Sunteți pe pagina 1din 4

Despre favoritism și excludere

”Dacă-ți propui să înfrumusețezi orașul, împodobește-te mai


întâi pe tine cu monumentul cel mai frumos al amabilității, spiritului de
echitate și binefacerii”

(Manualul, Epictet, p.51, Ed. Minerva, 1977)

In scrierea de față urmăresc a explora în linii mari ideea și fenomenul de excludere a


elevilor în sălile de clasă, cât și a da exemple de excludere prin enunțarea și evidențierea unui
comportament opus excluderii – favoritismul.

Mă voi limita a parcurge și de a diseca succint fenomenul de


corectitudine la sala de clasă – atât prin prisma unui simplu martor,
participant aș îndrăzni a enunța – în special în manifestări ale
procesului educațional aplicat în Învățământul pre-universitar, atât în școli și licee din mediul
urban, precum și din cel rural.

Motivația de a parcurge unele dimensiuni ale favoritismului și ale excluderii la sala de


clasă este dată de generalizarea unor clișee, zvonuri sau chiar părți de realitate neplăcută a
tratamentului față de unii elevi. Nu urmăresc o demistificare a acestui fenomen ori a îndrăzni
a aduce o catalogare per-ansamblu a cadrelor didactice în general, căci aș comite o mare
nedreptate și această realitate neplăcută așa cum am formulat-o puțin mai sus – nu reflectă
caracterul sau poziția unei majorități a mulțimii profesorilor, învățătorilor, ci mai degrabă –
acea mulțime inferioară care indiferent de mărimea acesteia, este în natura sa existentă, deci
chestionabilă, mai ales din punct de vedere al unei etici profesionale, date fiind normele,
codurile și regulamentele de ordin etic implementate și aplicate în Instituțiile de Învățământ.

Pornind de la formulările cuprinse în Codul de etică aprobat și impus de către


Ministerul Învățământului din România – ” Codul de etică al personalului din Inspectoratul
Școlar al Municipiului București (ISMB), aprobat în 21 februarie, este structurat pe șase
capitole, având că obiective, printre altele, menținerea unui nivel înalt al prestigiului instituției
și personalului acesteia, dar și al profesionalismului angajaţilor, cât și reducerea practicilor
inadecvate și sau imorale ce pot apărea în medicul educațional din oraganizatie.
Capitalul IV al Codului de etică, intitulat "Norme generale de conduită profesională a
personalului din ISMB", are că prim punct "normele generale de conduită profesională și
colegială". Este vorba despre responsabilitate în vederea atingerii de către personal a
standardelor de performanţa prevăzute de legislația specifică: respectarea principiilor
docimologice (principiul asigurării caracterului obiectiv evaluării și autoevaluării didactice,
principiul caracterului interactiv al evaluării și autoevaluării didactice; principiul
contextualizarii performanţelor obţinute de beneficiari); interzicerea oricicaror activitaţi care
generează corupție, precum solicitarea de către personalul ISMB a unor sume de bani sau
cadouri, pentru orice motivaţie; traficul de influență și favoritismul.
Codul mai prevede, la același capitol, excluderea, din relaţiile cu beneficiarii primari,
respectiv parinţii, a oricărei forme de discriminare, asigurarea egalitaţii de șanse, promovarea
principiilor educației incluzive, respectarea demnitaţii și recunoașterea meritului personal al
fiecărui membru al organizaţiei.” - se pot observă facil prevederile care au fost elaborate în
primul rând că și scop preventiv asupra unor comportamente care pot leza și afecta în primul
rând elevii, părinții acestora, precum și prestigiul instituției în sine și a membrilor acesteia.
In opinia mea – nu doar accesul la procesul educativ în sine trebuie înlesnit și calibrat
pe soclul unui tratament indiferentiat și evident egal constituit față de toti beneficiarii, ci și
tratamentul individual al fiecărui cadru didactic față de fiecare elev să fie indiscriminatoriu,
nepărtinitor și bazat pe solide principii etice – indiferent de apartenența elevului la un grup
religios, la un grup etnic, indiferent de cetățenie, orientare sexuală, politică, apartenența în un
anume grup social, starea financiară, etc.
Insă, deși oarecum arhaic în sine, acest comportament de diferențiere, fie de excludere sau de
favorizare – acest comportament își are temeiurile probabil în solidificarea și menținerea unor
cutume sociale – cutume stabilite la nivel social, de
stratificare și de enunțare a poziției sociale ale fiecărui reprezentant al unui domeniu social
de importanță. Mă simt nevoit a specifica încă o dată că acest comportament deși nu chiar
izolat, nu reflectă masa profesorala în sine – însă în foarte multe cazuri – copilul primarului,
al preotului, al șefului Poliției(în mediul rural) – erau copii care deja aveau anume beneficii –
comparativ cu ceilalți copii proveniți din familii care își asigurau traiul
strict din muncile câmpului, creștere de animale domestice, etc – cei așa-zis privilegiați aveau
cel puțin structura financiară de a își permite a cursa fără a aduce un anume prejudiciu
familiilor acestora (copiii săraci sau cu venituri minime spre medii erau pur și simplu forță de
lucru, nu doar o gură în plus de hrănit).
Astfel, copiii mai săraci nu aveau accesul la a-și dedica o parte bună din timp învățării,
ori părintii acestora nu își puteau permite a le oferi manuale, haine curate sau chiar hrană pe
timpul mersului la școală. Așadar aș cuteza a numi mulți copii din perioada dintre reformele
lui Cuza și cea reprezentată de începutul, sau chiar mijlocul celui de-al doilea război mondial
– drept făcând parte dintr-o așa-zisă elită. Un copil dintr-o familie modestă sau foarte săracă
nu putea avea acces de exemplu la instrumente muzicale, la dezvoltarea unor aptitudini din
sfera artelor frumoase, ori chiar de a îmbrățișa o carieră sportivă cu facilitate. Desigur, sunt
foarte multe cazuri fericite unde numeroși oameni de știință, poeți, mari scriitori, au excelat și
au depășit multe bariere și au devenit membri ai Academiei Române, etc.

Dar favoritismul post-deflagrațiilor războaielor mondiale, favoritismul în sălile de


clasă, după intervenția URSS și apoi instaurarea și menținerea regimului socialist în România,
începând cu 1965 – a luat o posibilă altă amploare și dimensiune că și fenomen cultural,
social, cel puțin așa cum singur observ și îndrăznesc a-l contura. Și din păcate, această
observație îmi dăinuie până în acest moment, reminiscențele negative din decadele trecute
încă fiind prezente și vii în continuarea și apropierea unor mentalități, tratamente, expectative,
etc.

Ca și sursă a alimentării unor comportamente diferențiale găsesc drept una dintre


majorele cauze – inechitatea și devalorizarea noțiunii de individ că și entitate socială care deși
face parte dintr-un grup, importantă acestuia este minimalizată fie prin proiectarea unor
considerente care să îi majoreze sau să îi micșoreze atributele personale, fiind considerat un
fel de expresie, extensie chiar, a părinților și a ocupațiilor acestora.
Afirm acest fapt deoarece am observat – având posibilitatea de a mă auto-percepe ca și
copil – la grădiniță, în clasele primare mai ales – drept un copil care nici nu era catalogat nici
bogat, nici sărac. Unele privilegii în rândul copiilor devin compensatoare și se revarsă mai
ales asupra percepției grupului față de o anume – nescrisă structură stratificată – unde copiii
cu mai multe beneficii și implicit cu o atenție exponențială statusului lor financiar – se revarsă
asupra acestora prin a-și croi un acces mai lesne încă din primii ani de socializare. Așadar am
observat cum că acei copii privilegiați ocupă aproape întotdeauna un loc în bănci – un loc cât
mai aproape de catedră, de tablă, că aceștia nu sunt pedepsiți la fel că și ceilalți copii, de
asemenea notarea acestora poate fi influențată de diverse ”atenții” primite sporadic de către
unele cadre didactice, insistarea asupra procesului educațional se poate întreprinde chiar mai
accentuat decât față de alți copii, aceștia primind mai multe șanse de a se exprimă, de a
răspunde, de a li-se explică, etc.
Copiii din anumite și diverse etnii în timpul cursurilor mele gimnaziale, colegi, erau
întotdeauna aranjați în ultimele bănci, rar erau ”scoși la lecție”, erau stigmatizați și catalogați
drept ”murdari” și cu multe alte calificative nedemne de menționat aici.
Copiii cu diverse afecțiuni sau dizabilități de asemenea erau tratați cu foarte puțină
atenția, rar aceștia fiind solicitați a răspunde la lecție, ori de a li-se stimula creativitatea, sau
participarea activă la ore.
In timpul serbărilor am observat cum că rolurile principale în piese, scenete, etc – erau
întotdeauna protagoniști fix copiii care erau ”preferații” doamnei învățătoare, educatoare, etc.
Problema în sine față de favoritism este așa cum o văd eu – însăși degenerarea relațiilor inter-
umane – mai ales în ani sensibili pentru copii, în ani de studiu în care ei se formează, își
dezvoltă deprinderi, percepții asupra mediului și asupra vieții, colectivului, etc. Cei favorizați
excesiv tind poate a-și atribui o stimă de sine ridicată, care poate nu este în raport cu
calificările ulterioare pe care le va dobândi, iar copii cu potențial de învățare mediu spre
ridicat, să-și construiască o personalitate vădit inferioară și invers proporțională în raport cu
calitățile emoționale, intelectuale, artistice, etc ale acestora, devenind complexați sau chiar
dezinteresați față de școală, comparându-se cu ierarhia stabilită în sala de clasa.

Unii profesori pot era pur și simplu din motive personale, prin alegerea nepotrivită a
carierei, fie din considerente care țin strict de percepția personală a lucrurilor și mai ales
involuntar, dar pentru un cadru didactic consider esențială transgresarea acelor clișee de
natură negativă, ce ajută la stabilirea oricăror diferențieri. (”elevul X până și el a reușit
problema”, ”elevul Y este cel mai bun, cel mai frumos, cel mai inteligent, etc.”). Copiii în
special au nevoia de a se simți egali și nu clasificați prin note și prin elogii sau critici, ei au
nevoia de a se dezvolta într-un cadru în care li-se recunoaște egalitatea de a fi indiferent de
particularități, un individ cu drepturi și cu obligații egale.

Copiii cred tot ceea ce noi adulții spunem, mai ales etichetările pe care noi le oferim, și
mai ales prin stabilirea de construcție a identității acestora.
O misiune și o profesie nobile. Aceea de a fi dascăl. Pentru care am multă admirație și
profundă. Însă, evitând a mă interpune viziunii generale pe care încerc a o contura în cele
scrise aici, fac abstracție de propria-mi participare din această sfera, însă din partea catedrei.
Dar, educatorii și dascălii sunt oameni ca oricine, însă fără o perpetuua stăpânire de sine și
perfecționare profesională există riscul de a amestecă emoțiile și afectele cu profesia în sine și
de a construi în sala de clasa un vicios cerc antagonic ce cu mare greutate mai poate fi apoi
rupt.