Sunteți pe pagina 1din 11

Pentru a putea face o analiza a procesului de democratizare din Romania, a tranzitiei de

la comunism la democratie este important sa stim ce presupune conceptul de democratie.


Phillipe Schmitter si Terry Lynn Karl au definit democratia politica moderna drept „un
sistem de guvernare in care conducatorii sunt permanent raspunzatori pentru actiunile lor in
spatiul public fata de cetateni, care actioneaza indirect, prin procesul de competitie si cooperare
care are loc intre reprezentantii lor alesi.” Pe plan politic, democratia reprezinta un regim politic
fundamentat pe principiul suveranitatii nationale: natiunea conduce statul prin reprezentantii
sai alesi, pe principiul separarii puterilor in stat, al egalitatii tuturor cetatenilor in fata legii.
Democratia este un regim in care sunt respectate parerile cetatenilor, in care exista
pluripartidism, o piata libera, Constitutie si drept la vot. Totodata, conceptul de democratie este
inseparabil de respectarea drepturilor omului si ale cetateanului. Toate aceste lucruri iau forma
principiilor fundamentale ale democratiei, cu ajutorul carora se ajunge la o buna guvernare. In
cadrul analizei perioadei de tranzitie, am incercat sa urmaresc trei nivele foarte importante in
consolidarea democratica, si anume nivelul politic, cel economic si cel al ajutorului extern,
occidental. Tranzitia, un concept care se afla in stransa legatura cu democratia, presupune, in
latura sa politica, trecerea la democratie, la alegeri libere, pluralism politic, stat de drept. In
acest sens, primele rezultate ale revolutiilor din 1989 in tarile Europei Centrale si de Est au fost
de natura politica. Din punct de vedere politic, tranzitia a inregistrat succese imediate, noile
regimuri fiind intru totul de acord cu instaurarea democratiei. In Romania, inlaturarea regimului
autoritar impus de Nicolae Ceausescu s-a produs in urma revolutiei din 1989. Aceasta a fost
urmata de un lung proces de modernizare in multe domenii, cel mai important fiind domeniul
politic.
Atunci cand vorbim de componenta politica a unei democratii, ne referim, implicit, la o
cultura politica democratica, un sistem multipartidist, alegeri libere, elita politica si existenta
unei Constitutii viabile. In ceea ce priveste cultura politica, aceasta reprezinta intregul set de
orientari, atitudini, convingeri si valori prin care individul se raporteaza la sistemul politic. In
cadrul unei democratii avem de-a face cu o cultura politica participativa, in care cetatenii detin
mijloacele necesare de a influenta luarea deciziilor, desfasurarea evenimentelor politice care le-
ar afecta negativ interesele. Asa cum afirmau G. Almond si Sidney Verba in lucrarea „Cultura
civica”, democratia este o societate in care „cetatenii obisnuiti exercita un grad relativ inalt de
control asupra liderilor” . In Romania insa a lipsit o cultura politica democratica, deoarece,
pentru a participa la viata politica din cadrul unei democratii, este nevoie ca cetatenii sa aiba un
anumit grad de informatie, de educatie, lucru care nu se intalnea la inceputul anilor 1990.
în România evenimentele de la finele anului 1989 s-au soldat cu peste 1000 de morți și
alte căteva mii de răniți. Paradoxal, armata și alte organe ale statului menite să asigure ordinea
și paza populației au fost cele care au reacționat cel mai dur, deschizând focul asupra
manifestanților. Revoluția din 1989 ar fi putut deveni un simbol asupra a ceea ce înseamnă lupta
pentru democrație în România.
Revoluția română din 1989 a izbucnit violent și a continuat pe cale violentă, prin urmare
într-o manieră fundamental diferită de restul revoluțiilor din 1989 din fostul bloc comunist.
Revoluțiile din 1989 au izbucnit în urma unui șir de secvențe care a dus la colapsul regimurilor
comuniste din Europa Centrală și de Est, care are următoarea configurație: Polonia-Ungaria-
Republica Democrată Germană-Cehoslovacia-Bulgaria-România. Astfel, se poate argumenta
că două elemente sunt caracteristice pentru revoluția din 1989 din România: natura și
momentul. În timp ce problema naturii se referă la faptul că revoluția română din 1989 a fost
singura care nu s-a produs în urma negiocierilor și violentă, problema de sincronizare se referă
la faptul că România ocupă ultimul loc în secvența colapsului regimurilor comuniste prezentată
mai sus.
În ceea ce privește cazul românesc, se pot formula trei întrebări fundamentale legate de
revoluția română, după cum urmează. Sincronizarea: De ce România ocupă ultimul loc în
secvența de colaps a regimurilor comuniste din 1989? Natura: de ce revoluția română a fost
singura produsă pe cale violentă dintre revoluțiile din 1989 din Europa Centrală și de Est?
Rezultat: De ce revoluția sângeroasă în România a adus la putere membrii nomenclaturii, fiind
întârziat, astfel, procesul de consolidare democratică? Controversa legată de revoluția română
a condus la apariția unui ”efect Rashomon” cu privire la evenimentele din 1989.
Prima tentativă de revoltă a fost la Iași, la 14 decembrie 1989, odată cu apariția unui
partid alternativă- Frontului Popular Român. Acțiunea a eșuat, iar liderii mișcării au fost
arestați. Spiritul revoluționar s-a extins, iar al doilea oraș în care au loc evenimente de acest tip
a fost Timișoara, începând cu 16 decembrie. În istoriografie mișcările revoluționare de la
Timișoara sunt considerate cele care au dat startul schimbării regimului condus de Nicolae
Ceaușescu. Manifestațiile au fost înnăbușite în sânge de represiunea militară începând cu 17
decembrie. La 20 decembrie putem vorbi deja de o revoltă populară, în același timp a fost
lansată o altă organizație cu caracter politic -Forumul Democrat Român. 21 decembrie este data
în care a fost sabotat mitingul organizat de către PCR și Ceaușescu în București. Ce a urmat în
zilele de după 21 decembrie pe străzile Bucureștiului nu poate fi spus cu exactitate, părerile
istoricilor fiind contrare. Cert este că la 22 decembrie a fost constituit cu ajutorul armatei
Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), care devenea organul politic de conducere
provizoriu. Comunicatul oficial al CFSN din 22 decembrie 1989 susținea instituirea unui sistem
democratic pluralist și abolirea monopolului partidului unic, separarea puterilor în stat,
organizarea de alegeri libere, restructurarea economiei și a agriculturii, reorganizarea
învățământului, trecerea presei în mâinile poporului, respectarea drepturilor minorităților sau
promovarea politicilor interne și externe subordonate interesului național.
De remarcat că, inițial, revoluționarii protestau cu precădere împotriva dictatorului, iar
pe parcurs revolta a devenit o mișcare anticomunistă. Între 24 și 31 decembrie a fost instituit
regimul revoluționar, prin emiterea unor decrete care conferă CFSN puterea politică în stat,
recunoașterea supremației armatei, instituirea tribunalelor excepționale sau execuția lui Nicolae
și Elena Ceaușescu.
Printre prerogativele acordate CFSN se numărau: numirea și revocarea primului-
ministru și a guvernului, emiterea de decrete cu putere de lege, reglementarea sistemului
electoral, aprobarea bugetului de stat sau numirea și revocarea președintelui Curții Supreme de
Justiție. CFSN era compus din 145 de membri, iar biroul executiv al CFSN, format din 11
membri, era condus de Ion Iliescu. Încă de la apariția sa, Frontul Sălvării Naționale (FSN), și-
a asumat rolul de a conduce țara până la primele alegeri libere, sub pretextul formării instituțiilor
de stat legitime. Prin urmare, la sfârșitul lunii ianuarie 1990, liderii FSN au anunțat că frontul
va avea candidați proprii la următoarele alegeri generale, încălcându-si astfel promisiunea.
Această transformare a CFSN în partid politic este catalogată ca o lovitură de stat. Ca răspuns,
partidele istorice reînființate organizează manifestații de stradă, care s-au extins pe mai multe
luni, iar FSN a reacționat prin mobilizarea unor grupuri de muncitori sau mineri și a forțelor de
ordine pentru a înfrânge mișcările lansate de către partidele istorice. Iar după alegerile din 20
mai 1990, manifestațiile din Piața Universității au devenit ilegale.
Partidele politice cer FSN sa se retraga, acuzandu-i pe Ion Iliescu si pe apropiatii lui ca
sunt prea legati de fostul regim ca sa conduca Romania libera de comunism. Simpatizantii
Frontului organizeaza o contramanifestatie la care se striga pentru prima data “Moarte
intelectualilor!”.
Pe 29 ianuarie, minerii vin pentru prima oara la Bucuresti ca sa apere ceea ce ei credeau
ca este democratia: adica impunerea unei singure voci, a celei asociate cu Revolutia- FSN.
Masele de mineri s-au razbunat pe opozitie, distrugand sediile partidelor istorice. Liderii
acestora au fost salvati cu TAB-ul de furia gloatei.
Dupa aceste evenimente, se formeaza Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala, condus
de Ion Iliescu si format din reprezentanti ai partidelor politice plus FSN. Rolul CPUN este sa
conduca tara pana la alegerile din 20 mai. In pofida acestei tentative de reconciliere, tensiunea
in tara ramane mare.
Liderilor partidelor istorice li se reproseaza ca au huzurit in Occident, ca n-au mancat
salam cu soia, ca toti romanii si ca vor sa vanda tara strainilor. De partea celalalta, Ion Iliescu e
acuzat ca vrea sa intoarca tara la comunism si ca a furat Revolutia. Situatia Romaniei e urmarita
cu consternare de occidentali, care, vadit dezamagiti, constata, in buletinele de stiri ale vremii,
ca evolutia Romaniei este mult diferita de cea din restul tarilor foste comuniste.
Iliescu respinge toate acuzatiile ori de cite ori are ocazia.
In primele luni ale anului 1990, romanii aveau sa descopere ca, in pofida sangeroasei
revolutii, fantoma comunismului era greu de alungat.
Oamenii simteau nevoia sa distruga tot ceea ce le aducea aminte de fostul regim. Era
parca o conditie necesara pentru a ne putea vedea de drum. Furia tuturor s-a indreptat spre
simbolurile comuniste si spre barlogul fostului dictator. Difuzate la televizor, imaginile cu luxul
in care se lafaise cuplul Ceausescu alimentau ura fata de sistemul prabusit.
Timisorenii merg chiar mai departe si, in 11 martie, adopta Proclamatia de la Timisoara,
care propune, la punctul 8, interzicerea prin legea electorala a candidaturii fostilor activisti si
ofiteri de securitate, la functii in Parlament si, mai ales, presedintie.
La o conferinta de presa organizata in acea perioada, Ion Iliescu e categoric: “Pentru
actuala lege electorala, asemenea discutii nu au obiect, nu mai pot fi duscutate, sunt in afara
oricarei discutii”.
Pe masura ce alegerile din 20 mai se apropie, fragmentarea societatii e tot mai vizibila.
Iar pe 15 martie, apare o noua ruptura.
Maghiarii sarbatoresc la Targu Mures Revolutia din 1848 din Ungaria, arboreaza
drapelul unguresc pe institutii publice si darama doua statui - ale lui Nicolae Balcescu si Avram
Iancu. Romanii raspund cu mitinguri si manifestatii de protest, care au degenerat in confruntari
violente. Pe 19-20 martie, setea de sange si razbunare produceau din nou morti si raniti.
Incepeau sa se contabilizeze victimele: Mihaila Cofariu - batut crunt si lasat fara
cunostiinta. De partea celalalta, scriitorul maghiar Suto Andras - mutilat de tabara
protestatarilor romani. Cofariu si Andras au ramas pina la urma doua nume trecute in doua
dosare nerezolvate. Si datorita lor, pe 26 martie 1990 se infiinta Serviciul Roman de Informatii.
Tematoare sa nu fie asociate cu fosta militie, fortele de ordine sunt invizibile pe strazile
oraselor. Oamenii incep sa se teama.
In ciuda libertatii dobandite, oamenii incep sa plece masiv din tara. Jurnalele de
actualitati din Occident abunda de reportaje despre zecile de mii de romani care iau cu asalt
Germania. Nemtii par sa nu mai inteleaga nimic.
Potrivit staticilor facute in Germania, cel putin 100.000 de romani au ajuns atunci numai
in fosta RFG. Cei ramasi intra in campanie electorala pentru primele alegeri libere. Trei
candidati, trei modele complet diferite, se lupta pentru mostenirea grea lasata de Ceausescu: Ion
Iliescu- proletarul, Ion Ratiu - burghezul, Radu Campeanu - gentilomul.
Pentru opozantii lui Iliescu insa, liderul FSN insemna o continuare a ororilor comuniste.
I se reprosa apartenenta la fostul regim si, implicit, complicitatea la teroarea in care a trait
Romania socialista. Pe 23 aprilie, nemultumitii incep sa se adune in Piata Universitatii din
Bucuresti, unde avea sa se nasca un fenomen nemaivazut: GOLANIADA. Dialogul opozitie-
putere a fost simbolul dezbinarii care ameninta Romania.
Era de fapt primul conflict al generatiilor si primul semn ca fostii pionieri si soimi ai
patriei isi descopereau puterea pe care le-o daduse libertatea.
Ideea reinstaurarii monarhiei prinde repede radacini si opozantii lui Iliescu vad
in Regele Mihai o solutie pentru Romania. Fostul monarh incearca sa revina in tara de Paste,
insa e intors din drum de pe aeroportul Otopeni, desi avea viza. Noua putere considera ca Regele
Mihai ar putea destabiliza tara si ar putea afecta siguranta nationala. Refuzul de a-l primi pe
Rege radicalizeaza cele doua tabere in care s-a impartit Romania.
In PIata Universitatii protestatarii se inmultesc.
In tara, simpatizantii FSN imagineaza o serie intreaga de sloganuri, pentru a-si striga
simpatia si increderea.
Ion Iliescu e primit, peste tot, ca un salvator. Insa adevarat arma secreta a FSN este Petre
Roman, a carui aparitie starneste reactii aprinse.
Petre Roman si Ion Iliescu au fost pentru o mare parte din tara purtatorii stindardului
Revolutiei si singurii in masura sa aduca linistea in Romania. Prezenta lor parea sa starneasca
in simpatizanti pasiunea ceruta altadata la manifestatii de fostul regim si pe care romanii nu au
aratat-o niciodata.
Bucurandu-se de un imens sprijin in tara, FSN a fost acuzat de opozitia de dreapta ca
manipuleaza intreaga masinarie electorala si ca isi foloseste influenta pentru a-i impiedica pe
liderii celorlalte partide sa-si faca mesajul cunoscut. Acesta a si fost unul dintre motivele pentru
care alegerile din 1990 au fost supravegheate de observatori straini.
Pentru un prim exercitiu electoral, romanii au avut o misiune foarte grea. Buletinele de
vot au avut 32 de pagini. Peste 80 de partide s-au inscris in cursa pentru cele 500 de locuri ale
Parlamentului.
Ziua de 20 mai 1990, ziua primului scrutin liber a coincis cu Duminica Orbului. Ironic,
remarcau atunci opozantii lui Ion Iliescu, pentru care incapatinarea celorlalti de a vota cu patima
fosti activisti comunisti raminea de neinteles. Ziua alegerilor a fost pentru toti un tur de forta.
Aproape 17 milioane de romani erau inscrisi pe liste si votul a fost prelungit in unele
locuri chiar pana la miezul noptii. Rezultatul scrutinului nu a uimit pe nimeni.
In final, Ion Iliescu si FSN castiga alegerile cu un scor care aminteste de vremurile
apuse - aproape 86% pentru presedinte, 66% pentru partidul sau. Observatorii constata fraude,
dar insuficiente ca numar pentru a influenta rezultatul.
Primul guvern postcomunist al României a fost unul provizoriu, condus de Petre Roman
în intervalul 26 decembrie 1989- 28 iunie 1990. Acest guvern a fost numit fără fundamente
legale. Decretul numărul 1 din 26 decembrie 1989 al CFSN îl numește pe Petre Roman prim-
ministru, însă un actul de organizare al guvernului a intrat în vigoare cu 5 zile mai târziu.
Printre membrii guvernului care au făcut parte din elita politică din perioada comunistă
sunt: generalul Nicolae Militaru (bănuit chiar și de Ceaușescu că a fost agent sovietic, ținând
cont de faptul că era absolvent al Academiei Militare sovietice), Victor Atanasie Stănculescu
(fost prim-adjunct al ministrului Apărării între anii 1986-1989), Constantin Popescu (fost
adjunct al ministrului industriei ușoare între anii 1974-1982 și 1983-1987), Ioan Folea (fost
ministru al Geologiei între 1981-1986), Sergiu Celeac ( a fost interpretul personal al lui Nicolae
Ceaușescu pentru limbile rusă și engleză), Mircea Angelescu (fost Secretar General al CC al
Uniunii Tinerilor Comuniști) sau Mihai Drăgănescu (membru supleant al CC al PCR între
1969-1974). Doar Mihai Șora numit ministru al Educației era cunoscut pentru criticile aduse
regimului Ceaușescu. Din acest guvern a făcut parte și Andrei Pleșu, în calitate de ministru al
Culturii, care era încă de pe atunci o personalitate culturală. Perioada guvernului provizoriu
condus de Petre Roman a fost marcată de conflictele interetnice din martie 1990 de la Târgu-
Mureș, de protestele din Piața Universității, de violențele din timpul campaniei electorale, dar
și de acuzațiile de fraudă electorală venite din partea opoziției. După convertirea FSN în partid
politic, acest guvern nu mai era neutru, fiind implicat alături de Ion Iliescu în competiția
electorală.
Cel de-al doilea guvern postcomunist, rezultat în urma alegerilor generale din mai 1990,
a fost condus tot de Petre Roman între 28 iunie 1990 și 16 octombrie 1991. Majoritatea
membrilor acestui guvern, erau tehnocrați ai vechiului regim, care nu au deținut funcții de
conducere în aparatul PCR, însă care au fost parte a sistemului. Legitimitatea dobândită în
timpul revoluției, măsurile populiste, controlul televiziunii, mesajele incoerente și necredibile
ale partidelor istorice au determinat marele câștigător al alegerilor din mai 1990: FSN. Însă,
credibilitatea guvernului pe plan extern era tot mai scăzută ca urmare a violențelor interetnice
de la Târgu-Mureș, dar mai ales din cauza mineriadei din iunie 1990.
Noua clasă politică venită în urma prăbușirii regimului condus de Nicolae Ceaușescu și-
a canalizat energia pe disputele interne, pe acapararea și menținerea puterii. Nu au fost
prevăzute dificultățile cu care România avea să se confrunte în perioada imediat următoare. Un
alt element care ne indică faptul că în România anului 1990 nu puteam vorbi despre o
democrație în adevăratul sens al cuvântului este dat de faptul că principala putere politică, FSN,
acaparase principalele instituții politice ale statului, iar opoziția nu dispunea de foarte multe
pârghii pentru exercitarea rolului său. Printre prioritățile noilor decidenți nu se numărau
reformele sau politicile care să asigure un parcurs mai prolific către capitalism și democrație
liberală. Intelectualii întorși din exil, Ion Rațiu sau Corneliu Coposu, promiteau românilor o
democrație autentică. Însă majoritatea cetățenilor era de părere că trebuie să realizăm o
”democrație românească” și nu să preluăm ca model democrațiile occidentale. Pluripartidismul,
diversitatea și libertatea de opinie erau greu de digerat nu numai pentru autorități, cât și pentru
o parte din cetățeni. Rezultatul a fost pe măsură. Mineriadele sau conflictele inter-etnice de la
Târgu-Mureș semnficau faptul că noul lider, Ion Iliescu, erau continuatorul ororilor săvârșite în
timpul regimului comunist. România era măcinată din interior. Societatea fragmentată, luptele
politice, revoltele sociale, toate au contribuit la întârzierea implementării soluțiilor atât de
necesare la începutul tranziției. Lipsa unui proiect de țară, lipsa de viziune a primilor lideri
postcomuniști sau dubiile față de schimbarea orientării către Uniunea Europeană au încetinit și
ele parcursul țării.
Primele alegeri libere din România postcomunistă desfășurate într-un nou cadru
constituțional au fost organizate la sfârșitul lunii septembrie a anului 1992. După schimbarea
guvernului Petre Roman, noul cabinet condus de Theodor Stolojan avea ca sarcină principală
organizarea alegerilor în primăvară, însă sciziunea FSN a determinat programarea scrutinului
în luna septembrie. Scena politică a fost marcată de două schimbări notabile: ruptura FSN în
martie 1992 și coalizarea partidelor din opoziție sub denumirea de Convenția Democratică din
România (CDR). În turul doi al alegerilor prezidențiale au ajuns Ion Iliescu (FDSN) și Emil
Constantinescu (CDR). Tema centrală a campaniei a fost comunismul, iar Ion Iliescu a câștigat
folosindu-se de retorica revoluționară.
Concomitent, au fost organizate și alegeri parlamentare, de această dată nici o
formațiune politică nu a reușit să obțină un număr suficient de mandate pentru a avea o
majoritate. În urma acestor alegeri a fost constituit un guvern minoritar condus de Nicolae
Văcăroiu, care era susținut în parlament de către FDSN, de Partidul România Mare (PRM), de
Partidul Socialist al Muncii (PSM) și de Partidul Unității Naționale din România (PUNR).
Guvernul Văcăroiu era caracterizat ca un guvern improvizat, iar la învestitură nu avea nici
măcar un program de guvernare, ci doar o schiță. Orientarea guvernului Văcăroiu ar putea fi
denumită gradual-reformistă, dar fără o direcție precisă. În ciclul electoral 1992-1996, guvernul
de tehnocrați al lui Văcăroiu avea să se confrunte cu luptele de putere din interiorul FDSN,
transformat în PDSR, cu opoziția parlamentară, dar și cu presiunile venite din partea aliaților
naționalist-populiști de la PRM, PSM și PUNR. Tot în această perioadă, România avea să se
confrunte cu o criză economică, cauzată și de lipsa eficacității guvernelor. Leul se deprecia în
raport cu dolarul, iar inflația depășea cotele alarmante. Prețurile creșteau necontrolat, iar sărăcia
punea stăpânire pe țară. În luna octombrie a anului 1993 România devine membră al Consiliului
Europei, iar Fondul Monetar Internațional (FMI) acordă României un împrumut de 70 de
milioane de dolari. Printre eșecurile guvernului Văcăroiu amintim scăderea producției
industriale, declinul rapid al agriculturii sau creșterea ratei șomajului. Această perioadă a
tranziției, 1992-1996, a fost caracterizată drept o perioadă în care a fost dusă o politică pentru
sărăcirea României. Aceasta poate fi considerata perioada cea mai dură a tranziției din cauza
numeroaselor rateuri. Guvernarea Văcăroiu a rămas în memoria publică prin restanțele salariale
către muncitorii de stat, cozile de la stațiile de combustibil, greve sau rată mare a inflației.
Astfel, s-au constituit premisele în care opoziția devenea cu adevărat o alternativă.
La finalul mandatului, guvernul Văcăroiu a realizat un raport a celor patru ani de
guvernare. Pe plan extern, România era ultimul stat al Europei Centrale care a devenit membru
al Consiliului Europei, după un proces de strictă monitorizare. Totodată, a fost semnat Acordul
de Asociere al României la UE, intrat în vigoare la 1 februarie 1995. Guvernul Văcăroiu a
încercat să scoată România din izolarea internațională și într-o oarecare măsură a și reușit.
România a săvârșit acești pași care au fost făcuți de Polonia mult mai devreme, într-un tempo
mai alert și fără să trezească suspiciuni referitoare la sinceritatea angajamentelor reformiste.
Conform raportului de guvernare, cabinetul Văcăroiu a optat pentru o atitudine graduală în
gestionarea problemelor. În realitate, aceasta a fost guvernarea stabilității prin stagnare, în care
politicile economice erau subordonate pretențiilor conservatoare manifestate prin ”restrângerea
diversității politice (pedeserizarea administrației), compromisul social prin protecția socială
egalitaristă și creșterea economică pe criterii opuse pieței libere și competitivității.” Programul
de privatizare a fost și el parțial ratat, iar o altă mare slăbiciune a guvernului Văcăroiu este lupta
împotriva corupției. Etichetele puse de electorat acestui guvern sunt corupția, stagnarea și lipsa
speranțelor.
Urmare a rezultatelor slabe a puterii din perioada 1992-1996, Emil Constantinescu
împreună cu CDR au reușit să câștige alegerile prezidențiale și să constituie o majoritate
parlamentară astfel încât să formeze guvernul. În urma negocierilor purtate, guvernul avea să
fie susținut de CDR, de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) și de Uniunea
Social Democrată (USD), care era compusă din Partidul Democrat (PD) și Partidul Social
Democrat din România (PSDR). Primul guvern rezultat în după alegerile din 1996 îl avea în
fruntea sa pe Victor Ciorbea (decembrie 1996- aprilie 1998). Acesta s-a definit ca primul guvern
anticomunist și reformist. Perioada lui Victor Ciorbea a fost umbrită de numeroase crize politice
cauzate de radicalismul politic al puterilor de dreapta. Toate partidele coaliției au încercat să-și
sporească beneficiile adoptând tactica jocului de sumă zero, devenid capabile să își exercite
dreptul de veto în coaliție. Soluția a devenit guvernarea prin ordonanțe, evitându-se dezbaterile
parlamentare. Tot în această perioadă, o treime din întreprinderile mici și mijlocii au intrat în
faliment, filosofia economică se asemăna cu cea a guvernului anterior. Inflația era în creștere,
moneda naționala se devaloriza, PIB-ul a cunoscut o scădere alarmantă, iar programul reformist
a avut un impact negativ fiind dezvoltată economia subterană. Investițiile străine promise în
campanie s-au lăsat și ele așteptate. Limbajul democratic a fost preluat spontan, transformându-
se într-un populism democratic lipsit de substanță. Forțele politice care au câștigat alegerile nu
erau pregătite pentru a realiza o guvernare eficientă. Guvernul Ciorbea nu a beneficiat de cea
mai buna moștenire, însă proasta guvernare a accentuat situația dificilă în care se regăsea
România.
Al doilea guvern susținut de aceeași majoritate a fost condus de Radu Vasile între luna
aprilie 1998 și luna decembrie 1999. Pe plan intern situația devenea tot mai tensionată, iar pe
plan extern poziția României era șubredă. Comisia Europeană era tot mai nemulțumită din
cauză că nu găsea un partener serios în Guvernul României, astfel încât șansele de integrare
europeană au scăzut considerabil. Consiliul European adresase României invitația de a face
parte din UE, cu condiția accelerării ritmului reformelor. Iar relația cu FMI și cu Banca
Mondială era și ea deteriorată. Privatizarea și restructurarea industrială constituiau eșecuri ele
guvernelor României, iar sub presiunea factorilor internaționali, cabinetul condus de Radu
Vasile a reușit să promoveze inițiative pentru privatizare și restructurarea economiei. Drept
urmare, au fost privatizate companii din diverse sectoare precum telocomunicația
(Romtelecom), energia (Petromidia) sau bancar (Bancpost, BRD). FMI era de părere că
România trebuia să intre in incapacitate de plată, asemeni Bulgariei, însă, guvernul alături de
Banca Națională au reușit să plătescă datoriile României cu ajutorul banilor veniți din
privatizări și din alte surse externe. Intrarea României în incapacitate de plată ar fi avut efecte
imprevizibile. Situația internă a devenit și mai greu de gestionat odată cu cele două mineriade
din ianuarie și februarie 1999. Venit la putere într-un moment de criză, Radu Vasile a căzut
pradă partidocrației, fiind înlăturat ușor.
Ultimul guvern format până la alegerile din 2000 a fost condus de Mugur Isărescu din
decembrie 1999 până în decembrie 2000. Obiectivul principal trasat cabinetului Isărescu era
organizarea alegerilor, însă primul-ministru a consacrat și alte obiective precum continuarea
reformei, stabilizarea economică sau continuarea programelor de pregătire a României pentru
a deveni membru UE. Cel mai important document al executivului condus de Isărescu a fost
”Strategia de dezvoltare economică pe termen mediu pentru perioada 2000-2006”, realizat în
urma consultărilor cu FMI, Banca Mondială și Comisia Europeană, iar toate partidele politice
și-au asumat această strategie. Printre realizările notabile ale cabinetului Isărescu sunt de
menționat stoparea declinului economiei, scăderea inflației la 40% și începutul relansării
activităților industriale.
Alegerile din 2000 au fost caracterizate de ascensiunea naționalismului și a
populismului pe scena politică. Astfel, în turul doi al alegerilor prezidențiale lupta s-a dat între
Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor, reprezentantul Partidului România Mare (PRM) .
Președinte a ajuns tot de Ion Iliescu, care se afla pentru a treia oară în această postură. Principalii
beneficiari ai eșecului guvernării CDR au fost Polul Democrației Sociale din România (compus
din PDSR, PSDR și Partidul Umanist Român-PUR) și PRM. Social-democrații au obținut astfel
45% din numărul de mandate în Parlament, facilitând crearea unei majorități parlamentare.
Candidatul desemnat să ocupe funcția de prim-ministru a fost Adrian Năstase. Obiectivele
principale ale guvernului erau aderarea la UE și NATO. Stabilitatea politică a avut efecte
pozitive la nivel economic, producția internă și exporturile creșteau, iar inflația se afla pe o
pantă descendentă. Cea mai importantă problemă a guvernului avea să fie lupta împotriva
corupției, social-democrații fiind asociați în memoria colectivă postcomunistă cu această
etichetă, ca urmare a îmbogățirilor frauduloase ale liderilor PDSR din perioada 1992-1996.
Reforma în justiția nu s-a produs în timpul guvernării Năstase, cu toate că a fost înființat
Parchetul Național Anticorupție, rezultate au fost sub așteptări, neconvingând că PSD dorea
limitarea corupției. Printre efectele pozitive ale guvernării PSD au fost aderarea la NATO,
finalizarea negocierilor de aderare la UE, stabilizarea economică, creșterea investițiilor străine,
scăderea sărăciei prin creșterea clasei de mijloc. Printre slăbiciunile guvernului Năstase
amintim implicarea partidului de guvernământ în mass-media, ritmul lent de reformă al justiției,
tendințele autoritare în raport cu opoziția, folosirea abuzivă a ordonanțelor de urgență,
diminuarea numărului de dezbateri politice și corupția. Punctul forte al guvernului condus de
Adrian Năstase l-a reprezentat stabilitatea politică.
Alegerile prezidențiale din 2004 au fost câștigate de candidatul Alianței
Dreptate-Adevăr, Traian Băsescu. Tot acesta a reușit să câștige și alegerile prezidențiale din
2009. Regimul comunist a fost declarat nelegitim și criminal în anul 2006 de către Traian
Băsescu, odată cu finalizarea raportului comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii
comuniste din România. Acesta s-a confruntat cu două tentative de suspendare din funcție, în
2009 și în 2012, în urma acestora a reușit să își păstreze funcția. Între 2004 și 2008 primul
ministru al României a fost Călin Popescu Tăriceanu, care s-a remarcat prin creștere economică,
cu precizarea că toată Europa avea creștere economică. Evenimentul cel mai important este
aderarea României la UE la 1 ianuarie 2007. Cu toate că veniturile la bugetul de stat erau în
creștere, investițiile în infrastructură erau reduse. Din 2009 până în 2012 premierul României a
devenit Emil Boc. Perioada de guvernare a acestuia s-a suprapus cu criza economică mondială,
iar politicile implementate de guvern erau austere. Predecesorul său a fost Mihai Răzvan
Ungureanu care a fost prim-ministru pentru 68 de zile. Asupra tuturor cabinetelor din perioada
2004-2012 au planat suspiciuni de corupție, o problemă rămasă nerezolvată nici până astăzi.