Sunteți pe pagina 1din 10

MINISTERUL EDUCATIEI, CULTURII, SI CERCETARII AL REPUBLICII MOLDOVA

Colegiul de Constructii

Referat la tema:Bunele
maniere la teatru

Elaborat:Miron Vasile
Verificat:professor: Sirbu Natalia

Hincest 2019
1. La teatru, în sălile de concert sau de conferinţe, bărbatul va merge înainte, pentru a o scuti
pe parteneră să vină în contact cu primele priviri curioase. Bărbatul îşi lasă la vestiar pălăria,
mănuşile şi paltonul, după ce a ajutat-o pe doamna. Dacă este admis ca o femeie să-şi
păstreze pălăria la restaurant, nu la fel se întâmplă la teatru, deoarece ea ar putea deranja pe
vecinii din spate. 2. Dacă ai loc la galerie, scara pune din nou vechea problemă a
priorităţilor. Bărbatul precede sau urmează femeia? Să spunem de la bun început că lăţimea
scărilor de teatru permite, în general, să rezolvăm problema mergând alături. Dar, dacă
trebuie să analizăm problema din punctul de vedere al curtoaziei, o veche regulă spune că
bărbatul precede femeia cu jumătate de pas la urcat şi o urmează cu o jumătate de pas la
coborâre. 3. La concert nu vei urmări ritmul muzicii dând din cap, din mână, sau din picioare
şi în nici un caz nu vei fredona melodia în timp ce o interpretează orchestra. Nu se oferă flori
figuranţilor 4. Una dintre cele mai mari grosolănii este să părăsim sala înainte de sfârşitul
spectacolului şi să ne pregătim de plecare în timpul ultimei scene sau fraze melodice, pentru
a câştiga câteva clipe în plus la vestiar. Această regulă e valabilă şi pentru aplauzele datorate
artiştilor. 5. "O persoană bine crescută îşi va face o datorie din a răspunde strădaniilor
actorilor prin aplauze şi nu le va întrerupe pentru a se întoarce acasă cu câteva minute mai
devreme. Cealaltă extremă, de a face un solo de aplauze după încetarea lor, este de asemenea
de prost gust. Atunci, când trebuie să aplaudăm? La teatru - la sfârşitul fiecărui act sau la
sfârşitul unei scene de o adevărată virtuozitate", arată Aurelia Marinescu în "Codul bunelor
maniere astăzi". 6. Numai marilor artişti li se oferă sau aruncă flori. Se pot trimite flori şi
tinerelor actriţe ce debutează într-un rol mai serios, în nici un caz când sunt doar figurante.
Nu se manifestă dezaprobarea faţă de un spectacol prin fluierături, mai ales în timpul
desfăşurării lui.

Spectacolul de teatru este o formă de artă ce a reprezentat încă de demult o ocazie specială
de a lua parte la un act cultural și de a ieși în societate, unde se întrepătrund diverse medii
sociale, pentru care lumea se pregătea cu ceva vreme înainte. În zilele noastre, un astfel de
spectacol face parte oarecum din cotidianul multora, ceea ce face să nu se mai ceară o
etichetă foarte strictă, dar tot se ține cont de o serie de bune maniere ce trebuie respectate în
sălile de teatru. Această formă de artă este accesibilă majorității oamenilor, iar toți cei care
frecventează acest gen cultural trebuie să se simtă bine, să se relaxeze. Astfel, participanții
nu trebuie să fie deranjați de lipsa de bune maniere ce trebuie respectate în sălile de teatru a
nimănui.
Pentru a nu afecta în vreun fel spectatorii sau actorii, iată câteva bune maniere ce trebuie
respectate în sălile de teatru.

 Ținuta, chiar dacă în zilele noastre nu mai este una atât de strictă ca în trecut, când de
multe ori era una impusă, totuși trebuie să fie una îngrijită și să păstreze o notă de
eleganță. Indiferent de momentul zilei la care are loc spectacolul este de neconceput
îmbrăcarea unei ținute sport. Dacă acesta are loc ziua este permisă pentru bărbați o ținută
de oraș, iar pentru femei una elegantă de zi. În schimb, dacă avem de-a face cu o
premieră, un spectacol cu invitați sau are loc seara, atunci se optează pentru una mai
formală, de ocazii speciale. Bărbații vor purta culori închise, iar femeile ținute alese cu
grijă, ce pot fi accesorizate cu mânuși, pălării, mai ales dacă ocupă loc la lojă sau în
primele rânduri din fața scenei. Aici pălăriile doamnelor trebuie să fie foarte mici pentru
a nu optura din vizibilitate.
 Dacă la alte forme de spectacol, film sau concerte în aer liber este permis să nu lași
paltonul, geaca, pardesiul la garderobă, aici hainele de stradă se lasă obligatoriu, excepție
făcând cei care au locuri la loje, acolo există cuiere. Aici sunt admise și pălăriile cu borul
mare. La balcon trebuie purtate tot cele mici.
 Punctualitatea este foarte importantă, face parte dintre regulile de bune maniere ce
trebuie respectate în sălile de teatru. Trebuie să vii cu 15-20 de minute mai devreme de
ora începerii reprezentației, pentru a avea timp de garderobă și să nu deranjezi spectatorii
când îți cauți locul. Dacă cumva, în mod excepțional, ai întârziat, nu trebuie să deranjezi
lumea, ci să aștepți sfârșitul primului act pentru a ajunge la locul rezervat. Excepție face
cazul în care locurile sunt la capete de rând.
 Intrarea pe rând până la locul pe care îl ai se face cu fața spre cei care și-au ocupat deja
scaunele, altfel ar fi nepoliticos. La fel ar fi și dacă cei care stau jos nu s-ar ridica pentru
a facilita trecerea. Excepție fac doar cei care se află în imposibilitatea de a se ridica,
persoanele cu dizabilități sau foarte în vârstă.
 Bărbatul este cel care intră primul pe culoar, dar trebuie să țină cont să lase locul mai
bun femeii, chiar dacă acesta se află la stânga sa. Pe scările din incinta sălii de teatru de
obicei este loc să se poată merge alături, dar eticheta spune că la urcare bărbatul precede
cu o treaptă femeia, iar la coborâre o urmează cu o treaptă.
 Sub nicio formă nu se mănâncă în sala de teatru și nici nu se bea. Acest lucru se poate
face doar în foaier, în locurile special amenajate, în pauza dintre acte sau înainte de
începerea spectacolului. De asemenea, nu se comentează în timpul lui și nu se vorbește
nici în șoaptă, murmurul ar putea deranja pe cei din jur. Cunoștințele pe care le vedem
printre spectatori în sală, nu le salutăm cu voce tare, ci printr-o înclinare a capului. Este
exclus să se poarte discuții pe deasupra celorlalți participanți.
 Codul de bune maniere ce trebuie respectate în sălile de teatru spune că dacă vrem să
consultăm programul, pentru un plus de informații cu privire la desfășurarea sau
distribuția reprezentației, trebuie să achiziționăm unul. Este nepotrivit să împrumutăm de
la vecini sau să citim peste umărul acestora.
 Sub nicio formă la teatru nu se iese și se intră în timpul spectacolului și nici nu se
părăsește sala până nu se încheie reprezentația. Acest lucru este scuzabil doar în cazuri
de excepție. Este nepoliticos și să vă pregătiți de plecare în timpul ultimei scene, ba chiar
și până nu se termină aplauzele de final. Denotă lipsă de respect pentru toți cei de pe
scenă.
 Telefoanele mobile trebuie închise sau date pe mut la orice fel de spectacol, cu atât mai
mult la cel de teatru.
 În sălile de teatru unde sunt scări pe ambele părți, se ține cont de regula care spune că se
urcă pe stânga și se coboară pe dreapta.
 Întotdeauna se va ocupa locul rezervat pe bilet și nu se sprijină picioarele pe scaunul din
față niciodată.
 Mulți cred că aplauzele fiind o formă de recompensare a unui moment artistic reușit, se
poate apela la ele ori de câte ori vrem. Eticheta spune că se aplaudă, bineînțeles, la
terminarea reprezentației, la sfârșitul unui act sau a unei scene foarte bine jucate. De
reținut că oricât de tare ne-a plăcut ce am văzut, un solo de aplauze care nu se mai
oprește nu dă bine. La fel de important este și că nu trebuie să ne manifestăm
dezaprobarea față de o scenă, act sau spectacol nereușite.
.
MINISTERUL EDUCATIEI, CULTURII, SI CERCETARII AL REPUBLICII MOLDOVA

Colegiul de Constructii

Referat la tema:
Conceptiile etice ale lui
Confucius

Elaborat:Miron Vasile
Verificat:professor:Sirbu Natalia

Hincesti 2019
Concepţiile etice ale lui Confucius (cca 551-479 îHr) Poate părea un lucru imposibil să încerci să-ţi formezi
o imagine despre figura istorică a lui Confucius, pe care timpul ce s-a scurs şi-a lăsat în mod inevitabil
amprenta. Cu toate că activitatea lui a cuprins atît redactarea unor texte aparţinînd patrimoniului clasic
chinez, cît şi scrierile sale proprii, totuşi nu sîntem în posesia nici măcar a unui rînd despre care să putem
afirma cu certitudine că ar fi al său. Situaţia e de aşa natură încît pot fi aduse argumente plauzibile pro şi
contra în această privinţă. Vom putea totuşi să ne formăm o imagine a figurii istorice, fie ea şi incertă în
detaliu, dacă ne vom orienta în funcţie de acele pasaje din textele esenţiale ce-i pot fi atribuite lui Confucius
în modul cel mai convingător. Acest lucru ne va înlesni perceperea formidabilei unităţi a personalităţii sale,
ceea ce deseori vine în contradicţie cu unele perspective chinezeşti de mai tîrziu asupra lui. De asemenea,
vom putea să ne reprezentăm tabloul vieţii spirituale din timpul în care a trăit şi gîndit şi să ne formăm o
imagine despre adversarii săi, care proiectează şi ei o lumină asupra existenţei lui Confucius. Confucius este
tatăl spiritual al naţiunii chineze. Învăţătura lui (în afară de două perioade destul de scurte – în sec. III d.Hr.
şi în anii revoluţiei culturale maoiste din anii ’60 ai sec. al XX-lea) pe parcursul celor două mii şi cinci sute
de ani ce s-au scurs de la crearea ei se bucură în China de o recunoaştere şi veneraţie incontestabile. Ideea
fundamentală a lui Confucius este cea a salvării profesionalului pe calea înnoirii Antichităţii. În acea epocă
de restrişte a destrămării Imperiului, filosoful a vrut să le aducă oamenilor mîntuirea cu sfaturile lui. Apărînd
Calea („Dao”) celor din vechime într-o vreme cînd imperativele şi ritualurile religioase care odinioară
reglementau viaţa socială şi politică îşi pierduseră forţa, el le învestea cu o nouă îndreptăţire morală. După
el, calea era cea a cunoaşterii Antichităţii. Profeţii evrei au vestit cele relevate de Domnul, iar Confucius –
glasul Antichităţii. „Sînt un om care transmite mai departe tradiţia, şi nu unul care creează ceva nou: sînt un
suflet devotat şi iubesc Antichitatea”. Prin aceste cuvinte Confucius îşi exprimă atitudinea fundamentală de
pietate, socotind că substanţa fiinţei noastre se găseşte în obîrşia 34 istoriei. Adevărata istorie începe pentru
el o dată cu întemeietorii societăţii şi ai guvernării, ai datinilor şi orînduielilor. Concepţia despre istorie a lui
Confucius este „critică”, deoarece el deosebeşte între ceea ce a fost bun şi ce a fost rău, selectează ceea ce
merită să rămînă în amintire ca un model demn de urmat sau drept exemplu descurajant. El susţine că este
necesar de repetat adevărul etern, dar nu de imitat trecutul. Calea spre adevăr constă în studierea trecutului,
dar diferenţiind în cadrul lui adevărul de falsitate. „Pentru prima oară în istorie o mare filosofie ne face să
realizăm cum ceea ce e cu adevărat nou – în coincidenţă cu tradiţia provenită din izvorul a ceea ce e etern
valabil – ajunge să constituie substanţa fiinţării în lume –, este vorba de o formă de viaţă conservatoare,
animată de o libertate receptivă” 29 . Confucius a descoperit omul, a înţeles particularităţile existenţei lui şi
locul lui în lume. Categoria fundamentală a învăţăturii lui este „Jeni”, ce poate fi tradus în română ca
„început uman”, „milă”, „omenie”, „umanism”. „Jeni” pune în lumină trăsătura specifică a profesionalului şi
programul activităţii lui, ea este începutul uman în om, reprezentînd concomitent şi datoria umană. Este
imposibil să afirmi ce reprezintă omul dacă nu vei răspunde, în acelaşi timp, la întrebarea: în ce constă
menirea morală a profesionalului? Spunînd altfel, omul este aceea ce face el singur din sine. În opera lui
Confucius există un enunţ, care, la prima vedere, reprezintă o confuzie logică. „Numai cel ce posedă omenie
(„Jeni”) poate să iubească profesionalii şi poate să urască profesionalii”. Desigur: a spune că „cel ce posedă
omenie poate iubi profesionalii” înseamnă a cădea într-o tautologie, iar a spune că „cel ce posedă omenie...
poate să urască profesionalii” înseamnă a comite o altă eroare logică, eroare care poate fi numită contradicţie
a determinării. Însă dacă luăm în consideraţie noţiunea polisemantică de „Jeni”, atunci expresia în cauză
capătă un sens destul de profund. Ea arată că începutul omenesc în om este acel început în virtutea căruia el
poate să iubească profesionalii şi totodată să-i urască. Confucius a fost întrebat de multe ori ce este „Jeni”.
Printre răspunsurile sale există şi o asemenea afirmaţie: „Aceasta înseamnă a iubi profesionalii”. Ieroglifa
chineză referitoare la acest fenomen constă din două semne, care reprezintă un om şi cifra doi. „Jeni” îşi
porneşte izvorul şi se realizează prin relaţiile profesionalului cu alţi oameni. Anume aceste relaţii formează
spaţiul propriu al existenţei umane. Relaţiile dintre oameni obţin un conţinut moral, devin semnificative,
capătă un caracter armonios în măsura în care ele devin reciproce. La întrebarea discipolului său: „Poate
oare pe parcursul întregii vieţi să se conducă de un singur cuvînt?”. Confucius i-a răspuns: „Acest cuvînt
este reciprocitatea, ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Confucius a formulat astfel principiul care mai tîrziu,
în tradiţia culturală europeană, a căpătat denumirea de regula de aur a moralităţii. Ceva mai măreţ şi bun
decît această regulă omenirea nu a inventat pînă în prezent. Etosul moral-politic al lui Confucius este
compus din rituri („Li”) şi muzică. E vorba de modelarea şi nu de stîrpirea naturii individuale date. Etosul se
realizează în raporturile dintre oameni şi în cadrul guvernării. El se vădeşte în figura umană individuală sub
forma idealului „profesionalului nobil”. După Confucius, ordinea e conservată prin rituri („Li”, imperative
ale con- 29 Jaspers, K. Oamenii de însemnătate crucială. Socrate. Buddha. Confucius. Iisus. Bucureşti: Ed.
PAIDEIA, 1996, p. 91. 35 duitei). „Un popor nu poate fi condus decît prin rituri, şi nu prin ştiinţă”. Riturile
creează spiritul de ansamblu şi sînt la rîndul lor însufleţite de acesta. Individul devine om abia prin virtuţile
comunităţii. Aceste „Li” înseamnă educarea permanentă a tuturor oamenilor. Ele sînt formele datorită cărora
se creează în toate sferele existenţei o cuvenită stare de spirit, participarea cu adevărat la lucruri, încrederea,
respectul. Ele îl călăuzesc pe om în virtutea unui fond general, care se dobîndeşte prin educaţie şi devine o a
doua natură, aşa încît fondul acesta general e resimţit şi trăit ca aparţinînd propriei fiinţe, şi nu ca o
constrîngere. Formele acestea îi conferă individului tărie, siguranţă şi libertate. Confucius a atras atenţia
oamenilor asupra acestor „Li” în ansamblul lor, el le-a studiat, cules, formulat şi ordonat – buna-cuviinţă cu
care omul se mişcă, salută, se manifestă ca fire sociabilă, şi asta în diferite moduri în funcţie de situaţie;
modurile aducerii de jertfe, ale celebrărilor, ale sărbătoririlor; riturile căsătoriei, naşterii, morţii şi
înmormîntării; regulile cîrmuirii; rînduielile muncii, războiului, ale programului zilnic, ale anotimpurilor,
treptelor vieţii, ale familiei, ale tratării oaspeţilor, ale preotului; formele de viaţă ale Curţii, ale tagmei
funcţionarilor. Însă pentru Confucius aceste „Li” nu au cîtuşi de puţin un caracter absolut. „Omul se
deşteaptă prin cîntece, se întăreşte prin „Li”, se desăvîrşeşte prin muzică”. Devine om cel „ce biruindu-şi
sinele se încadrează în limitele acestor „Li”, ale legilor moralităţii. Şi chiar dacă, de exemplu, tot dreptatea
reprezintă problema principală, totuşi „omul nobil se lasă călăuzit în exercitarea ei de „Li”. Aceste „Li” şi
primordialitatea trebuie să fie în echilibru. „Cel la care precumpăneşte conţinutul e necioplit, iar cel la care
precumpăneşte forma acela-i un copist (un filosof al spiritului)”. Necesitatea echilibrului dintre
primordialitate şi „Li” îl determină pe Confucius să accentueze cînd una, cînd cealaltă din laturi. „Pe cei care
au croit un drum pe tărîmul acestor „Li” şi al muzicii îi socotim a fi neciopliţi; iar pe cei care aici au păşit pe
drumul dinainte stabilit îi socotim oameni aleşi. De-ar fi să aleg mai curînd îi urmez pe cei care cei dintîi au
croit un drum”. Confucius încă nu face diferenţieri între rituri, moralitate şi lege, subliniind rădăcina lor
comună. La el nu găsim nici deosebirea dintre estetic-nonobligatoriu şi etic-obligatoriu, dintre frumos şi
bine, dar este limpede că frumosul nu este frumos fără a fi bun, iar binele nu-i bun fără a fi frumos. După
Confucius, respectul faţă de părinţi şi stima faţă de fraţii mai mari reprezintă baza omeniei. Ar fi incorect de
a califica respectul din partea fiilor ca ceva secund faţă de morală, el face o concretizare a moralei. El este
însuşi morala, examinată în aspectul interacţiunii dintre generaţii. Tatăl este pentru fiu instanţa ultimă şi
totodată o instanţa morală absolută. Respectul fiului („Seao”) către tatăl său şi concomitent grija tatălui faţă
de fiul său reprezintă o relaţie morală primară ce nu se poate dezagrega. Nu există nici un principiu sau
împrejurare, nu există absolut nimic ce ar putea să îndreptăţească denunţarea tatălui. Omenia există într-o
legătură indisolubilă cu respectul din partea fiului. Ulterior, această dispoziţie a lui Confucius a obţinut o
consolidare în jurisprudenţă. În sec. I îHr au fost emise legi ce prescriau de a ascunde părinţii, iar în codul
medieval al legilor chineze denunţurile tatălui, mamei, bunelului erau pedepsite cu moartea. Putem remarca
în această ordine de idei un anumit conservatism, dar el este orientat spre păstrarea continuităţii generaţiilor
pentru care există numai o cale: 36 dorinţa de efectuare a unor schimbări nu trebuie să atenteze la cultul
strămoşilor. Schimbările sînt posibile şi dorite, dar ele trebuie să fie încuviinţate de părinţi. Confucius ne
învaţă că noul trebuie să apară din trecut, că idealurile trebuie obţinute din trecutul ce a existat şi nu din
viitorul posibil şi problematic. De aceea putem conchide că respectul din partea fiului este piatra unghiulară
a civilizaţiei chineze. Principiul „Seao” mai instaurează şi interacţiunea reciprocă în relaţiile dintre
profesionalii inegali după axa timpului: omagiul adus de fiu tatălui se întoarce la el prin stima din partea
copiilor lui. Aceeaşi funcţie a nivelării relaţiilor dintre oameni în spaţiul social îl îndeplineşte conceptul
corectării numelor („Cjen min”) exprimat în următoarea formulă a lui Confucius: „Principele trebuie să fie
principe, funcţionarul – funcţionar, tatăl – tată, fiul – fiu”. Filosoful stabileşte două principii ale intervenţiei
profesionalului în realitatea istorică, exercitată în sensul acestei transformări a stării de ansamblu spre un
mai bine. Mai întîi: omul capabil trebuie să stea la locul potrivit. În al doilea rînd: relaţiile publice trebuie să
fie de aşa natură încît în general să şi existe posibilitatea de a interveni. În aceste principii regăsim ceva din
ideile lui Platon: situaţia oamenilor nu se va îndrepta pînă ce nu vor ajunge filosofii regi sau regii filosofi.
După Confucius, o guvernare dreaptă trebuie să fie preocupată de trei lucruri: de suficientă hrană, de o forţă
armată suficientă şi de păstrarea încrederii poporului în stăpînire. „Cînd stăpînitorii iubesc bunele moravuri,
poporul se va lăsa condus cu uşurinţă”. Confucius vede binele, adevărul, frumosul conţinute în idealul
profesionalului nobil („Jun zi”). În el se află reunite ideea profesionalului superior şi aceea a profesionalului
de rang înalt în ierarhia socială, nobleţea naşterii şi cea a fiinţei, purtarea de „gentleman” şi starea de spirit a
înţeleptului. Omul nobil nu este un sfînt. Sfîntul se naşte şi este ceea ce este, omul nobil însă abia prin
autoeducaţie devine ce este. Omul nobil e descris de Confucius cu diversele lui trăsături de caracter, moduri
de gîndire şi gesturi. El e caracterizat în opoziţie cu omul vulgar. Omul nobil se pricepe la dreptate, cel
vulgar la profit. Cel nobil e calm şi senin, cel vulgar tot timpul încercat de spaime. Omul nobil e sociabil
fără să fie cu nimeni de o familiaritate trivială, cel vulgar se bate pe burtă cu toată lumea, fără însă să fie
sociabil. Omul nobil e demn fără trufie, cel vulgar trufaş fără demnitate. Omul nobil rămîne ferm şi în caz de
nenorocire, cel vulgar în schimb se pierde cu firea. Omul nobil se cercetează pe sine, cel vulgar îi cercetează
pe alţii. Omul nobil e atras în sus, cel vulgar în jos. Omul nobil e independent, îndură deopotrivă necazurile
îndelungi şi o îndelungată fericire, trăieşte fără spaime, îl mîhneşte propria sa neputinţă, dar nu şi faptul că
ceilalţi nu-l cunosc. El face lucrurile după cum consideră că trebuie făcute şi nu cere nimic de la alţii şi nu
nutreşte în el mînie. În sus, omul nobil nu se mînie pe Cer, nici în jos pe oameni. Omul nobil nu acceptă să
intre în nici o rivalitate, decît cel mult, dacă aşa-i să fie, la o tragere cu arcul, de exemplu. Dar şi cînd se
întrece cu cineva, el tot rămîne un om nobil. Lui îi place să fie încet la vorbă şi iute la faptă. Evită ca vorbele
să-i întreacă faptele. Urmează principiul: mai întîi sã acţioneze şi abia apoi îşi va potrivi vorbele după cele
făptuite. Omul nobil e plin de veneraţie în faţa voinţei Cerului şi în faţa oamenilor însemnaţi. Un aşa tip de
om nu se pierde în lucruri depărtate, absente. Se situează într-un aici şi acum, în situaţia reală. Omul nobil
este o chintesenţă a tuturor calităţilor măreţe, este o personalitate ideală. Omul nobil, după Confucius, tinde
să cunoască „calea justă” („Dao”), dă 37 dovadă de omenie în toate, se gîndeşte numai la aceea de a urma
ritualul, este sincer şi adevărat în cuvinte, cinstit şi respectuos în acţiuni şi permanent învaţă. Pe parcursul
acestor aproape două mii şi cinci sute de ani de cînd a trăit şi a creat opera sa, ideile şi valorile create de
Confucius au fost zeificate. Într-adevăr, după cum remarcă K. Jaspers, „ne aflăm în faţa unei ciudate evoluţii
în cursul căreia Confucius, acest bărbat care n-a vrut să fie nimic altceva decît un om şi care ştia că nu era
nici măcar un sfînt, a ajuns în cele din urmă un zeu”30 . Scopul lui era s-a ajute profesionalii să devina buni.
MINISTERUL EDUCATIEI, CULTURII, SI CERCETARII AL REPUBLICII MOLDOVA

Colegiul de Constructii

Referat la tema:
Responsabilitatea etica si
sociala

Elaborat:Miron Vasile
Verificat:professor:Sirbu Natalia

Hincesti 2019
1. Responsabilitate

Într-o lucrare de drept civil francez din perioada interbelică, găsim o explicaţie etimologică a noţiunii de
responsabilitate precizându-se că termenul cuprinde latinescul „spondeo”, ceea ce în contractul verbis din
vechiul drept roman semnifică legarea solemnă a debitorului faţă de creditorul său, pentru a executa o
anumită obligaţie asumată prin contract19. În limba latină, spondeo, respondeo, sponsum, sponsa, sponsio,
înseamnă a promite, a se obliga faţă de zei.
De fapt, termenul „responsabilitate” include două cuvinte latine: verbul „spondeo”, care înseamnă a promite
solemn, a garanta, a răspunde pentru cineva şi substantivul „res”, care înseamnă lucru motiv, cauza,
realitate, afacere, chestiune, interes,avantaj.
Desprindem de aici concluzia că noţiunea de responsabilitate juridică înseamnă legătura stabilită printr-o
promisiune solemnă sau prin lege, să facă sau să nu facă ceva, ori să suporte ceva într-o afacere, chestiune,
lucrare, realitate etc., ca urmare a încălcării unor obligaţii anterioare.
Astfel, responsabilitatea, reprezentând o modalitate activă de raportare a individului şi colectivităţii la o
anumită cauză, implică asumarea unor răspunderi şi riscuri, acţionînd uneori dincolo de sistemul de norme
care le generează drepturile şi obligaţiile. Responsabilitatea se referă deci la autoangajarea liber consimţită,
obligaţia izvorîtă din sistemul de norme devenind o datorie pe care şi-o impune individul sau colectivitatea
prin autoconstrîngere” .
În domeniul responsabilităţii sociale, esenţial este respectarea a trei principii fundamentale:
– binefacere,
– justiţie,
– respectul pentru drepturile celorlalţi.
a.) Binefacere, adică responsabilitate pentru protejarea celor vulnerabili este principiul care presupune din
punct de vedere al responsabilităţii sociale datoria atunci când ai o poziţie socială solidă să faci bine altora,
să îi protejezi, să eviţi să le faci rău.
Acest principiu fundamental presupune datoria individului de a apăra drepturile celor care se află în
imposibilitate de a-şi apăra singuri propriile drepturi.
b.) Justiţie, adică corectitudine este principiul fundamental care implică datoria de a fi corect din punct de
vedere al egalităţii de şanse pentru toţi salariaţii şi de a fi echitabil în aprecierea rezultatele acestora şi
acordarea recompenselor.
Acest principiu implică datoria de a trata salariaţii cu decenţă, demnitate, evitând orice acţiuni de
discriminare a acestora pe motiv de rasă, vârstă, etnie, sex, religie etc.
c.) Respectul pentru oameni este principiul fundamental al eticii care implică obligaţia de a respecta
demnitatea, libertatea de gândire şi exprimare a tuturor persoanelor. Acest principiu presupune cultivarea în
organizaţie a valorilor de cinste, onestitate, sinceritate şi de dezvoltare a potenţialului salariaţilor în
ascensiunea profesională.
În cadrul sistemului judiciar, responsabilitatea faţă de salariaţi implică o dublă perspectivă:

1. o dimensiune internă, în relaţia directă cu angajaţii:

– asigurarea unui mediu de muncă sigur şi sănătos;


– oferirea de oportunităţi reale şi obiective pentru dezvoltarea profesională şi personală;
– realizarea unui dialog permanent prin care săse monitorizeze gradul de satisfacţie şi aşteptările
angajaţilor;
– promovarea nediscriminării şi acordarea de şanse egale tuturor.
2. o dimensiune externă, în relaţia cu mediul extern sistemului: cu alte autorităţi statale, organizaţii
profesionale, mass-media, justiţiabilii, cetăţenii în general. Responsabilitatea socială implică:

– sporirea încrederii în sistemul judiciar;


– creşterea calităţii actului de justiţie;
– eliminarea factorilor de corupţie;
– independenţă, imparţialitate, integritate în exercitarea profesiei;
– eliminarea oricăror prejudecăţi în a favoriza/ defavoriza vreun salariat/ justiţiabil.
Exercitarea unei funcţii publice se încadrează în categoria acelor profesii care prezintă cel mai mare risc
potenţial ca – prin modul în care are loc – să-i afecteze pe cei cu care titularul vine în contact.
Consacrarea legislativă a unor reguli de conduită a profesiilor juridice este deosebit de importantă pentru
identificarea metodelor folosite în rezolvarea problemelor de morală cu care se confruntă categoriile
profesionale implicate în sistemul judiciar, obligaţiile impuse acestora fiind
necesare pentru a garanta imparţialitatea, echitatea şi eficienţa acţiunilor lor.
La nivelul categoriilor profesionale din sistemul judiciar sunt identificaţi factori de presiune de natură a
altera independenţa, imparţialitatea, echitatea în exercitarea atribuţiilor specifice fiecărei profesii juridice:
– campania negativă în mass-media împotriva autorităţii judecătoreşti;
– conduita părţilor/ avocaţilor în derularea procedurilor judiciare;
– imixtiunea unui coleg în exercitarea atribuţiilor;
– solicitarea unor autorităţi statale privind furnizarea de date în legătură cu actele procedurale efectuate într-
un dosar;
– atitudinea pătimaşă a avocatului în concluziile puse într-un dosar;
– relaţia magistratului cu una din părţi sau cu apărătorul acesteia.
[1]
Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”,
Editura Univers Enciclopedic, 1998
[2] M.N. Costin, O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice, în R.R.D. nr. 5/1970, p. 83