seria de interacţiuni interne din sistem, împreună cu elementele menţionate, dar şi cu altele, din
celelalte sisteme, hidrosfera realizează un alt component al sistemului abiotic, relieful., în geneza
acestuia apa se implică atât de puternic, încât în cea mai obiectivă dintre clasificările reliefului - cea
genetică - importante categorii de relief se definesc în funcţie de rolul apei, în diferitele ei stări fizice;
relief fluvial, glaciar, marin şi lacustru, deluvial.

44
Rolul apei este de prim ordin în apariţia vieţii pe pământ şi continuă să aibă un astfel rol pentru că:
-apa este factorul de care depinde productivitatea plantelor şi animalelor, intra în constituţia
tuturor organismelor vegetale şi animale.

- apa înlesneşte şi reglează procesele fizico-chimice din celule, difuziunea substanţelor nutritive
în celule şi ţesuturi, procesele de digestie, absorbţie, circulaţie şi hrănire ale celulelor.
- procesul de fotosinteză pe care îl îndeplinesc plantele verzi, prin care acestea sintetizează
substanţa organică din săruri minerale, nu poate avea loc în afara apei.
- reglează căldura organismelor prin evaporare la suprafaţă; etc

BIBLIOGRAFIE
1. Biju-Duval, B., Savoye, B.(2001),Océanologie,2 e édition, Dunod, Paris
2. Cândea, Melinda, Simon, Tamara. (2006), Potenţialul turistic al României, Edit. Universităţii din
Bucureşti.
3. Ciangă, N.(2007), România. Geografia turismului, Presa Universitară Clujeană, Cuj-Napoca.
4. Cigher M., (2013) – Resursele de apă şi turismul în bazinul hidrografic al Arieşului, amonte Buru. Cluj-
Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă.
5. Ciulache, S.(2002), Meteorologie şi climatologie, Editura Universitară Bucureşti.
6. Ciulache,, S., Ionac, Nicoleta (2003), Dicţionar de meteorologie şi climatologie, Edit. Ars Docendi,
Bucureşti.
7. Cocean, P., Vlăsceanu, Gh. Negoiescu, B. (2002), Geografia Generală a Turismului, Edit. Meteor
Press, Bucureşti.
8. Cosandey, C., Robinson, M.(2000), Hydrologie continentale, Armand Colin, Paris. Dingman,
L.S.(1994), Physical Hydrology, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey.

45
9. Dinu, Mihaela (2005), Geografia turismului, Ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
10. Erdeli, G., Istrate, I. (1995), Potenţialul turistic al României, Editura Universităţii, Bucureşti.
11. Erhan, Elena (1999), Meteorologie şi climatologie practică, Edit. Univ.”Al.I.Cuza” Iaşi.
12. Gaceu, O.(2003), Meteorologie şi climatologie cu aplicaţii în turism, Edit. Universităţii din Oradea.
13. Glăvan, V. (2000), Resurse turistice pe Terra, Edit. Economică, Bucureşti.
14. Gâştescu, P. (1998), Hidrologie, Editura Roza vânturilor, Târgovişte.
15. Găştescu, P., R.Alexe (2000), Oceanografie, Editura Sfinx.
16. Giurma, I. (2000), Sisteme de gospodărire a apelor, Partea a I-a, Editura Cermi, Iaşi.
17. Ianculescu, O., Ionescu, Gh. (2002), Alimentări cu apă, Editura Matrix Rom, Bucureşti.
18. Haiduc, Iovanca (1996), Chimia mediului ambiant – Controlul calităţii apelor, Edit. Univ. BB, Cluj.
19. Houghton John (2011)– Global warming: the complete briefing, Cambridge University Press,
Cambridge .
20. Ielenicz, M., Comănescu Laura (2006), România. Potenţial turistic, Edit. Universitară, Bucureşti.
21. Mănescu, Al. (1998), Alimentări cu apă – Aplicaţii, Editura *H*G*A, Bucureşti.
22. Moldovan, Fl.(1999), Meteorologie-climatologie, Edit. Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş.
23. Muntele, I., Iaţu, C.(2003), Geografia Turismului. Concepte, metode şi forme de manifestare spaţio-
temporale. Edit. Sedcom Libris, Iaşi.
24. Negru, R., Vodă, M.(2005), Evaluarea resurselor turistice din perspective dezvoltării durabile, Edit.
RISOPRINT, Cluj-Napoca.
25. Negulescu, M., Antoniu, R., Rusu, G., Cuşa, E.(1982), Protecţia calităţii apelor, Edit. Tehnică
Bucureşti.
26. Pop, Gh.(1988), Introducere în meteorologie şi climatologie, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
27. Posea, Aurora (1999), Oceanografie, Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti
28. Răuţă, C. (1993), Protecţia mediului înconjurător, ICIM, Bucureşti.
29. Rojanschi, V. (1995), Gospodărirea apelor, Universitatea Ecologică, Bucureşti.
30. Rojanschi, V., Bran, Florin, Diaconu, Gh. (1997), Protecţia şi ingineria mediului, Editura Economică,
Bucureşti.
31. Rojanschi, V. Şi colab. (1995), Protecţia mediului înconjurător, Edit. Tehnică, Bucureşti.
32. Romanescu, Gh.(2003), Hidrologie generală, Editura Terra Nostra, Iaşi.
33. Romanescu, Gh.(2000), Resursele Oceanului Planetar, Editura Universităţii, Suceava.
34. Sorocovschi, V. (2003), Hidrologia uscatului, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
35. Sorocovschi, V.(2008), Climatologie şi aplicaţii bioclimatice în turism.
36. Teodorescu, Daniela (2002), Resurse de apă. Legislaţie europeană, Editura HGA, Bucureşti.
37. Teodoreanu, Elena (2002), Bioclimatologie umană, Edit. Academiei Române, Bucureşti.
38. Ujvari, I.(1972), Geografia apelor României, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
39. Ursu, P.D.,Frosin, D.P., Bergea-Tatu, Ileana, Popa, D.R., Frosin-Rada, dora (1978), Protejarea aerului
atmosferic, îndrumător practic., Edit.Tehnică, Bucureşti.
40. Varduca, A. (1997), Hidrochimie şi poluarea chimică a apelor, H.G.A., Bucureşti.
41. Varduca, A. (1999), Monitoringul integrat al calităţii apelor, Editura H.G.A., Bucureşti
42. Zăvoianu, I. (1999), Hidrologie, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti.
43. ***(2003), Indici şi metode cantitative utilizate
44.*** (2011), Semnale de mediu: globalizarea, mediul şi dumneavoastră. Copenhaga, Agenţia Europeană de
Mediu.
45.*** (2012) Cities of tomorrow: challenges, visions, ways forward. Luxembourg, Publications Office of the
European Union.

46

S-ar putea să vă placă și