Abuzul și maltratarea copilului

Abuzul copilului sau maltratarea lui reprezinta toate formele de rele tratamente fizice
si/sau emotionale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, exploatarea comerciala sau de
alt tip, ale caror consecinte sunt daune actuale sau potentiale aduse sanatatii copilului,
supravietuirii, dezvoltarii sau demnitatii lui, in contextul unei relatii de raspundere, incredere
sau putere.
Termenul de abuz se poate defini din mai multe puncte de vedere. În sens general, în
Dicționarul explicativ al limbii romăne, abuzul este definit ca: încălcare a legalitatii, fapta
ilegală. Din punct de vedere medical, abuzul este o acțiune sau inacțiune, care fiind orientată
asupra copilului, îi afectează sanatatea fizico-psihică cu consecințe negative temporare sau
definitive. Din punct de vedere juridic, abuzul este încălcarea normelor legale care apară
relațiile sociale ce asigură o bună și normală creștere și dezvoltare psiho-fizico-socială a
copilului.
Abuzul este o manifestare a violenței față de copii, profitându-se de diferența de forță
(fizică, psihică, economică ) dintre adulți și copii, provocând intenționat afectarea fizică și/sau
psihică a acestora.
Fenomenul abuzului are încă o slabă recunoaștere și conștientizare la nivelul societății.
Paternul cultural specific conferă familiei un statut închis, procesul de conștientizare colectivă
a situațiilor de abuz fiind abia la inceput.
Problema abuzului copilului este a societății românești în ansamblu pentru că aceasta
suportă consecințele incapacității de adaptare și integrare a victimelor prin comportamentele
antisociale dezvoltate, lipsa unei profesii, a unui loc de muncă, prin perpetuarea unui
comportament abuziv.
Efectele fenomenului au un impact social de lunga durată, presupunand eforturi la nivel
organizatoric, administrativ și economic. Îngrijirea, recuperarea și reabilitarea copilului care a
fost supus abuzului sau exploatării de orice fel implică eforturi complexe pe termen lung.
Familia victimelor nu are adesea resursele necesare (materiale și psiho-emotionale) de a face
față situației.
Copilul trebuie respectat ca o persoana distinctă. Copiii trebuie recunoscuți ca cetățeni,
la fel ca adulții. Ei au drepturi fundamentale, atat ca ființe omenești, cât și ca cetățeni ai unui
stat: dreptul la o viața particulară, dreptul la intimitate, dreptul la o dezvoltare normală. Pe langă
acestea, copiii au nevoi speciale și au dreptul ca acestea să fie îndeplinite (dreptul copilului la
protecție, libertate).
Creșterea violenței îndreptată asupra copilului constituie una din problemele sociale cele
mai dramatice cu care se confruntă societățile contemporane. Deși este dificil de estimat
numărul copiilor care sunt maltratați chiar de către părinții lor, datorită rezervelor firești ale
acestora din urmă de a raspunde la întrebările anchetelor, diferitele studii intreprinse și statistici
publicate arată ca acest numar este în creștere. În România a fost acordată mai puțină atenție
asupra acestui fenomen, larg consțientizat în țările cu tradiție în domeniul protecției copilului.
Există câteva elemente definitorii ale maltratării copilului:
- Raport inegal de forțe între victimă și agresor;
- Victima, copilul, se află în îngrijirea agresorului;
- Agresorul are acces nelimitat la victimă;
- Imoralitatea/iresponsabilitatea agresorului;
- Efectele sunt asupra dezvoltării copilului: încetinirea, stoparea sau regresia în
dezvoltarea acestuia;
- Maltratarea poate fi produsă prin omisiunea unor nevoie ale copilului (neglijarea)
sau prin comiterea unor acte agresive împotriva copilului (abuz);
- Abuzul se face cu intenție distructivă;
- Neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenței si ignoranței parentale față
de nevoile copilului.
Din punct de vedere al intervenției în maltratare, se identifică două categorii de copii:
- Copii în situații de risc de maltratare: reperarea precoce a riscului poate conduce la
măsuri care să prevină producerea maltratării, în general necesită un sprijin pentru
familie;
- Copii victime ale maltratării: în general se evaluează locul, forma, asocierea
leziunilor, în relație cu vârsta copilului ți cu mărturiiile acestuia (explicite sau
implicite, în comportamentul copilului). Adesea, prin îndepărtarea copilului de
relația maltratantă semnele dispar, ceea ce constituie o dovadă în plus a maltratării.
Se pot identifica trei forme diferite de abuz si neglijare a copilului. Abuzul fiind varianta
activă a maltratării copilului, prin comitere de acte, neglijarea reprezintă varianta pasivă- prin
omiterea de acte de îngrijire a copilului. Amândouă pot fi de ordin emoțional, fizic și sexual.
Atât în cazul abuzului, cât și al neglijării, formele se includ reciproc într-un continuum
care, deși nu obligatoriu, este frecvent întâlnit în realitate. Așadar, abuzul sexual îl conține și
pe cel fizic și emoțional, în vreme ce abuzul fizic îl conține și pe cel emoțional. Regula se aplicî
și în cazul neglijării. Lucrurile par a se petrece după regula păpușilor rusești, în care păpușa
mare conține alte păpuși mai mici.
Abuzul emoțional este mai greu de identificat, dar constă în umilirea, hărțuirea,
adresarea unor cuvinte abuzive, izolarea copilului.
Whitman identifică următoarele forme: respingere, ignorare, terorizare, exploatare,
izolare, coruperea copilului.
Respingerea și ignorarea se referă la respingerea activp sau mai puțin activă a dovezilor
de afecțiune și a chemării copilului. Terorizarea copilului constă în adresarea unor amenințări
care au scopul de a liniști copilul, dar care au consecințe mult mai profunde și grave decât își
pot imagina părinții (ex. ”dacă mai plângi, te las aici!”, ”te dau la lup”, ”o să te spun lui tata și
o să vezi tu” etc.) sau nevinovata și frecventa amenintare ”dacă mai faci...nu te mai iubesc!”.
Exploatarea copilului constă în utilizarea copilului pentru satisfacerea nevoilor adultului. În
cultura românească este frecventă exploatarea copilului mai mare, mai ales dacă este fetiță,
pentru a-i îngriji și crește pe cei mai mici. La țară, de obicei, se practică exploatarea copilului
pentru treburile gospodărești, în special îngrijirea animalelor din gospodărie. Aceasta conduce
adesea la sacrificarea obligațiilor școlare ale copilului și astfel apare o creștere a fenomenelor
de eșec școlar, abandon și analfebetism. Izolarea copilului, prin încuierea lui în casă cu orele,
prin interzicerea de a se juca cu alți copii, are ca efect sentimentul de neputință și lipsa de
încredere în sine și în ceilalți a copilului. Coruperea este o formă de abuz emoțional în care
imoralitatea adultului câștigă avans asupra moralității copilului prin oferte care-l tentează pe
copil. Părintele care trimite copilul să-i aducă o sticlă de băutură și care învinge negativismul
copilului prin promiisunea restului de bani pentru a-și cumpăra bomboane corupe copilul.
Toate aceste forme de abuz emițional se însoțesc de cuvinte umilitoare și jignitoare care,
luate în sine, sunt o formă de abuz emoțional: abuzul verbal.
Aceste forme de abuz sunt de obicei prezente într-o combinație care le face mai eficiente
în influențarea negativă a dezvoltării copilului.
Abuzul fizic este probabil cea mai frecventă formă de abuz. A fost prima formă de abuz
recunoscută de specialiști. În abuzul fizic, urmele sunt vizibile și merg de la simple vânătăi,
până la oase rupte sau desprinderi ale membranei arahnoidiene.
Abuzul sexual este un fenomen care a început să fie recunoscut și studiat în ultimii ani.
Definiția lui ar putea fi aceea formulată de Schechter și Roberge: ”implicarea unor copii sau
adolescenți imaturi, dependenți din punctul de vedere al dezvoltării, în activitîți sexuale pe cre
ei nu le înțeleg pe deplin și (de aceea) sunt incapabili să-și dea un consimțământ adevărat, acte
care violează tabuurile sociale ale rolurilor femiliei”. Definiția este aplicabilă însă și în instituții,
în afara familiei, în general. Abuzul sexual nu înseamnă doar intromisiunea vaginală sau anală,
ci și pipăitul, masturbarea, sexul oral și utilizarea copilului pentru poze și filme pornografice.
Neglijarea emoțională afectează ceea ce numim ”copilul neiubit”, lipsit de dragoste.
Deși există semne fizice evidente, lipsa dragostei va împiedica dezvoltarea normală a copilului,
căci dragostea este marele motiv pentru care copilul crește și se dezvoltă.
Neglijarea fizică este evidentă. Copilul urât mirositor, cu haine nepotrivite și murdare,
prost hrănit și cu o igienă proastă, lipsit de îngrijiri medicale atunci când se îmbolnavește,
neprotejat de accidente, începând de la cele casnice până la cere rutiere, este copilul neglijat
fizic.
Neglijarea sexuală pune copilul în situații de risc de a fi abuzat sexual. Acest copil nu
este protejat și educat de către cei care-l îngrijesc. El poate fi expus activitățolor sexuale ale
adulților, unor materiale pornografice, într-un mediu promiscuu, neocupat de copil.
Abuzul și neglijarea (fizică, emoțională sau sexuală) susținute pot avea efecte pe termen
lung asupra tuturor aspectelor sănătății, dezvoltării și confortului unui copil. Abuzul prelungit
are foarte probabil un impact profund asupra imaginii și respectului de sine ale copilului, asupra
vieții sale ulterioare. Dificultațile se pot prelungi și dincolo de pragul maturității: abuzul
îndelungat poate avea drept consecință greutatea formării sau menținerii de relații apropiate,
încadrarea în muncă, apariția unor dificultăți suplimentare în dezvoltarea atitudinilor și
abilităților necesare unei bune parentalități.
Nu numai evenimentul abuzului în sine are urmări grave ci și contextul în care acesta
are loc. Incidentele cu potențial abuziv trebuie evaluate în contextul în care s-au petrecut pentru
a se putea aprecia gravitatea vătămării produse și măsurile adecvate de intervenție. Se intamplă
deseori ca tocmai această interacțiune a mai multor factori să aibă un potențial mai mare de risc.
Pentru fiecare copil sau familie, pot exista factori agravanți ai vătămării produse
copilului și celor care îl protejează. Printre factorii relevanți se numară mijloacele personale ale
copilului de a face față situației și de a se adapta, sprijinul din partea unei familii sau rețele și
impactul acestor intervenții. Efectele asupra copilului sunt influențate și de calitatea mediului
familial în momentul producerii abuzului și de evenimentele ulterioare din viața de familie. Un
punct de o importanță crucială, câteodată trecut cu vederea, este reacția profesioniștilor la
recunoașterea abuzului și neglijării, ceea ce are o mare influența asupra rezultatului ulterior
pentru copii și familie.
Abuzul fizic poate duce direct la tulburări neurologice, vătămare fizica, handicap sau,
în cazuri extreme, moarte. Copiii pot fi vătămati atat de abuzul însuși cât și de abuzul care se
petrece într-un context familial sau instituțional mai larg de conflict și agresiune. Abuzul fizic
a fost considerat că sta la baza comportamentului agresiv al copiilor, problemelor lor emoționale
și comportamentale și dificultăților educaționale.
Exista din ce in ce mai multe dovezi referitoare la consecintele pe termen lung asupra
comportamentului copiilor in cazurile in care au fost victimele unui abuz emotional sustinut.
Abuzul emotional are un impact important asupra sanatatii mentale a unui copil in plina
dezvoltare, asupra comportamentului si respectului sau fata de sine. Acesta are efecte deosebit
de vatamatoare pe parcursul primei copilarii. In termenii impactului asupra copilului, abuzul
emotional deghizat poate fi la fel de important ca orice alte forme vizibile de abuz, daca nu
cumva si mai important. Violenta in familie si problemele de sanatate mentala ale adultilor pot
caracteriza familiile in care copiii sunt expusi la asemenea abuzuri.
Tulburari de comportament cum ar fi auto-mutilarea, un comportament sexualizat
inadecvat, tristetea, deprimarea si pierderea stimei fata de propria persoana au fost legate de
abuzul sexual. Efectele nocive ale acestuia se pot prelungi si dincolo de maturitate. Se crede ca
gravitatea impactului asupra unui copil creste proportional cu prelungirea duratei si gravitatii
abuzului si cu cat varsta copilului e mai mare. Anumite caracteristici ale abuzului sexual au fost
si ele legate de gravitatea impactului, inclusiv masura in care a fost un act premeditat, gradul
de amenintare si coercitie, sadism si prezenta elementelor bizare sau neobisnuite. Sprijinul
oferit de un ocrotitor adult non-abuziv care da crezare copilului, il ajuta sa inteleaga abuzul si
e capabil sa ofere ajutor si protectie cresc capacitatea unui copil de a face fata experientei unui
abuz sexual o data ce acesta a fost dezvaluit sau recunoscut. O proportie importanta a adultilor
care abuzeaza sexual de copii au fost ei insisi victime ale unui abuz in copilarie. s-ar fi putut ca
tot atunci sa fie expusi violentei intrafamiliale si lipsei de continuitate in ingrijire. Nu trebuie
sugerat totusi, ca majoritatea copiilor abuzati devin in mod inevitabil abuzatori.
Neglijarea severa a tinerilor este asociata cu afectarea negativa majora a cresterii si
dezvoltarii intelectuale. Neglijarea consecventa poate duce la vatamarea grava a sanatatii si
dezvolta.
O buna parte dintre masurile de prevenire nu constituie responsabilitatea medicului, ci
a factorilor sociali, comunitari, legislativi, economici.
Medicul poate, totusi, interveni direct, in depistarea formelor de maltratare, si indirect,
prin mediatizarea informatiilor despre factorii de risc, militarea pentru drepturile mamelor si
copiilor, consilierea parintilor tineri cu privire la modul de abordare a nevoilor psihologice de
baza ale copilului si cu privire la mentalitatea educativa corecta, controlul conditiilor de ingrijire
din institutii de educatie.
 Fenomenul maltratarii nu cunoaste limite de varsta. Se sustine, chiar, ca problemele cu
care se confrunta gravida si care afecteaza viata si sanatatea copilului (consum de medicamente
si droguri pentru a produce avort, alcool, violenta, tutun sau lipsa comunicarii cu viitorul nou-
nascut intr-un plan imaginar), reprezinta deja forme de maltratare. Nasterea este maltratanta
daca femeii nu i se asigura asistenta corespunzatoare.
Pe langa conditiile economice si sociale, trebuie sa cautam cauzele maltratarii mai ales
in mentalitatea celor ce maltrateaza, mentalitate pe care medicul o poate influenta. Parintii nu
recunosc sau resping propria lor vinovatie, acuzandu-l pe copil. Recunoasterea culpei este
primul pas psihologic spre masurile terapeutice educative. Desi fiecare copil suporta in mod
diferit abuzul, sindromul copilului abuzat exprima vulnerabilitatea lui la lipsa de dragoste.