Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Umanitata lui Hristos este focarul din care iradiază în forma accesibilă oamenilor infinitatea
vieții divine. În acest sens, El este centrul umanității. Această poziție de ,,centru" este reliefată prin
faptul că dumnezeirea nu este slășluită la El într-un ipostas uman care ar putea gândi să se afirme între
ceilalți oameni, ci umanitatea Lui este și umanitatea ipostasului divin care este deasupra tuturor și este,
în calitate de Dumnezeu, făcătoare și proniatare a tuturor. Astfel, El își poate da umanitatea Sa tuturor
ca un Dumnezeu, fără ca aceasta să înceteze de a fi a Sa, așa cum nu poate face omul simplu, căci așa
cum tot ce are Dumnezeu împărtășește tuturor fără să înceteze de a fi al Său.
În concluzie, prin întrupare, viața și patimile Sale, Iisus Hristos trimitea și trimite mereu spre
oameni ca dintr-un centru activ al omenirii, iubire compătimitoare, care se întinde ca o punte
ontologică între El și oameni. Natura umană a lui Hristos, prin moate și înviere devine un vas
comunicant al energiilor dumnezeiești spre noi, deschizându-se harul și revărsându-l asupra noastră.
Noi nu suntem cuprinși în Hristos într-un fel care ne anulează ca persoane proprii, ci în mod
relațional. El se simte legat de noi și tot ce face, face virtual cu noi toți.
Prin patimile și moartea Sa, Iisus ne-a scos obiectiv pe toți din blstem și ne-a îndumnezeit,
căutând să ne facă și evidentă relația Sa cu noi.
Astfel, chiar prin jertfa adusă Tatălui și prin îndumnezeirea umanității Sale, Iisus a făcut
oameilor ușor de auzit chemarea Sa, prezența Sa mântuitoare vizibilă, legătura spre împărtășirea cu El,
singura condiție ca mântuirea oamenilor să se îndeplinească.
Dacă aspectul de jertfă reprezintă direcția îndreptată spre Tatăl, aspectul ontologic reprezintă
direcția Sa umană. Ascultarea și moartea lui Iisus a avut nu numai o direcție îndreptată spre Dumnezeu
Tatăl, ci și una îndreptată spre firea proprie, prin aceasta ridicând pe treaptă nouă firea Sa omenească.
Ascultarea și jertfa au ridicat firea umană din starea ei de slăbiciune, la nestricăciune.
Dumnezeu alege această cale, adică a întrupării Mântuitorului, pentru că vrea să îmbine iubirea
cu dreptatea Sa. Așa cum iubirea stă la fundamentul creerii omului, ea stă și la actul celei de-a doua
creații. Dumnezeu putea să mântuiască pe om și altfel, dar a vrut să-l îndrepte, din interiorul
umanului(dreptatea).
Posibilitatea întrupării este dată și de faptul că răul nu s-a întins definitiv asupra omului, căderea
nu a fost definitivă, Adam nu s-a stabilizat în rău. S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu pentru ca să se
păstreze calitatea de Fiu și prin întrupare. Hristos ne aduce darul înfierii, ne face și pe noi fii ca El, față
de Tatăl.
Dacă Iisus nu ar fi înviat şi nu s-ar fi înălţat la cer, El nu ne-ar fi nici în viaţa de aici
transcendenţă şi nu l-am aştepta să ne fie nici în cea de dincolo.
„ Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om. Cel ce este Fiul lui Dumnezeu S-a făcut
om (.....) pentru ca omul să primească înfierea şi să devină fiu al lui Dumnezeu. Căci
noi nu putem primi altfel incoruptibilitatea şi nemurirea decât prin unire cu
Incoruptibilitatea şi Nemurirea. ” 1
Spiritualitatea creştină ortodoxă se deosebeşte de alte spiritualităţi prin faptul că
are un fundament puternic în Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos,
Dumnezeu – Omul, pentru toţi oamenii din toate timpurile şi locurile, adică de la
Adam până la sfârşitul veacurilor. „Ceea ce deosebeşte esenţial spiritualitatea creştină de orice
altă spiritualitate este, în afară de faptul că ea nu afirmă identificarea omului cu dumnezeirea sau cu
esenţa totală, caracterul ei hristologic.”2
Pentru restabilirea naturii a fost necesară o moarte care să zguduie cerul şi pământul până în
temelii, ca, printr-un cutremur spiritual universal, să se facă începutul unei forme de existenţă a
creaturii ieşite din făgaşul ei. Dumnezeu a preferat această moarte care a supraechivalat, prin
cutremurul produs de ea, răsunetul de hău al morţii universale, moartea Fiului lui Dumnezeu a fost
explozia unui focar de iubire nemărginit.
În strânsă legătură cu Întruparea şi Crucea se află Învierea lui Hristos, care le continuă şi redă în
acelaşi timp comuniunea omului cu Dumnezeu, considerată o nouă creaţie sau a opta zi a creaţiei,
2
adică un dar total care vine de la Dumnezeu, care înoieşte pe om şi desăvârşeşte unirea lui Dumnezeu
cu toţi oamenii.
Sângele Mielului dumnezeiesc, care nu sfârşeşte niciodată de a curge şi de a se împărtăşi, are o
putere de curăţie reală a tuturor celor ce se împărtăşesc cu El.
În fiecare zi şi cu desăvârşire în momentul Sfintei Euharistii creştinul trăieşte actualizat acest
cutremur. Fără lacrimi pentru păcatele noastre, fără plânsul căinţei, nu ne mântuim.
Creştinul moare în fiecare clipă a lumii şi învie din comuniunea cu Hristos. Sf. Ioan Gură de Aur
spune: mai grea chiar decât crearea primară a fost aceasta, că e mai greu să fie îndreptată o lume
spirituală apucată pe panta stricăciunii decât să fie creată una nouă.
„ Suişul creştinilor spre Dumnezeu are, adică, nu numai de normă, ci şi de cale pe
Iisus Hristos ” 3 , conform cu declaraţia Acestuia: <<Eu sunt calea...>> (In. 14, 6).
Nimeni nu poate înainta spre unirea tainică cu Dumnezeu, păşind pe o altă cale
decât Hristos(=Calea), şi nimeni în această unire nu poate ajunge dincolo de Hristos.
Legătura noastră cu Hristos se realizează şi se întăreşte prin Duhul cel Sfânt al Lui.
Creştinismul crede că orice altă unire cu dumnezeirea, deci aceea care nu se
realizează prin Hristos şi în Hristos, este o iluzie.
Iisus Hristos este singurul <Mijlocitor>, pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor, ca
scară spre Sine. „ Pritr-Însul a binevoit să le împace toate cu Sine, fie cele de pe
pământ, fie cele din Ceruri, făcând pace printr-Însul, prin sângele Crucii Lui " (Col. 1,
20) „ Căci printr-Însul avem şi unii şi alţii apropiere cătreTatăl ” .(Ef.2,18).
Hristos ne mântuieşte, în primul rând, întrucât a îndumnezeit omenitatea Sa,
pârga firii noastre, pe care apoi comunicându-ne-o şi nouă aşa îndumnezeită, sau
transfigurată de har, ne îndumnezeieşte şi pe noi.
Harul, în această concepţie, curge, aşadar, în noi din Hristos, întrucât ne unim
cu El, nu se creează în noi, El, dând numai intervenţia.
Harul ce ni se dă, există, înainte de a ni se da, în plenitudinea lui în omenitatea
lui Hristos în care s-a revărsat energia necreată a Dumnezeirii Lui.
Mântuirea noastră se realizează prin împărtăşirea de umanitatea îndumnezeită a
Lui Hristos, prin revărsarea harului din ea, ceea ce înseamnă că ne mântuim unindu-
ne cu Hristos. Şi cu cât suntem mai uniţi cu El, cu atât avem mai mult din harul din
El.
Harul ce ne vine de la Hristos, fiind energie nedivizată a fiinţei dumnezeieşti,
uneşte pe credincios nu numai cu Hristos şi cu persoanele Sfintei Treimi, ci şi
întreolaltă.
Iar legătura noastră ontologică cu Mântuitorul Hristos se realizează şi se
întăreşte prin Duhul Său cel Sfânt.
Prin Înviere, umanitatea lui Hristos a fost total străbătută de viaţa Duhului.
Hristos Îl are acum şi ca om în mod deplin, pe Duhul Sfânt în Sine, pe care îl avea din veci, după
Dumnezeire.
Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos constituie arătarea puterii dumnezeieşti în trup şi
anume în trupul Cuvântului întrupat.
Prin Înviere, prin faptul că trupul lui Hristos este transparent, iradiant de iubire, ne pătrunde şi
Însuşi El ne-a devenit propriu împreună cu sufletul şi cu Dumnezeirea din El.
Iar noi, înduhovnicindu-ne, am devenit proprii lui Hristos, întrucât ne-am deschis Lui prin
credinţă şi comuniune.
În persoana lui Hristos se arată Cuvântul lui Dumnezeu ca persoană şi ca poruncă, Se arată ca
Fiu al lui Dumnezeu, care Se jertfeşte pentru om şi ca mod de viaţă care corespunde în mod absolut
poruncii divine.
3
Spiritualitatea creştină ortodoxă este viaţa lui Hristos, Cel care a învins moartea noastră prin
moartea Lui pe Cruce, în care a fost lucrătoare suprema-I iubire a Lui ca Om faţă de Tatăl, suprema
iubire a Lui ca Dumnezeu, făcut om pentru noi.
În spiritualitatea ortodoxă cel ce crede în Hristos trebuie să-şi concretizeze credinţa prin fapte
bune, adică să-şi folosească libertatea spre realizarea binelui, ajutat de harul lui Dumnezeu, manifestat
în lume prin energiile dumnezeieşti necreate.
Hristos, sălăşluit în noi de la botez, conduce cu putere nu numai străduinţa noastră după
împodobirea cu virtuţi, deci nu numai lucrarea pozitivă de fortificare prin voinţă a omului nou în
Hristos, ci şi pe cea negativă, de omorâre a păcatului, de slăbire, tot prin voinţă, a omului vechi.
,,
,,Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 20).
4
1
Sfântul Irineu, Adv. haer. III, 19, i, P.G. 7, 939-940.
2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă Ascetica şi Mistica, Ed. . Institutul Biblic şi de Misiune, Buc.,
1992, p. 38.
3
Ibidem.