Sunteți pe pagina 1din 13

UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA

VETERINA BUCURESTI
FACULTATEA DE IMBUNATATIRI FUNCIARE SI INGINERIA
MEDIULUI
MASTER: MANAGEMENTUL INVESTITIEI IN ECOSISTEME
ANUL II

PROIECT
REPARAREA DAUNELOR ECOLOGICE

Coordonator Științific MASTERAND


GHEORGHE AURELIAN PREDA ELENA-CATALINA

București – 2020

1
Contents
I. DAUNA ECOLOGICA ................................................................................... 3
1.1. Evaluarea daunelor ecologice .................................................................... 5
1.2. Repararea daunelor ecologice .................................................................... 5
II. REGIMUL GENERAL AL RASPUNDERII DE MEDIU – PREJUDICIUL
ECOLOGIC ........................................................................................................... 6
2.1. Conditii cerute pentru repararea prejudiciului ............................................ 7
III. RASPUNDEREA CIVILA PENTRU DAUNA ECOLOGICA .................... 8
3.1. Raspunderea pentru culpa .......................................................................... 8
3.2. Raspunderea fara culpa .............................................................................. 9
3.3. Art. 1349 din Codul Civil - Raspunderea delictuala ..................................10
3.4. Art. 1357 din Codul Civil – Conditiile raspunderii ...................................11
3.5. Art. 1358 din Codul Civil - Criterii particulare de apreciere a vinovatiei ..11
3.6. Art. 1359 din Codul Civil - Repararea prejudiciului constând în vătămarea
unui interes ........................................................................................................11
IV. ELEMENTELE RASPUNDERII CIVILE DE MEDIU ...............................11
4.1. Fapta ilicita ...............................................................................................12

2
I. DAUNA ECOLOGICA
Termenul şi, mai ales, noţiunea de daune ecologice au fost utilizate pentru
prima dată de Michel Dexpaux, pentru a sublinia particularităţiile prejudiciilor
indirecte, rezultate din atingerile aduse calităţii mediului .

Datorită unităţii şi interdependenţei fenomenelor ecologice, vătămările aduse


unui element natural (apă , aer, de exemplu) se propagă şi influenţează, sub o
formă sau alta, şi asupra altor componente ale mediului (sol, floră etc.). Pornind de
la aceste particularităţii ale mediului, dauna ecologică este considerată în general, a
fi acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem şi care,
datorită caracterului său indirect şi difuz, nu permite constituirea unui drept la
reparaţie .

Definirea noţiunii de pagubă este deosebit de importantă întrucât ea


condiţionează întinderea reparaţiei, desfăşurarea acţiunilor de restaurare şi deci
sumele necesare finanţării prin legăturile căii contencioase.

Întrucât calitatea mediului este un element al patrimoniului, repararea


prejudiciului trece prin reconstrucţia acestuia în ceea ce a fost vătămat şi amputat.
Aerul, apa, solul, peisajul sunt elemente ale acestui patrimoniu; dar trebuie să le
adăugăm şi esteticul, confortul (zgomotul şi bruiajul undelor constituie poluării) şi,
bineînţeles, sănătatea .

Deşi în privinţa naturii şi întinderii sale în doctrină există unele controverse,


în realitate problema centrală rămîne aceea de a ştii dacă victima unei asemenea
daune este omul sau mediul său. În funcţie de răspunsul dat se conturează în fapt şi
concepţia asupra naturii şi întinderii daunei ecologice. Aceasta presupune, în
prealabil, determinarea statutului juridic al elementelor (naturale ori artificiale)
care constituie mediul pentru a stabili dacă sunt sau nu bunuri protejate din punct
de vedere juridic. Astfel, într-o primă rezolvare dauna ecologică este cea cauzată
persoanelor şi bunurilor de către mediul în care trăiesc , ori prejudiciul cauzat prin
intermediul mediului natural. Acesta poate rezulta dintr-o poluare a aerului apei ori
solului, dintr-o perturbare acustică etc.

După cum se poate observa, într-o asemenea viziune mediul este considerat
ca fiind cauza, iar nu victima daunelor. Legată în mod evident de teoria tulburărilor
de vecinătate, această poziţie apreciază că între poluare şi sursele tradiţionale de

3
vecinatate nu există decât o diferenţă de grad, constând în amploarea consecinţelor
şi caracterul ireversibil al degradării mediului. Prejudiciul ecologic s-ar caracteriza
prin aceea că interesele afectate printr-un intermediar natural nu sunt decât în mod
indirect şi colectiv ; în consecinţă repararea nu poate să fie asigurată decât
imperfect pe calea dreptului clasic, care presupune leziunea unor interese clar
identificate .

În replică, anumiţi autori consideră dauna ecologică drept vătămare adusă de


către om mediului .Dar şi aici punctele de vedere trebuie nuanţate. Astfel, în
esenţă, dauna ecologică este asimilată daunei produse prin poluare şi se consideră
că vizează toate domeniile care contribuie la degradarea factorilor naturali ; dacă
paguba afectează în primul rând aerul, apa ori natura, ea interesează întrucât aceste
elemente sunt utilizate de om şi el suportă repercursiunile . În consecinţă, această
responsabilitate prin ricoşeu ce caracterizează paguba ecologică nu se conturează
decât dacă considerăm că victime sunt nu numai cei care suferă un prejudiciu
direct (în privinţa bunurilor sau persoanelor) ci şi ansamblul colectivităţii care are
interesul de a salva patrimoniul ecologic. Printr-o mai mare generalizare,
P.Caballero ajunge la următoarea definiţie: constituie daună orice pagubă
cauzată direct mediului, considerată ca independentă de repercursiunile sale
asupra persoanelor şi bunurilor. Alţi autori introduc o distincţie între daunele
prin poluare, care sunt suportate de patrimonii identificabile şi particulari şi daune
ecologice propriu – zise, suportate de mediul natural în elementele sale neapropiate
sau inapropiate şi afectând echilibrul ecologic în calitate de patrimoniu colectiv.
Frecvent, acelaşi accident antrenează ambele tipuri de daune .

In anul 2016 au avut loc


mari daune ecologice in
Oceanul Pacific din cauza
unei devarsari de petrol,
contaminand o padure de
mangrove. Cadavre de pesti,
crabi si testoase si-au facut
aparitia in intreaga zona
afectata.

4
1.1. Evaluarea daunelor ecologice
O problemă deosebit de dificilă (cel puţin pentru actuala etapă de dezvoltare a
ştiinţelor) şi cu importante semnificaţii pentru stabilirea răspunderii civile o
reprezintă evaluarea pagubelor ecologice. În acest sens, se ridică o serie de
întrebări, unele aproape fără răspuns: se pot cuantifica unele aspecte care par
inevaluabile? Nu e periculos să includem în sfera mărfurilor elemente care exprimă
viaţa şi nu creaţia umană? A evalua pagubele aduse naturii nu înseamnă, oare, a
intervani în chiar logica patrimonializării şi deci a gestiunii, chiar dacă unii
consideră că este nevoie mai ales de abţinere?

Asfel, au fost reţinute patru metode principale:

a) calcularea valorii de înlocuire a organismelor marine distruse ;


b) evaluarea costului reducerii la starea anterioară
c) recurgerea la o evaluare forfetară ;
d) evaluarea costului compensaţiei prin restaurarea unei suprafeţe de
mărime echivalente în vecinătatea zonei poluante .

Evaluarea forfetară a unei pagube prezintă o serie de avantaje: simplicitate şi


costul redus de negociere, previzibilitatea şi securitatea, face mai facil recursul la
asigurare; în acelaşi timp, introduce o mare ridigitate, greutăţi tehnice în elaborarea
baremurilor etc.

1.2. Repararea daunelor ecologice


De regulă, repararea pagubelor ecologice nu poate fi asigurată dacât incomplet
şi imperfect din diferite motive: fie deoarece prejudiciul nu este reparabil în natură,
ori că este atât de diluat încât nici o reparaţie nu este previzibilă sau că sursa este
prea imprecisă pentru a identifica autorul .

De aceea, repararea pagubei ecologice presupune, ca probleme preliminare,


determinarea responsabilului şi identificarea victimei şi alegerea modului de
reparare

5
II. REGIMUL GENERAL AL RASPUNDERII DE MEDIU –
PREJUDICIUL ECOLOGIC
Prin ordonanţă de urgenţă nr.68/2007 privind raspunderea de mediu pentru
prejudiciul ecologic se completează cadrul legislativ naţional stabilit de Codul
civil. Cartea a III-a, Titlul III, Cap.V - Despre delicte si cvasi-delicte, care
reprezintă cadrul general de reglementare al răspunderii civile delictuale.

Este general acceptat de doctrină că prevederile din Codul civil mai sus
menţionat stabilesc elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, şi
anume:

- faptă cauzatoare de prejudicii;


- existenţa unui prejudiciu (care poate fi material sau moral);
- legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu;
- vinovăţia persoanei responsabile de producerea faptei;

În stabilirea regimului răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului s-a


pornit tot de la răspunderea civilă delictuală. Însă, s-a constatat că este foarte greu
de stabilit şi dovedit vinovăţia persoanei responsabile întrucât activitatea
desfăşurată de aceasta este o activitate legală, utilă din punct de vedere social. Spre
deosebire de răspunderea civilă delictuală, răspunderea pentru prejudicii cauzate
mediului se bazează pe risc şi anume riscul pe care activitatea respectivă îl
reprezintă pentru mediu. Aşadar, persoana care desfaşoară o activitate care produce
un prejudiciu asupra mediului răspunde indiferent de vinovăţia sa, adică indiferent
dacă a acţionat cu intenţie sau culpă.

În consecinţă, răspunderea pentru prejudicii asupra mediului este o formă a


răspunderii civile, fiind obiectivă, bazată pe risc, iar elementele sale constitutive
sunt:

- faptă cauzatoare de prejudicii;


- existenţa unui prejudiciu;
- legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005 privind protecţia mediului, aprobată cu


modificări şi completări de Legea nr.265/2006, a pus bazele elaborării şi adoptării
unei reglementări specifice pentru prejudicii aduse mediului. Prin urmare, având în
vedere particularităţile specifice ale răspunderii de mediu faţă de răspunderea civila
6
delictuală clasică, subiectivă, precum şi prevederile legislaţiei din domeniul
protecţiei mediului, este necesară completarea cadrului legal existent cu un act
normativ care să asigure o reglementare unitară şi distinctă a prejudiciului de
mediu. Aşadar, prezentul instrument juridic vine în întâmpinarea acestor cerinţe,
prin transpunerea prevederilor Directivei nr.2004/35/CE a Parlamentului European
şi a Consiliului privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea
prejudiciului.

Dauna ecologică este îndeobşte un prejudiciu colectiv, mai ales datorită


cauzelor sale (pluralitate de autori, dezvoltare industrială, concentrare urbană etc.)
şi efectelor (costurilor sociale).

2.1. Conditii cerute pentru repararea prejudiciului


Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite unele
condiţii, şi anume: să fie cert şi să nu fi fost reparat încă

1. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa


existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.

Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data
când se pretinde repararea lui .

Este, de asemenea, cert prejudiciul viitor care, deşi nu s-a produs încă este
sigur că se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de evaluare .

2. Condiţia ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă .

Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale are drept scop să înlăture


integral efectele faptei ilicite, iar nu să constituie o sursă de dobândire a unor
venituri suplimentare, în plus faţă de paguba suferită .

De regulă, cel care trebuie să acopere prejudiciile cauzate este cel care a săvărşit
fapta ilicită .

7
III. RASPUNDEREA CIVILA PENTRU DAUNA ECOLOGICA

3.1. Raspunderea pentru culpa


După acest regim clasic, rar aplicabil în materie de răspundere pentru pagubele
produse mediului, victima nu va putea obţine repararea decât dacă probează culpa
făptuitorului, în condiţiile art. 998 şi următoarele din Codul Civil .

Reclamantul va trebui să facă proba că I s-a cauzat un prejudiciu real direct şi


personal; de asemenea, este necesară stabilirea culpei autorului faptei a
cuantumului prejudiciului, precum şi legătura dintre faptă şi pagubă.

În situaţia în care paguba este produsă prin nerespectarea unor dispoziţii legale,
simpla încălcare constituie o culpă care angajează responsabilitatea autorului său .

De remarcat, că în materia prejudiciilor cauzate prin poluare proba este deosebit


de dificil de făcut, datorită naturii diverse a pagubelor care se pot produce şi
dificultăţii de stabilire exactă a întinderii lor .

Particularităţii prezintă şi repararea prejudiciului cauzat; obiectul plăţii îl poate


constitui o despăgubire , o depoluare (cheltuieli pentru prevenirea, combaterea sau
reducerea poluării) sau o reparare în natură, modificarea instalaţiilor sau realizarea
unei staţii de epurare, schimbarea regimului de exploatare (de exemplu, prescrierea
cerinţei ca activitatea să nu se desfăşoare decât noaptea etc.) .

În privinţa acestei probleme există opinia că în materie ecologică fundamentul


răspunderii civile este unul exclusiv subiectiv, constând într-o acţiune sau omisiune
a subiecţilor de drept cărora li s-a impus anumite obligaţii legale – prin acte
normative speciale – pe care aceştia le încalcă în cadrul reglementării capacităţii
juridice ecologice .

O asemenea poziţie este criticabilă pe considerentul că pagubele ecologice pot


să existe şi ca urmare a viciului ascuns al lucrului, fie că acesta este un mijloc de
producţie sau chiar o instalaţie specială de prevenire a poluării, de care persoanele
juridice ce le folosesc nu au cunoştinţă. Ca atare, va fi exclusă o răspundere civilă
pentru dauna ecologică, acolo unde ea nu este o urmare a unor încălcări ale
reglementărilor speciale derivând din obligaţiile ecologice. În această situaţie va
opera o răspundere obiectivă şi nu subiectivă, întrunită pe baza art .1000 alin .1 din
Codul Civil .

8
3.2. Raspunderea fara culpa
Expresia “răspunderea“ lucrurilor trebuie precizată dintr-un început, în sensul
că nu va exista în mod necesar o răspundere de câte ori un lucru intervine în
realizarea unei pagube . Ea intervine numai atunci când un lucru este la originea
unei pagube şi responsabilul răspunde ca şi când paguba ar fi cauzată de un lucru,
aceasta nu va fi luată în considerare decât într-un asemenea sistem de răspundere ,
expres reglementat de lege .

Deosebit de interesantă apare, în acest sens, problema de a şti dacă în temeiul


art . 1000 alin 1 din Codul Civil, poate fi angajată răspunderea, pentru daune
ecologice , în calitate de paznic (deţinător al pazei juridice), a persoanei fizice sau
juridice care are lucru în serviciul său, putând exercita asupra lui o putere
independentă de orientare şi control, care îi permitea să ferească pe alţii de daunele
produse de lucru de sub paza sa .

În această ipoteză, paznicul lucrului este direct responsabil de paguba pe care


acesta o poate genera . Dauna trebuie să provină din fapta lucrului .

Pentru aplicarea art.1000 alin .1 din Codul civil, lucrul neînsufleţit trebuie să fie
cauza pagubei; dar din momentul în care s-a stabilit că el a contribuit la realizarea
pagubei, este prezumat a fi cauza generatoare în afară de cazul în care paznicul a
făcut proba contrară. Acest sistem favorabil victimei, întrucât creează o prezumţie
de responsabilitate în sarcina autorului pagubei, conţine şi o posibilitate de
evaziune: caracterul imprevizibil ori inevitabil al daunei care, în această ipoteză,
exonerează autorul de obligaţia de a indemniza.

În revanşă, recurgerea la art.1000 alin 1 din Codul civil permite victimelor


pagubei de a cere răspunderea in solidum a diferiţilor intervenienţi în realizarea
daunei . Această obligaţie solidară pleacă de la ideea că dauna are o dublă origine:
rolul jucat de propietarul locului de unde emană dauna şi lucrul care este la
originea pagubei .

Se observă deci că, dacă regimurile juridice sunt distincte în privinţa


fundamentului, ele se reunesc în ceea ce priveşte efectele, întrucât tind spre o cât
mai bună indemnizare a victimelor.

Se consideră că răspunderea civilă pentru cauze ecologice foarte rar îşi putea
găsi fundamentul pentru fapta lucrului .
9
Este bizar să se considere, de exemplu, că fumul sau mirosurile sunt fapta
lucrului aflat sub paza judiciară a propietarului unităţilor industriale .

În altă ordine de idei şi în acest caz s-ar extinde aplicaţia unui text de lege
atribuindu-i sens şi finalităţi la care leguitorul nici nu s-a putut gîndi la data
edictării. Din acest punct de vedere nici practica judiciară nu s-a cristelizat într-o
soluţie fermă datorită şi complexităţii pe care le prezintă răspunderea pentru daune
ecologice .

Pe de altă parte, în condiţiile în care o interpretare unanim acceptată cu


privire la alin 1al art. 1000 din Codul civil – unii vizând în el o răspundere bazată
pe culpă, iar alţii un caz de răspundere pentru risc, fapta lucrului ca fundament al
răspunderii civile în domeniu este pusă sub semnul întrebării .

O serie de reticenţe ale judecătorului de a fonda responsabilitatea pentru


poluare pe aceste baze pot apărea şi pentru faptul că ar fi (cel puţin pentru etapa
actuală) un regim prea favorabil pentru victime (pentru că nu ar presupune nici
culpă, nici inconveniente anormale de vecinătate).

În ciuda unor asemenea inconveniente, se consideră necesară, uneori,ca un


asemenea fundament ar putea fi invocat în cazul pagubelor produse prin poluări
accidentale .

Referitor la situaţia din dreptul nostru, în condiţiile intrării în vigoare a Legii


nr. 137 /1995 a protecţiei mediului, s-a instituit un regim special al răspunderii
pentru prejudiciu provocat mediului, derogator de la cel al dreptului comun, stabilit
de Codul civil .

3.3. Art. 1349 din Codul Civil - Raspunderea delictuala


(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile
ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate
prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare
prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza
sa, precum și de ruina edificiului.

10
(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se
stabilește prin lege specială.
3.4. Art. 1357 din Codul Civil – Conditiile raspunderii
(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu
vinovăție, este obligat să îl repare.
(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

3.5. Art. 1358 din Codul Civil - Criterii particulare de apreciere a vinovatiei
Pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s-a produs
prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum și, dacă este cazul, de
faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei
întreprinderi
3.6. Art. 1359 din Codul Civil - Repararea prejudiciului constând în
vătămarea unui interes
Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este
urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios
și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv

IV. ELEMENTELE RASPUNDERII CIVILE DE MEDIU


Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie să fie întrunite următoarele
elemente:

• să se fi savârşit o faptă cu caracter ilicit ;


• să existe un prejudiciu ;
• între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate;
• culpa autorului faptei ilicite;
• în momentul săvîrşirii faptei, autorul să fi avut capacitatea delictuală.

Aceste elemente se cer a fi întrunite nu numai când se răspunderea este


pentru fapta proprie, ci şi atunci când se răspunde pentru fapta altuia sau pentru
prejudiciile cauzate de lucruri şi animale .

În ceea ce priveşte elementele constitutive clasice ale oricărei situaţii de


răspundere, menţionate mai sus, în domeniul protecţiei mediului natural, instituţia
răspunderii prezintă unele particularităţii.

11
În ceea ce priveşte cauzele care duc la înlăturarea caracterului ilicit al faptei
din dreptul civil şi anume: starea de legitimă apărare, starea de necesitate,
îndeplinirea unei îndatoriri de serviciu, consimţămîntul victimei, forţă majoră şi
cazul fortuit şi într-o oarecare măsură exercitarea unui drept, atunci când fapta este
în legătură sau are drept consecinţă prejudicierea unor factori de mediu sau a
mediului înconjurător în ansablul său credem, că în principiu, numai starea de
necesitate poate fi luată uneori în consideraţie .

Nu se consideră în stare de necesitate persoana care în momentul când a


săvârşit fapta şi-a dat seama că va cauza urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar
fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat . De exemplu, în caz de inundaţie,
se scot produsele şi substanţele toxice periculoase din depozitul special amenajat,
ameninţat de inundaţie şi se depun pe un teren (cultivat sau nu), creând astfel
posibilitatea sustragerii sau împrăştierii lor, a producerii riscului de intoxicaţii la
om sau la animale precum şi poluarea mediului înconjurător. Sau , în cadrul
aceluiaşi exemplu, cu acelaşi mijloc de transport cu care s-au scos substanţele
toxice periculoase din depozit, se transportă pentru a fi salvate persoane, alimente,
animale sau diferite materiale . Existând pericolul de contaminare, prejudiciul este
mai mare decît în cazul în care s-ar fi lăsat ca depozitul să fie luat de viitură.
Consecinţele acţiunii de înlăturare a pericolului sunt înaceastă situaţie mai grave
decât acelea pe care le-ar fi provocat pericolul însuşi (poluarea apei), iar persoana
care şi-ar fi putut da seama de aceste urmări, nu se poate considera în stare de
necesitate .

Deci, fapta persoanei chiar dacă în multe situaţii de stare de necesitate


trebuie socotită licită, nu poate exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat
mediului înconjurător.

4.1. Fapta ilicita


Prin fapta ilicită înţelegem acţiunea sau inacţiunea contrară legii care are ca
rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

În afară de răspunderea pentru fapta proprie (art. 998–999), prin art. 1000–1002
C. civ. se instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru fapta ilicită
săvârşită de o altă persoană (art. 1000), răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucrurile ori animalele aflate în paza juridică a unor persoane (art.1000 alin.1 şi

12
art.1001), precum şi răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin
ruina unor construcţii care îi aparţin (art.1002}.

Fapta ilicită care dă naştere raportului juridic de răspundere, potrivit unei


terminologii consacrate şi tradiţionale, poartă denumirile de “delict“ şi de
“cvasidelict“. Este motivul pentru care, pornind de la termenul de delict
răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite extracontractuale se
numeşte delictuală.

Codul civil distinge delictul civil de cvasidelict. Delictul este o faptă ilicită
săvârşită cu intenţie, adică prin dol (art.993). Cvasidelictul este o faptă ilicită
săvârşită din culpă propriu-zisă, adică prin imprudenţă sau neglijenţă (art.999).

Această distincţie este cu totul lipsită de interes sau persoana răspunzătoare este
obligată la repararea integrală a prejudiciului. De aceea, împărtăşim punctul de
vedere al doctrinei juridice potrivit căreia gruparea faptelor ilicite în delicte şi
cvasidelicte este inutilă.

În consecinţă, se poate spune că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii


declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia
civilă de reparare a prejudiciului cauzat.

Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o parte


componentă a răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele sale.

13