Sunteți pe pagina 1din 5

Bookblog

Luminiţa, mon amour este povestită de Cezar Paul Bădescu, care este deopotrivă autor,
narator şi personaj. Din acest motiv, au fost foarte multe discuţii despre această carte dacă
este autobiografie sau autoficţiune. Sau biografie ficţională. Sau ficţiune autobiografică. În
orice caz, chiar dacă este total adevărată povestea, în mare parte sau cu puţine irizaţii reale,
este frumoasă, plină de viaţă şi puternică.

Luminiţa, aşa cum este prezentată de Cezar, este în fapt destul de urâţică, fără viaţă şi
slabă. Totuşi, el este alături de ea. Se ataşează la început pentru modul în care gândeşte,
pentru preocupările comune şi sexualitatea ei, care ocupă un loc important încă de la început,
iar apoi îi rămâne alături fiindcă se simte dator să o sprijine, să o ajute, să o salveze,
demonstrându-şi sieşi că este puternic şi poate face acest lucru. Cel puţin aşa am înţeles eu,
însă totul este interpretabil, motivaţiile sunt destul de alunecoase aici.

Luminiţa are nevoie de ajutor fiindcă începe să aibă atacuri de panică. Trecând printr-o
copilărie nefericită, se simte din nou copil alături de Cezar aşa că îi revin fricile de atunci,
care se manifestă acum în fiecare gest pe care îl face. Nu mai poate suporta să merga pe
stradă, nu mai poate suporta spaţiile lărgi, spaţiile strâmte, oamenii, ajungând până la urmă să
nu mai poată ieşi din cameră. Toate aceste detalii sunt însă mai puţin importante, cât modul în
care sunt povestite, din perspectiva lui Cezar. Mult umor, de cele mai multe ori negru. Ironie
şi cinism. Tristeţe.

Luminiţa, mon amour este frumoasă, plină de viaţă şi puternică. Frumoasă, pentru că
vorbeşte despre dragoste, ataşament, sacrificii, suferinţă, prostie, dependenţă, ambiţie, curaj,
credinţă şi sexualitate. Plină de viaţă fiindcă vorbeşte despre oameni diferiţi, fiecare cu felul
lui de-a fi şi un discurs diferit, unic, bine conturat. Puternică fiindcă vorbeşte despre lucrurile
de mai sus cu detaşarea şi forţa celui care le-a interiorizat şi care chiar dacă nu le-a înţeles pe
deplin, le-a acceptat, iar acum fac parte din el.

Cine s-a născut în părţile Moldovei, cine crede mult în Biserică sau cine simte că
dragostea necondiţionată îi va aduce un final fericit s-ar putea să se simtă deranjat. Fiindcă
părţile Moldovei sunt întunecate, înfrigurate şi gri, ca pe vremea comunismului deşi totul se
întâmplă la mai mulţi ani după Revoluţie. Oamenii sunt tradiţionalişti şi încuiaţi. Fiindcă
Biserica ortodoxă este dogmatică, împotriva dragostei de oameni şi chiar a familiei. Fiindcă
finalul fericit din filmele hollywoodiene poate să lipsească din viaţa noastră, chiar şi atunci
când ne-am străduit să fim cei mai buni, să-i ajutăm pe ceilalţi.

Luminiţa devine mai frumoasă, mai plină de viaţă şi mai puternică, după multe
încercări alături de Cezar. Însă atunci când apare stăpână pe sine, independentă, voluntară,
apare şi egoistă, rece, autoritară. Oare acesta să fie preţul de fiecare dată? Acesta să fie traseul
firesc? În orice caz, aflăm chiar de la ea, în finalul cărţii, când i se acordă şi ei dreptul la
replică. De sunteţi curioşi, citiţi până acolo. Apoi veniţi să aflăm şi părerea autorului

Selfie fara filtru, Mihai Iovanel, Scena 9

1
Luminiţa, mon amour (prima ediție în 2006) este un sequel la Tinereţile lui Daniel
Abagiu (2004). Tinerețile… se ocupă de copilăria și adolescența personajului central, în timp
ce Luminița… gestionează maturitatea lui erotică și matrimonială. Împreună, formează unul
dintre cele mai radicale experimente făcute în literatura română pe seama raportului dintre
ficțiune și realitate. Autoficțiuni în linia franțuzească a conceptului, volumele împing la limită
identificarea dintre autorul concret de pe copertă (Cezar Paul-Bădescu), narator (Cezar Paul-
Bădescu) și personaj (T.O. Bobe… glumesc, tot Cezar Paul-Bădescu). De fapt, această
schemă se aplică full doar în cazul Luminița… În Tinereţile…relația este și mai perversă:
povestirile avându-l ca personaj pe Dănuț sunt relatate la o persoană a III-a delectabil de fals
ingenuă; ele sunt încadrate de secvențe eseistice al căror narator își declară identitatea cu
autorul de pe copertă și cu personajul Dănuț (de altfel, un fragment a apărut anterior ca eseu
nonficțional în „Dilema Veche”). Jocul rămâne fundamental ambiguu – Cezar Paul-Bădescu
îi poate ironiza, pe de o parte, pe criticii care confundă autorul cu naratorul, iar pe de alta își
mărturisește senin intenția de a-și numi un volum Deloc literatură și se jură că nimic nu este
inventat. „Personajele din relatările mele sunt reale, iar faptele lor, deși uneori pare puțin
verosimil, s-au întâmplat aievea”, susține prozatorul, vorbind în același timp de „o sinceritate
care se mișcă însă în limitele minciunii necesare oricărui produs artistic”.

Ambiguitatea aceasta, delectabilă dpdv teoretic, are însă și o natură morală mai greu de
elucidat.

Luminiţa, mon amour tratează problema unei relații amoroase între doi studenți la
Litere, relație care capătă accente dramatice atunci când femeia devine victima unor tulburări
mentale; bărbatul nu o abandonează, îngrijind-o cu devotament și trecând împreună cu
stoicism prin momente penibile (pelerinajul la un duhovnic e unul dintre acestea), însă femeia
îl părăsește în momentul în care situația ei se ameliorează. Pe scurt, povestea unei relații
toxice, tratate de autor într-un stil comic-dramatic, autoanalitic, despicând firul în patru cu o
răbdare kafkiană.

Problema morală de care vorbeam ține de dreptul lui Cezar Paul-Bădescu de a expune
sincerității sale și pe altcineva decât pe sine, fie și „în limitele minciunii necesare oricărui
produs artistic”. Recenziile scrise la prima ediție a romanului s-au învârtit în jurul acestui
drept al unui autor de a se „răfui” cu fosta-i soție într-o carte jucată înnebunitor la granița
dintre ficțiune și realitate, între „minciună” și „sinceritate”.

Fără îndoială, nu Paul-Bădescu a descoperit roata autoficțiunii. Tot hazul genului stă
tocmai în astfel de dubioșenii inteligente, dar relative moral. Scandalul îi este caracteristic
prin definiție, după cum au arătat-o păruielile din Franța, patria genului.

Până la urmă, nu există un răspuns bun la această problemă, care să o elucideze pe


fond, dar pot fi date totuși două răspunsuri.

Primul este cel legal. Cine are probleme cu o autoficțiune (dar și cu un jurnal, cu niște
memorii etc.) se poate adresa tribunalului, lăsând judecătorul să taie nodul gordian.

2
Al doilea, cel mai banal, privește pur și si simplu valoarea literară a cărții. Din această
perspectivă, Luminița, mon amour este un must read. Principala calitate a prozei lui Cezar
Paul-Bădescu stă în dilatarea grotescă a banalului prin hiperprocesare mentală în condiții de
maximă răceală emoțională și de austeritate stilistică. Aceasta i-a făcut pe comentatori să
vorbească de cruzime – „o cruzime foarte expresivă, de copil autist” (Mircea Cărtărescu, pe
vremea când încă nu devenise politic incorect să folosești autismul ca metaforă), „o extrem
de crudă parodie existențială” (Paul Cernat). În ce privește cea de a doua observație, parodia
(deși reală) nu are consecințe asupra fondului grav (deși extrem de autoironic) al cărții, ci
atacă doar așteptările privind autobiografiile. Atâtea și atâtea autobiografii ne-au obișnuit cu
selfiuri trase prin enșpe filtre; dar experiențele consemnate de Cezar Paul-Bădescu, în tripla-i
calitate de autor, narator și personaj (numai un critic literar cu pătrunderea lui Arsenie Boca
ar putea lămuri adevăratele relații dintre aceștia – departe de mine această trufie!), aparțin
unui antierou expus parcă celei mai derizorii și mai penibile fatalități. Cine citește Luminița,
mon amour se va simți, nu neapărat în această ordine, agreabil, inconfortabil, superior,
deprimat, amuzat, câștigător.

 Cum se face succesul literar- observator cultural, 2006, nr 347

Lapunkt, Adrian Romilă- daniel luminita si fictiunile lui cezar paul bădescu
În 2004, Cezar Paul-Bădescu publica Tinereţile lui Daniel Abagiu, un produs greu
încadrabil într-un gen anume (roman, povestiri autobiografice, jurnal fragmentar, „pe sărite”),
o proză interesantă despre copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe în „glorioasa” perioadă de
dinainte de ’89. Dincolo de recuperarea nostalgică şi perfect justificată literar a unei perioade
care, pentru cei mai mulţi, n-avea nimic regretabil, textele din volum pledau obsesiv pentru
respingerea oricăror trucuri literare, pentru recuperarea unui autenticism falsificat de moda
egografiilor şi a romanelor-confesiune . Autorul-narator (să-l numim, încă, aşa) nu pierdea
niciun prilej de a reaminti că tot ceea ce povestea era absolut real, că eroii săi erau persoane
pe care le-a întâlnit, că evenimentele relatate s-au produs întocmai, completând cu detalii
(ani, locuri şi nume de notorietate) şi comentând, unde credea că e cazul. „Este evident că
Dănuţ sunt eu însumi”, spunea Cezar Paul.-Bădescu. „Desigur, afirmaţia aceasta o să le
amintească multora de celebra zicere a lui Flaubert. O comparaţie cu Flaubert ar fi însă prea
mult pentru ce am vrut eu să zic prin asta. La mine lucrurile stau mult mai simplu.”
Sinceritatea, adică, era deja o convenţie care punea distanţă între eu-ri. „Personajul sunt eu
însumi, credeţi-mă!”, „tot ce vă spun e absolut real”, cam acestea erau dezideratele narative
ale lui Cezar-Dănuţ. Remarcasem şi eu (continuând ideea lui) că „sugestia masturbatorie” a
titlului ar fi putut duce cu gândul la un truc literar de tip psihanalitic, căci autobiografia poate
fi, la un moment dat, o formă de autoerotism. Dacă l-am fi crezut pe cuvânt, Cezar Paul-
Bădescu dădea, cu adevărat, o lovitură de maestru al textualizării interioare.

Romanul Luminiţa, mon amour (Polirom, 2006, pentru prima ediție, reluat recent la
aceeași editură, cu ocazia ecranizării lui Călin Peter Netzer) reconfirmă obsesia autenticistă şi
dezvoltă iarăşi experimentul autoficţional, brodând, de data aceasta, pe tema unei poveşti de
iubire. Subiectul n-ar fi, în sine, inedit, cuplul e tema cea mai la îndemână, în proză. Relaţia
3
cu o colegă de facultate începe boem prin convieţuirea în căminul studenţesc, prin excursiile
la mare, prin vizitele la părinţi şi, inevitabil, prin confecţionarea plasei convenţional-culturale
pe care doi studenţi la filologie o întind peste iubirea lor. Cei 13 ani ai legăturii se sfârşesc
post-marital, cu un eşec conjugal de toată frumuseţea. E, poate, un eşec al unei anume istorii
şi al unui anume fel de a trăi. Maniera de a trata acest subiect banal îl transformă, însă, într-un
document de viaţă absolut convingător, sclipitor atât prin forţa evocării, cât şi prin doza bună
de umor şi de autoironie. Nimic din dezabuzarea de „tânăr furios” şi din poza de marginal
neînţeles şi sancţionat de soartă în romanul lui Cezar Paul-Bădescu. Intenţia de-a inventa
nonliteratura îi reuşeşte din plin.

Mai întâi, faptele. Luminiţa îl însoţeşte pe Cezar (desigur, aşa îl cheamă pe erou, nicio
trimitere la… autor) ca parteneră de cămin, de cursuri, de plimbări, de opinii culturale. Cuplul
e clasic și modern: mănâncă şi dorm împreună în căminul din Grozăveşti, fac dragoste din
belşug, merg la Costineşti, se simt liberi şi goi alături de yoghinii lui Bivolaru, suportă toate
privaţiunile studenţiei de la începutul anilor ’90. Sunt ca oricare alții, între miile de cupluri
din Bucureştiul universitar, martori la aceleaşi spectacole: arabi cuplaţi cu românce, perechi
hippy care fac amor zgomotos în camera de alături, exhibiţionişti care frecventează
campusurile cu fete, petreceri date în camere. Ca să-şi legalizeze relaţia, cei doi merg la
părinţi. La ai ei, într-un oraş uitat din fundul Moldovei, se confruntă cu un tată vitreg
autoritar, fost disident anchetat de Securitate şi deloc dornic să-şi vadă unica fiică dormind cu
tânărul cu care a venit acasă şi cu care ar vrea să se mărite. La ai lui, la Piteşti, în urma
intrigilor unui prieten, pictor ratat, Cezar e nevoit să se bată cu tatăl său ca să apere onoarea
partenerei. Lucrurile se complică o dată cu apariţia bolii nervoase a Luminiţei, concretizată în
dese accese de frică şi în tendinţe de izolare. Nici internarea într-un spital (a cărui atmosferă e
descrisă remarcabil), nici prezenţa protectoare a lui Cezar, nici perioadele de practică
religioasă ortodoxă şi de terapie cvasi-orientală (iarăşi, alte prilejuri de evocare memorabilă),
nici căsătoria, nici apariţia copilului nu rezolvă problemele. Intrarea Luminiţei la revista
Cosmopolitan şi transformarea ei într-o feministă dornică de emancipare şi de afirmare
acutizează ruptura. Divorţul îl găseşte pe Cezar singur, dezarmat şi trist, aruncat într-o
garsonieră bucureşteană şi devotat din disperare muncii de jurnalist. Romanul de faţă e,
desigur, încercarea lui de defulare. Auto-confesiune, pseudo-jurnal, biografie fictivă şi ce mai
vrem.1161741 (1)

Spuneam că stilul face totul. Ei bine, în această privinţă, romanul lui Cezar Paul-
Bădescu e un tur de forţă. Cu excepţia mail-urilor schimbate între personaj şi fosta soţie şi
între personaj şi prietenul său, Bogdan (reproduse cu tot cu emblemele lor de texte
internaute), oarecum mai grave ca ton, textul e, de la un capăt la altul, o capodoperă de umor
negru, de autopersiflare şi de discurs demitizant. Naratorul distruge, de fiecare dată, pas cu
pas, tot ceea ce ar fi putut constitui convenţie, de faptă şi de literă. Nicio poză nu-i place, nici
cea boemă, teribilist tinerească, nici cea a maturului dispus la confesiune, vezi Doamne,
salvatoare prin eventuala strategie a ascunderii-dezvăluirii identităţii auctoriale. Totul e ”la
vedere”, totul e ”real” (vezi şi nota din capul cărţii: „Din raţiuni obscure, numele reale ale
unor personaje care apar în acest volum au fost modificate”), şi, în acelaşi timp, totul e
depăşit ca atitudine la momentul relatării. Povestesc acum, după ce-am depăşit traumatizantul

4
episod „Luminiţa”, ca să vă distrez, ca să vedeţi prin ce-am trecut şi ce naiv am fost, pare a
spune naratorul. Multe dintre episoade îmi amintesc de Lucian Dan Teodorovici, cel din Cu
puţin timp înainte de venirea extratereştrilor printre noi. Aceeaşi tuşă groasă, aceeaşi
autoironie ameninţând povestea cu o implozie uriaşă. Naratorul iese mereu din textul său,
privindu-l ca pe-o punere în scenă, ca pe-un film sau ca pe-o carte proastă despre o banală
iubire. Sunt parafrazate texte celebre (după plimbările în jurul hotelului, la mare, urcau în
cameră şi „dă-i si luptă, puicusorule”), sunt preluate perespectivele personajelor care ar privi
sau ar citi cartea (părinţii Luminiţei, din Moldova: „El, închizând cartea, dar ţinând un deget
semn la această pagină: «Ei, ai vazut? Ţi-am zâs eu cî magaru’ ceala di Nelu pictoru’ tre’ sî-i
fi spus?”…»), sunt reproduse, spre deliciul cititorului, fragmente din cărţile tibetane ale
misterioasei doamne Calomfirescu-Amza (terapeutul Luminiţei, la un moment dat) sau din
canoanele bisericeşti privitoare la curvie şi preacurvie (utile, nu?, pentru un cuplu ortodox).
Toate aceste colaje completează fericit situaţiile „grave” descrise cu un umor debordant. Iată,
de pildă, pasajul ce urmează imediat după „revelaţia” primită în biserică, în oraşul natal al
Luminiţei, când strigase sub icoana Pantocratorului „Doamne, iată femeia mea!” şi realizase
în aceeaşi clipă ce cabotin e: „Neoanele au pâlpâit mai întâi nesigure, apoi s-au aprins cu
totul. Cu ochii cârpiţi, spectatorii s-au ridicat alene de pe scaune, apoi au părăsit încet-încet
sala cinematografului. În urma lor, printre rânduri, au rămas floricelele de porumb împrăştiate
pe jos. (Nu că am încheiat-o ca la carte? V-a plăcut gargara cu floricele de porumb?)”
Asemenea „evadări” subite din poveste se repetă des în roman, lăsând „la vedere”
mecanismele narative şi ironizându-le cu nonşalanţă. Paradoxal, metaficţiunea salvează,
oarecum, convenţia.

Şi fiindcă vorbeam de demitizarea posibilelor poze grave ale existenţei şi ale scrisului
despre ea, iată cum se sfârşeşte romanul. Cu mail-ul Luminiţei, la ceva timp după divorţ:
„Relaţia noastră trebuia să fie impecabilă, fără cusur, şi tocmai de aceea noi am fost foarte
dezamăgiţi de greşelile, de imperfecţiunile celuilalt. Nu suntem Superman niciunul dintre noi.
Suntem amândoi amărâţi acum, dar nu e cazul să dramatizăm mai mult de atât. Durerea
oricum există şi depinde în continuare de noi să ne facem suportabilă porţiunea aceasta de
viaţă pe care o mai avem de trăit. Nu eşti victima mea, să ştii, suntem doar amândoi
dezamăgiţi de noi înşine şi înşelaţi în aşteptările noastre, care au fot atât de mari”. Prin
urmare, am avut de-a face cu o dramă autentică, chiar cu o felie de viaţă, cu un roman despre
cuplul modern, ceva în genul Pascal Bruckner sau Nabokov. Ceea ce înseamnă o felie de
viaţă ”adevărată”. Sau o ficţiune, totuna.