Sunteți pe pagina 1din 11

ÎNTREPRINDEREA ŞI MEDIUL SĂU ÎN

ECONOMIA DE PIAŢĂ

Evoluţia conceptului de întreprindere


Întreprinderile sunt entităţi economice de bază ale economiei naţionale,
răspândite în teritoriu datorită răspândirii resurselor materiale, în special a resurselor
primare limitate sau a accesului la acestea, a resurselor de muncă, a consumatorilor.
Datorită variatelor alternative de utilizare a resurselor (factorilor) de producţie în
profil teritorial şi a necesităţii utilizării lor eficiente în procesele economice,
iniţiativa agenţilor economici se diversifica pe măsură adâncirii procesului de
diviziune socială a muncii. Noţiunea de întreprindere are la origine cuvântul francez
“entreprise”, iar în terminologia anglo-saxonă se utilizează cu acelaşi sens. De
multe ori se utilizează cu acelaşi sens şi noţiunea de unitate economică sau firma.
Ca unitate economică, întreprinderea are rolul de a administra cu eficienţă maximă
resursele de care dispune în vederea realizării obiectivelor stabilite de
managementul individual sau de grup şi de proprietari.
În întreprinderi se desfăşoară activităţi economice şi sociale, prin urmare ele
funcţionează ca organisme economico-sociale care produc bunuri şi servicii în scop
de profit. În cazul unor entităţi de tip familial scopul prioritar al activităţii
economice este obţinerea unor venituri necesare familiei.
Conceptul de întreprindere a cunoscut o lungă evoluţie istorică în procesul de
formare şi consolidare a economiei moderne. Întreprinderea de azi este esenţial
diferită de cea care a apărut la începutul dezvoltării capitalismului.
Henri Fayol considera că întreprinderea este un ansamblu tehnic şi
economico- social, care are funcţii specifice şi este condusă după principii de piaţă.
După Franşois Perroux “întreprinderea este o formă de producţie prin care în
cadrul aceluiaşi patrimoniu se combina preţurile diverşilor factori de producţie
aduşi de agenţi economici distincţi de proprietarul întreprinderii, în vederea

1
vânzării pe piaţă a unui bun său serviciu şi pentru a obţine din diferenţă între două
serii de preţuri (preţul de vânzare sipretul de cost) cel mai mare câştig
banescposibil'5.
Economiştii români au adus contribuţii la dezvoltarea conceptului de
întreprindere dovedind originalitate şi competenţă cu privire la întreprinderile
industriale şi agricole. Gh. Bariţiu, P.S. Aurelian, B.P. Haşdeu, A.D. Xenopol, D.P.
Marţian, V. Madgearu, V. Slavescu etc. au pus bazele teoretice ale întreprinderii
industriale şi au avut o contribuţie evidentă la dezvoltarea industriei romaneşti.
Virgil Madgearu în cursul de economie politică precizează că pe baza
abordării unitare a diferiţilor factori de producţie: capital, munca şi partea
naturală pentru un scop anumit, într-o organizaţie închisa şi independentă orice
coordonator, fabricant etc., au dreptul să dispună cum vor de forţele date”6.
Victor Slavescu susţinea că întreprinderea în sensul ştiinţei întreprinderii este
tipul de organizaţie economică dispunând de un patrimoniu, urmărind obţinerea
unei rentabilităţi pentru capitalurile încredinţate şi care este exprimată în cifrele
unui bilanţ ce se încheie în epoci de vreme stabilite în timp de legiuitor” .
Ion Ionescu de la Brad, Ion Raducanu au dezvoltat conceptul de întreprindere
în strânsa legătură cu organizarea şi conducerea unităţilor economice cooperatiste
din România.
I.N. Evian în lucrarea “Studiu practic al întreprinderilor comerciale şi
industriale”, Cluj, 1934, a cercetat problematica conducerii întreprinderii în strânsa
legătură cu funcţia financiar-contabila.
I. Ţâţos în “Noţiunea de întreprindere”, articol apărut în “Independenţa

economică”, Bucureşti, 1946, cercetează procesul de conducere în condiţiile


utilizării resurselor proprii şi străine, structura averii, profit, finanţare, siguranţă şi
risc, organizarea muncii, politica de conjunctura etc.

5
Fr. Perroux, Cours d'economie politique, Paris, 1975, pag. 19.
6
V. Madgearu, Curs d economie politica, 1944, pag. 117-118.

2
Constantin Bungeteanu în lucrarea “Întreprinderile particulare”, 1934, se
ocupa de principiile de organizare şi de preţul de revenire.
Întreprinderea privată, individuală sau colectivă are o îndelungata existenta
istorică şi în ţara noastră.
În România antebelică rolul statului în procesul de dezvoltare prin investiţii
noi a fost important, datorită lipsei de capital privat autohton. În anul 1936, capitalul
investit în întreprinderile economice ale statului se ridică la peste 130,7 mld. lei.
După 1944, pe baza principiului “centralismului democratic”, întreprinderilor
economice, devenite în scurt timp în totalitatea lor întreprinderi de stat şi
cooperatiste, li s-a limitat dreptul de decizie şi au fost incluse în sistemul “planului
naţional unic”, şi-au pierdut independenţa economică reală şi autonomia
funcţională. Economia de comandă şi centralismul excesiv au denaturat principiul
autonomiei funcţionale şi al autogestiunii economice şi au limitat atributele
decizionale ale întreprinderii. Preocupările pentru definirea întreprinderii au dat
naştere la opinii diferite , dar nu s-a conturat un concept coerent şi complet care să
exprime conţinutul întreprinderii în condiţii de piaţă, întrucât nu erau întrunite
condiţiile formării unui astfel de concept.
Deşi de multă vreme, pe plan mondial, întreprinderea a ocupat un loc
important în analiza microeconomica tradiţională, tratarea conceptului de
întreprindere s-a făcut de o manieră mecanică, abordându-se legăturile sale cu
mediul în principal prin sistemul de preţuri şi în scopul maximizării profitului, pe
baza unui calcul economic raţional.
Teoria economică a întreprinderii, numită şi neoclasica, a apărut în cadrul
gândirii liberale de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Este vorba
de explicarea deciziilor de fixare a preţurilor şi a volumului de producţie ca răspuns
la variaţiile cererii şi a costului factorilor de producţie. Obiectivul principal era
maximizarea profitului. Pentru neoclasicii de la sfârşitul secolului XIX exista o
identitate între întreprinzător şi întreprinderi, întreprinzătorul proprietar impunea

3
obiectivul său personal: cel de maximizare a profitului. Teoria neoclasică
se bazează pe cinci ipoteze, care sunt:

Această teorie răspunde situaţiei unei întreprinderi fără probleme. Conform


acestei teorii există doar proprietarul, acesta fiind unicul deţinător al puterii de
decizie, cunoscând cu precizie modalitatea de obţinere a profitului a cărui
maximizare era sigurul obiectiv posibil.
Au fost formulate numeroase critici privind ipotezele acestei teorii. Dintre
acestea menţionăm: absenta diferenţierii dintre întreprinzător şi întreprindere;
separarea produsă între proprietatea acţionarilor şi conducerea marilor întreprinderi
încredinţată unor conducători profesionişti (manageri) conduce la adăugarea la
obiectivul de profit şi a obiectivelor proprii ale managerilor (obiective de prestigiu
social, de exemplu). Întreprinzătorul este confruntat cu constrângeri mai numeroase
decât cele reţinute de teoria neoclasică (concurenţi, consumatori, sindicate, Statul) şi
trebuie să ia majoritatea deciziilor sale într-o perspectivă incertă şi în condiţii de risc
şi incertitudine. întreprinderea nu este numai o realitate economică care are o
funcţiune de producţie, cu o relaţie stabilă între volumul de muncă, de capital şi de
producţie, ci este de asemenea o organizaţie în care acţionează importante
mecanisme de coordonare şi de luare a deciziei.

4
Teoriile moderne despre întreprindere pun accent pe existenţa acesteia legată
de muncă în echipa care conduce la creşterea productivităţii muncii7 .
Munca în echipa este rezultatul necesităţii combinării factorilor de producţie
care permite o mai bună diviziune a muncii şi astfel fiecare individ se specializează
în activităţi pentru care el este cel mai competent şi participa în grup la obţinerea
produselor finale. Finalitatea specializării şi a combinării factorilor de producţie este
eficientă. Munca în echipa în cadrul unei întreprinderi asigura costuri mai raţionale
şi controlul capacităţii muncii şi a rezultatelor obţinute.
Caracteristicile şi definirea întreprinderii în economia de piaţă
Întreprinderile sunt organisme vii care au un rol fundamental în economia de
piaţă, întrucât produc bunuri şi servicii şi pe această bază distribuie veniturile din
activitatea lor şi creează locuri de muncă.
Întreprinderea are trei caracteristici principale: este o unitate economică şi de
producţie, este o celulă a societăţii, este un centru de decizie economică.
Rolul major al întreprinderii consta în faptul că este un agent economic care
exista prin angajaţii săi şi datorită bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţa
consumatorilor săi.
1. Întreprinderea este o unitate economică şi de producţie, un agent economic a
cărui funcţie principală este producerea de bunuri şi servicii destinate vânzării.
Întreprinderea are o formă juridică, deci este o persoană juridică, care poate fi
întreprinzătorul individual sau societatea. În această calitate întreprinderea are un
patrimoniu, cont la bancă, contabilitate proprie şi încheie bilanţ contabil.
Întreprinderea este o entitate juridică ce nu trebuie confundată cu forma sub care
funcţionează la un moment dat. În decursul existenţei sale, întreprinderea poate
cunoaşte mai multe forme juridice (societate cu răspundere limitată, societate pe
acţiuni etc.).

7
Costin Murgescu - Echipa de conducere în unitatile economice, Ed. Politica, Bucuresti, 1972, Jaques Genereau -
Microeconomie, Hachette, Paris, 1995

5
Producţia întreprinderii este destinată vânzării pe piaţă, deci este
comercializabila. Prin această caracteristică, întreprinderea se delimitează de alţi
agenţi, cum ar fi administraţiile publice (ministere, organisme neguvernamentale,
colectivităţi locale etc.) care efectuează servicii nemarfare.
Pentru a putea produce, întreprinderea are nevoie de diferiţi factori de
producţie (muncă, materii prime, semifabricate, energie, utilaje şi echipamente de
producţie etc.) care-i servesc să obţină bunuri sau să efectueze servicii destinate
clienţilor săi. În acelaşi timp, întreprinderea are nevoie de informaţii, de resurse
financiare, de rezultatele cercetării ştiinţifice etc., toate aceste inputuri procurându-
le de pe diferite pieţe ale factorilor de producţie, din sectorul financiar-bancar etc.
Fiind o unitate producătoare de mărfuri, întreprinderea este şi un agent de repartiţie
a veniturilor. Din valoarea produsă de întreprindere se scade valoarea consumurilor
intermediare (materii prime, materiale, energie etc.) şi rezultă valoarea adăugată. O
mare parte din valoarea adăugată a întreprinderii revine altor agenţi economici
(impozite, cotizaţii la asigurări sociale şi fondul de şomaj, dobânzi, dividende etc.)
şi salariaţilor sub forma salariilor şi participarea la profit. Din valoarea adăugată
revine întreprinderii partea destinată fondului de amortizare şi provizioanelor, ca şi
cea destinată constituirii fondurilor de investiţii şi de rezervă.
2. Întreprinderea este o celulă de bază a societăţii, având o importantă funcţie
socială. Funcţia socială a întreprinderii rezidă în faptul că angajează personal şi
satisface un anumit număr de nevoi ale angajaţilor săi. Aceste nevoi vizează
stabilitatea angajaţilor, nivelul remunerarii, promovarea, formarea profesională etc.
Întreprinderea este totodată o organizaţie autonomă, o celulă socială a cărei
funcţionare depinde de toate grupurile sociale participante la viaţa acesteia
(acţionari, manageri, personal de execuţie).
Întreprinderea trebuie înţeleasă ca o organizaţie care răspunde următoarelor
criterii:
• este un grup social ce reuneşte indivizii în scopul realizării aceluiaşi
obiectiv;

6
• este un grup raţional organizat, în care exercitarea puterii este bine definită,
cu responsabilităţi precizate prin diviziunea muncii şi a funcţiilor sale;
• este un grup durabil, structurat şi organizat în vederea atingerii obiectivelor
stabilite.
întreprinderea fiind o organizaţie asigura coordonarea raţională a activităţilor
unui anumit grup de persoane în vederea atingerii unui scop comun.
3. Întreprinderea este un centru de decizie economică şi ca urmare joacă un rol
important în economia de piaţă, întrucât ea hotărăşte natura produselor şi serviciilor
pe care le va obţine, combinaţia factorilor, tehnologiile practicate, preţurile în
relaţie cu cererea şi oferta de pe piaţa etc.
Întreprinderea nu este numai locul unde se desfăşoară producţia, ci este un
centru de decizie, condus de întreprinzători şi are ca scop obţinerea de profit. Pentru
a putea să producă şi să obţină profit, întreprinderea consuma resurse materiale,
financiare şi umane. Ea produce şi distribuie cumpărătorilor bunuri şi servicii la
preţuri mai mari decât costul lor. Fiind o unitate multifuncţională şi desfăşurându-şi
activitatea într-un mediu complex şi riscant, întreprinderea trebuie să-şi asigure
coerenta deciziilor privitoare la organizarea internă, la tranzacţiile încheiate, să
aleagă deciziile cele mai eficace pentru a-şi atinge obiectivele. În acest scop,
întreprinderea trebuie să-şi bazeze deciziile pe calcule economice, să utilizeze
metode statistico- economice de fundamentare.
întreprinderea este subiect al gestiunii economice, este organizaţie economică
autonomă, îndeplinind cumulativ următoarele condiţii:
 are un patrimoniu propriu, pe care îl valorifica şi îl dezvolta;
 are autonomie decizională cu scop lucrativ, de producţie şi execuţie de
lucrări;
 dispune de o relativă independentă în gestiune şi de autonomie în luarea
deciziilor;
 îşi organizează sistemul informaţional astfel încât să poată măsura
veniturile, cheltuielile şi rezultatele obţinute din gestionarea patrimoniului;

7
 îşi achita impozitele şi taxele la bugetul statului, bugetele locale şi
fondurile speciale.
Autonomia decizională exprima puterea întreprinderii de liberă dispoziţie
privind patrimoniul, adică dreptul proprietarilor de a dispune de activele productive
şi financiare necesare exploatării.
Întreprinderile au autonomie şi independentă funcţională Autonomia
funcţională reprezintă totalitatea drepturilor, atribuţiilor şi responsabilităţilor
organelor de conducere în gospodărirea eficientă a patrimoniului. Autonomia se
manifesta prin dreptul întreprinderii de a lua decizii în toate domeniile. Autonomia
este principala trăsătură a gestiunii economico-financiare, de care depinde
autofinanţarea, cointeresarea salariaţilor, răspunderea materială şi controlul
activităţii desfăşurate. Autonomia funcţională generează legături economice directe
cu alte unităţi, relaţii financiare cu bugetul statului etc. Întreprinderea este titulara de
conturi la bănci, contractează credite şi alte împrumuturi. Relaţiile cu agenţii
economici se derulează pe bază de contracte. Prin onorarea contractelor şi încasarea
valorii produselor vândute, întreprinderile pot să-şi recupereze costurile, să obţină
profit din care, după achitarea obligaţiilor fiscale, o parte este distribuită acţionarilor
ca dividende. Autonomia funcţională a întreprinderilor se manifestă în toate etapele
procesului economic: procurarea resurselor, producerea bunurilor, vânzarea acestora
şi repartizarea rezultatelor obţinute. Eforturile întreprinderii trebuie canalizate spre
maximizarea rezultatelor financiare nete pentru a putea realiza o latură importanta a
gestiunii, autofinanţarea.
Esenţial pentru întreprindere în condiţiile economiei de piaţa este faptul că îşi
poate stabili singura planul economic pe baza situaţiei date a pieţei, statul
intervenind, prin intermediul instituţiilor sale doar în cazul obligaţiilor acesteia faţă
de buget, în elaborarea legislaţiei, în protecţia concurenţei.
Două principii fundamentale stau la baza întreprinderii economice libere:
a) principiul autonomiei economice şi funcţionale;

b) principiul maximizării profitului.

8
În perioada de tranziţie la economia de piaţă, întreprinderile nu constituie încă
entităţi independente, ca în cazul existenţei şi predominării proprietăţii private,
întrucât, în relaţia furnizori-beneficiari nu există un conflict real de interese. Atât
debitorii, cât şi creditorii întreprinderilor se afla în multe cazuri în proprietatea
statului. Fiind o entitate juridică, întreprinderea încheie contracte cu furnizorii şi
clienţii. Ca entitate administrativă este administrată şi îndrumata de manageri
(individuali sau de grup). Întreprinderea gestionează un ansamblu de resurse fizice
şi financiare şi are ca obiectiv principal obţinerea profitului . De aceea, în definirea
întreprinderii trebuie făcute precizări în legătură cu etapele dezvoltării social-
economice ale unei ţări şi cu gradul de realizare a privatizării.
Rolul primordial al întreprinderii private în economie este o caracteristică a
economiei de piaţă. Stabilitatea şi calitatea economiei naţionale depind în măsura
decisivă de funcţionarea unui număr cât mai mare de întreprinderi, care să producă
mari cantităţi de bunuri şi servicii, la costuri şi preţuri reduse, în concordanţă cu
cerinţele pieţei interne şi externe.
Întreprinderea este un organism economic autonom, dispunând de mijloace
umane şi materiale pe care le combină în vederea producerii de bunuri şi servicii
destinate vânzării.
În abordarea conceptului de întreprindere în condiţiile economiei de piaţa se
regăsesc caracteristicile, scopul şi obiectivele acesteia. Bressy Gilles şi Cristian
Konkuyt considera întreprinderea un organism economic autonom, dispunând de
mijloace umane şi materiale pe care le combină în vederea producerii de bunuri şi
servicii destinate vânzării8.
Ov. Nicolescu şi colaboratorii9 definesc întreprinderea sau firma, astfel: un
grup de persoane, organizate potrivit anumitor cerinţe juridice, economice,
tehnologice, care concep şi desfăşoară un complex de procese de muncă, folosind
cel mai adesea şi anumite mijloace de muncă, concretizate în produse şi servicii, în
vederea obţinerii unui venit net sau profit, de regulă cât mai mare”.
8 Bressy Gilles , Cristian Konkuyt - Economie d’entreprise, Ed. SIREY, Paris, 1998.
9 Ov. Nicolescu si colab. - Management, Bucuresti, 1992

9
Legea 133/1999 precizează că prin întreprinderea se înţelege orice formă de
organizare a unei activităţi economice, autonomă patrimonial şi autorizată potrivit
legilor în vigoare să facă acte şi fapte de comerţ, în scopul obţinerii de profit prin
realizarea de bunuri materiale, respectiv prestări de servicii, din vânzarea acestora
pe piaţă, în condiţii de concurenţă 10.
Analizând diferite abordări concluzionam că întreprinderea în economia de
piaţa este o unitate economică şi de producţie, un organism viu, autonom; este o
entitate juridică care dispune de un patrimoniu; are contabilitate proprie şi cont la
bancă; este un centru de decizie economică care dispune de mijloace umane şi
materiale pe care la combină în vederea producerii de bunuri şi servicii destinate
vânzării pe piaţă; îşi gestionează astfel resursele şi produsele încât să obţină profit
maxim, dar cu respectarea cerinţelor dezvoltării durabile care impune restricţii de
natura ecologică.
Întrucât în condiţiile economiei de piaţă o mare parte din întreprinderi au
angajaţi, inclusiv manageri, în special în cazul întreprinderilor organizate ca
societăţi are loc o anumită delimitare a proprietăţii de organizarea şi conducerea
economică. Pentru activităţile de conducere este necesară o înalta calificare şi
specializare a angajaţilor manageri. Controlul activităţii întreprinderilor organizate
ca societăţi a cunoscut în ultimul deceniu abordări noi (guvernarea societară, cap.V).
După unii autori, o uniune de întreprinderi, constituită sub o singură
conducere şi gestiune financiară, este denumită firma comercială.10
Firma comercială poate să cuprindă mai multe unităţi (sucursale, filiale) care
prestează activităţi identice, localizate în diverse zone geografice sau filiale care fac
afaceri de genuri diferite în cadrul aceleaşi zone. Activitatea întreprinderii generează
două categorii de fluxuri.
a) intrări de factori de producţie, al căror cost determina fluxurile de cheltuieli

ale întreprinderii către agenţii economici care furnizează aceşti factori;

10 x x x - Legea 133 privind stimularea întreprinzatorilor privati pentru înfiintarea si dezvoltarea întreprinderilor mici si mijlocii,
M. Of. al României, nr.349/23 iul.1999
10 C. Barbulescu si colab. - "Economia si gestiunea întreprinderii ", Editura economica, Bucuresti,1995.

10
b) ieşiri de bunuri, servicii etc., produse care sunt puse la dispoziţia celorlalţi

agenţi economici care, la rândul lor, generează fluxuri de venituri obţinute în


urma comercializării bunurilor respective.
Fluxurile de venituri şi cheltuieli (cash-flow) trebuie să fie întotdeauna
pozitive pentru că întreprinderea să poată supravieţui şi/sau să-şi extindă activitatea
pe piaţă. Aceste grupuri de fluxuri sunt prezentate grafic în figurile 2.1

Sursă: Preluare după Jean Peyrelevade, Economie de l' entreprise, Fayard, Paris,1989.

Fluxurile generate de activitatea întreprinderii

Ca o celulă de bază a economiei, întreprinderea (firma) este veriga


organizatorică unde se desăvârşeşte fuziunea între factorii de producţie (natura,
munca şi capital), în scopul producerii şi desfacerii de bunuri economice (produse,
lucrări, servicii, informaţii etc.) în structură, cantitatea şi calitatea impusă de
cerinţele pieţei şi obţinerea unui profit. Întreprinderea suporta costuri corespunzând
remunerarii factorilor de producţie utilizaţi, care trebuie compensaţi prin rezultatele
producţiei sale. Deci, întreprinderea trebuie în mod necesar să producă o valoare
excedentară costurilor sale. Întreprinderea se delimitează prin genul specific de
activitate, prin conducerea şi gestiunea economică unică, prin unitatea să financiară.

11