Paraschivu Artur Cristian

Planificare teritorială
Anul 3

Sârbii din România sunt membrii unei minorități etnice, care numără, în
conformitate cu rezultatele recensământului din 2011, 18,076 de persoane,
adică 0,08% din populația țării. Recensământul din 2002 număra 22,518 sârbi,
iar recensământul din 1992 înregistra 29.408 de sârbi.

1
 Sârbii locuiesc în principal în regiunile din sud-vestul României, în Banatul
românesc, unde constituie majoritatea absolută în două localități: Pojejena,
județul Caraș-Severin, (52.09%) și Svinița, județul Mehedinți, (87.27%) și
majoritatea relativă într-o a treia, Socol, județul Caraș-Severin, (49.54%).
Regiunea în care se află cele trei localități este cunoscută cu numele de Clisura
Dunării.

Religia
Cei mai mulți sârbi din România sunt creștini ortodocși ținând de Eparhia
ortodoxă sârbă a Timișoarei, în timp ce sârbii din comuna Svinița sunt
ortodocși de stil vechi.

2
Istoric
Banat, Pomorišje și Transilvania
Populația sârbească din România a fost mai numeroasă în trecut. Deși cei
mai mulți sârbi locuiau în regiunea Banatului, mai existau comunități sârbești
și în regiunea județului Arad, cunoscută în limba sârbă ca Pomorišje, dar și în
alte localități ale Principatului Transilvaniei, bărbații servind ca soldați
ai principilor Transilvaniei.
La începutul secolului al XVIII-lea, orașul Timișoara avea 600-700 de
locuitori, din care 446 erau sârbi, 144 evrei și 35 armeni.
În 1720, populația orașului Arad cuprindea 177 familii românești, 162
sârbești și 35 maghiare. După ce secțiunea frontierei militare Tisa – Mureș a
fost desființată, foarte mulți sârbi din Pomorišje au părăsit regiunea și au
emigrat în Imperiul Rus (în principal în Nova Serbia și Slavo-Serbia) în
1752.După semnarea Tratatului de la Versailles (1919), care a definitivat
granița dintre Regatul României și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor,
cam 65.000 de sârbi au rămas de partea românească a frontierei. La
începtul deceniului al șaselea al secolului trecut, regimul comunist din
România, luând partea sovieticilor în criza Informbiroului, a intrat în conflict
cu Republica Socialistă Federală Iugoslavia și a trecut la deportarea a numeroși
sârbi din Banat în Bărăgan. Deportaților li s-a permis reîntoarcerea la casele
lor după anul 1956.
Muntenia
Stăpânirea otomană la sud de Dunăre a făcut ca numeroase comunități
ale slavilor sudici să caute refugiu în Valahia care, deși aflată sub suzeranitatea
formală a turcilor, se bucura de o mare autonomie internă.
Aceste grupuri sunt trecute în sursele timpurii muntene ca "sârbe", un termen
aplicat tuturor slavilor sudici, indiferent de naționalitatea lor sau de țara de
origine. Această situație s-a schimbat doar în secolul al XIX-lea, în 1830 fiind
evidențiat într-o statistică oficială care numără "câți sârbi locuiesc aici în
orașul Ploiești, toți dintre ei fiind bulgari" (Giurescu, p.269).
Se presupune că sârbii au sonstituit marea majoritate a trupelor
de mercenari cunoscute ca seimeni, dat fiind faptul că nucleele lor au fost
atestate documetar ca fiind formate din "seimeni sârbi" în timpul unei revolte
a lor din 1655, iar din timpul domniei lui Matei Basarab există mărturii ale
sosirii în țară a unui mare grup de refugiați sârbi.

3
Mânăstirile sârbești din România
Listă a mânăstirilor sârbești din România:

 Mânăstirea Sveti Đorđe (Манастир светог Ђорђа - Манастир свети

Ђурађ / Manastir svetog Đorđa - Manastir sveti Đurađ). Legenda spune că
a fost fondată în 1485 de despotul Jovan Branković. A fost reconstruită .
 Mânăstirea Šemljug (Манастир Шемљуг / Manastir Šemljug). A fost
fondată în secolul al XV-lea.
 Mânăstirea Sveti Simeon (Манастир светог Симеона / Manastir svetog
Simeona).
 Mânăstirea Bazjaš (Манастир Базјаш / Manastir Bazjaš).
 Mânăstirea Bezdin (Манастир Бездин / Manastir Bezdin).
 Mânăstirea Zlatica (Манастир Златица / Manastir Zlatica).
 Mânăstirea Kusić (Манастир Кусић / Manastir Kusić).

Carașovenii
Carașovenii reprezintă o populație vorbitoare a dialectul torlakian al limbii
sârbe, locuitori ai județului Caraș-Severin, unde constituie majoritatea
populație din localitățile Carașova (84,60%) și Lupac (93,38%).
Originile carașovenilor sunt considerate a fi cursul superior al râului
Timoc din estul Serbiei, de unde au emigrat în Banat în secolul al XIV-lea.
Dat fiind faptul că ei sunt de religie catolică, ei nu se consideră în ultima vreme
ca fiind sârbi, cei mai mulți carașoveni declarându-se de etnie croată în
ultimele recensăminte.

Comuna Lupac,Caraș Severin

4
Bibliografie
 Milojko Brusin, Naša razgraničenja sa susedima 1919-1920, Novi Sad,
1998.
 Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor. Din cele mai vechi timpuri
pînă în zilele noastre, București, 1966, pag.73, 268-270.
 Dr. Aleksa Ivić, Istorija Srba u Vojvodini, Novi Sad, 1929.
 Miodrag Milin, Vekovima zajedno, Temišvar (Timișoara), 1995.
 Victor Neumann, Istoria evreilor din Banat, București, 1999.
 Dr. Dušan J. Popović, Srbi u Vojvodini, knjige 1-3, Novi Sad, 1990.
 Milan Tutorov, Mala Raška a u Banatu, Zrenjanin, 1991.