Când începe să le pese copiilor de

părerile celorlalți?

Aș vrea să vă concentrați asupra a ceea ce purtați în acest moment. Am o

întrebare profundă și filozofică pentru voi. De ce nu purtăm cu toții niște pijamale
confortabile?

Ei bine, sunt psiholog și nu cititoare de gânduri, deși mulți oameni cred că e

același lucru. Pot să pariez că răspunsul vostru este acesta: „Nu ar trebui să port
pijamale în public.” „Nu vreau ca lumea să creadă că sunt un leneș.” Faptul că
noi toți am ales să purtăm haine business casual, în locul perechii preferate de
pantaloni de trening, nu e o coincidență. Aceasta dezvăluie două caracteristici
umane care ne definesc.

Prima e că suntem conștienți de ceea ce apreciază ceilalți oameni, de ceea ce

vor aproba sau dezaproba, cum ar fi să nu porți pijamale într-un astfel de
context. A doua e că aceste informații ne ghidează comportamentul. Spre
deosebire de alte specii, oamenii își adaptează comportamentul în prezența
altora pentru a obține aprobare. Petrecem timp prețios pentru a ne machia,
pentru a alege poza potrivită, filtrul de Instagram, și formulăm idei care vor
schimba, fără îndoială, lumea folosind în jur de 140 de caractere. Preocuparea
legată de modul în care ne evaluează alți oameni este o parte importantă din
firea umană. Cu toate astea, în ciuda acestei mari trăsături umane, știm relativ
puțin despre când și cum încep să ne preocupe opiniile altora.

Este o întrebare importantă care necesită multe studii. Primul pas pentru a
înțelege această întrebare e să investigăm momentul din timpul dezvoltării în
care devenim sensibili la părerile celorlalți. Am petrecut ultimii patru ani la
Universitatea Emory cercetând modul în care un copil care umblă liniștit în
scutece printr-un magazin devine un adult care se teme să vorbească în public
de frica de a nu fi judecat negativ.

De obicei, oamenii mă întreabă: „Cum examinezi această problemă, mai exact?

Bebelușii nu pot vorbi, nu?” Ei bine, dacă soțul meu ar fi aici acum, v-ar spune că
am intervievat bebelușii, pentru a nu dezvălui faptul că soția sa face experimente
pe copii.
În realitate, creez experimente pentru copii, de obicei sub formă de jocuri.
Psihologul în dezvoltare umană, Dr. Philippe Rochat, și cu mine am conceput un
„joc” numit „The Robot Task” pentru a descoperi momentul în care copiii încep să
fie sensibili la părerile altora. Mai exact, jocul surprinde momentul în care copiii,
ca și adulții, își modifică strategic comportamentul atunci când sunt observați.

Le-am arătat bebelușilor cu vârste cuprinse între 14 și 24 de luni cum să activeze

un robot de jucărie, și am atribuit o valoare pozitivă, spunând „Ce grozav!” sau o
valoare negativă „Oh, oh! Ups, oh nu!” după ce am apăsat telecomanda. În urma
acestei demonstrații, i-am invitat pe bebeluși să se joace cu telecomanda, iar
apoi i-am observat, sau m-am prefăcut că citesc o revistă.

Ideea era că, dacă până la 24 de luni, bebelușii sunt într-adevăr sensibili la
părerile altora, comportamentul lor de a apăsa butonul ar fi influențat nu numai
prin faptul că sunt sau nu observați, dar și prin valorile exprimate de către
examinator privind apăsarea telecomenzii.

De exemplu, ne-am fi așteptat ca bebelușii să se joace mai mult cu telecomanda

pozitivă atunci când erau observați, iar apoi să aleagă telecomanda negativă
când nimeni nu se uita la ei.

Pentru a surprinde acest fenomen, am creat trei variante ale

studiului. Prima explorează comportamentul bebelușilor folosind o jucărie nouă
fără a atribui valori sau instrucțiuni. Le-am arătat bebelușilor cum să activeze
robotul de jucărie, dar nu am atribuit nicio valoare, și nici nu le-am spus că se pot
juca cu telecomanda, oferindu-le o situație ambiguă.

În a doua am încorporat cele două valori, una pozitivă și una negativă. În ultima
variantă, am avut doi examinatori și o telecomandă. Un examinator apăsând
telecomanda, a exprimat o valoare negativă spunând: „Oh nu, jucăria s-a
mișcat,” în timp ce celălalt examinator a exprimat o valoare pozitivă: „Ura, jucăria
s-a mișcat.”

Așa cum sugerează datele, comportamentul copiilor în apăsarea butonului a fost

într-adevăr influențat de valorile și de instrucțiunile examinatorului. În primul
studiu, copiii nu știau că ar fi putut fi evaluat în mod pozitiv sau negativ așa că
urmau cea mai sigură cale și așteptau să mă întorc pentru a apăsa telecomanda.
Copiii din al doilea studiu au ales să apese telecomanda pozitivă atunci când mă
uitam la ei, dar când mă întorceam cu spatele, luau imediat telecomanda
negativă și începeau să se joace cu ea.

Într-un studiu de control, în care am eliminat diferitele valori ale telecomenzilor

spunând doar „Oh, uau” după apăsarea oricărei telecomenzi, comportamentul
copiilor nu se schimba în funcție de condiții, sugerând faptul că valorile pe care
le-am dat celor două telecomenzi ghidau comportamentul în studiul anterior.

În cele din urmă, copiii din al treilea studiu au ales să apese telecomanda când
examinatorul care exprimase o valoare pozitivă se uita la ei, spre deosebire de
cel care exprimase o valoare negativă. Nu întâmplător, în jurul acestei vârste
copiii încep să se rușineze în situații care ar putea provoca o evaluare negativă,
ca atunci când se privesc în oglindă și observă un semn pe nas. În cazul
adulților, atunci când au spanac între dinți.

Ce putem spune bazându-ne pe aceste descoperiri? Pe lângă faptul că bebelușii

sunt foarte, foarte vicleni.

Încă de la început, copiii, ca și adulții, sunt sensibili la valorile pe care le atribuim

obiectelor și comportamentelor. Ei folosesc aceste valori pentru a-și ghida
comportamentul. Fie că suntem conștienți sau nu, în mod constant, comunicăm
valori celor din jurul nostru. Acum, nu mă refer la valori de genul „fii amabil” sau
„nu fura”, deși acestea sunt cu siguranță valori. Arătăm în mod constant celorlalți,
în special copiilor noștri, ceea ce este agreabil, valoros, lăudabil și ceea ce nu
este. Și de multe ori, facem asta fără să observăm. Psihologii studiază
comportamentul pentru a explora conținutul minții, deoarece comportamentul
nostru reflectă adesea convingerile, valorile și dorințele noastre.

Aici, în Atlanta, cu toții credem același lucru. Coca Cola este mai bună decât
Pepsi.

Asta ar putea avea legătură cu faptul că Coca Cola a fost inventată în Atlanta.
Dar în orice caz, acest lucru e exprimat prin faptul că majoritatea va alege să bea
Cola. În acelaşi fel, comunicăm o valoare atunci când complimentăm fetele
pentru părul sau rochia lor drăguță, iar pe băieți, pentru inteligența lor. Sau când
alegem să oferim bomboane, spre deosebire de alimente hrănitoare, ca
recompensă pentru un comportament bun. Adulții și copiii sunt incredibil de
eficienți la perceperea valorilor din aceste comportamente subtile. Și în cele din
urma, acestea le modelează comportamentul.
Studiul pe care l-am împărtășit astăzi sugerează că această abilitate apare foarte
devreme în timpul dezvoltării, înainte de a putea formula o propoziție completă
sau de a ști să facă la oliță. Devine o parte integrantă din cine alegem să fim.

Înainte să plec, aș dori să vă invit să reflectați asupra valorilor pe care le

transmitem în interacțiunile cotidiene, și modul în care aceste valori pot modela
comportamentul celor din jur.

De exemplu, ce valoare e transmisă atunci când petrecem mai mult timp

zâmbind la telefon decât zâmbind celorlalți oameni? Considerați modul în care
comportamentul vostru a fost modelat de cei din jur, în feluri pe care nu le-ați
considerat până acum. Chiar preferați Coca Cola în loc de Pepsi? Sau această
preferință depinde de ceea ce apreciază cei din jurul vostru? Părinții și profesorii
cu siguranță au privilegiul de a modela comportamentul copiilor. Este important
să ne amintim că prin valorile pe care le transmitem în interacțiuni simple de zi cu
zi, cu toții avem puterea de a modela comportamentul celor din jurul nostru.

Traducere din limba engleză de Cristina Georgiana Vieru