UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: STUDII DE LIMBA ŞI
LITERATURA ROMÂNĂ

ASPECTE TIPOLOGICE
ÎN ROMANUL ENIGMA OTILIEI
DE G. CĂLINESCU

Coordonator: Lect. univ. dr. BĂDESCU Ilona

Masterand: COJOCARU Elena-Elisa

CRAIOVA
-2018-
 George Călinescu a fost un spirit polivalent, o personalitate complexă, care s-a dedicat
creaţiilor sale artistice, activităţii jurnalistice, dar şi muncii de cercetare documentară, cu un efort
sublim şi o putere de muncă extraordinară. A făcut totul din pasiune. A fost original în tot ceea
ce a scris, făcând asociaţii surprinzătoare, revoluţionând stilul şi emiţând idei care l-au propulsat
pe scena marilor personalităţi ale literaturii române.
Călinescu n-a putut accepta niciodată prejudecata potrivit căreia un critic bun nu poate fi
în acelaşi timp şi un romancier bun sau, de ce nu, un poet eminent. Astfel, după cum remarcă
Eugen Simion, Călinescu „a susţinut, dimpotrivă, încă de tânăr, ideea că pentru a judeca drept pe
alţii criticul literar trebuie să rateze cât mai multe genuri literare. A rata – explică apoi criticul –
înseamnă în cazul de faţă a experimenta, a cunoaşte din interior secretele creaţiei, în fine, a
construi ceea ce, apoi, poţi demonta pentru a analiza în cunoştinţă de cauză”1.
Critic şi istoric literar, autor al unor cărţi de călătorie, cercetător împătimit al folclorului,
biograf şi monografist, cronicar în adevăratul sens al cuvântului, uneori pesimist, alteori
optimist, prozator enciclopedic, exeget al literaturii universale, teoretician al romanului şi, în
special, romancier de talia lui Balzac, Stendhal, Zola sau Tolstoi, poet rafinat, dramaturg
ingenios şi intelectual de o ţinută ireproşabilă, George Călinescu a îmbogăţit cultura românească
şi pe cea universală prin lucrările sale nemuritoare, care vor dăinui peste timp. El a surprins prin
puterea de a fi mereu altfel, însă întotdeauna el însuşi, distingându-se între contemporanii săi
drept un cetăţean model, pasionat de cultură, un profesor eminent şi un artist de o remarcabilă
originalitate, un miracol care s-a impus definitiv în cultura românească, într-o epocă plină de
frământări literare.
Prin Enigma Otiliei (1938), roman cu profunde implicaţii sentimentale, G. Călinescu a
reuşit să combată ideea potrivit căreia un critic literar este incapabil să creeze. Cu un talent
înnăscut şi cu o ambiţie care poate muta munţii din loc, criticul a dovedit că poate fi şi un
romancier excelent, un creator de tipuri şi de nuanţe, un născocitor de caractere care au rămas în
istorie şi care l-au consacrat pe scena literară drept un formidabil artist.
Enigma Otiliei, roman citadin, clasic în esenţă, este şi balzacian prin tema dezvoltată şi
prin procedeele narative utilizate. Cartea are la bază istoria unei moşteniri în jurul căreia sunt
stârnite patimile şi sunt dezlănţuite primitive porniri instinctuale. Urmărind metoda balzaciană a
faptelor concrete şi a experienţei comune, autorul a procedat clasic, prezentând o frescă din viaţa
burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
S-a observat adesea ponderea mare a portretului în proza călinesciană, fenomen pus în
relaţie cu prestigiosul model balzacian. Portretul călinescian, deşi profilat în modalitatea

1
Eugen Simion, Prefaţă la G. Călinescu, Enigma Otiliei, Editura Litera, Bucureşti, 2010, p. 3.
balzaciană, nu rămâne însă exclusiv în această sferă. Balzac s-a remarcat prin descrierea
psihologiei profesiunilor, conturând tipuri reprezentative în epocă: bancherul, negustorul, omul
de legi, funcţionarul administrativ. Originalitatea lui Călinescu constă în faptul că a realizat
aceste tipuri psihologice într-un limbaj adecvat lumii intelectualilor de mare nivel, a
universitarilor şi chiar a consumatorilor rafinaţi de cultură.
Călinescu se evidenţiază drept un extraordinar creator epic, romanul său emanând clar şi
cu subtile nuanţe o succesiune de tipuri psihologice de o adevărată viabilitate în ficţiune. Tipurile
lui Călinescu se realizează „…cu amploare, cu bogăţie de impulsii şi cu nuanţe multiple, pas cu
pas; dacă reacţiunea lor este, în esenţă, aproape constantă, este o dovadă că structura lor
permanentă se adaptează la fiecare nouă împrejurare, sugerându-ne acea impresie de viaţă care
se realizează sub ochii noştri.”2
Construcţia personajului pe o singură trăsătură, fapt regăsit şi în portretul călinescian, este
o caracteristică a metodei clasice tradiţionale, pentru care esenţial este caracterul. Trăsătura
dominantă a portretului călinescian devine un motiv de experiment în sine. Tipicul la G.
Călinescu ia forma epatantă a senzaţionalului şi a paradoxalului. Autorul Enigmei Otiliei, în
pofida viziunii satirice, pare să identifice în personaj o personalitate, aşadar o individualitate
complexă.
Balzacianismul structural al romanului constă în prezentarea unei galerii de tipuri umane
în mediul în care îşi duc existenţa. Personajele din Enigma Otiliei ilustrează şi o complicaţie
interioară străină prozei balzaciene. Călinescu analizează şi psihologiile incerte, „enigmatice”,
care sunt caracterizate printr-un comportament contradictoriu şi reacţii derutante. Întâlnim
personaje anxioase, pe care mediul social ostil le-a obligat să-şi organizeze existenţa într-o
continuă defensivă, personaje ca Otilia, nestructurate complet, supuse unui proces formativ.
Autorul foloseşte o tehnică modernă a relativizării imaginilor, prin reflectarea lor în mai multe
oglinzi, după modelul lui Camil Petrescu. Astfel, în carte apar mai multe Otilii: una tandră,
copilăroasă, lilială, aşa cum o percepe Felix, o alta capricioasă, învăţată cu luxul, femeia precoce
curtată de Pascalopol, a treia, „fe-fetiţa” lui Moş Costache, ascultătoare şi iubitoare, dar şi
„dezmăţata”, „zăpăcita” pe care nu o suportă mătuşa Aglae. Toate aceste imagini ale eroinei au
ceva comun datorită naturii contradictorii a sufletului feminin.
Prin Enigma Otiliei, Călinescu realizează romanul citadin cu cea mai bogată galerie de
caractere din literatura română. Costache Giurgiuveanu este avarul drăgăstos faţă de pupila sa,
Otilia, incapabil însă de a face ceva pentru ea; Stănică Raţiu, ginerele Aglaiei Tulea, este
arivistul intrepid, hotărât să se îmbogăţească printr-o lovitură (îi smulge banii lui Costache,

2
Pompiliu Constantinescu, Scrieri, vol. 2, Editura Pentru Literatură, 1967, p. 215.
provocându-i un atac de apoplexie); Felix e tânărul îndrăgostit labil, care ezită să ia o decizie
fermă; Leonida Pascalopol e bărbatul matur, mărinimos şi altruist, capabil a înţelege capriciile
unei femei (se va căsători cu Otilia, pentru a-i reda apoi libertatea); Simion Tulea e soţul
subordonat soţiei, alienat din rosturile lui; Titi, fiul său, este un apatic rămas prea mult timp sub
tutela maternă; Weismann, colegul lui Felix, este un medic competent, cu simţ practic, în vreme
ce doctorul Vasiliad este un sceptic. La fel de interesantă este şi galeria temperamentelor
feminine: Aglae e femeia voluntară, mama ce îşi nenoroceşte cu autoritatea ei familia; Olimpia,
fiica sa, e nevasta plată, predestinată părăsirii; Aurica e fata invidioasă, care nu se poate mărita şi
Otilia este exponentă a misteriosului şi atrăgătorului etern feminin cu instinct practic.

1. Otilia Mărculescu
Otilia este fata delicată, vivace, inteligentă, spontană, crescută fără griji (deşi este orfană),
alintată, obişnuită să facă numai ce vrea, fără a lua lucrurile în tragic, amatoare de confort, de
lux, mult mai cu „capul pe umeri” decât lasă iniţial impresia, capabilă să judece situaţiile lucid,
imună la romantisme, însă fără a fi insensibilă sau indiferentă, aptă de expansiuni sentimentale
sincere şi de hotărâri riscante, îndrăzneţe. Nebunatică şi optimistă, maternă şi copilăroasă,
imaculată sufleteşte sub aparenta mască a frivolităţii, Otilia se dovedeşte a fi o tânără
fermecătoare.
Farmecul ei reiese din absurditatea comportării, din incongruenţă şi inconsecvenţă, din
indeterminarea caracterologică. Otilia nu încarnează un tip definitiv cristalizat, ci modul cel mai
evanescent al naturii umane: feminitatea. Ea este femeia în stadiul iniţial al conştiinţei de sine,
neplasată încă în condiţia specifică, femeia ca promisiune, ca ideală posibilitate, ca idee în
aşteptarea materiei constituente – ca „enigmă”.
După cum remarcă Paul Georgescu, „Otilia este una dintre cele mai încântătoare prezenţe
feminine din literatura noastră. Aflată la vârsta incertă a Sburătorului, ea este o devenire
graţioasă, un echilibru fragil, între copil şi femeie.”3
Ca eroină realistă modernă, Otilia este tipică pentru categoria tinerelor inteligente, cu
sensibilitate artistică şi atracţie către lux şi călătorii în străinătate. Este o fiinţă lilială, care instigă
prin sinuozitatea reacţiilor şi prin comportamentul imprevizibil. Aflată încă la vârsta
adolescenţei, tânăra parcurge stări diverse şi refuză să accepte schimbările. Tandreţea şi
cochetăria feminină de care Otilia dă dovadă în anumite situaţii alternează cu momentele în care
aceasta ia iniţiativa. Înţelegătoare şi plină de tact în comportamentul său faţă de moş Costache,

3
Paul Georgescu, Polivalenţa necesară, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 111.
însă aparent imună la răutăţile celor din clanul Tulea, ea rămâne enigmatică prin amestecul unui
farmec juvenil cu o maturitate profundă.
Prezenţa Otiliei în roman este o sursă de lumină care topeşte extremităţile şi împrăştie
umbre într-un joc de clar-obscur. Fata este iubită în moduri diferite de toţi bărbaţii: Felix o
iubeşte juvenil, Pascalopol, senzual şi patern, moş Costache, în calitate de tutore. Sub aparenţa
frivolităţii, a cochetăriei, a mirajului luxului şi exoticului se disimulează convingerea fermă a
eroinei că, într-o lume a bărbaţilor, o fată fără zestre nu-şi poate afla un loc accesibil decât prin
lumina frumuseţii, a tinereţii, a spiritului şi sensibilităţii. Cu o intuiţie infailibilă, Otilia se
comportă adecvat fiecărei situaţii, fiecărui om: este copilăroasă şi nebunatică alături de
Pascalopol, tandră şi protectoare cu Felix, veselă, grijulie, generoasă cu moş Costache, dar
ironică şi distantă faţă de clanul Tulea. Astfel se explică diferenţele de percepţie a celor din jur în
legătură cu acest personaj.
În finalul romanului, Otilia transcende graniţele societăţii în care trăieşte, se eliberează
din mrejele care o ţineau prizonieră şi devine stăpâna propriului său destin. Ea tulbură destinele
tuturor bărbaţilor cu care intră în contact, rămânând la fel de intangibilă de la început şi până în
finalul romanului, revelându-se doar fragmentar. Cu toate acestea, rămâne un ideal de feminitate,
care marchează destinul lui Felix şi al tuturor personajelor din roman.

2. Felix Sima
Felix reprezintă omul superior în stare incipientă, care descinde în casa unchiului şi
tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, pentru a-şi canaliza activitatea în îndeplinirea unicului său
ţel: el vine în Bucureşti pentru a urma Facultatea de Medicină, însă nu-l satisface o banală carieră
de medic. Ambiţiile sale ţintesc mult mai sus, tânărul dorind să-şi construiască o carieră
ştiinţifică.
Felix are un temperament echilibrat, cu o înclinaţie înnăscută spre disciplină, care îl apără
de excese. Fiind capabil de a-şi concentra voinţa în direcţia scopurilor bine delimitate, tânărul îşi
pune toată ambiţia în construirea unei cariere universitare strălucite. După ce îşi învinge
timiditatea (orfan, provincial, novice), Felix cunoaşte în Bucureşti sentimentul valorii personale.
Cu timpul, prin autoanaliză, tânărul îşi construieşte caracterul, îşi propune să evite riscul, să fie
prevăzător, să-şi înfăptuiască aspiraţiile prin perseverenţă, să-şi cântărească fiecare acţiune şi să
judece valoarea ei morală. Tânărul urmăreşte gloria, nefiind interesat de moştenirea în a cărei
posesie va intra cât de curând. El nu vrea să agonisească avere, ci să se remarce în domeniul său
de activitate.
 În raport cu celelalte personaje, Felix este un intelectual superior care se situează, de la
bun început, deasupra banalităţii şi a meschinăriei lumii burgheze. El îşi construieşte un cod
moral superior celorlalţi: „Voi căuta să fiu bun cu toată lumea şi modest, şi să-mi fac o educaţie
de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios”. Această lume „fără instinct de rudenie, aprigă” îl îndârjeşte
în lupta sa, dorindu-şi cu orice preţ să iasă din cercul ei strâmt care-l dezgustă.
După cum constată Ion Bălu, prin Felix „G. Călinescu readuce în discuţie problematica
Luceafărului”.4 În viziunea tânărului, un rol deosebit de important în activitatea pe care şi-a ales-
o îl joacă voinţa: „Singura carieră, îşi mărturiseşte gândurile odată, în care, […] un om normal,
cum mă socotesc, poate ajunge în frunte, numai prin voinţă, este aceea ştiinţifică”. El vede în
femeie un partener al propriilor aspiraţii: „Femeia o înţeleg ca tovarăşă a aspiraţiilor mele, ca un
scop în acelaşi timp al tuturor sforţărilor”, îi mărturiseşte Otiliei, iar fata îl înţelege, dar întrevede
şi lipsa de pricepere a lui Felix în ceea ce priveşte femeile, ea putând fi asemuită Cătălinei: „–
Felix, nu cunoşti bine sufletul feminin. O fată admiră un tânăr cu gânduri serioase, dar se
oboseşte şi adesea preferă oamenii mediocri. Are şi ea idealul ei, acela de a plăcea cât e tânără,
de a strânge pe bărbaţi în jurul ei. Un ambiţios e puţin egoist, orice ai zice, şi vrea să facă din
femeie o icoană pentru uzul său personal”.5
În măsura în care Felix Sima devine factorul structurant al materiei epice, Enigma Otiliei
devine un roman al educaţiei sentimentale. Îndrăgostit pentru prima dată cu adevărat, Felix vede
în Otilia mai mult un înger decât o femeie, însă nu-i poate înţelege disponibilitatea afectivă,
frivolităţile nevinovate, neputând concepe căsătoria cu ea decât la modul sacru. Prezenţa Otiliei
reprezintă o criză în pregătirea metodică de viaţă a lui Felix. În aceste condiţii, spiritul său
sistematic, clădit pe anumite convingeri, se răscoală.

3. Costache Giurgiuveanu
Costache este un bătrân zgârcit şi neîncrezător, însă nu lipsit de anumite calităţi morale.
El este, în culori răsăritene, un Moş Goriot care o iubeşte pe fiica sa adoptivă, Otilia, însă ezită să
o adopte legal, aşa cum, în calitatea sa de tutore al orfanului Felix Sima, îi contabilizează corect
veniturile, dar, cu o băgare de seamă sporită de senectute, îi dă pe lună doar o sumă modică de
bani. Zgârcitul apare în literatură ca un personaj infernal şi ridicol. G. Călinescu îl transformă
într-un personaj simpatic, înzestrat cu o energică afecţiune paternă. În ciuda acestei afecţiuni pe
care o poartă, el trăieşte şi deziluzia de a fi înconjurat de o familie hrăpăreaţă.

4
Ion Bălu, G. Călinescu. Eseu despre etapele creaţiei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1970, p. 375.
5
G. Călinescu, Enigma Otiliei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982, pp. 194-195.
 Pompiliu Constantinescu surprinde formidabil patimile şi neputinţa personajului de a
acţiona: „Bătrânul Costache e un ascuns om de afaceri (ca orice veritabil avar) şi capitalizează
banii din pasiunea de a strânge. Singur, cu o fată vitregă, Otilia, pe care n-a adoptat-o, deşi nu e
lipsit de o reală afecţiune pentru ea, bătrânul e cuprins de un dublu egoism, pe măsura înaintării
în vârstă. Pe de-o parte, patima banului; pe de alta, iluzia că viaţa lui se va prelungi la infinit.”6
Costache nu este avarul bolnav, dornic de a colecţiona cât mai mulţi bani, ci este un fel de
variantă a omului singur, supus regulilor care îl domină şi la care nu ar putea renunţa, reguli care
îi şi motivează, de altfel, existenţa.
G. Călinescu realizează prin Costache Giurgiuveanu tipul avarului cu stări contradictorii,
umanizat prin prisma iubirii paterne pe care o manifestă faţă de Otilia. El se distanţează de avarii
clasici ai literaturii, Hagi Tudose al lui Delavrancea şi Harpagon al lui Molière, prin neîntrerupta
încercare de a-şi depăşi condiţia.

4. Aglae Tulea
Aparent bizar, Aglae Tulea reprezintă adevăratul avar al romanului. După cum reiese din
caracterizarea celorlalte personaje, ea este „baba absolută, fără cusur în rău” (Weismann),
„vrăjitoarea”, „vipera” (Stănică), „femeie-tip […] care nu poate fi ocupată decât de un sentiment
deodată” (Pascalopol).
Aglae întruchipează răutatea supremă. Ea nu poate spune o vorbă fără a secreta venin, iar
mimica şi fizionomia sa abundă în răutate. Malignitatea „babei absolute”, flecăreala sa frivolă şi
filosofia meschină reprezintă ipostaze ridicole ale personajului. Femeia acţionează cu o vastă
energie tactică în vederea fericirii odraslelor sale degenerate (Titi şi Aurica), păzind cu ardoarea
unui strateg averea şi moartea fratelui său, Costache Giurgiuveanu.
Aglae e rapace, lacomă, hrăpăreaţă, tot la modul absolut. Ea nu vrea să-şi interneze într-
un sanatoriu soţul bolnav, pe Simion, de teama cheltuielilor, dându-şi astfel în vileag avariţia. Nu
doreşte să-i ofere zestre Olimpiei şi, la jocurile de cărţi, îi cere mereu bani cu împrumut lui
Pascalopol, pe care nu-i restituie niciodată. Femeia exprimă deteriorarea până la absurd a
sentimentului matern, transformat într-o expresie a rudimentarului şi a individualismului extrem.
Viperă cu alţii, Aglae Tulea este, în raport cu progeniturile proprii, o mater familias, gingaşă,
drăgăstoasă, de tip patriarhal, capabilă de orice ferocitate pentru a asigura fericirea odraslelor
sale, revărsându-şi sensibilitatea distributiv asupra lor, în egală măsură cu necesitatea de a-i
ocroti pe fiecare.

6
Pompiliu Constantinescu, Scrieri, vol. 2, Editura Pentru Literatură, 1967, p. 216.
 Creionată în stilul unui personaj comic clasic, Aglae Tulea capătă o notă cinică a
avidităţii sale, prin absenţa eticii şi prin ideea de elementaritate biologică pe care o concepe
structura sa morală.

5. Stănică Raţiu
Stănică Raţiu poate fi catalogat drept cel mai complex caracter al romanului. Avocat de
meserie, el este tipul jovial, de escroc sentimental, intermediar interlop şi intrigant, afacerist
suspect, arivist aprig, lipsit de scrupule. Colportor de veşti imaginare, scornite din interes şi din
pretenţia de a fi la curent cu tot ce e nou, falsificator de situaţii şi profitor de pe urma tuturor,
Stănică e plămădit din pasta lui Dinu Păturică din Ciocoii vechi şi noi şi din cea a lui Pârgu din
Craii de Curtea-Veche. Pe de altă parte, el acaparează savoarea caragialiană a tipului, fiind un
Mitică autentic, un Caţavencu al ideii de paternitate, întrucât se complace într-o uimitoare
impostură.
Psihologia lui Stănică Raţiu este mult mai complicată decât a celorlalte personaje din
roman. Astfel, potrivit lui D. Micu, Stănică este „pişicher, lichea, puşlama, coţcar, canalie,
pehlivan. Este, mai concret vorbind, insul băgăreţ, insistent, insolent, nesimţit, linguşitor, tapeur,
iscoditor, scotocitor şi şterpelitor, delator, intrigant, mincinos, panicard, ascultător pe la uşi, gură
spartă, confident nedorit, javră, bârfitor, calomniator, minte isteaţă, descurcăreaţă, inventivă,
imaginativă şi, mai ales, combinativă, angajată în serviciul unui caracter instabil, fluşturatic; ins,
în fine, de o totală neseriozitate, fără niciun Dumnezeu, ale cărui vorbe mari, rostite cu emfază,
nu valorează o ceapă degerată […] nu un demon, totuşi, un duh al răului incurabil, ca Pârgu, ci
mai curând o secătură voioasă, volubilă, chiar simpatică, în felul ei, până la un punct, un escroc
de tipul Lică Trubadurul”7.
Jovialul avocat se distinge în clanul Tulea prin abilitatea sa superioară, atât în ceea ce
priveşte strategia sa teoretică, cât şi în manipulaţiile practice. Volubilitatea personajului atinge o
asemenea intensitate, încât ridică arta de a trivializa orice lucru, de a-l umfla fantastic la o
adevărată perfecţiune. În materie de demagogie şi versatilitate, Stănică are geniu. Nu glumeşte
deloc când spune: „He, he, Stănică e profund, degeaba încercaţi dumneavoastră să-l luaţi peste
picior”. Alături de Pascalopol şi de Costache Giurgiuveanu, Stănică Raţiu întregeşte galeria celor
mai realizate personaje din roman, rămânând în literatura noastră drept unul dintre cei mai
reprezentativi eroi ai tipologiei pe care o ilustrează.
Romanul a fost îndelung comentat de critici, care l-au întâmpinat cu căldură încă de la
prima apariţie. Pompiliu Constantinescu, de exemplu, realizează cea mai amplă cronică a

7
Dumitru Micu, G. Călinescu. Între Apollo şi Dionysos, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 527.
romanului, în care, menţionează el, Călinescu se afirmă „ca un excepţional creator epic, lunga sa
povestire degajând clar, conturat şi cu subtile nuanţe, în acelaşi timp, o serie de tipuri psihologice
de o reală viabilitate în ficţiune.” În ceea ce priveşte personajele, pe Stănică, „colportor de veşti
imaginare”, îl plasează în categoria profitorilor caragialieni, asociindu-l lui Pîrgu din Craii de
Curtea-Veche. Pascalopol este „un personagiu nou în romanul nostru”, judecat prin prisma
conduitei şi a „poeziei sentimentelor”. Otilia, cea care evoluează între adolescentul Felix şi
maturul Pascalopol, apare, în concepţia criticului, „învăluită într-un subtil nimb poetic” şi
participă, în acelaşi timp, la un „profund realism”. Acestea fiind spuse, criticul conchide astfel:
„Romanul d-lui Călinescu este unul din cele mai bune romane din ultima vreme. De o
construcţie sigură, cu o intuiţie socială şi psihologică de solid realism, de un adevăr sufletesc
adânc şi de nuanţe sufleteşti revelatoare – Enigma Otiliei se clasează printre operele de întâia
mână ale epicei noastre urbane”8.
Potrivit lui Ov. S. Crohmălniceanu, „cu Enigma Otiliei programul clasicizant apare mai
clar. Ca metodă de lucru, romanul adoptă pe cea a lui Balzac […] Majoritatea eroilor înaintează
către mobilurile vieţii lor cu o încordare a voinţei tipic balzaciană; ea face din Stănică Raţiu un
Rastignac şi din moş Costache Giurgiuveanu, un Gobsek.”9
Ion Negoiţescu vede în Enigma Otiliei un roman comic: „Dându-ţi impresia unei jucării
perfecte, de şuruburi şi arcuri, care de la prima declanşare a mecanismului merge ca un
ceasornic, epicul apare aici prea pur, prea tehnic, fără altă motivaţie decât gratuitatea sa estetică
prea evidentă.”10
Gheorghe Crăciun, în Istoria dialectică a literaturii române, subliniază faptul că autorul
Enigmei Otiliei „realizează concomitent tipuri şi individualităţi. Aproape toate personajele
ilustrează tipologii, cu două excepţii: Pascalopol şi Otilia. Pe Leonida Pascalopol îl unicizează
strania dragoste pentru Otilia, despre care spune: «…n-am prea stat ca să disting ce e patern şi ce
e viril în dragostea mea». Otilia e mai mult un simbol al feminităţii decât un personaj. Eterică,
sensibilă, capricioasă, este totuşi matură, având un mod filosofic de a-i privi pe oameni şi de a
observa viaţa, societatea. Şi ea, şi Felix sunt martorii răutăţii şi ai lăcomiei umane.”11
Eugen Simion nu se abate nici el de la a da o interpretare romanului, afirmând că
„Enigma Otiliei este un roman solid de caractere, un roman clasic (în sensul definiţiei date de
prozator clasicismului), cu o tipologie memorabilă şi situaţii, replici ce au intrat în limbajul
comun. Nu s-a învechit în niciun chip, chiar dacă, între timp, tehnicile romaneşti s-au schimbat

8
Pompiliu Constantinescu, Scrieri, vol. 2, Editura Pentru Literatură, 1967, pp. 215-218.
9
Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti,
1972, pp. 548-550.
10
Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, pp. 184-185.
11
Gheorghe Crăciun, Istoria dialectică a literaturii române, Editura Magister, Chişinău, 1997, pp. 415-418.
de câteva ori… Stănică Raţiu, Costache Giurgiuveanu, Pascalopol, Aglae Tulea, Aurica – fata
nemăritată în veşnică expediţie conjugală – se ţin minte şi au devenit puncte de referinţă în
tipologia românească.”12
Prin intermediul acestui roman, G. Călinescu duce la perfecţiune arta portretului în
literatura noastră, îmbogăţind-o, în context universal, cu note proprii, originale. Personajele sale
sunt modelate după tiparele timpului în care trăiesc, iar materia lor psihică a luat forma unei
anumite societăţi, unui anumit stadiu de civilizaţie. Ironizând discret bovarismele lui Felix Sima,
umanizându-l pe moş Costache prin slăbiciunea pentru „fe-fetiţa” lui, atenuând mitocănia
clanului Tulea prin rafinamentul lui Leonida Pascalopol, lăsând deschisă poarta către prezumţia
de „profunzime” pentru Stănică Raţiu şi, în special, refuzând să-şi exercite prerogativele
omniscienţei în analiza Otiliei, naratorul păstrează în marginile verosimilului profilul psihologic
al unora dintre personajele sale.
Prin tipologiile create, G. Călinescu zugrăveşte un roman de o reală complexitate,
conferindu-i formă şi culoare, lumină şi mister. El transformă personajele aparent anodine în
caractere excepţionale, realizând astfel un roman de un impact emoţional frapant, de un tragism
sfâşietor, un comic copleşitor, o capodoperă înălţată la rang de artă.

12
Eugen Simion, Prefaţă la G. Călinescu, Enigma Otiliei, Editura Litera, Bucureşti, 2010, pp. 20-24.
 Bibliografie:
1. Bălu, Ion, G. Călinescu. Eseu despre etapele creaţiei, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1970.
2. Călinescu, George, Enigma Otiliei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982.
3. Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, Vol. 2, Editura Pentru Literatură, 1967.
4. Crăciun, Gheorghe, Istoria dialectică a literaturii române, Editura Magister, Chişinău,
1997.
5. Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, Vol. I,
Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
6. Georgescu, Paul, Polivalenţa necesară, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967.
7. Micu, Dumitru, G. Călinescu, între Apollo şi Dionysos, Editura Minerva, Bucureşti,
1979.
8. Negoiţescu, Ion, Istoria literaturii române, Vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1991.
9. Simion, Eugen, Prefaţă la G. Călinescu, Enigma Otiliei, Editura Litera, Bucureşti, 2010.