Sunteți pe pagina 1din 13

Do not cross- Dora Pavel

Bookaholic
Do Not Cross” (2013) este cel de-al patrulea roman al Dorei Pavel, după ”Agata
murind” (foarte bine primit de critică, 2004, Editura Polirom, colecția Fiction Ltd), ”Captivul”
(2006, Editura Polirom, colecția Fiction Ltd) și ”Pudră” (2010, Editura Polirom, colecția Fiction
Ltd).

Scriitoarea născută în Sântandrei, județul Hunedoara, a debutat cu poezie în 1972 în


revista ”Steaua” – a dat patru volume de poezie după acest debut. Până să ajungă la formula
romanului, a trecut de la poezie la povestiri, publicând, în 1999, volumul ”Întoarce-te,
Esthera” (Cluj, Editura Biblioteca Apostrof), reeditat în 2010. De altfel, este autoarea a trei
volume de interviuri, iar scrierile sale au apărut în volume colective și în numeroase antologii
străine.

Cu o bibliografie atât de variantă, îmi pare rău că nu aud mai des numele Dorei Pavel
prin presa culturală. Merită, cu vârf și îndesat.

Romanul publicat de curând, ”Do Not Cross” este un roman psy, cu formă epistolară,
ce îl are în centrul său pe tânărul de douăzeci și trei de ani, Cezar Braia. Nu este o carte
pentru pudici dacă avem în vedere faptul că Cezar este vocea homosexualității, voce ce-și
face loc și străbate întreg romanul într-un mod tulburător – cu scene interzise minorilor :).

Și nu este o carte nici pentru cei comozi, obișnuiți să primească totul pe tavă –
dimpotrivă, romanul te lovește în moalele capului, ridicând la fileu întrebări esențiale asupra
construirii identității, asupra imoralității și a sexualității, familiilor disfuncționale, libertății,
captivității, alienării, mass mediei ahtiate după scandaluri și celebrități ș.a.m.d. Toate acestea
în cel mai natural mod – nici măcar o clipă nu te îndoiești de autenticitatea scrisorilor, a
mărturisirilor sau a vieții tânărului gay.

Dar ce fel de carte este? În primul rând, este un volum provocator, inedit în literatura
română – în sfârșit, cu Dora Pavel avem un roman homoerotic (în această priviță m-a dus cu
gândul la Anais Nin, tocmai prin curajul de a ieși la rampă cu un subiect erotic); e adevărat
că, pe alocuri, limbajul sexual folosit nu este tocmai explicit, însă felicit inițiativa, aveam
nevoie de acest unghi și în spațiul autohton.
Apoi, vă spuneam că este un roman psihologic – se sondează, discret, în psihicul uman;
narațiunea este la persoana I, iar naratorul (Cezar) a studiat la facultatea de psihologie (deși
nu a terminat-o), motiv pentru care rândurile pe care le scrie nu par false, întrucât un
student la psihologie este capabil să-și folosească cunoștințele pentru a se descoperi pe sine.

Prin confesiunea ”forțată” de împrejurări, Cezar își analizează viața, în încercarea de a


pune cap la cap traumele, de a-și construi identitatea – deși nu o declară fățiș – și de a-și

1
motiva revolta, refuzul de a fi captiv într-o lume care este dominată de prejudecăți,
”libertatea ca încarcerare” . Iată cum debutează: „E limpede că mă urăsc. Sursa urii lor nu e
rebeliunea mea. Celebritatea mea subită e cea care i-a luat prin surprindere. Luptaseră
pentru ea, fiecare pe rînd şi împreună, prin tot ce făceau, pe toate căile, numai la felul în
care am dobîndit-o eu nu s-au gîndit. Am devenit subit eroul zilei, unul de necontestat.
Superioritatea şi aroganţa semenilor mei s-ar fi putut manifesta în orice altceva, nu şi în ceea
ce îmi reuşeşte mie acum. Şi mie chiar îmi reuşeşte. Ştiu, cel puţin pe o rază de cîteva sute de
kilometri, n-am adversar pe măsură. Ostaticii, ca şi răpitorii, sînt rari.”
Pretextul cărții este, așadar, o situație-limită: tânărul Cezar Braia este luat ca ostatic de
un psihopat înarmat care abia evadase dintr-un sanatoriu și este dus în pădurea din
apropierea unui orășel de munte. Pădurea devine, treptat, spațiul de refugiu al celor doi
împotriva lumii animalice cotidiene – tânărul gay devine părtaș la propria răpire și refuză
întoarcerea în civilizație, toate acestea sub auspiciul revoltei. „(…) da, sînt şi eu nebun, unul
care n-a reuşit să-şi fructifice avantajul de a fi nebun, ar fi fost mare păcat să nu ştiu nici eu
ce pot, şi iată ce pot, să mă desprind de tot, să-mi joc cartea periculoasă a vieţii, şi nu în
singurătate absolută, ci în compania unui psihopat veritabil, scăpat din sanatoriu (şi, da,
periculos), să-i ţin pe toţi în şah, aici, unde nimeni nu mai poate interveni (…).”
Totodată, dispărându-i sentimentul de frică față de răpitorul său, Cezar vorbește cu el
în gând și și-l aproprie cauzei sale împotriva celebrităților de hârtie, al oamenilor limitați și
încorsetați. Găsim, într-adevăr, similitudini între el și nebunul evadat – amândoi sunt sustrași
normelor (unul din punct de vedere mental, celălalt din punct de vedere sexual). Apoi
rolurile se inversează – răpitorul se transformă în ostatic. „Nu ştiu încotro. Ştiu doar că
de-acum rolurile ni s-au inversat. Eu îl dirijez. Pare că el e dependent de mine. Bunul meu
ostatic.

Iar eu şi acest tip dezorientat avem ceva în comun : sîntem diferiţi de ei. El, cu
înfăţişarea lui de bolnav hăituit, eu, cu marcajul meu homosexual.

(…) libertate între oameni, în mijlocul lor, nu există nici măcar cînd ai înfăţişarea lor.”
Incidentul, precum sugeram și mai sus, îi dă tânărului ocazia de a reflecta asupra
destinului său și a familiei sale disfuncționale – moment în care, la nivel simbolic, pădurea
poartă pecetea sondării inconștientului.

”Do not cross” este, aparent, un roman cu intrigă polițistă – titlu i se trage de la banda
de culoare galbenă care înconjoară pădurea, întocmai precum în filmele americane atunci
când se sigilează un spațiu post crimă. „Panglică din cea pe care urmăritorii o montaseră din
loc în loc, printre copaci sau între ziduri sau peste garduri, la liziera pădurii, împrejmuind-o.
Do Not Cross Do Not Cross. Panglica avertizatoare, ici-colo decolorată şi ştearsă. Do Not…
Do… Cro… Do Not Cross. O remarcasem şi eu, era una de import. Cu siguranţă, firma o
alesese nu atît pentru localnici, cît pentru străini.

2
(…) Acolo unde n-o desprinsese cu totul, vîntul o răsucise în aşa fel, încît, pe alocuri,
partea inscripţionată i se întorsese spre pădure. Am zîmbit. Lozinca prudenţei se arată
permeabilă. Valabilă de ambele părţi, în ambele sensuri. Valabilă şi pentru noi doi. Mai ales
pentru noi. Do Not Cross. N-aveam ce căuta dincolo, la ei.”
Cu toate acestea, nu există acțiunea tipică romanului polițist. Urmărirea celor doi,
răpitor și ostatic, este mai mult de fațadă (deși adrenalina vânătorii îl motivează pe Cezar
constant) – sunt avioane care survolează pădurea în speranța de a-i găsi, dar nicio echipă
profesionistă de cercetare nu intră pe teren, nimeni nu trece de banda galbenă.

Capitolele pendulează între prezentul urmăririi și trecutul lui Cezar, toate în forma unei
scrisori lungi către iubirea-obsesie a tânărului, Sever Caprini – un fel de guru, o vedetă a
radioului și a cafenelelor, un destinatar incert (nu știm cu adevărat, până la sfârșitul cărții,
dacă scrisorile îi parvin sau dacă psihopatul-răpitor nu este chiar el).„ Sever Caprini, celebrul
„predicator“ de fast-food şi cafenea. Care nu e niciodată singur, care-şi adună admiratorii
cum îşi adună marea limbile de pe plajă, vanitos, tentacular, pe rînd.
Sever-al-meu-care-habar-n-are-de-mine-sau-poate-are-dar-nu-vrea-să-mi-arate”.
Sever Caprini este cel care leagă, printr-un fir invizibil, ”atunci” și ”acum” din viața lui
Cezar – epistolele îi sunt adresate, rezistența pe ”front” îi este datorată și închinată (pentru
a-i atrage atenția), iar episoadele din trecut sunt comemorate și prețuite constant. De altfel,
Sever este stalker-ul care, după ce și-a sedus prada (urmărind-o și instigând-o), iese din
anonimat, se retrage (părăsește prada) și așteaptă venirea spășită a acesteia. „Nu pot descrie
exact ce simt, de cînd îi primesc scrisorile şi-mi repetă în fiecare că mă urmăreşte pas cu pas,
fără să mă urmărească de fapt, aşa-mi şi spune (…).”
Mai mult, acesta a făcut parte și din viața mamei lui Cezar – fost elev al profesoarei de
engleză, s-a reîntâlnit și iubit cu aceasta în secret, imediat după divorțul ei. Cumva,
misteriosul Sever este tocmai agentul care mișcă toate ițele familiei în cauză, întocmai
precum un virus care infestează totul în jur.

Amintirile tânărului gay se derulează ca un film de la coadă la cap – începe cu cele mai
recente incidente din viața sa (de cu o zi dinaintea răpirii și până în punctul culminat,
relatând cum au decurs lucrurile până în situația dată) și ajunge, într-un ritm alert, la
copilăria bântuită de fantasme, de complexul oedipian, de fobii create de el însuși atât
pentru a atrage atenția părinților săi după nașterea fratelui mai mic, Flaviu, cât și pentru a-și
planifica evadarea din sânul familiei. „Ceea ce-mi amintesc e doar convingerea că fusesem
uitat. La numai un an, aveam deja conştiinţa că fusesem uitat. Total şi pentru totdeauna.
Pentru asta, aveam să mă răzbun, părăsindu-i. Tentativa de fugă de la trei ani nu-mi reuşise.
Următoarea trebuia pregătită cu minuţie.”
Familia se destramă, părinții divorțează și își împart copiii – Flaviu rămâne cu mama, iar
Cezar trece sub supravegherea tatălui. De aici se nasc traume profunde – Flaviu se simte
abandonat de tată, Cezar de mamă, iar împreună resimt tragic despărțirea unul de celălalt.
„Greşeala vieţii lor. Mi-am urît tatăl pentru că m-a despărţit de mama, mi-am urît mama

3
pentru că m-a despărţit de Flaviu. Aveam unsprezece ani, Flaviu zece. Nu ştiu exact ce-a fost
acolo, între ei. De ce aveau să se despartă atît de timpuriu. Nu reţin prea multe legat de
relaţia lor, pentru că pînă atunci nu-i auzisem certîndu-se neapărat, doar observasem
îndelungi perioade de tăcere, în care eram neglijaţi pînă şi noi, copiii. Nu prea aveau timp de
noi. Nu mă interesa asta.”
Se vor regăsi într-o tabără școlară, dar nimic nu mai poate fi reparat: Flaviu, cel
puternic, stabil și matur, vine transformat, cu vestea că mama murise (el a ajutat la curmarea
suferinței) și-i aduce lui Cezar un carnet furat de la tatăl lor. Curând, în aceeași tabără,
sentimentul culpabilității îl determină pe Flaviu să recurgă la suicid.

Cred că pasajele legate de copilăria lui Cezar Braia, de familia sa, sunt printre cele mai
emoționante, mai veridice și mai pline de sens. În plus, o găselniță interesantă de-a
scriitoarei Dora Pavel este aceea de a justifica gândurile complexe ale copiilor prin analiza
acestora, peste ani, a lui Cezar: „Asta mi-ar fi spus Flaviu, deşi cu alte cuvinte, fireşte, asta ar
fi gîndit dacă ar fi avut minte de adult, dar n-avea decît doisprezece ani, eu însumi n-aveam
intuiţia de-acum, să pot înţelege ce i s-a întîmplat lui Flaviu în tot intervalul trăit fără mine şi
fără tata, doar cu mama alături, cu Georgia, cum îi spunea Flaviu, pe nume, mamei noastre,
care ajunsese între timp suferindă (…).”
Copilăria este lăsată în urmă odată cu trecerea spre aventurile amoroase ale tânărului
– de la metafora zborului ca viol indusă de un pilot, la 14 ani, la conștientizarea
(homo)sexualității și la primele experiențe sexuale (dezvirginarea prin viol de către un
jucător de polo, apoi relațiile pasagere, iubirea cu galeristul Țeus și, în final, obsesia pentru
Sever Caprini). Deși tatăl său acceptă tacit și absent homosexualitatea fiului, el se simte
judecat în permanență de societate – motivul sexualității ca handicap și stigmat. „Poate
presiunea socială, morală se manifestă doar în capul meu, n-o neg. În ţară e încă greu să
trăieşti cu un asemenea „handicap“. Să fii gay e-aproape un act sinucigaş. Chiar dacă eşti
discret. Nu mi-au plăcut niciodată exhibiţioniştii, i-am urît cu paradele lor cu tot.”
Scriitoarea are grijă ca, din condei, să justifice fiecare episod sexual – Cezar își
mărturisește toate aventurile (până și acelea împinse spre masochism) cu unicul scop de a-l
seduce pe Sever, „bărbatul-căruia-îi-stă-bine-numai-lîngă-un-alt-bărbat“, la care se
raportează constant. Astfel, nimic nu pică sub semnul ridicolului, nici măcar ceea ce pare a fi
eterna discuție despre homosexualitate.

Stilul indirect liber utilizat aproape pe tot parcursul romanului și extrem de bine
stăpânit, frazele lungi, dar alerte (dovadă a unei scriituri mature), subiectele tari ce sunt
scoase la lumină, psihologizarea, așteptarea surdă, pendularea între trecut și prezent, între
ascuns și dezvăluit, între cruzime și iubire, între libertate și captivitate, între discret și
scandalos, sunt numai câteva dintre ingredientele care fac din romanul ”Do Not Cross” unul
interesant și captivant.

Filme si cart

4
”Sindromul Stockholm descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în
timp, începe să simpatizeze cu răpitorul. Persoanele captive încep în a se identifica cu
răpitorii, ca și un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate
venite din partea răpitorului sunt amplificate, întrucât intr-o situație de captivitate, lipsa
perspectivelor este prin definiție imposibilă. Încercările de evadare sunt și ele percepute ca și
o amenințare, întrucât într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat
și rănit. Drept consecință, victima devine hiper-vigilență în privința nevoilor răpitorului și
neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru
victimă, intrucat ar pierde singura relație pozitivă formată – cea cu răpitorul.” (Sursa:
Wikipedia).

Poate că în această notă ar trebui începută cea mai recentă carte a Dorei Pavel, care
include sindromul Stockholm ca bază de pornire într-o incursiune misterioasă în psihologia
unui personaj destul de controversat. El, tânărul homosexual ce se află într-un punct
suficient de depresiv al vieții sale, este capturat (sau se lasă capturat?) de un bolnav mintal, a
cărui personalitate nu se lasă conturată, prilej de rememorare, de reconsiderare, de reflecție
asupra ultimilor săi ani, a iubirilor anterioare și a momentelor care l-au adus în acest orășel
de munte, în fața unei posibile morți a psihicului sau poate chiar fizică.

Cezar se apropie de răpitor suficient de mult pentru a se identifica cu acesta, stârnind


cititorului întrebarea (pe care am adresat-o la rândul nostru autoarei) dacă a fost cu adevărat
răpit sau doar își construiește în jurul său o fortăreață, niște ziduri înalte capabile să îi
ascundă gândurile și reflecțiile asupra propriei vieți: ”Pare că fugarul mi se vâră sub piele,
încearcă să-mi inducă senzația că fără el în preajmă n-aș putea viețui. Mă va face să-i simt
lipsa. Omul nu-i o brută. E o namilă, dar nu o brută. În cel mai rău caz, o brută tristă. Și
curată. Are unghii îngrijite și, când te mai aștepți mai puțin, maniere di granda. Chiar și-așa, e
foarte riscant. Trebuie să accept, nebunul amenințat e etern imprevizibil.” Cu alte cuvinte,
acel ”Do Not Cross”, panglica galbenă ce înconjoară ”locul faptei” în filmele americane, ce
înconjoară aici pădurea-centrul al răpirii, este fortăreața unde Cezar se poate gândi în voie,
chiar alături de un răpitor de temut, asupra consecințelor propriilor fapte, asupra poveștilor
sale de dragoste.
Dacă această parte este plină de întrebări, pentru diagnosticarea sindromului
Stockholm fiind necesară o analiză destul de aprofundată și care necesită mai multe
cunoștințe de natură psihologică (ce ați văzut prin filme, este doar o infimă parte a unui între
proces de natură psihică!), flash-back-urile prin care Cezar Braia își rememorează viața,
suferințele și fericirile prin mult mai bine la cititorul obișnuit. Chiar dacă gândurile de mai jos
sunt dintr-o convorbire cu fratele său, Flaviu, ele exprimă chintesența personalității formate
în timp a lui Cezar, cel care are nevoie de un moment de respiro (venit, poate neașteptat,
prin intermediul acestei răpiri) pentru a afla încotro să meargă, cum poate trece peste
”nefericiri”: ”… a aduna ani nu înseamnă altceva decât a te îndoi de tot, a te îndoi din ce în

5
ce mai mult, de tine însuți în primul rând, care acumulezi ezitare, și scepticism, și
neîncredere, și disperare, și gânduri cinice, distructive din apărare, uneori sinucigașe.”

Poveștile de dragoste ale lui Cezar, dragostea homosexuală și primul moment al


conștientizării homosexualității, relația cu fratele său, pierdută peste ani din cauza morții de
tânără a mamei lor, relația dificilă cu tatăl său, prieteniile și casele în care a locuit, toate
acestea sunt construite departe de romanul cu accente de thriller polițist, așa cum am fi
catalogat cartea după doar câteva pagini, dacă nu am fi avut răbdarea să o citim mai
departe. Chiar dacă mulți dintre noi avem tendința discrimatorie să privim altfel
homosexualii, Cezar este un om normal, o persoană obișnuită, care trăiește dramele și
fericirile în același fel ca și noi, ”ceilalți”. La fel și poveștile de dragoste, pline de dorință și
gelozie, impregnate de senzualitate și de nopți nedormite, de trădări și luări de la început.
Cezar însă nu se adresează cititorului, ci lui Sever, fostul său iubit, cel pe care l-a pierdut și
dorește prin orice mijloace să îl aducă înapoi. Stilul este așadar liber, aproape epistolar,
pentru că rememorarea vieții nu este făcută numai pentru reconsiderarea propriilor acțiuni,
ci și pentru a reînnoda o relație care pare pierdută, dar ale cărei sentimente nu s-au
estompat, cel puțin pentru una dintre părți.

Relația sa cu cei apropiați este problematică nu numai din cauza inclinațiilor sexuale
(până la urmă, înțelese, atunci când persoana este potrivită, chiar și de către tatăl său), ci și
din pricina unei îndepărtări native (sau formate în decursul timpului, din cauza dramelor
vieții) a lui Cezar față de orice persoană. Să luăm, de pildă, relația sa cu tatăl, care ne poate
aminti de propriile relații cu cei pe care i-am îndepărtat: ”Tatăl meu. Nu fuseserăm niciodată
apropiați, chiar dacă mă preferase lui Flaviu. Nu-i simțisem dragostea, dincolo de suportul
material și spiritual, nici eu nu-i arătasem vreă fărâme dintr-a mea. Doar uneori, când
nimeream unul lângă altul, serile, dinaintea televizorului, îl surprindeam furându-mă cu un
ochi înfrânt, de parcă cerea ajutor. Numai așa, în tăcere, umăr lângă umăr, receptivitatea
noastră devenea cumva complementară. Cu toate astea, rămâneam amândoi de piatră.
Admiteam amândoi că nu era încă momentul potrivit pentru o confruntare de felul ăsta,
după cum admiteam că pentru o asemenea confruntare nici nu va fi vreodată momentul
potrivit.”

Impresia de confuzie poate veni din amestecul de stiluri (roman psihologic, thriller
polițist, poveste de dragoste), însă, în mod sigur, dacă vă plac cărțile psihologice, cărțile ce
pun întrebări și pot naște răspunsuri diferite în mintea cititorului, cărțile care intră în psihicul
personajelor și le analizează cu atenție, ”Do Not Cross” este o alegere potrivită.

Alex Ciorogar- Cheia succesului


Dupa cum s-a tot remarcat deja, piata editoriala de la noi poate fi caracterizata prin
impunerea, în ultimii ani, a unei strategii de consolidare prin reeditare. În zona romanului,

6
nici Dora Pavel nu face exceptie de la regula. Un fel de box-office hit, primul ei roman, „Agata
murind“, a fost reeditat, la o editura mai mare, dupa numai un an de la data aparitiei.

Înainte de a trece la proza, scriitoarea a cochetat cu poezia, publicând nu mai putin de


patru volume pe parcursul a 11 ani. Având cronici aproape în unanimitate pozitive si
premiate de USR, romanele Dorei Pavel contin, s-ar parea, formula magica a succesului.
Acelasi „Agata murind“ a fost tradus, nu de mult, în limba spaniola.

E interesant cum romanele Dorei Pavel, de raftul întâi, pot sa treaca, în acelasi timp,
drept niste proze populare.

Poate unul dintre principalele motive ar fi acela ca autoarea a publicat si un volum de


povestiri, unde, având avantajul lipsei de presiune a întinderii romanesti, dar si obligatia
mentinerii constante a tensiunii epice la o intensitate destul de ridicata, a reusit sa-si
calibreze finetea si supletea artei narative; de mentionat si activitatea ei ca jurnalista
culturala, de unde a preluat, cel mai probabil, gustul pentru senzational si anecdotic (de aici
si subiectele sale, majoritatea „curajoase“).
Alteritatea în discursul romanesc
Asa cum postulasera, de ceva vreme, Baudrillard si Guillame, tematica alteritatii a
ajuns azi în centrul dezbaterilor din cadrul umanioarelor în primul rând datorita discutiilor pe
marginea miscarilor anti-rasiste, protestatare, dar mai ales ascensiunii curentelor xenofobe
în sinea lor. Daca „celalalt“ reprezinta alteritatea radicala, exotica, asimilabila si asimilata,
prin reducerea a ceea ce e diferit, eterogen sau incomensurabil, la coordonatele eului sau
ale identitatii, atunci îmblânzirea inumanului, a salbaticiei transforma altul în celalalt,
desigur, cu riscurile „alterarii“ sau „alternarii“. Asta ca sa nu mai vorbim despre un întreg
proces de „demonizare“. Chiar si asa, altul exista înca în celalalt, cu toate ca în mod latent.
Roman al eliberarii si rememorarii în proximitatea mortii sau, mai bine spus, a primejdiei,
acesta presupune o dezvaluire a sexualitatii, dar si o modalitate de retraire, de rescriere a
trecutului – tot atâtea puneri în pagina ale problematicii alteritatii. Cu alte cuvinte, o carte
„despre dreptul de a fi diferit“, asa cum eufemistic precizeaza recomandarea de pe ultima
coperta. Fiind unul dintre cele mai bune romane ale anului ce tocmai s-a încheiat (daca nu
chiar cel mai bun), „Do Not Cross“ spune, în esenta, povestea, chiar daca ratata, de iubire
dintre (ironic, nu?) un tânar gay si un barbat „Sever“ (exista, de altfel, în roman mici jocuri
antifrastice de limbaj).
Legitimarea disimularii
Daca mentionam sintagma „sindromul Stockholm“ (asa cum o face aceeasi coperta a
IV-a), atunci spunem automat si roman psihologic (de altfel, protagonistul frecventase, dupa
cum el însusi marturiseste, cursurile Facultatii de Psihologie, fara a o încheia însa). Autoarei
nu îi mai e suficienta explorarea nevrozelor, asa cum o facea, de pilda, în „Agata murind“,
trecând, de-a dreptul, la psihoze si la, cum altfel, cultivarea unei situatii-limita. Este, chiar
daca nu s-a observat, si un roman despre putere, despre posibilitatea de a încalca

7
interdictiile, un roman despre tabuuri, dar si despre tarele culturii moderne. Exista, de
asemenea, si o dimensiune morala, nascuta, e limpede, din simpla punere în scena a unor
diferite forme de relationare: dintre eu si celalalt, dintre un eu interior si un eu exterior,
dintre eu si o lume (care „îti «survoleaza» intimitatea clipa de clipa, o lume viciata în egala
masura de prohibitii morale si de setea de senzational“). Escamotarea volutelor subiectului
în senzational, voalarea unei iubiri obsesive în atmosfera aproape bucolica a dragostei dintre
frati, toate acestea reprezinta simptomele unei dedublari continue ce contureaza caracterul
exemplar, forta si tensiunea valorica a naratiunii. Abilitatea, deja patologica, de disimulare a
protagonistului, capacitatea lui de „a se preface“ si de a jongla cu diferite masti ale
neputintei sau de a poza în ipostaze ale victimei tradeaza incoerenta si instabilitatea sa
interioara, într-un cuvânt, schizoidia sa, redata sub forma unei confesiuni ce poate sta bine-
mersi sub palaria foarte generala a autenticismului – de unde si motoul de la începutul
romanului: „Thank God it’s not that simple/ In My Secret Life (Leonard Cohen)“.
„(Post)umanizarea“ lui Orfeu si miturile moderne ale iubirii
În situatia data, reflectiile pe marginea potentialului (sau, alteori, a incapacitatii) de
îmblânzire a naturii (vezi scenele despre îmblânzirea leilor de circ); înscrierea unui sentiment
al predeterminarii, al fatalitatii destinului în ipostaza barbatului care „nu poate astepta“, dar
si transcrierea poligrafica a insatietatii sale sexuale, se transforma, sub presiunea formei
epistolare, într-un fel de jurnal sau manifest al pederastiei caracterizat nu doar de, cum
ziceam, senzational, ci si de senzual/senzorial. Înscrierea, în filigranul romanului, a mitului
orfic (cu excluderea, desigur, a episodului salvarii) face din Cezar Braia un simbol hipsteresc
al homosexualitatii. Tematica abordata, de altfel, anul trecut de nu mai putin de trei scriitori
(daca punem la socoteala „Soldatii“ lui Adrian Schiop si „Cimitirul“ de Adrian Telespan).
Avem de-a face cu o proza extrem de lucida, în ciuda subiectului ei, o proza scrisa cu o
extraordinara claritate bazata pe un simt acut al observatiei. Dora Pavel pune în scena o
lupta continua între instincte si sentimente, între gânduri si comportamente, între impulsuri
si constrângeri, între reguli personale si legi sau normele (morale ori sociale). Senzorialitatea
deloc vulgara de care da dovada textul este transcrisa, uneori cu un ochi poetic, alteori în
maniera sadica a unor scene de „pulp-fiction“ („pe cînd Teus sufla accelerat, se-nconvoaie,
se-ncordeaza si, în loc sa ma mângâie, îmi strânge ca-n menghina maxilarele cu ambele
mâini, îndesând tot ce are el mai de pret si mai umflat în acea clipa între peretii gâtlejului
meu dilatat la limita sufocarii, repetând ca un maniac plângacios, ce vrei, ma’, Cez, ce mai
vrei, ma’, Cez, na, ia tot, ce sa ma fac eu cu tine, niciodata nu-ti ajunge“). În acest erotism se
strecoara si pasajul unei pseudo-idile ce atinge, printre altele, si problema timpului sau
prima iubire, prima experienta si, implicit, pierderea inocentei, dar si tematica atât de
generoasa a jocului. Mai degraba roman-document al psihanalizei decât un roman
psihanalizabil, „Do Not Cross“ resemantizeaza, fara prejudecati, o serie din marotele
conceptelor freudiene, dezvaluind, în ciuda aparentelor, o enorma putere de constructie
care seduce si, totodata, „nelinisteste“. În ceea ce priveste mitul freudian al iubirii, Dora
Pavel procedeaza la o reala deconstructie. Daca pistele detectivistice sunt gradate cu o
oarecare doza de previzibilitate, sugestiile mai generoase, specifice romanescului, constituie

8
niste piste false de lectura. Romanciera surprinde, de data aceasta cu ingeniozitate, decalajul
dintre carte (a se citi „scris“) si experienta, adica întelegerea faptului ca a povesti ceva
înseamna a depasi aceasta experienta, dar si de a pune în scena o anumita reversibilitate a
sensibilului, a ceea ce se petrece la nivelul corpului, figurând un adevarat spatiu al
intersubiectivitatii.
Arta reinventarii
Întocmai „Ambigenului“ lui Sulutiu, romanul Dorei Pavel e dedicat „senzatiilor“ si
spune, finalmente, o poveste de iubire, mai mult decât orice. Problematic ar fi însa aspectul
stilistic, fiindca prezinta, spre deosebire de mai vechile sale romane, dezavantajul de a
exemplifica aceeasi metoda, sa zicem, consacrata – o formula ce risca, deci, sa alunece în
manierism.
Transcrierea unei cazuistici inversate, abordarea unor teme (pretexte) ce ar putea
eticheta romanele autoarei drept thrillere psihologice sau romane-parabole ofera sansa unor
alaturari: proza Dorei Pavel indica anumite similitudini cu cea anglo-saxona începând de la
Will Self, trecând prin Ian McEwan si ajungând, în sfârsit, la universitarul travestit în
romancier, David Lodge. Ok, poate nu e cel mai bun roman al prozatoarei, dar „Do Not
Cross“ merita a fi numit unul dintre cele mai bune romane ale literaturii române
contemporane. Nu în ultimul rând, acesta ar putea deveni, datorita structurii sale epice, si
scenariul fertil al unei ecranizari inteligente.

Hyperliteratura
Cel mai recent roman al autoarei Dora Pavel, Do Not Cross, pe care-l puteți găsi la
Editura Polirom, Colecția FICTION LTD, este printre puținele romane de la noi care abordează
subiectul atât de controversat al homosexualității.

Romanul ăsta poartă eticheta de psy, un roman psihologic cu o acțiune care te aleargă
și te sufocă. În sensul bun. Frazele sunt lungi, cursivitatea și ritmul in and out, realitatea
intrapsihică vs. realitatea obiectivă. Este contraindicat tensiunilor prea ridicate sau celor
tihniți.

Ca să înțelegeți despre ce e vorba, subiectul scriiturii gravitează în jurul unui tip pe


nume Cezar Braia, gay declarat, care se trezește în situația de a fi fost răpit de un alt tip, labil
psihic, fugit de la o casă de nebuni, apoi hăituit de autorități printr-o pădure. Cezar, în tot
timpul ăsta, retrăiește copilăria, adolescența, primele impulsuri sexuale îndreptate spre alți
masculi, meditații asupra însingurării, obsesiile carnale fără vreun iz de vulgaritate sau
ostentație grosieră (ba chiar prea pudic eufemizate, aș zice), scrisorile imaginare către noua
sa dragoste, profetul de cafenele și fast-food, Sever Caprini.

Totul se petrece pe fundalul difuz, dar extrem de prezent al unei copilării


disfuncționale, violului de mai târziu care duce spre pervertirea sexualității, anomaliilor și
culpabilității simțite după despărțirea părinților când Cezar rămâne cu tatăl, iar fratele său,

9
Flaviu, cu mama. Flaviu, un flăcău ce se arată puternic, genul de frate mai mare care trebuie
să fie eroul pentru că n-are încotro, îl susține și îl îmbărbătează pe prâslea, alde Cezar. Mama
moare, apoi Flaviu moare. Cezar se găsește în situația de a se aciuia pe lângă tatăl care îi
acceptă tacit aventurile și pornirile gay.

Scriitura la persoana întâi, confesivă, mai degrabă un soi de monolog, face slalom
printre amintirile trecutului. Cu cât mai îndepărtate și mai precoce, cu atât mai vii, mai
purulente. Apoi ochiul camerei de luat vederi se întoarce brusc spre prezentul în care Cezar,
cu sufletul la gură, aleargă și aleargă, împreună cu răpitorul. Pe cel din urmă îl vedem prin
ochii răpitului ca o namilă aproape bonomă, lipsită și incapabilă de brutalitate, ”o splendoare
anonimă” de care însă se teme ca de orice nebun în situații limită.

Într-o goană imprevizibilă, mai degrabă simbolică, sănătatea mentală e ultima redută și
cea mai firavă – lui Cezar i se năzare tot mai aievea că el e nebunul sau că și el e nebun, face
schimb de identități cu agresorul mut care, cu pistolul și cuțitul la îndemână, e mereu cu un
pas în fața lui.

[…]da, sînt și eu nebun, unul care n-a reușit să-și fructifice avantajul de a fi nebun, ar fi
fost mare păcat să nu știu nici eu ce pot, și iată ce pot, să mă desprind de tot, să-mi joc
cartea periculoasă a vieții, și nu în singurătate absolută, ci în compania unui nebun veritabil,
scăpat din sanatoriu[…]

Între cei doi, relația victimă-agresor devine o complicitate, ceva ce în psihologie poartă
numele de sindromul Stockholm. Cezar refuză discret să se elibereze de răpitor atunci când
are ocazia. Relatia lor devine ceva intim, senzual, o necesitate bazală, o simbioză. Cel supus
se supune, are o nevoie vitală de agresorul care agresează. Masochismul lui Cezar este cât se
poate de clar, de expus, de inteligibil. Se simte viu doar reîncercând și defulând trăiri
dureroase, atât fizice, cât și psihice. Liniștea lui e acolo, în frumusețea durerii, oricare ar fi ea.
Între cei doi, însă, nu e vorba niciodată de violență, dimpotrivă. Relaționarea lor se bazează
pe tolerare, pe un acord și o fraternizare. Suferă împreună, își doresc prezența unui altuia, o
complementaritate fără de care armonia instaurată de acest tip de relație nu ar fi posibilă.
Amândoi marginali, refuzați de societate, au nevoie unul de celălalt pentru că amândoi fug
de oameni. De limite, de ostilitate. Asta îi unește. Răpitorul fuge de ospiciu, Cezar fuge de
oamenii societății care l-au stigmatizat și care nu resimt libertatea ca pe-o încarcerare, așa
cum o simte el. Gradual, cele două prezențe se suprapun și mi-au dat senzația tot mai
sănătoasă că răpitorul e un alter-ego, o identitate disociată. Sau poate mă înșel. În cele din
urmă, Cezar ia frâiele în mâini și devine masculul alpha, dominatorul.

Avem nevoie unul de altul, pe criterii diferite, criteriile nu contează. Tu vii spre mine
instinctiv, eu, spre tine, din calcul egoist. Cînd ești neînțeles în dragoste, cum sînt eu, îți
ajunge un ”prieten” ca tine, răpitor, să-ți protejeze somnul și călătoria. Oricîți întemnițați ai

10
lăsat în urmă, tu rîvnești doar compania mea. Deși aflați, la fel ca tine, în captivitate, ceilalți
nu-și simt limita, n-au alte aspirații. Pentru o fracțiune de secundă, poarta sanatoriului o fi
fost și pentru ei egal deschisă, nu? Nu s-au urnit. Deși liberi, la fel ca mine, semenii mei nu-și
resimt libertatea ca pe-o încarcerare.[…]
Avem, după cum ziceam, episoade și flash-back-uri de fericiri și suferințe, nopți albe
pline de amor, senzorial și senzualitate. Personajul e un depresiv pursânge care s-a născut
obosit. Se regăsește prin autoflagelarea continuă produsă de tristeți, cruzimi și dispreț față
de oamenii care sunt toți la fel. Aici, destul de vizibilă vanitatea tipică oricărui individ care se
simte și este împins de mentalități și prohibiții să se simtă altfel. Dramele iubirilor
neîmplinite, corporalitatea, febrilitatea, joaca sexuală cu tente de agresivitate dintre el și
Țeus, unul dintre foștii iubiți ai lui Cezar, toate converg spre obsesia pe care o simte Cezar
față de Sever Caprini, bărbatul care nu îi împărtășește sentimentele.

Sondarea psihicului nu este întâmplătoare, nu aparține unui neinițiat într-ale


psihanalizei. Cezar o conștientizează foarte bine (e fost student la psihologie), cunoaște
lacunele, complexul oedipian oprit în evoluție și toți substituții paterni care l-au inițiat și
condus spre homosexualitate. În timpul acesta, fuga celor doi continuă. Iar cartea, cu scrisul
său alert, cu imaginile și senzațiile sale, are un final neașteptat. Mai mult nu vreau să divulg,
descoperirea vă aparține. Tot ce-aș avea de reproșat romanului ăstuia psihologic ar fi o
”supraapreciere” a detaliilor, dacă pot să spun așa, a descrierilor care, deși necesare pentru
atmosfera întregului roman, dădeau senzația de prea mult la un moment dat. Apoi, o
pudoare forțată față de un limbaj firesc explicit în situațiile care, în mod natural, l-ar fi cerut
astfel.

Cultura- Proza și sindromul Stockolm


Optând cu convingere pentru proză, după ce a încercat diverse formule de scriitură,
Dora Pavel reuşeşte să se reinventeze permanent. După Agata murind (2004, pentru care a
primit Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania), Captivul (2006) şi Pudră (2010), Do Not
Cross e ca un sistem ce-şi schimbă marja de eroare. Reactoarele sunt supraîncălzite, fără să
se ajungă însă la dezintegrare. Mocneşte, apoi trepidează şi izbucneşte. E dragostea în
formulă nouă: fără inhibiţii, fără precauţii ori cenzurări. Do Not Cross îşi refuză barierele, îşi
neagă limitarea.
Pulp fiction-ul aparent nu prinde contur în proza Dorei Pavel. Pretenţiile unui roman
poliţist sunt infirmate după primul capitol. Plecând de la un pretext prozastic lipsit, oarecum,
de originalitate – raporturile călau-victimă –, scriitoarea reuşeşte să-şi modifice accentele,
ficţiunea dobândind nuanţe ce devin, de fapt, nucleu: psihologicul şi homoeroticul. Lumea
romanescă e imitată, deci, chiar şi în formula scriiturii. În acest fel, Do Not Cross devine
povestea dorinţei de regândire a lumii, de aducere în acelaşi plan a ireconciliabilului –
marginalul şi centrul construindu-se, în fapt, o lume bicentrală.
Doi suferinzi se întâlnesc, jucând nişte roluri ingrate. Unul e răpitor, celălalt prizonier.
Unul e călăul, celălalt, victima. Unul psihopat, evadat dintr-un spital de nebuni, celălalt

11
depresiv, evadat din convenţionalism. E un switch rapid de postůri, fiecare devenind călău
pentru ca apoi să preia ipostaza de victimă: „La fiecare izbitură, el era cel care gemea, nu eu,
de parcă eu l-aş fi maltratat. Să nu mă înţelegi greşit: nu mă plâng. Am depăşit faza fricii. Nu
neg, a fost şi aia“. Excentricitatea atrage mai mult decât dorinţa de reechilibrare a lumii.
Urmăriţi de un oraş întreg care caută reintegrarea lor în convenţie prin cenzurarea oricărei
forme de libertinaj, răpitorul şi victima se izolează de orice fel de presiune a socialului. Astfel,
avem de-a face cu un sindrom Stockholm redus la jumătate, răsturnându-şi miza. În
apropierea dintre cei doi nu se mai caută o diluare a tensiunii, o suprimare a unei presupuse
agresivităţi a călăului, ci o reformulare a conceptului de normalitate, prin descoperirea unui
alt renegat social cu care victima se identifică: „Cea mai sigură ascunzătoare e vecinătatea
lui. Câtă vreme se apără el însuşi, mă apără şi pe mine“. Dintr-odată, ei nu mai invadează o
lume în care rămân periferici, ci lumea se mulează după crizele unor bolnavi: „Postura de
ostatic e ultima la care m-aş fi gândit. Acum însă îmi place. Mă simt privilegiat. Nu oricine are
parte de compania unui psihopat evadat. Urmărit, vânat. Pe lângă el, vânat sunt şi eu“. În doi
are loc recentrarea. „Fuga-pînă-la-capăt-în-vecinătatea-fiarei“ e modalitatea de salvare.
Soluţia vine din ceea ce nu se integrează, din ceva ce nu corespunde. Do Not Cross e un
imperativ mai puternic când vine din partea cealaltă.
Într-o societate constrângătoare, care anulează tot ce iese din ţâţâni, Cezar Braia
îndrăzneşte să trăiască într-un prizonierat pe care îl răstoarnă, transformându-l în refugiu.
Familie dezintegrată, sexualitate cvasiincestuoasă, vulnerabilitate mimată. La trei ani fuge
pentru prima oară. După ce e readus acasă, îşi gândeşte constant desprinderea totală.
Convins de inadaptarea sa la lume, încă de mic îşi asumă complexele unui copil deviat, îşi
simulează fobii şi slăbiciuni, ajungând, la un moment dat, să confunde simulacrele cu
realitatea. Pentru a se face auzit, trebuie să urle. Depresia lui e o boală autoindusă, ce
provine din incapacitatea de a se desprinde iniţial din jocul convenţiilor, pe care apoi le
distruge prin repunerea sa îl lume ca diferit.
Complexele lui se dereglează. Pentru el, primul născut nu mai e uzurpatorul tuturor
celor ce-i vor urma, ci e cel căruia i se scurtcircuitează toate legăturile cu lumea din afară.
Din momentul apariţiei lui Flaviu, el nu mai corespunde aşteptărilor celorlalţi. Treptat,
legătura fraternă degenerează. După divorţul părinţilor săi (a cărui gravitate e anulată
flagrant), el, ca fratele cel mare, rămâne în custodia tatălui. Totuşi, singurul regret a lui Cezar
Braia e despărţirea de o potenţială sursă de satisfacere sexuală, de motorul pornirilor sale
gay, de Flaviu, fratele cel mic: „Îmi adoram fratele. Adoram să-mi cuprindă coatele, să mi le
domolească, să mă atingă. Îmi doream atingerile. Nu-mi arăta aversiune, simţeam c-o face cu
plăcere“. Ipostaza de victimă pe care şi-o asumă constant îi asigură îndeplinirea erotică, de
aici probabil şi simpatia resimţită faţă de psihopat. Atât în raport cu Flaviu, cât şi în relaţiile
următoare, el e femeia-homosexual, un celălalt vulnerabil, care îşi proiectează avataruri ale
unui protector perfect. De aceea, orice femeie e văzută ca un potenţial concurent. Georgia îl
anulează pe el ca femeie. Astfel, lipsa unei relaţii cu mama sa e motivată tocmai de o bătălie
pentru mascul, de o luptă de dominare a lichidelor virile, aceasta fiind partenerul perfect
pentru bisexualii frecventaţi de Cezar.

12
După moartea fratelui său, într-o carlingă infectă, pulsiunile sale explodează, printr-un
viol lipsit de victimă. Pilotul Jold, Cristi Jude, barmanul şi Ţeus sunt încă protagonişti ai unei
etape de dezvirginare. Abia în relaţia cu Sever pornirile sexuale sunt resemantizate prin
descoperirea iubirii. La fel ca boala ce-l ia în posesie după o simulare constantă a ei,
dragostea se lichefiază, se unduieşte, îi inundă toate orificiile, pentru ca, ulterior, să-l
manipuleze. Dacă romanul Dorei Pavel e unul al privării de libertate, atunci iubirea pare
cauza esenţială.
Experimentând diverse manifestări ale dragostei, Cezar Braia devine un maniac
obsedat de prezenţa unui alter. Jold e cel care-i confirmă pornirile homosexuale. După el,
ceilalţi devin furnizori de fluid. Totul se reduce la sexualitate, până la apariţia lui Ţeus, un
prim simulacru de partener perfect. Chiar şi aşa, Ţeus, care pare îndrăgostit de el, care îi
oferă siguranţă şi certitudine, nu îi e îndeajuns. Relaţia pe care acesta i-o propune e prea
standardizată, e uniformă şi vidată de fluctuaţiile acelea necesare unei stări vii. Legătura sa
cu Ţeus e chiar de la început una ratată pentru că se reduce la sexul devenit convenţie: „Uite
ce-ai făcut iar, mă’, animalule, mă’, nemâncatule, mă şicanează Ţeus cu glas hârâit, apoi mă
prinde de grumaz şi îmi îndreaptă brutal ţeasta într-acolo, eu opun rezistenţă“. La fel ca
experienţele anterioare, relaţia cu Ţeus evoluează în altceva. Raportul lor se modifică, fiecare
alegând libertatea, iubirea spontană. Cezar acceptă să vândă casa în care au locuit împreună,
dar amână mereu contractul. Până la urmă, Ţeus rămâne şi el o variantă.
Deconvenţionalizarea relaţiei se produce în momentul în care Sever, acel don Juan
provincial, de cafenea, respinge închistarea în cuplu. Totuşi, legătura celor doi nu e
monovalentă sub nicio formă. La rândul lui, Sever îi răspunde, îl urmăreşte, îi trimite scrisori,
îl monitorizează constant, în maniera prizonieratului. Sever e un kidnapper într-o ipostază
matură.
Întreţinute de tot felul de flash-uri, de întreruperi, de trepidaţii, raporturile lor devin
grave când intervin obsesia şi gelozia necenzurată: „Aş accepta între femei una singură, pe
cea în al cărei miros ţi l-aş recunoaşte pe-al tău. Aş accepta să mă iubesc cu ea, ca unică
femeie, numai pentru că e femeia ta, a ta, Sever, pentru a vedea ce simţi tu, cât eşti cu ea, în
extaz (…) Aş ucide-o fără să simţi, în timp ce faci dragoste cu ea, să-i pot lua locul“. Atunci
când se simte ameninţat, cuplul lor se deschide, luând pauze. Iubirea se suspendă pentru a
se relua apoi din pulsiuni vitale mai puternice. Sângele lor nu mai pompează în inimă, ci în
genitale. Niciodată iubirea lor nu intră în formulă. Aproximativ identică unui cuplu hetero,
naiv, care-şi trage la sorţi numărul zilelor de dezmăţ, relaţia gay dintre Cezar şi Sever este o
veritabilă poveste de dragoste. Într-o lume însetată de senzaţional, soluţia ar fi cuplul gay ce-
şi iese din carapace. Nu iese. Pentru a se salva, se evaporă: „Lasă vulpea să fugă azi şi o poţi
vâna din nou mâine. Amânarea e totul“.

13