Sunteți pe pagina 1din 6

Securitatea euro-atlantică post-Război Rece:

Reforma NATO și noile tipuri de amenințări

Introducere

Alianța Nord-Atlantică sau NATO a luat naștere în contextul Războiului Rece dintre Statele Unite ale
Americii și Uniunea Sovietică. Scopul acesteia poate să fie rezumat la art. V al Tratatului Atlanticului
de Nord: clauza apărării colective. Prin această clauză, statele membre aveau în vedere descurajarea
unei invazii din partea Uniunii Sovietice și implicit expansiunea acesteia, punând Europa occidentală
sub umbrela de securitate a Statelor Unte. Lucrurile însă s-au schimbat în mod vertiginos odată cu
căderea URSS și încheierea Războiului Rece. Noile amenințări de securitate au devenit tot mai vizibile
în sfera relațiilor internaționale, iar NATO trebuie încă să-și restructureze gândirea strategică și
mijloacele de implementare a acesteia pentru a putea oferi asigurări de apărare colective nu doar pe
dimensiunea securității militare, ci și a noilor tipuri de riscuri și amenințări, care vizează cel mai des
instrument hibride, securitatea politică, economică și societală, riscurile unei confruntări militare
simetrice diminuându-se în favoarea altor instrumente și mijloace mai mult sau mai puțin coercitive.

Plecând de la aceste premise, ne propunem ca în rândurile ce urmează să facem o radiografie asupra


principalelor riscuri, amenințări și vulnerabilități cu care Alianța Nord-Atlantică se confruntă în prezent
și care vor persista pe termen mediu și lung. Mai mult, dincolo de dimensiunea descriptivă și
explicativă, ne propunem și o dimensiune normativă, luând astfel în calcul cele mai bune mijloace prin
care NATO ar putea contracara astfel de amenințări, consolidându-și garanțiile de securitate pentru
statele membre. Este important ca NATO să nu rămână în urmă privitor la capabilitățile sale
convenționale, de descurajare a unei ofensive militare, dar și mai important este că NATO și statele
membre să dezvolte o doctrină multidimensională a securității, incluzând garanții care să acopere noile
teatre de operații: cibernetic, spațial, informațional; noile riscuri și amenințări: terorismul, conflictele
inter-etnice, migrația ilegală și care să ofere o soluționare marilor dileme din cadrul relațiilor inter-
aliate: ce facem cu investițiile pentru apărare ? Cum gestionăm abordările diferite asupra politicii
externe și de securitate ?
Alianța Nord-Atlantică în epoca post-Război Rece

Așa cum afirmam la începutul acestui articol, NATO a luat naștere în contextul Războiului Rece, având
ca scop descurajarea Uniunii Sovietice prin garanțiile de securitate oferite statelor din Europa de Vest.
Inevitabil, sfârșitul Războiului Rece și căderea Uniunii Sovietice au lăsat NATO fără doi factori
fundamentali în coeziunea alianței: existența unei amenințări comune și absența unei misiuni clare.
Evoluțiile ulterioare au dus la o revigorare a alianței prin conflictele inter-etnice care au destabilizat
regiunea Balcanilor. Genocidul din Iugoslavia și riscul unui efect de contagiune a instabilității regionale
în restul Europei au oferit NATO o nouă viziune strategică, având la bază managementul crizelor și al
conflictelor, intervențiile externe și mai puțin apărarea colectivă ca și clauza fundamentală a existenței
acestei organizațiii. În ciuda perspectivelor sceptice din partea unor cercetători neo-realiști (vezi
Mearsheimerii), evoluția NATO părea să confirme predicțiile constructiviste, aceasta transformându-se
dintr-o simplă alianță militară într-o comunitate de securitate (Karl Deutschiii), având la bază un set de
valori împărtășire și inderdependența dintre statele membre.

Atentatele teroriste de la 11 septembrie au dus, de asemenea, la o schimbare de paradigmă în sfera


relațiilor internaționale și a securității euro-atlanticeiv. Acestea au evidențiat amenințarea teroristă la
adresa puterilor occidentale și au dus la prima activare concretă a art. V din Tratatul Atlanticului de
Nord. Statele membre NATO s-au coalizat împotriva organizației teroriste al-Qaeda, marcând un
moment de cotitură în care un actor de tip non-statal devine noua amenințare comună la adresa țărilor
membre. Terorismul, statele eșuate, crima organizată ca sursă de finanțare pentru grupările teroriste
deveneau, de facto și de jure, noile ținte ale viziunii strategice NATOv. Extinderea înspre est a alianței
s-a datorat și acestui aspect, noile state membre oferind o poartă către sud și est, precum și garanții în
privința stabilității și securității regionale în estul Europei, o zonă dominată până atunci de riscuri și
incertitudini privind viitorul țărilor care s-au aflat inițial sub sfera de influență a Uniunii Sovietice.

Însă extinderea înspre est a reușit să confrunte NATO și cu alte provocări, mai puțin vizibile până în
acel moment. Statele din Europa de Est veneau la pachet cu o serie de realități geopolitice ce nu puteau
să fie ignorate. Spre deosebire de occident, grijile acestora nu se îndreptau înspre terorism, ci înspre
Federația Rusă, zona Balcanilor și criminalitatea organizată din regiunea Mării Negre vi. Îndeosebi
Rusia făcea subiectul îngrijorărilor unor țări estice, precum Polonia, care urmărea prin strategie de
securitate națională a Poloniei o extindere continuă a flancului estic, astfel încât să diminueze riscurile
unor granițe instabile cu sfera de influență a Federației Ruse. Mai mult, aceste țări erau expuse unor
vulnerabilități distincte. Statele Baltice, bunăoară, suferă și astăzi de pe urma prezenței unei comunități
semnificative de etnici ruși și rusofoni, temerile acestora fiind fundamentate pe baza experienței
istorice cu Imperiul Rus și ulterior Uniunea Sovietică.

Războiul din Georgia din 2008, anexarea Peninsulei Crimeea în 2014 și ostilitățile declanșate de
Federația Rusă în estul Ucrainei duc la o altă schimbare de paradigmă în domeniul securității
internaționale. Pe de o parte, aceste evenimente au evidențiat vulnerabilitatea inerentă a securității
constituite doar în baza tratatelor internaționale, a normelor și legilor internaționale care nu pot să fie
impuse de către o forță polițienească, să-i spunem globală, sau un hegemon global. Pe de altă parte,
resurgența Federației Ruse a alimentat o serie de griji în rândul țărilor de pe flancul estic al NATO,
paradigma alianței revenind de la managementul crizelor și al conflictelor la principiul apărării
colective. Prin rotații de trupe pe teritoriul flancului estic, NATO încearcă în prezent să ofere garanții
de securitate țărilor membre (Polonia, România, Țările Baltice, etc.) și să descurajeze orice intenții
ostile din partea Federației Ruse, chiar dacă prin dimensiunea lor aceste trupe rămân mai degrabă o
asigurare simbolică.
Criza din Ucraina și noile tipuri de amenințări

Evenimentele din Ucraina joacă, din acest punct de vedere, un rol deosebit, acestea restructurând
paradigma de securitate internațională, dar mai ales exemplificând noile tipuri de riscuri și amenințări
cărora alianța trebuie să le facă față. Anexarea Peninsulei Crimeea prezintă, în acest sens, un studiu de
caz pentru demersul nostru analitic, oferind un exemplu viabil în vederea înțelegerii războiului hibrid
derulat prin mijloace hibride, unde factorul militar reprezintă doar un aspect al tiparului de mijloacele și
instrumente pe care actori statali precum Federația Rusă îl au la dispoziție. Alte spații vizate sunt
agravarea și exploatarea tensiunilor inter-etnice, războiul informațional, atacurile cibernetice la adresa
infrastructurii critice de transport și comunicare. Vom încerca, în cadrul acestui capitol, să analizăm
aceste provocări și modul lor de manifestare.

Criza din Ucraina cuprinde, generic, anexarea Peninsulei Crimeea și ostilitățile din estul Ucrainei, la
granița cu Federația Rusă. Acestea au loc pe fondul înlăturării guvernării pro-ruse a președintelui
Ianukovici de la putere și manifestarea ambițiilor de reorientare către occident a noilor elite politice de
la Kiev. Deși Federația Rusă neagă o agresiune neprovocată, există un consens al mediului academic și
al factorilor de decizie occidentali cu privire la implicarea Rusiei în Ucraina. Sub pretextul protejării
minorității rusofone, Kremlinul a desfășurat mai multe trupe fără însemne pe teritoriul Peninsulei
Crimeea și sprijină financiar și cu expertiză militare grupările de insurgenți pro-ruși din estul Ucrainei.
Concomitent, autoritățile Ruse folosesc mijloace informaționale pentru amplificarea tensiunilor dintre
rusofoni și ucraineni, dar și pentru decredibilizarea Kievului în ochii europenilor. Distingem astfel mai
multe instrumente ale războiului hibrid:

 folosirea trupelor speciale, fără însemne distinctive, în Peninsula Crimeea, oferind astfel o
formă de negare plauzibilă (plausible deniability)
 sprijinirea unor grupuri de insurgenți în estul Ucrainei, perpetuând tensiunile interetnice și
instabilitatea statului ucrainean, creând dificultăți economice și de integrare euro-atlantică
 utilizarea dezinformării, a propagandei și manipulării prin presă, prin surse online, prin zvonuri,
pentru agitarea rusofonilor și pentru discreditarea Kievului în raport cu propria populație, dar și
cu țările occidentale
 atacurile cibernetice asupra infrastructurii de comunicații ca instrument ce precede declanșarea
propriu-zis a ostilităților (în Crimeea)

Remarcăm că astfel de acțiuni depind, într-o mare măsură, de vulnerabilitățile interne ale statului
victimă și mai puțin de intențiile și capabilitățile strict materiale ale statului agresor. Așa cum afirmă
Agnia Grigas (Grigas, 2017vii), în vederea derulării unui război hibrid în Georgia și Ucraina, Rusia a
exploatat avantajul prezenței unei semnificative comunități de rusofoni. Kremlinul și-a legitimat
propriile acțiuni apelând la principiul ”Responsabilității de a proteja” (R2P), aplicat în cazul minorității
rusofone. În același timp, aparatul de propagandă și dezinformare al Kremlinului a reușit să atâțe
populația rusofonă împotriva autorităților legitime de la Kiev, introducând o stare de panică, datorită
deschiderii acestor minorități către limba rusa și absența altor mijloace de informare. Poziția de
neutralitate a Kievului în planul relațiilor internaționale a constituit, în egală măsură, o vulnerabilitate
de natură externă, care diferențiază Ucraina de țările baltice, prin absența apărării colective garantate de
art. V al alianței și oferind Rusiei perspectiva unei agresiuni nesancționate. Corupția din aparatul de stat,
mai ales în regiunile predominant rusești, și-a spus de asemenea cuvântul, oferind Rusiei avantajul unei
coloane a V-a pregătită din timp (Grigas, 2017viii). Șantajul economic este, în egală măsură, folosit de
ambele părți. În sfârșit, probabil cea mai mare noutate a conflictului este utilizarea unor forțe militare
fără însemne, fără asumarea directă a implicării, ceea ce face mai dificilă organizarea unui răspuns la
nivelul comunității internaționale.

Spre o doctrină NATO a războiului hibrid

Doctrina și capabilitățile Alianței Nord-Atlantice au fost concepute în contextul Războiului Rece pentru
a răspunde unor amenințări simetrice, venite doar dinspre actori non-statali. Așa cum am văzut, acestea
au evoluat odată cu sfârșitul Războiului Rece, ținând cont de schimbările tot mai dinamice ale mediului
internațional de securitate. Un alt proces de adaptare pare a fi necesar în prezent, de data aceasta la
riscurile și amenințările specifice războiului hibrid, venite dinspre actori deopotrivă statali și non-statali,
care pot adesea conlucra. Ceea ce distingem în cazul Ucrainei sunt instrumente ale arsenalului de
război hibrid care, în orice situație, ar ridica semne de întrebare asupra garanțiilor de apărare colectivă
venite din partea NATO. Doctrina alianței necesită astfel dezvoltarea unui răspuns integrat, cu o
abordare tot mai extinsă asupra securității și a mijloacelor prin care aceasta poate să fie asigurată.

Așadar, suntem de părere că, în baza celor petrecute pe teritoriul Ucrainei, NATO trebuie să găsească
un răspuns pentru amenințările de tip non-militar sau indirect pe care alți actori le pot ridica asupra
statelor membre. Luând, de pildă, cazul statelor baltice, se regăsesc câteva variabile precum în cazul
Ucrainei: o comunitate rusofonă semnificativă, prezența aparatului de propagandă al Moscovei, oameni
politic și de afaceri corupți, exploatabili de către serviciile de informații rusești (Grigas, 2017ix),
proximitatea geografică cu Federația Rusă, apartenența la fostul imperiu sovietic. O agresiune asupra
țărilor baltice s-ar putea derula sub diferite forme, evitând implicarea directă a Federației Ruse. O astfel
de agresiune poate începe prin instrumentele războiului informațional, declanșând ulterior un conflict
inter-etnic între rusofoni și lituanieni, estoni și letoni. Un astfel de conflict inter-etnic ar putea degenera,
fără a declanșa însă articolul V al NATO (unde este agresiunea militară ?), oferind în schimb Rusiei un
pretext, cel al ”protejării compatrioților” (Radin & Reach, 2017x), pentru a interveni pe teritoriul țărilor
baltice.

Chiar și un simplu conflict inter-etnic ridică semne de întrebare. Ce va face NATO dacă pe teritoriul
unui stat membru vor avea loc confruntări între o populaie majoritară și grupuri minoritare ? Doctrina
NATO duce lipsa unor prevederi în acest sens. Însă mai importantă este neclaritatea mijloacelor de
acțiune și reacție în cazul unor agresiuni cibernetice. Țările baltice au fost deja victimele unor atacuri
cibernetice, iar Statele Unite discută încă o potențială implicare a Federației Ruse în propriile alegeri
prezidențiale prin intermediul mijloacelor cyber. În Crimeea atacurile cibernetice au vizat infrastructura
de comunicații cu Kievul, lăsând astfel paralizate instituțiile de forță din peninsulă. Dacă un atac real
este precedat de unul cibernetic, ce răspuns va aborda NATO ? Chiar și fără un atac real, amenințările
cibernetice pot genera pagube majore la nivelul economice și al populației, însă sursa acestora este cel
mai des foarte greu de detectat.

În procesul de reformă doctrinară a NATO un rol foarte important va trebui să-l aibă activitatea de
intelligence ca mijloc pentru cunoașterea și înțelegerea timpurie a riscurilor și amenințărilor cu care
statele membre se confruntă. Principiul de ”need to know” trebuie să treacă tot mai mult în umbra celui
de ”need to share”, ducând la un schim mai amplu de informații între structurile statelor membre. Un
centru de analiză a informațiilor în cadrul alianței, cu rol și personal crescut, va trebui să răspundă
necesităților de avertizare timpurie. Pe plan militar, alianța trebuie să-și reformuleze doctrină astfel
încât să facă posibile intervenții care să răspundă amenințărilor din interior (războiul civil) și celor non-
convenționale din exterior (atacuri cibernetice, război informațional). Pentru acestea din urmă sunt
necesare noi structuri și departamente în cadrul alianței, care să aibă în responsabilitate securitatea
cibernetică și a spațiului informațional, chiar să contracareze astfel de acțiuni într-un mod ofensiv.
Diplomația publică va avea un rol crescut, iar garanțiile art. V vor trebui extinse dincolo de teatrele de
operații tradiționale, pentru a include spațiul cibernetic și informațional.

O altă dimensiune care necesită atenția NATO este cea economică. Așa cum am văzut, Rusia folosește
dependența de gaze a Ucrainei și chiar a unor țări membre ale Uniunii Europene ca mijloc de coerciție.
Este important ca alianța să-și depășească atribuțiile strict militare, să-și consolideze cooperarea cu UE
și să lucreze pentru găsirea unor mijloace de a reduce dependența energetică față de țări cu intenții
potențial agresive. Aceasta trebuie să includă prevederi în privința cooperării dintre statele membre
pentru a compensa vulnerabilitățile interne și a reduce astfel gradul de risc la adresa securității
naționale și inter-aliate.

În loc de concluzii

Gândirea strategică și modul de acțiune al NATO s-au modificat în permanență, adaptându-se în mod
constant la contrângerile structurale în cadrul cărora alianța și-a desfășurat activitatea. Inevitabil,
aceasta nu poate rămâne eficientă fără un amplu proces de reformă cu ocazia marilor schimbări de
paradigmă a relațiilor internaționale și a mediului de securitate. Credem că în prezenta lucrare am
evidențiat tocmai niște schimări importante care au loc în prezent și cărora NATO va trebuie să le
răspundă la un moment dat. Acest lucru necesită o doctrină incluzivă, adaptă noilor riscuri și amenințări
și care să depășească paradigmele clasice: când inamicul și intențiile sale ne erau cunoscute.

Dincolo de orice îngrijorări și anxietăți altminteri legitime, NATO rămâne cea mai mare alianță
politico-militară din istorie. În termeni de capabilități militare, aceasta poate să facă față amenințărilor
venite dinspre alte state. Doar că, așa cum am văzut în Ucraina, modul de manifestare a riscurilor și
amenințărilor s-a modificat substanțial, agresiunea și sursa agresiunii fiind tot mai greu de identificat.
Pe lângă aceste considerente, rămân alte subiecte de interes pentru viitorul securității euro-atlantice și
care necesită un studiu mai amănunțit: migrația care provoacă astăzi tot mai multe clivaje în interiorul
spațiului euro-atlantic, dilema de burden sharing în interiorul NATO, măsura în care statele membre
investesc în apărare, prioritățile strategice ale alianței sunt tot atâtea teme care ne dau astăzi bătăi de
cap și care necesită o abordare mai nuanțată pe termen mediu și lung.
i Shea, Jamie, ‘’How did NATO survive the Cold War ? NATO’s transformation after the Cold War from 1989 to the
present’’, NATO, 2003, disponibil la https://www.nato.int/cps/ic/natohq/opinions_20526.htm?selectedLocale=en,
accesat la 29.06.2018.
ii Mearsheimer, John, ‘’Back to the Future: Instability in Europe after the Cold War’’, in International Security, vol. 15,
No. 1, 1990, pp. 5-56, disponibil la https://www.jstor.org/stable/2538981?seq=1#page_scan_tab_contents, accesat la
29.06.2018.
iii Deutsch, Karl, ‘’Political Community and the North Atlantic Area: International Organization in the Light of Historical
Experience’’, Princeton, N. J.: Princeton University Press. 1957. Pp. Xiii, 228.

iv Maior, George Cristian, ‘’Noul Aliat. Regândirea Politicii de Apărare a României la începutul sec. XXI”, RAO, 2009,
ediția a doua.
v Ibid.
vi Ibid.
vii Grigas, Agnias, ”Crimeea și Noul Imperiu Rus”, Corint, 2017.
viii Ibid.
ix Ibid.
x Radin, Andrew. Reach, Clint, ”Russian Views of the Internațional Order”, RAND Corporation, 2017.