Sunteți pe pagina 1din 39

OLTENIA

STUDII ŞI COMUNICĂRI.
ARHEOLOGIE-ISTORIE

Volum dedicat domnului profesor Constantin C. Petolescu,


cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani

Vol. XXIV / 2017

MUZEUL OLTENIEI CRAIOVA


Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie – Istorie
Oltenia Journal for Studies in Archaeology – History

Cover Image: The Building of the Department of Archaeology – History of the Museum of Oltenia Craiova

Editorial Board

Editor in Chief:
PhD Radu Gabriel Dumitrescu

Secretaries of editorship:
PhD Marius Bâsceanu
Lucian Popescu Vava

Editorial Staff:
PhD Florin Ridiche
PhD Dorel Bondoc
Valentina Popescu
Irina Popescu
Cristian-Iulian Ceacîru
Gabriela Filip

Technical Editor: Daniela Popescu

ISSN 1454-6892
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

CONTENTS

ARCHAEOLOGY / ARCHÉOLOGIE / ARCHÄOLOGIE

CRĂCIUNESCU Gabriel – Așezarea culturii Coțofeni de la Rogova, județul Mehedinți.


The Coţofeni settlement from Rogova, Mehedinţi County...................................................... 5
TUȚULESCU Ion, TERTECI Carol – Depozitul de bronzuri de la Șerbănești, județul
Vâlcea. The bronze depot from Șerbănești, Vâlcea County..................................................... 47
GHERGHE Petre, CIOANĂ Vasile – Unelte şi ceramică preistorică descoperite în
localitatea Maglavit, judeţul Dolj. Tools and prehistoric tools discovered in Maglavit, Dolj
County....................................................................................................................................... 60
LAZĂR Simona – The tumuli from Vârtop and Plopșor – a new interpretation. Tumulii de
la Vârtop și Plopșor – o nouă interpretare................................................................................ 73
CROITORU Costin – Note de lectură privind mărcile lămpilor antice de la Barboși. 1.
„ARMENI”, „ATIMETI”, „IANUARI”. Lecture notes on the marks of the ancient lamps
from Barboși. 1. „ARMENI”, „ATIMETI”, „IANUARI”........................................................ 83
TUTILĂ Oana – On a depiction of Jupiter and Juno from Gorj County Museum. Despre o
reprezentare a lui Jupiter și Juno de la Muzeul Județean Gorj................................................. 95
FILIP Gabriela – Cu privire la iconografia zeului Jupiter, de pe gemele romane de la
Romula. Regarding the iconography of the god Jupiter, on the roman gemstones from
Romula...................................................................................................................................... 105
ATANASSOVA Nadezhda, TODOROV Vladislav – Results from anthropological
investigations of bone remains from archaeological sites excavated 2016 on the territory of
Bulgaria. Rezultatele analizelor antropologice ale resturilor osoase din siturile arheologice
cercetate în 2016 pe teritoriul Bulgariei................................................................................... 117
ATANASSOVA Nadezhda, GALABOVA Borislava – Comparative anthropological
characteristics between two Christian Necropolises (16th – 19th century) from Bulgaria.
Caracteristici antropologice comparative între două necropole creștine (sec. 16-19) din
Bulgaria..................................................................................................................................... 133
BÂSCEANU Marius Cristian – Despre abandonare, memorie şi arheologie. Cazul
fostului pichet de grăniceri de la Desa (jud. Dolj). On abandonment, memory and
archaeology. The case of the former border guard station from Desa (Dolj County).............. 148

NUMISMATICS / NUMISMATIQUE / NUMISMATIK

ŞEPTILICI Raoul M. – Trei interesante monete angevine descoperite în Banatul sârbesc.


Three interesting Angevin coins discovered in the Serbian Banat........................................... 183
TĂTARU Cristiana – A fragment of a Medieval Wallachian coin hoard found at
Amărăștii de Jos, Dolj County. Un fragment dintr-un tezaur monetar medieval valah
descoperit la Amărăștii de Jos, județul Dolj............................................................................. 188
TOMA Corina – Information on the coin hoard discovered in 1881 at Seliștat (Brașov
County). Informații despre tezaurul monetar descoperit în 1881 la Seliștat (județul Brașov)
.................................................................................................................................................. 196

3
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

DUMITRESCU Radu Gabriel, MUNTEANU Claudiu – Moneda medievală și modernă


de nominal mare din colecția fostului Muzeu al Asociațiunii Astra. Medieval and modern
coinage of high nominal from the collection of the former Astra Association Museum......... 208
STOICA Onoriu, FRUNZĂ Adrian – Contributions to the knowledge of foreign
decorations for the World War I (I). Contribuții la cunoașterea decorațiilor străine din
Primul Război Mondial............................................................................................................. 239

HISTORY/ HISTOIRE/ GESCHICHTE

NEDELCU Silviu-Constantin – Copilăria, educaţia şi formarea teologică a Sfântului


Dionisie Exiguul. The childhood, education and theological formation of Saint Dionysius
Exiguus..................................................................................................................................... 251
SURU Claudia – Several Japanese objects in the modern decorative art collection of the
Museum of Oltenia. Câteva piese japoneze din colecția de artă decorativă a Muzeului
Olteniei...................................................................................................................................... 260
POPESCU Valentina, POPESCU Irina – Discuții preliminare privind realizarea cablului
submarin Constanța-Constantinopol (1879-1895). Preliminary discussions on the
construction of Constanța - Constantinopole submarine cable (1879-1895)............................ 264
MIRCEA Ionela Simona – Album deschisu din partea deținuților la Vaț în prinsoarea de
statu și dejudecați la Clusiu în procesul Memorandului, 1894. Album opened by the
detainees imprisoned in the Vaț state prison and judged in Clusium in the Memorandum
trial, 1894.................................................................................................................................. 272
POPESCU VAVA Lucian – Despre jaful armatelor de ocupație de la sfârșitul anului 1916
într-un document inedit. On the looting of the occupation armies at the end of 1916 in an
unpublished document.............................................................................................................. 305
CEACÎRU Cristian-Iulian – Câteva informații despre prizonieratul lui Nicolae Tonitza în
timpul Marelui Război. Some information regarding the captivity of Nicolae Tonitza
during the Great War................................................................................................................ 317
DUMITRAȘCU Lavinia – The „OVIDIU” scout cohort at the first national jamboree
(Piatra Neamț – 1930). Impressions’ album. Cohorta de cercetași „Ovidiu” la prima
jamboree națională (Piatra Neamț – 1930). Album de impresii............................................... 325
NECULA Maria Gabriela – Planurile de uniune danubiană în anii `30. The plans for the
Danubian union in the `30......................................................................................................... 331
CEAUŞESCU Anca – The traditional rural household from the field region of Oltenia.
Gospodăria rurală tradițională din zona de câmpie a Olteniei.................................................. 341

REVIEWS / AVIS / MEINUNGEN

CEACÎRU Cristian-Iulian – REVIEW Otilia Gherghe, Centenar Muzeul Olteniei 1915-


2015, Editura Antheo, Craiova, 2015, 279 p. 218 p. text, 61 p. planşe. ISBN 978-606-
93647-1-0. RECENZIE Otilia Gherghe, Centenar Muzeul Olteniei 1915-2015, Editura
Antheo, Craiova, 2015, 279 p. 218 p. text, 61 p. planşe. ISBN 978-606-93647-1-0............... 351

4
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

DESPRE ABANDONARE, MEMORIE ŞI ARHEOLOGIE. CAZUL FOSTULUI PICHET


DE GRĂNICERI DE LA DESA (JUD. DOLJ)

Marius Cristian Bâsceanu∗

Rezumat: De peste un deceniu, studierea ruinelor sau a clădirilor abandonate contemporane a devenit o
temă de interes pentru arheologi. În textul de mai jos este descris cazul fostului pichet de grăniceri din
dreptul localității Desa (jud. Dolj), aflat în apropiere de malul Dunării, care în prezent se zbate între
abandonare și uitare. Acesta și-a început existența în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și și-a încetat-o
cândva, între anii 1997-2001, când militarii au trebuit să îl părăsească datorită noii politici de securizare a
frontierelor în condițiile tratativelor pentru aderare la Uniunea Europeană și Pactul Nord-Atlantic. În urma
abandonării sale, una din clădiri a fost transformată în casă de vacanță pentru angajații Ministerului de
Interne. Apoi, în 2002 și între 2005-2008 a fost utilizat ca tabără arheologică, pentru ca, în cele din urmă să
fie utilizat și transformat în crescătorie de porci. Articolul se dorește un demers în scopul recuperării
memoriei acestui loc.

Abstract: In the past decade, the study of contemporary ruins or abandoned buildings has become a
research theme for archaeologists. In the text below is described the case of the former border guard station
in the vecinity of Desa (Dolj county), near the Danube bank, which now struggles between abandonment and
forgetness. This station began its existence in the second half of the XIXth century and ended it sometime
between 1997-2001, when the military men had to leave it in the context of the negociations for joining the
EU and NATO. After it was deserted, one of the buildings was used as a holiday hut for the employees of the
Interior Ministry. Then, in 2002 and between 2005-2008 it was used as an archaeological camp, while, in
the end, it was used and trasnformed in a pigsty. The article is desired to be a step forward in recovering the
memory of this place.

Cuvinte-cheie: Desa, pichet de grăniceri, abandonare, memorie, ruine moderne.

Key-words: Desa, border guard station, abandonment, memory, modern ruins.

Introducere
Deja de peste un deceniu, conceptul de arheologie „contemporană” (sau a „trecutului
recent”) s-a impus în literatura de specialitate, fiind publicate numeroase studii și volume care
tratează această temă1. În România, subiectul rămâne unul marginal, fiind abordat mai ales de
Radu-Alexandru Dragoman2. Totuși, ruinele sau clădirile abandonate contemporane încep să fie un
punct de atracție și la noi în țară, în ultimii ani, mai ales sub influența rețelelor de socializare.
Astfel, dacă în Occident există deja de ani buni numeroase site-uri de internet, precum Abandoned
Spaces3, AbandonedSpaces.net4, Modern Ruins5 sau grupurile de pe paginile amatorilor de
fotografie, precum Flickr6, unde resturile materiale ale trecutului recent sunt studiate mai ales din
punct de vedere artistic, vizual, la noi în țară acest interes este de dată mai recentă. Amintim aici
pagina Monumente Uitate7 sau cele două proiecte ale graficianului și artistului fotograf Dragoș
Andreescu (Jumară) din Craiova – Monumente Pierdute și Monumentalist8.


Doctor, Muzeul Olteniei Craiova, e-mail: mariusbasceanu@yahoo.com.
1
De ex. Buchli, Lucas 2001; Burström 2007/2008; Burström 2011; Dragoman, Oanță-Marghitu 2014;
González−Ruibal, 2014; Harrison, Schofield, 2010; Holtorf, Piccini, 2009, doar pentru a enumera câteva titluri.
2
Dragoman 2015; Dragoman, Florea, 2013; Dragoman, Oanță-Marghitu, 2013; Dragoman et al., 2016; etc.
3
https://www.facebook.com/abandonspaces.
4
https://www.facebook.com/abandonedspaces.net.
5
http://modern-ruins.com.
6
https://www.flickr.com.
7
https://www.facebook.com/pg/monumenteuitate; http://www.monumenteuitate.org.
8
https://www.facebook.com/MonumentePierduteOltenia; https://www.facebook.com/pg/Monumentalistul.
148
BÂSCEANU Marius Cristian

Chiar dacă proiectele menționate anterior au ca scop fie promovarea în scop turistic
(Monumente Uitate), fie documentarea în Oltenia (Monumentalist) a fostelor conace boierești, în
nemulțumirea față de inacțiunea/incapacitatea autorităților pentru conservarea acestora și redarea lor
patrimoniului turistic, cred că se poate descifra, în fapt, melancolia după trecutul interbelic,
idealizat, al României. Deși onorabile, astfel de intenții poartă pecetea societății capitaliste de azi,
din care facem cu toții parte, și în care a devenit deja o regulă a jocului ca tot ceea ce este de origine
nobilă, boierească, să fie aclamat și promovat, în timp ce ceea ce este considerat, în special de către
elitele intelectuale, ca aparținând „periferiei” (precum cei care nu au reușit în viață din punct de
vedere economic și urmele lor materiale) să fie marginalizat, exclus din raza noastră de atenție.
Arheologia a încetat de mult timp să mai însemne strict cercetarea urmelor trecutului
îndepărtat, printre preocupările sale mai noi regăsindu-se trecutul recent, memoria obiectelor sau a
persoanelor9. Dacă arheologia Primului Război Mondial a devenit deja o disciplină de sine-
stătătoare, având dedicată o vastă bibliografie, în ultimii ani numeroși cercetători s-au aplecat și
asupra studierii fostelor instalații militare din Al Doilea Război Mondial10 sau din perioada
Războiului Rece11.
Plecând de la acest fapt, am încercat să realizez un demers de arheologie contemporană
având ca subiect fostul pichet de grăniceri de la Desa (jud. Dolj). Abandonat de armată în urmă cu
mai mulți ani, fostul pichet mi-a trezit interesul încă din 2004, când, în calitate de participant la
săpăturile arheologice de la Desa, am intrat în contact cu acesta în diferite contexte.
Considerând că a trecut un număr însemnat de ani de când pichetul a fost părăsit de militari,
că am petrecut numeroase veri cazat în interiorul său și că au trecut deja 10 ani de când nici tabăra
arheologică nu mai funcționează acolo, cred că a sosit timpul să îl pot studia din diverse perspective
care, luate la un loc, pot fi considerate un demers arheologic în sine. În plus, faptul că istoria recentă
din țara noastră ignoră aproape complet anumite tipuri de resturi materiale din perioada comunistă12
a reprezentat argument în plus.
În realizarea studiului am încercat, cu ajutorul a diverse metode (discuții, chestionare,
analizarea hărților vechi și a arhivei foto a șantierului), să încerc să (-mi) răspund la trei întrebări: ce
a fost în fapt pichetul de grăniceri de la Desa, ce a mai rămas din acesta în prezent și ce amintiri
trezește el în memoria diverselor persoane care au interacționat cu el într-un fel sau altul, cu
răspunsurile obținute încercând să reconstitui o părticică dintr-un puzzle și anume cel al „vieții”
pichetului.

Locaţia
Fostul pichet de grăniceri se găseşte la aproximativ 8,6 km VSV de comuna Desa, pe valea
Dunării, între km fluviali 767 şi 768, pe un grind înalt (41 m), aflat la cca. 150 m de fluviu (pl.1/1;
2/1).
Zona în care a fost construit nu a fost aleasă la întâmplare, având în vedere că locul este unul
protejat în permanenţă de revărsările anuale ale fluviului, datorită înălţimii grindului şi a pantei
abrupte a acestuia către Dunăre. În plus, la baza grindului pânza freatică se găseşte la o adâncime
relativ mică, ceea ce permite captarea cu destulă uşurinţă a apei potabile.
Totodată, locul are şi o anumită importanţă strategică. Se găseşte foarte aproape de capătul
vestic al ostrovului Acalia, care, din vechime, datorită adâncimii mici a Dunării aici, a reprezentat
un loc propice traversării fluviului. Astfel, într-o monografie a comunei Desa este notată o legendă
conform căreia Mihai Viteazu a trecut, împreună cu armatele sale, Dunărea prin acest punct cu
scopul atacării fortificațiilor otomane13. În secolul al XIX-lea, în aceeași zonă, au fost active mai

9
Burström, 2011, p. 119.
10
Christiansen, 2002; Jensen, Krause, 2014; Virilio, 2009.
11
Burström et al., 2009; Burström et al., 2013; Schofield, Cocroft, 2007.
12
Dragoman, 2013, pp. 193-196.
13
Țeculescu, f.a., p. 26.
149
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

multe bande de haiduci, care atacau atât schela din apropiere, pe unde se făcea un intens negoț cu
animale, cât și localitățile de peste Dunăre14. În ultimii ani, în timpul verii, datorită scăderii
nivelului Dunării, zona a fost utilizată de călăuze bulgare pentru trecerea emigranților, proveniți mai
ales din zona Orientului Mijlociu15.
Pichetul se află într-o zonă nisipoasă, cu numeroase dune, singurele zone împădurite cu
sălcii şi plopi din apropiere aflându-se fie mai la nord de acesta, fie pe o fâşie îngustă de-a lungul
Dunării, așa că vara, atunci când căldura este înăbuşitoare, iar atmosfera de nerespirat, acesta
reprezintă o adevărată oază, unde te poţi adăposti la umbra stejarilor şi duzilor seculari plantaţi în
jurul său (pl.2/1).

Scurt istoric
Organizarea pazei frontierei de-a lungul Dunării cu trupe de grăniceri s-a făcut începând cu
anul 183216. Probabil tot din această vreme datează și organizarea pichetului de la Desa. Existența
certă a acestuia la mijlocul secolului al XIX-lea este dovedită de notarea lui pe o hartă din 1867
realizată de Institutul Geografico-militar din Viena – General-karte des Fürstenthums Walachei
ausgeführt und herausgegeben durch das k.k. militärisch geografische Institut im jahre 186717
(pl.1/2). În această perioadă serviciul de pază a frontierei era exercitat de locuitorii satelor din
vecinătate18.
Așa cum am menționat mai sus, datorită faptului că zona este una propice trecerii Dunării,
probabil la începutul secolului al XX-lea exista o activitate de contrabandă de o anumită intensitate,
care uneori ducea la confruntări între bandiți și grăniceri. Acest lucru este dovedit aici de existența
mormântului unui grănicer înecat în Dunăre, în mai 1909, „pe când urmărea o contrabandă” după
cum reiese din epitaful de pe crucea aflată la capul său (pl.19; 20).
Despre activitatea pichetului în perioada interbelică, informațiile ne lipsesc în acest stadiu al
cercetării.
După instaurarea puterii comuniste în România, pichetul cunoaște o nouă etapă a existenței
sale, o dată cu întărirea pazei și controlului frontierelor. Câteva informații despre modul său de
organizare în anii '50 se regăsesc în memoriile fostului colonel de armată, Gh. Manea, care, la
sfârșitul anului 1952, a fost repartizat aici într-o funcție de comandă19.
Având în vedere înăsprirea condițiilor de viață din România în deceniile 7-9, când Războiul
Rece atingea apogeul și numeroși români încercau să fugă peste graniță, cu intenția de a ajunge în
Occident, activitatea grănicerilor de la Desa era probabil una înrâurită de măsurile represive luate de
statul român cu privire la cei ce încercau să treacă fraudulos frontiera20.
După revenirea la democrație și începutul procesului de aderare la structurile militare nord-
atlantice, în anii '90 ai secolului trecut, activitatea pichetului se restrânge încetul cu încetul. Dacă în
1997 militarii încă se aflau aici, în 2001 ei părăsiseră pichetul, locul fiind deja abandonat21.
Doar o singură construcție din întregul complex a continuat după anul 2001 să fie folosită în
mod sporadic, ca „popas turistic” de către angajații Ministerului de Interne, fosta unitate trecând în
administrarea acestui minister. În paralel, începând cu anul 2002, și apoi din 2005 și până în 2008,
pe perioada lunilor iulie-august, locul a fost utilizat ca bază pentru tabăra arheologică, iar din 2007,
treptat, a fost transformat în crescătorie de porci.

14
Dumitrescu, 2013, pp. 36-37, 39-40.
15
Informații Nicolae Colă, Desa; https://revista22.ro/70256297/2-imigranti-morti-4-dati-disparuti-in-dunare-la-
bulgari-romania-ruta-noua-a-migratiei.html.
16
Neagoe et al., 2004, pp. 142-146.
17
http://www.charta1864.ro/essay.html.
18
https://www.politiadefrontiera.ro/ro/main/pg-istoria-politiei-de-frontiera-25.html.
19
Manea, 2001, pp. 111-114.
20
Privitor la acest subiect vezi Steiner, Magheți, 2009 și http://miscareaderezistenta.ro/frontieristii.
21
Informații Florin Ridiche, care a vizitat locul prima dată în 1997, când încă se găseau militarii aici.
Vizitându-l din nou în 2001, înainte de începerea săpăturilor arheologice, a remarcat abandonarea pichetului.
150
BÂSCEANU Marius Cristian

Descrierea pichetului
Prima oară am vizitat pichetul împreună cu Florin Ridiche în vara anului 2004, atunci când
am început să particip la săpăturile arheologice de la Desa22. Între 2005-2008, cercetările fiind
concentrate în punctul „La ruptură”, aflat la cca. 500 m spre răsărit de pichet, ne-am stabilit tabăra
arheologică în curtea acestuia, astfel că am avut timp destul la dispoziţie pentru a-l explora, a-l
cunoaşte şi a-i observa evoluţia de-a lungul anilor. Din 2009, o dată cu mutarea taberei arheologice
în punctul „Castravița”, am mai vizitat locul doar de 3-4 ori.
Din punct de vedere al structurii, pichetul se prezentă sub forma unui complex format din
patru construcții și mai multe „anexe” (pl.2/2): o clădire principală în care se găseau dormitoarele
soldaților și „Clubul” (pl.3; 6); o alta care găzduia „Sala de mese” cu bucătăria (pl.8/2; 9); căsuța-
„popas M.I.” destinată ofițerilor (pl.7); un grajd (pl.10); un „spălător” din ciment (pl.11/1); un
panou P.S.I. (pl.11/2; 12); gardul de lemn care delimita incinta (pl.14) și o fântână, aflată în afara
curții (pl.13/1). La începutul șederii noastre aici era încă vizibilă poteca ce pleca din dreptul
panoului P.S.I. spre Dunăre şi care trecea pe la această fântână. De jur-împrejurul pichetului erau
plantați mai mulți duzi și stejari, aflați deja la o vârstă venerabilă, în timp ce un prun era plantat
lângă căsuța-„popas M.I.”, iar doi corcoduși străjuiau intrarea spre dormitoare.
Atunci când am intrat pentru prima dată în interiorul pichetului, dar și ulterior, urmele
abandonului și descompunerii erau foarte vizibile: gardul dărăpănat se mai păstra doar pe anumite
porțiuni (pl.14/2); lipsa ușilor și a ferestrelor de la dormitoarele militarilor din clădirea principală
(pl.3; 4/1) și de la grajdul unde erau adăpostite animalele (pl.10); tencuială scorojită ce se puteau
observa pe toate zidurile exterioare (pl.3; 6/2; 8/2), urmele de la văruitul pereților cu diverse
vopsele din interiorul dormitoarelor (pl.4/2); urmele păstrate pe ziduri de la existența sobelor,
prizelor și întrerupătoarelor (pl.4/2; 5/1).
În perioada existenței taberei arheologice aici, am putut intra fără nici un fel de restricție
doar în căsuța-„popas M.I.”, în grajd, o parte a fostele dormitoare ale soldaților și într-o parte a
„Sălii de mese”. În restul clădirii principale, care avea destinația de „Club”, în acea perioadă, nu am
putut intra, ușa fiind închisă cu un lacăt de către localnicul responsabil cu paza pichetului și care
folosea fostul „Club” ca spațiu de depozitare pentru diverse obiecte folosite la pescuit (plase, vâsle,
etc.).
Vorbind despre fortificațiile militare din al doilea război mondial de pe litoralul Mării
Negre, Al. Dragoman spunea: „Masivitatea şi dimensiunile unora dintre cazemate impresionează
vizitatorul datorită efectului produs prin contrastul dintre forma întâlnită şi spaţiul larg deschis din
jurul acesteia – plaja şi marea. [...] Mai ales când plajele sunt pustii, cazematele par prezențe
„singuratice”, izolate”23. Credem că descrierea făcută de autorul citat anterior se poate aplica și în
cazul pichetului de la Desa, dacă luăm în considerare faptul că acesta reprezintă și în prezent o
existență izolată pe mai mulți kilometri de-a lungul malului Dunării. Și, la fel ca în cazul
respectivelor cazemate, nici construcțiile din cadrul pichetului de la Desa, cu toate că au un caracter
militar, nu sugerează existența unui „zid impenetrabil” sau a unei stări conflictuale24. Mai degrabă,
senzația pe care am avut-o a fost una de spațiu domestic, de mic conac boieresc cu anexele sale
obișnuite.
În primul rând, această senzație mi-a fost dată de arhitectura celor patru clădiri. Dacă
clădirea principală pare a fi realizată sub influența stilului neoromânesc, în schimb dimensiunile și
modul de realizare a construcțiilor-anexe sunt tipice unei gospodării țărănești tradiționale din zonă.
Toate clădirile descrise mai sus au fost zidite din cărămizi şi aveau acoperişul în două ape.
Cu excepţia grajdului, acoperit cu plăci de azbest, celelalte trei aveau acoperişul realizat din țigle şi

22
Cercetările arheologice de la Desa au debutat în anul 2001, în două puncte – „Castravița” și „La ruptură”,
responsabilitatea științifică a șantierului aparținând prof. univ. dr. Petre Gherghe de la Universitatea din Craiova (2001-
2014) și dr. Florin Ridiche de la Muzeul Olteniei Craiova (2015 – prezent).
23
Dragoman, 2013, p. 189.
24
Dragoman, 2013, pp. 188-189.
151
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

olane. Căsuța-„popas M.I.”, pe care am și folosit-o ca dormitor, avea un tavan foarte jos, în colțul
de nord-est un cuptor zidit (pl.8/1), iar în stânga intrării, pe peretele sudic, se găsea singura fereastră
(pl.7).
Din cauza dimensiunilor reduse și a poziției sale în cadrul pichetului, pe latura nordică a
acestuia, vara, atmosfera în interiorul acestei camere era sufocantă și nu se putea sta decât cu ușa
deschisă în permanență. Senzația de sufocare și izolare era augmentată de tavanul foarte jos, care îți
dădea impresia de cutie de sardele, de lipsa de lumină, dar și de acustica camerei, aici nepătrunzând
absolut nici un sunet, oricât de puternic, din afară. Toate aceste elemente se găseau într-un contrast
evident cu atmosfera peisajului înconjurător, de spațiu deschis, cu o largă vizibilitate spre dunele de
nisip cu vegetație măruntă, dar și de sunetul liniștitor al valurilor Dunării.
În schimb, caracterul militar al acestui complex și prezența soldaților aici se puteau simți
prin ceea ce am putea numi „absentul prezent”, datorită anumitor elemente materiale care sugerau
subtil privitorului acest lucru.
Din păcate, nu am putut pătrunde în partea de clădire care juca rolul de „Club”, loc destinat
petrecerii timpului liber de către militari, și a cărui organizare spațială ne-ar fi putut oferi anumite
informații despre eventualele activități ce aveau loc aici.
Pe latura sudică a pichetului se găsea un panou pentru materiale P.S.I. realizat din cărămizi,
aflat deja în descompunere (pl.11/2; 12/1) și din care lipseau exact materialele necesare stingerii
incendiilor: lopețile, cazmalele, securea, nisipul. Utilitatea acestei anexe reieșea în mod clar din
înscrisul cu vopsea roșie, realizat cu ajutorul unui șablon (pl.12/2), tipic epocii comuniste, care încă
își păstra vizibilitatea în 2008. Într-o vizită făcută în primăvara lui 2013, partea superioară cu acest
înscris dispăruse cu totul (pl.12/1).
În afara zonei pichetului, spre nord, se puteau zări resturi de beton armat prăbușite de la o
construcție al cărei rol nu l-am putut determina, dar care, după spusele lucrătorilor ar fi reprezentat
un „bloc” destinat ofițerilor de aici (pl.18/2).
Poate cele mai sugestive elemente materiale ale caracterului militar erau picioarele din beton
pe care erau fixați pilonii fostului turn de observare (pl.18/1) și al fostei antene de comunicații
(pl.17/2), aflate nu la mare distanță, spre vest de pichet.
Ce impresionează privirea la vederea pilonilor fostului foișor de observare este trăinicia lor,
betonul și fierul din care au fost realizați, două materiale ce se pot asocia războiului25 (pl.18/1).
Faptul că acest turn trebuia să ofere o largă vizibilitate, mai ales spre sud, spre Dunăre și malul
bulgăresc, fiind probabil destul de înalt și realizat din materiale rezistente, întărește ideea de spațiu
militarizat, interzis celor din afară: străinii nu aveau voie să intre, iar localnicii nu aveau voie să se
aproprie. Mai mult, comparând materialele din care a fost realizat turnul de la Desa cu cel din
localitatea Čižov, de la granița dintre Cehia și Austria, cel din urmă fiind realizat din materiale
prefabricate, putând fi asamblat și dezasamblat destul de ușor26, nu putem să nu ne gândim la faptul
că regimul comunist în România era planificat să dăinuiască o eternitate.
Și alte elemente materiale sugerau specificul unei zone militarizate: gropile pentru
adăpostirea soldaților (pl.17/1), aflate în apropierea foișorului de observare; fâșia de frontieră,
vizibilă până în 2007 pe grindul „Castravița”, pe care trebuiau observate urmele lăsate de eventualii
transfugi; un glonț de mitralieră găsit tot aici, în timpul săpăturilor din 201527 (pl.20/2), și, mai ales,
mormântul grănicerului aflat pe o dună din apropierea pichetului, la umbra unui copac bătrân
(pl.19/1).
Pe baza epitafului de pe crucea de piatră (pl.20/1) am putut stabili o cronologie relativă, de
început, a pichetului, în sensul că acesta era deja construit până la 4 mai 1909, ziua în care
grănicerul s-a înecat în Dunăre în timpul urmăririi unor contrabandiști.

25
Dragoman, 2013, p. 189.
26
McWilliams, 2014, pp. 400, 402.
27
Găsit în timpul cercetărilor arheologice, glonțul are calibrul 12,7 mm și se pare că a fost tras de la o distanță
de cca. 2 km, fără însă a lovi ceva în traiectoria sa (informații Leonard Ionescu, Muzeul Olteniei Craiova).
152
BÂSCEANU Marius Cristian

Deși este un monument funerar, crucea soldatului-grănicer este cea care, dintr-un anumit
punct de vedere, dă viață unui spațiu „mort”, ce pare a fi „condamnat” la eternă solitudine. Ea este
cea care personalizează acest pichet, oferindu-ne singurul nume al unui militar dintre numeroșii
perindați pe aici; ea este cea care ne readuce aminte, de fiecare dată când îi citim epitaful, de
tributul plătit permanent de oameni naturii, dar mai ales de dramele umane petrecute de-a lungul
vremii pe graniță. În același timp, mormântul ne vorbește și despre sentimente precum prietenia și
camaraderia, bine statornicite între puținii militari ce deserveau această unitate, mai ales prin
copacul plantat la căpătâiul celui decedat, atât pentru a marca locul mormântului, dar și pentru a-i
oferi umbră și răcoare, într-un sens simbolic, celui care și-a petrecut tinerețea păzind frontiera țării
într-un spațiu arid și pustiu.
Edensor susținea că ruinele, populate de fantomele celor care le-au locuit, continuă să ne
bântuie atâta timp cât ele continuă să existe28. Și, la fel ca în cazul fostului pichet de grăniceri din
Cehia29, la Desa cele mai puternice impresii sunt date de conștientizarea absenței militarilor prin
urmele lăsate de aceștia și care s-au păstrat în urma abandonării locului.
Putem spune că pichetul, prin modul de dispunere a construcțiilor, aproape toate orientate cu
fața spre Dunăre, este un simbol pentru rutina vegherii și a tensiunii așteptării, care nu au nimic
eroic în ele30. Datorită faptului că spațiul din interiorul acestor clădiri este unul destul de restrâns,
înghesuit, este foarte probabil ca o mare parte a timpului lor militarii să-l fi petrecut afară, în curte
unde, pentru o trecere cât mai ușoară a timpului, puteau desfășura activități diverse, precum
aducerea apei de la fântâna aflată în vale, spre Dunăre, îngrijitul animalelor, jocuri, etc.
Jocul cu mingea, ca mijloc de distracție și relaxare, era o activitate ce își face simțită subtil
prezența prin scrijelirea pe peretele vestic al clădirii principale a unei porți de fotbal și a unui cerc
(pl.5/2).
Nu putem omite prezența absenței unui alt element care dădea viață acestui spațiu, și anume
zgomotul. Lipsa acestuia este cea care s-a resimțit pentru prima dată când am pătruns în interiorul
acestui spațiu. Ne putem imagina locul ca fiind unul destul de zgomotos în timpul existenței sale:
nechezatul cailor, lătrăturile câinilor-lupi, zgomotele ce răzbăteau de la bucătărie în timpul
preparării meselor zilnice, vorbele, râsetele și cântecele militarilor, atunci când serveau masa, își
curățau armele, jucau fotbal, stăteau la taclale sau când se îmbăiau la „spălătorul” aflat lângă căsuța-
„popas M.I.”, pregătindu-se să plece duminica, pentru câteva ore, în sat31.
Cândva, între 1997-2000, pichetul își încetează activitatea. Militarii părăsesc acest spațiu
evacuând tot ce se putea, în urma lor rămânând doar clădirile goale. Spațiul abandonat își începe
ușor-ușor descompunerea, cu o mică excepție: căsuța ofițerilor, destinată din acest moment
petrecerii timpului liber de către angajații M.I.
Totuși, prin prezența sa, pichetul ne vorbește despre o anumită istorie care nu trebuie uitată,
chiar dacă atenția majorității este îndreptată în altă parte.

„Domesticirea” pichetului
Prin termenul de „domesticire”, folosit în subtitlul de mai sus, mă voi referi în cele ce
urmează la procesul de transformare a pichetului de la Desa dintr-un spațiu militar într-unul civil,
domestic, prin reutilizarea locului în diverse scopuri, diferite total față de destinația sa inițială. Deși
discontinuu, considerăm că acest proces, în mare, cuprinde trei etape importante:
- transformarea căsuței destinată ofițerilor în popas turistic (2001-2009);
- instalarea taberei arheologice în curtea pichetului (2002, 2005-2008);
- transformarea pichetului în crescătorie de porci (din 2008 până în prezent).

28
Edensor, 2005, p. 42.
29
McWilliams, 2014, p. 406.
30
Dragoman, 2013, p. 189.
31
Manea, 2001, p. 113.
153
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

Din punct de vedere al statutului juridic, încă de la părăsirea sa, pichetul se află în
proprietatea M.I. Datorită acestui fapt, singura clădire ce a rămas utilizabilă după plecarea soldaților
a fost căsuța aflată pe latura nordică, însărcinat cu îngrijirea acesteia fiind un localnic din Desa.

Tabăra arheologică
Tabăra arheologică a fost instalată în curtea pichetului din două motive: pentru a fi în
siguranță în caz că Dunărea s-ar fi revărsat și, mai ales, proximitatea sitului arheologic din punctul
„La ruptură”.
Modul de organizare al taberei i-a aparținut lui Florin Ridiche, care a preluat modelul celei
de pe șantierul arheologic Bistreț, „patentat” de către regretatul dr. Ion Motzoi-Chicideanu.
Principiul de organizare al acesteia se baza pe funcționalitate și simplitate, instalarea
devenind, o dată cu trecerea anilor, un adevărat ritual.
Mai întâi, corturile erau toate instalate în curtea pichetului, acolo unde umbra era
îndestulătoare și erau ferite de eventualele furtuni (pl.14). După instalarea acestora, de obicei a doua
zi, erau săpate două șanțuri paralele, puțin adânci, asemănătoare unor secțiuni arheologice, cu un
martor de cca. 0,50 m între ele și care reprezentau „masa” și „scaunele” noastre pe durata campaniei
arheologice. Cele două șanțuri erau orientate nord-sud și se găseau în fața corturilor (pl.15/1).
Ulterior, începând mai ales cu 2008, după ce fondurile destinate cercetărilor arheologice au crescut
simțitor, s-a renunțat la sistemul „mesei de pământ”, fiind achiziționate mese și scaune din plastic.
În paralel cu realizarea mesei, era făcută și o groapă mai largă, adâncă de cca. 0,25-0,30 m,
care era folosită ca vatră de foc, atât pentru gătit, cât și pentru socializat, mai ales seara (pl.15/2).
Focul se făcea, de obicei, cu lemne uscate adunate din apropiere. Doar în 2002 s-au folosit și lemne
din gardul ce înconjura pichetul. Pe vreme ploioasă, datorită faptului că groapa se inunda, a fost
folosit ca vatră fostul spălător al soldaților, aflat lângă căsuța-„popas-M.I.”. Acest spălător, în afară
de rolul de vatră, l-a mai avut și pe cel de „antenă” sau „amplificator de semnal” pentru deținătorii
de telefoane mobile atunci când trebuiau să le folosească, deoarece în zonă, în acei ani, singurul
semnal disponibil era doar în roaming (pl.7/2).
Depozitarea alimentelor perisabile se făcea în „frigider”, în fapt o groapă patrulateră, adâncă
de cel puțin 1,50 m, și „dotată” cu două nișe pe laturile cele mai puțin expuse soarelui (pl.16/1).
Locul săpării acestor gropi a variat. În 2005, groapa a fost săpată lângă colțul sud-vestic al clădirii
principale; în 2006, a fost realizată pe marginea de sud a curții, aproximativ în dreptul intrării în
clădirea principală, fiind reutilizată și în 2007, iar în 2008 a fost săpată lângă locul celei din 2005.
Resturile menajere erau colectate și depozitate în fiecare an în câte o groapă patrulateră,
asemănătoare celei pentru provizii, dar săpată la o distanță mai mare de tabără, în afara curții
pichetului, pentru a evita astfel contactul cu șacalii, câinii sau porcii de la târlele din zonă (pl.16/2).
Având în vedere izolarea taberei de sat, una din probleme majore pentru buna desfășurare a
cercetărilor a fost asigurarea apei potabile, cu atât mai mult cu cât, zona fiind una nisipoasă, vara
căldura devenea insuportabilă. Sursa de apă a fost identificată relativ ușor, aceasta fiind adusă în
fiecare dimineață de la o târlă oi și capre, aflată în dreptul „Castraviței”. În schimb, fântâna de la
pichet, având o apă sălcie, imposibil de băut, a fost transformată în „ladă frigorifică”. Acest lucru s-
a datorat mai ales faptului că aceasta se afla în afara curții pichetului, într-o vale, printre sălciile de
pe malul Dunării, într-o zonă unde umbra era permanentă. În găleata și de frânghia cu care se scotea
apa din fântână, în permanență erau legate 4-5 sticle de apă, suc sau bere, iar apoi erau coborâte în
apa din fântână (pl.13/1). Cu această prilej, s-a observat și faptul că fântâna și jgheabul din fața ei
erau construite din ciment, probabil începând cu deceniul 7 al secolului trecut. Așadar, nu am exclus
posibilitatea ca sursa de apă pentru militari până prin anii '60 să se fi găsit în altă parte.
Dacă în 2002, studenții veniți în practică au stat în timpul zilelor ploioase în fostele
dormitoare ale militarilor, începând cu 2005 și până în 2008, în timpul furtunilor, deosebit de
violente pe valea Dunării, toți membrii taberei ne-am adăpostit în căsuța-„popas-M.I.”.

154
BÂSCEANU Marius Cristian

Fiind destinată petrecerii timpului liber, în special pescuitului la Dunăre, camera era dotată
de către localnicul însărcinat cu administrarea ei cu un minim necesar: o masă, două paturi metalice
și două scaune, probabil din cele folosite de militari, o bancă de lemn. Pe peretele nordic se găsea
un ceas, o lampă cu gaz și o oglinjoară, în colțul nord-estic era zidit un cuptor (pl.8/1), iar lângă ușă
se găsea un frigider. O notă în plus de personalizare a acestui spațiu era dată de perdeluța agățată de
o sârmă la intrarea în încăpere. Începând cu 2006, în încăpere și-au făcut apariția și câteva afișe. Pe
peretele vestic, în 2007, se găsea un calendar-reclamă la o băutură carbogazoasă, iar unul, pus încă
din 2006, conținea o reclamă la țigări. Deasupra lor fuseseră bătute câteva cuie, cu rol de agățători.
Unul din cuie fusese folosit, de asemenea, și pentru a fixa o fotografie cu un interior de casă
țărănească tradițională. Pe peretele nordic era două afișe din timpul campaniei referendumului
organizat pentru demiterea fostului președinte Traian Băsescu, ceea ce reprezintă un indiciu pentru
opțiunile electorale ale respectivului localnic și/sau ale celor ce frecventau acest spațiu (pl.8/1).
Pentru a preveni intrarea în căsuță a celor nedoriți, singurei ferestre i-au fost bătute în cuie
două blăni de lemn, pe care a fost scris în grabă, cu vopsea maro, „BINE ATI VENI” și „POPAS
M.I. POL” (pl.7). Dacă la început scrisul era destul de lizibil, o dată cu trecerea anilor el s-a șters
aproape complet. Ușa a fost închisă cu un lacăt, cheia aflându-se în posesia cetățeanului sus-
menționat. Respectivul deținea și cheia de la lacătul cu care era blocată ușa fostului „Club”,
transformat, așa cum ne-am putut da seama, privind pe fereastră, în spațiu de depozitare pentru
diverse obiecte folosite pentru pescuitul la Dunăre: vâsle, plase de pescuit, sticle și diverse alte
recipiente.
În anul 2007, lângă capătul nordic al grajdului, datorită numărului crescut de studenți, dar
mai ales studente aflate în practică, a fost luată inițiativa de a ridica, din mai multe blăni de lemn
luate din gardul unității, o latrină, deasupra unei gropi deja existente acolo, probabil chiar locul
fostei latrine militare (pl.13/2). Cu toate bunele intenții ale conducerii șantierului, această instalație
nu a fost folosită niciodată, continuând să existe și astăzi.
Așa cum am menționat mai sus, blăni din gardul pichetului au fost folosite de către cei din
tabăra arheologică pentru foc sau construirea unei latrine. Cu ocazia realizării acestui text, în urma
vizionării în ordine cronologică a întregii arhive de fotografii cu tabăra de la pichet, am putut
remarca degradarea pas cu pas a acestui gard, până aproape la dispariția lui totală (pl.14).

Crescătoria de porci
În vara anului 2008, în momentul instalării taberei arheologice în curtea pichetului, am fost
întâmpinați de noii „locatari” permanenți ai unității: câțiva porci și purcei (pl.10/1). Aceștia fuseseră
aduși aici din primăvară de către localnicul care avea în administrare pichetul. Porcii erau lăsați să
circule liberi în căutare de hrană și apă. Totuși, pentru a-i învăța cu noul lor „domiciliu”, respectivul
le aducea la câteva zile hrană, pe care o lăsa în curtea fostului grajd. De asemenea, fusese lăsat aici
de pază și un cățel. În aceste condiții, porcii se învățaseră cu locul respectiv, revenind mereu la
fostul grajd, redat astfel scopului pentru care fusese construit inițial. Datorită faptului că
respectivele animale erau purtătoare de însemnate cantități de pureci și nu o dată au atacat groapa cu
provizii, s-a hotărât ca din anul următor să se revină cu tabăra la „Castravița”.
După părăsirea pichetului în 2009, l-am mai vizitat ocazional în anii următori, de fiecare
dată în reprize de maxim 30 de minute, datorită cantității imense de pureci existente aici. Totuși
câteva observații în legătură cu transformarea lui am putut face.
În primul rând, a fost adusă aici un om cu soția sa pentru o perioadă mai lungă de timp,
pentru a se îngriji de porci în permanență. Cei doi au fost cazați inițial în fosta sală de mese, iar
ulterior în deja fosta căsuța-„popas-M.I.” (pl.7/1).
În paralel, un proces rapid de degradare a grajdului a început: acoperișul s-a prăbușit în
interior, una din cele două uși a dispărut, a apărut o gaură la baza peretelui vestic datorită scoaterii
cărămizilor, iar în interior erau depozitate lemne pentru iarnă (pl.10/2). Totodată, clădirea fostei
„Săli de mese” a fost transformată în grajd, fiind dotată și cu un țarc de lemn (pl.9/1).
155
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

Porcii au adus și o schimbare în aspectul locului. Căutând în permanență de mâncare, cu


râturile lor au nivelat terenul curții pichetului. Datorită acestui lucru, iarba a dispărut cu totul,
bordurile clădirilor au fost scoase în relief de îndepărtarea vegetației, întregul loc transformându-se
dintr-unul unde verdeața dădea senzația de viu în permanență într-unul dezolant, lipsit complet de
vegetație măruntă, asemănător unui teren agricol (pl.6/1; 7/1; 9/1; 10/1).
Oricum, toți cei care am vizitat după 2009 pichetul am resimțit o senzație ciudată, un
amestec de nostalgie cu furie, atunci când (re)vedeam locul unde petrecusem atâtea veri într-o stare
atât de jalnică.

Amintiri din comunism (și nu numai)


Un alt aspect important în studierea transformării fostului pichet de grăniceri de la Desa este
legat de amintirile pe care acesta le-a trezit atât localnicilor, în special a celor care veneau să
muncească pe șantierul arheologic, dar și membrilor colectivului arheologic, foști și actuali.
Demersul acesta, plecat de la ideea că anecdotele/amintirile sunt cele care pot umaniza
trecutul recent, a fost inspirat de cel utilizat în studierea fostelor baze de rachete nucleare sovietice
din Cuba32, studierea memoriei devenind în ultimii ani un subiect de interes în cercetarea
arheologică.
Chiar dacă tabăra arheologică a funcționat în pichetul de la Desa într-o perioadă când studiul
realizat de misiunea arheologică mixtă suedezo-cubaneză din Cuba încă nu fusese editat, totuși, un
element comun poate fi găsit celor colective. În ambele cazuri, una din laturile acțiunii de
socializare cu localnicii a constat în discuții prin care s-a reîncercat trezirea amintirilor despre un
spațiu interzis acestora. Trebuie spus că de la început intenția noastră nu a fost de a stabili
veridicitatea amintirilor respective, deoarece discuțiile despre pichet cu aceștia au vizat în primul
rând realizarea unei apropieri și cunoașteri reciproce, arheologii fiind percepuți de către localnici ca
niște străini ciudați, excentrici, care desfășurau o activitate nemaiîntâlnită până atunci și de neînțeles
pentru ei: „săparea după oase de morți și oale de pământ”.
Așa cum era de așteptat, amintirile localnicilor despre funcționarea pichetului în perioada
comunistă lipseau aproape complet, iar despre activitatea acestuia după 1990 ei își aminteau destul
de puține lucruri.
Cele mai pregnante amintiri aveau în centrul lor două sărbători oficiale importante înainte de
1989 – 1 Mai și 23 August – transformate, după căderea comunismului, în serbări câmpenești de
amploare, nu numai la Desa, ci de-a lungul întregii văi a Dunării din județul Dolj.
Atunci când erau întrebați de ce sărbătoresc cu toții așa de fastuos aceste zile la Dunăre33,
cei mai vârstnici (în jurul vârstei de 40-50 de ani) spuneau că așa este tradiția la ei în sat, în timp ce
tinerii ridicau din umeri, recunoscând că nu știu motivul real.
Totuși, atunci când cei mai bătrâni erau întrebați despre pichet, își aminteau faptul că, fiind
zonă de frontieră, accesul la Dunăre le era interzis de grăniceri, cu excepția a două zile pe an: 1 Mai
și 23 August, ziua internațională a muncii, respectiv ziua națională a Republicii Socialiste România.
În cele două zile, cei care doreau să meargă să facă baie sau un grătar la Dunăre se adunau, în mod
organizat, la sediul C.A.P.-ului, aflat la ieșirea din localitate, unde erau îmbarcați în camioane și
tractoare cu remorci și apoi se pleca în coloană „pe vale”. După ce se ajungea în apropierea
fluviului, erau debarcați, iar apoi încolonați pentru a putea trece prin locuri special amenajate de
grăniceri peste fâșia de frontieră, pentru a ajunge pe malul fluviului. Seara, întoarcerea se făcea într-
un mod la fel de organizat ca la venire.

32
Burström et al., 2009, pp. 307-310.
33
Serbarea zilei de 23 august („la 23” în limbajul locului) începe în fapt din ziua de 22 august și durează până
în dimineața zilei de 25 august. În acest interval, aproape toți localnicii, cu excepția celor foarte bătrâni și a celor care
nu se pot deplasa, grupați în funcție de relații de rudenie sau prietenie, vin pe valea Dunării cu tot ce este necesar unei
petreceri neîntrerupte în timp: paturi, corturi, generatoare, lăzi frigorifice, mese, scaune, mașini și, mai ales, boxe cât
mai puternice pentru muzică.
156
BÂSCEANU Marius Cristian

Despre modul de organizare al grănicerilor și viața zilnică a acestora la pichet amintirile


lipseau aproape complet. Tot ce am putut afla a fost faptul că între sat și pichet exista o linie
telefonică, prin care soldații erau anunțați de eventualele vizite ale părinților. Deplasarea acestora
din urmă se făcea cu ajutorul unei căruțe a pichetului, iarna fiind utilizată o sanie. La fel se realiza și
aprovizionarea cu alimente34.
Două explicații pot fi luate în considerare pentru această lipsă de informații: pe de o parte,
pichetul era un loc interzis accesului localnicilor, circulația persoanelor în zona de frontieră fiind
una restricționată înainte de 198935. Pe de altă parte, nu este exclus ca autoritățile comuniste să fi
evitat recrutarea pentru pichetele de grăniceri a tinerilor localnici, pentru a nu-i pune pe aceștia, în
calitate de soldați, în postura de a șovăi atunci când ar fi trebuit să tragă asupra celor ce voiau să
fugă peste graniță.
Tot în legătură cu memoria pichetului de la Desa pot fi puse și cele câteva informații dintr-
un jurnal aparținând unui fost colonel în rezervă de grăniceri. Autorul, Gheorghe Manea, și-a
început cariera de ofițer la sfârșitul anului 1952, în cadrul pichetului de aici36. Deși nu foarte
elaborate, amintirile fostului colonel aduc o rază de lumină asupra funcționării acestei unități la
puțină vreme după instalarea comunismului în România.
Din paginile cărții aflăm că aici se găseau 30 de militari, ce îndeplineau un stagiu militar de
3 ani, și care nu și-ar fi respectat sarcinile primite37. De asemenea, sunt oferite informații despre
sergentul-major însărcinat cu aprovizionarea pichetului, căruia i s-a trasat un program strict. Astfel,
aprovizionarea pichetului se realiza cu șalupa pe Dunăre, cele trebuincioase fiind aduse de la
Calafat sau Rast. Aflăm și că soldații primeau învoire să părăsească unitatea, putând să plece în
fiecare duminică cu căruța la târgul de la Poiana Mare, pentru câteva ore38.
În ceea ce îi privește pe foștii și actualii colegi de șantier, atunci când i-am rugat să-mi
răspundă la câteva întrebări privind sentimentele lor, amintirile, senzațiile, inclusiv cele privind
mirosurile pe care le simt atunci când se gândesc la pichet, urmând ca informațiile să le folosesc
într-un studiu dedicat acestuia, cei mai mulți au avut o atitudine tipică comunității academice
românești atunci când este pusă în fața conceptului de „arheologie contemporană”. Dacă unii pur și
simplu au ignorat întrebările adresate, alții au zâmbit, luând demersul ca pe o „glumă bună”. Doar
trei colegi au acceptat să răspundă în scris demersului meu, iar informațiile oferite de ei mi s-au
părut destul de interesante, drept pentru care o să le reproduc în întregime în cele ce urmează.
Unul dintre răspunsurile cele mai elaborate l-am primit de la Leonard Ionescu, restaurator în
cadrul Muzeului Olteniei. Acesta a vizitat pentru câteva zile pichetul, prima dată în anul 2008,
atunci când tabăra arheologică încă mai exista acolo, iar apoi în anul 2010. Redau mai jos răspunsul
primit pe e-mail de la acesta:
„Senzație de unitate militară. Dormitorul era dezafectat, dar parcă se simțea miros de
ciorapi și de ceapă. Sala de mese avea duhoarea tipică de cantină de soldați (nu de popotă), iar
bucătăria duhnea a arsură de lemn și mâncare. Senzația de sărăcie și de viață la limita
subzistenței. Parcă vezi soldați cu marmita în spinare și bidoanele de apă la șold. Catargul, aflat la
prea mică distanță de intrarea în pichet, mă duce cu gândul la o comunitate mică, unde gradele
militare – în afara momentelor oficiale – sunt atrofiate de familiaritate și necesitatea unei
conviețuiri acceptabile în pustietate. Schimbul de gardă este principala acțiune militară ce se
desfășura constant, dar și acesta, uneori, era exonerat de rutină. Dramele soldaților, ale militarilor
activi sau ale împricinaților ce cădeau în plasa grănicerilor sunt suprapuse, se topesc în
necunoaștere. Nu se simt. Scrijeliturile de AMR-uri – comune tuturor locațiilor militare sunt
prezențe fără tăgadă. Numărătoarea timpului petrecut în aceste condiții indică suferința stării de

34
Informații Nicolae Colă, Desa.
35
http://miscareaderezistenta.ro/frontieristii/frontieristii-securitate-pichete-graniceri-35071.html.
36
Manea, 2001, pp. 111-112.
37
Manea, 2001, p. 112.
38
Manea, 2001, p. 113.
157
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

„detenție” a soldatului. Citirea lor induce un sentiment de tristețe și înțelegere a disperării


militarului în termen. De asemenea, nu pot exclude un sentiment că acolo, de-a lungul timpului, în
liniștea serii, s-au ținut beții crunte. Soldații aflați în timpul liber fugeau în sat după fete sau
băutură și cine știe ce amoruri s-au consumat în liziera pădurii”.
Al doilea răspuns l-am primit de la Sorin Turcu, conservator în cadrul Muzeului Olteniei.
Acesta a participat în studenție în practică pe șantierul de la Desa în anii 2002 și 2003, așadar a
făcut parte din grupul care a stat pentru prima dată la pichet. Ulterior, a mai vizitat tabăra
arheologică de la pichet doar ocazional, până în 2008. Redau și răspunsul lui, primit tot pe e-mail:
„Păi ce să fie...o dărăpănătură....după 3 zile de stat în ploi cu corturile a trebuit găsită o
soluție...drept urmare, în aproape o zi am debarasat de acolo grinzi și moloz până la podeaua de
lemn pe care ne-am și culcat, pe plăpumi și saci de dormit, izoprene....îmi aduc aminte că urcam pe
3 trepte la intrare de unde intram într-un hol de vreo 4-5 metri lungime...în stânga era o cameră
mai mică decât cea din dreapta unde ne-am campat noi....în camera din stânga tavanul căzuse în
unele locuri...tot acolo am mai aruncat din moloz...podeaua era din scânduri groase. Pe partea de
nord era o altă intrare tot cu trepte....parcă acolo erau sticle de vin aruncate...bucătăria, adică
intrarea dinspre răsărit, era tot cu trepte dar nu îmi mai aduc bine aminte…cred că era sala de
mese....cred că era o cameră mai mare...bucătăria parcă era formată din 2 încăperi încă în
picioare, postamenții din ciment care susțineau probabil chiuvetele și mesele de lucru....încăperea
dinpre nord, acea anexă, era cea mai bine întreținută. Acolo mai dormea Vană parcă...oricum era
plină de purici...iar gardul care împrejmuia anexa l-am cam ars pe tot, la fel și o parte dinspre
fântână.....În curte, în fața încăperii unde ne-am cazat, era un paratrăznet și un copac destul de
mare....În grajd erau cam 3 pui pe care i-am belit, adică îi umflam cu țeava de sifon pe la gheruțe și
le trăgeam pielea cu pene cu tot...parcă comunicau încăperile între ele. În spatele grajdului,
dincolo de WC-ul improvizat de peste 2 ani, era o ridicătură parcă cu o țeavă....parcă?? Erau 2
intrări în pichet...cea dinspre răsărit și cea dinspre nord și intrarea secundară dinspre fântână cu o
potecuță mică...”
Al treilea răspuns și cel mai laconic, l-am primit de la Florin Ridiche, managerul Muzeului
Olteniei și, din 2015, responsabilul științific al șantierului de la Desa. Fl. Ridiche a luat parte la
toate campaniile de săpături de la Desa, începând din 2001, când responsabil de șantier era dl. prof.
univ. dr. Petre Gherghe. Iată și răspunsul primit din partea acestuia:
„Sentimente: de abandon de către comunitate (în campania din anul 2001)
Sunete: camioanele de la bulgari
Mirosuri: de mucegai”.
Câteva observații se impun cu privire la cele trei răspunsuri primite. Fără a lua în
considerare veridicitatea amintirilor, trebuie remarcat faptul că fiecare răspuns din cele trei vizează
câte o dimensiune a memoriei pichetului. Dacă amintirile lui L. Ionescu sunt legate strâns de
aspectul cazon al traiului zilnic în acest spațiu, remarcând și el rutina specifică lui, cele ale lui S.
Turcu sunt legate mai degrabă de aspectul topografic al locului și de aspectul lui în momentul
intrării în contact cu el. Sunt lucruri de înțeles, dacă luăm în considerare duratele de timp diferite
petrecute de cei doi în cadrul pichetului și modul cum acesta le-a influențat percepția. Pe de altă
parte, răspunsul lui Fl. Ridiche face trimiteri la trei elemente care s-au întrepătruns permanent cu
viața taberei arheologice de-a lungul anilor. Într-o perioadă de timp când aici „vizitatorii” văii
Dunării lipseau aproape cu desăvârșire, singurele sunete care făceau legătura dintre noi și
„civilizație” erau cele ale camioanelor care treceau frecvent pe șoseaua ce duce spre Sofia, de-a
lungul malului bulgăresc. Aici aș completa, din experiență personală, că același rol l-au avut și
sunetele făcute de motoarele barjelor care treceau pe Dunăre, mai ales începând cu 2007.
Pe de altă parte, mirosurile percepute sunt cele specifice unui spațiu aflat în plin proces de
descompunere, după ce acesta a fost abandonat de către oameni, acestea și resturile materiale fiind
singurele elemente care mai amintesc prezența umană aici.

158
BÂSCEANU Marius Cristian

Așa cum se menționa și în cazul fostelor baze sovietice din Cuba39, aceste amintiri,
istorioare, anecdote sau cum doriți să le spunem, sunt cele care umanizează trecutul recent și dau o
altă dimensiune istoriei, dominată de marile evenimente și personalități.

Concluzii
Sperăm că în demersul nostru am reușit să dăm răspunsuri mulțumitoare întrebărilor de la
care am pornit: ce a fost pichetul, ce a rămas din el și ce ne mai amintim despre el. Au trecut
aproape 18 ani de la abandonarea lui de către militari și aproape 10 ani de la părăsirea lui de către
colectivul arheologic. Consider că aceste intervale de timp sunt suficient de mari pentru a încerca să
cunoaștem și să înțelegem cum un loc, odată militarizat și interzis civililor, și-a lăsat amprenta
asupra memoriei noastre și asupra resturilor materiale. Deși nu au fost desfășurate săpături
arheologice în cadrul pichetului, cred că este destul evident faptul că analizarea memoriei, atât a
resturilor materiale, cât și a persoanelor, care într-un fel sau altul, au intrat în contact cu pichetul,
ține de un demers arheologic. În aceste condiții, suntem de acord cu afirmația că „arheologia este în
același timp atât o arenă pentru dialog și reflecție, cât și o căutare a resturilor materiale”40.
Fără îndoială, este loc de mai bine și de mai multă muncă pentru ca acest demers asupra
pichetului de la Desa să fie complet. Este nevoie de o cercetare a arhivelor militare pentru a afla mai
multe despre activitatea militarilor de aici și despre incidentele care au avut loc, fără îndoială, de-a
lungul timpului; aceste cercetări trebuie corelate cu săpături arheologice pentru a determina
caracterul resturilor materiale care încă se mai observă la suprafața solului. Nu în ultimul rând, este
de dorit o cercetare arheologică a mormântului aflat în apropierea pichetului, pentru a-i determina
caracterul – un simplu cenotaf sau mormânt de inhumație, la fel cum se impune și o intensificare a
„intervievării” localnicilor, și nu numai, cu privire la această unitate militară.
În final, putem spune că demersul nostru a putut contura o imagine a pichetului, a rolului pe
care l-a avut fiecare clădire care s-a păstrat în picioare, și a diferitelor transformări și reutilizări ale
acestora, din momentul abandonării și până în prezent. În plus, discuțiile avute de-a lungul timpului
au scos la iveală amintiri care oferă atât o perspectivă locală, cât și una externă asupra unui spațiu,
odinioară plin de viață. Însă, probabil cel mai important lucru este modul cum am conștientizat că
ne afectează un spațiu abandonat și în ruinare, și anume faptul că la vederea lui ne dăm seamă de
fapt despre caracterul nostru trecător prin lume, nimic nefiind etern.

Mulțumiri
În primul rând, doresc să mulțumesc colegilor mei Florin Ridiche, Leonard Ionescu și Sorin
Turcu pentru sprijinul acordat în realizarea materialului prin informațiilor oferite. De asemenea,
discuțiile avute în legătură cu acest spațiu, de-a lungul anilor, dar și cu ocazia redactării acestui
material, cu prietenii și colegii Florin Ridiche, Lucian Popescu Vava, Cristian Ceacîru și Sorin
Turcu au fost de un real ajutor. Le mulțumesc și pe această cale. Mulțumiri speciale lui Lucian
Popescu Vava pentru comentariile făcute asupra textului de-a lungul redactării acestuia. Doresc să
mulțumesc iarăși lui Florin Ridiche, Cristian Ceacîru, Liliana Șipeanu, Iulian Popescu, Silviu
Răduță, Nicoleta Stoica pentru toate fotografiile realizate de-a lungul anilor la pichet, acestea
reprezentând un ajutor major în redactarea materialului. Nu în ultimul rând, mulțumesc tuturor celor
care, în perioada 2002-2008, au participat la cercetările arheologice de la Desa și, într-un fel sau
altul, au influențat realizarea acestui articol. Greșelile îmi aparțin în totalitate.

39
Burström et al., 2009, p. 310.
40
Burström et al., 2009, p. 314.
159
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

BIBLIOGRAFIE

Buchli, V., Lucas, G. 2001. Archaeologies of the contemporary past. London, New York:
Routledge.
Burström, M. 2007/2008. Looking into the Recent Past. Extending and Exploring the Field
of Archaeology. CSA 15-16, pp. 21-36.
Burström, M. 2011. Creative confusion. Modern Ruins and the Archaeology of the Present.
În H. Ruin, A. Ers (eds.), Rethinking Time: Essays on History, Memory, and Representation.
Huddinge: Södertörn University, pp.119-128.
Burström et al. 2009. Memories of a world crisis. The archaeology of a former Soviet
nuclear missile site in Cuba. JSA 9(3), pp. 295-318.
Burström et al. 2013. From Nuclear Missile Hangar to Pigsty: an Archaeological Photo-
Essay on the 1962 World Crisis. În S. Bergerbrant, S. Sabatini (eds.), Counterpoint: Essays in
Archaeology and Heritage Studies in Honour of Professor Kristan Kristansen. Oxford:
Archaeopress, pp. 733-737.
Christiansen, H. 2002. Forgotten and refound military structures in the Central Pacific:
examples from the Marshall Islands. În J. Schofield et al. (eds.), Matériel Culture: The archaeology
of twentieth century conflict. London, New York: Routledge, pp. 58-64.
Dragoman, R.-Al. 2013. Ruine ale celui de-al Doilea Război Mondial, arheologie și
memorie: despre politica gestionării patrimoniului cultural în România postcomunistă. În R.-Al.
Dragoman, S. Oanță-Marghitu, Arheologie şi politică în România. Baia Mare: Eurotip, pp. 185-198.
Dragoman, R.-Al. 2015. Materialitatea experimentului Pitești: eseu arheologic despre
memoria represiunii și rezistenței în România comunistă. Baia Mare: Eurotip.
Dragoman, R.-Al., Florea, M. 2013. Preambul la o cercetare arheologică a fostei colonii de
muncă forţată din perioada comunistă de la Poarta Albă, România. MCA S.N. 9, pp. 231-242.
Dragoman, R.-Al., Oanță-Marghitu, S. 2013. Arheologie şi politică în România. Baia Mare:
Eurotip.
Dragoman, R.-Al., Oanță-Marghitu, S. 2014. Manifest pentru o arheologie critică a
capitalismului din România. Marmatia 11, pp. 93-101.
Dragoman, R.-Al. et al. 2016. Archaeology, Memory and History: The Communist-Era
Ruins at Galeşu/Nazarcea (on the Danube-Black Sea Canal Trail). Caiete ARA 7, pp. 201-225.
Dumitrescu, R. 2013. Tezaurul monetar de aur de la Desa, judeţul Dolj (secolul al XIX-lea).
Monedă și Comerţ în Sud-Estul Europei 5, pp. 35-50.
González-Ruibal, A. 2014. Archaeology of the contemporary past. În C. Smith (ed.),
Encyclopedia of Global Archaeology. New York: Springer, pp. 1683-1694.
Harrison, R., Schofield, J. 2010. After Modernity: Archaeological Approaches to the
Contemporary Past. Oxford: Oxford University Press.
Holtorf, C., Piccini, A. (eds.). 2009.Contemporary Archaeologies: Excavating Now.
Frankfurt am Main: Peter Lang.
Jensen, J. F., Krause, T. 2014. Ruins of the weather war: studying the material remains of
Allied and Wehrmacht activities in northeast Greenland. În B. Olsen, Þ. Pétursdóttir (eds.), Ruin
Memories. Materiality, Aesthetics and the Archaeology of the Recent Past. London, New York:
Routledge, pp. 411-434.
Manea, Gh. 2001. Labirintul vieții prin „sârmă ghimpată” (biografii-memorii-amintiri). f.l.:
Terra.
McWilliams, A. 2014. Borders in ruin. În B. Olsen, Þ. Pétursdóttir (eds.), Ruin Memories.
Materiality, Aesthetics and the Archaeology of the Recent Past. London, New York: Routledge, pp.
390-410.
Neagoe, S. et al. 2004. Istoria grănicerilor și a începutului poliției de frontieră. București:
Scaiul.
160
BÂSCEANU Marius Cristian

Schofield, J., Cocroft, W. (eds.). 2007. A fearsome heritage: diverse legacies of the Cold
War. Walnut Creek: Left Coast Press, Inc.
Steiner, J., Magheți, D. 2009. Mormintele tac: relatări de la cea mai sângeroasă graniță a
Europei. Iași: Polirom.
Țeculescu, I.P. f.a. Monografia comunei Dessa jud. Dolj. (manuscris).
Virilio, P. 2009. Bunker archaeology. New York: Princeton Architectural Press.
https://www.facebook.com/abandonspaces.
https://www.facebook.com/abandonedspaces.net.
http://modern-ruins.com.
https://www.flickr.com.
https://www.facebook.com/pg/monumenteuitate;
http://www.monumenteuitate.org.
https://www.facebook.com/MonumentePierduteOltenia;
https://www.facebook.com/pg/Monumentalistul
https://revista22.ro/70256297/2-imigranti-morti-4-dati-disparuti-in-dunare-la-bulgari-
romania-ruta-noua-a-migratiei.html
http://www.charta1864.ro/essay.html
https://www.politiadefrontiera.ro/ro/main/pg-istoria-politiei-de-frontiera-25.html
http://miscareaderezistenta.ro/frontieristii
http://miscareaderezistenta.ro/frontieristii/frontieristii-securitate-pichete-graniceri-
35071.html

LISTA ABREVIERILOR

Caiete ARA - Caiete ARA, București.


CSA - Current Swedish Archaeology, Göteborg.
JSA - Journal of Social Archaeology, SAGE
Publications (www.sagepublications.com).
MCA - Materiale și Cercetări Arheologice,
București.
Monedă și Comerţ în Sud-Estul Europei - Monedă și Comerţ în Sud-Estul Europei,
Sibiu.

LISTA ILUSTRAȚIILOR

PLANȘA 1. 1. Locația fostului pichet de grăniceri de la Desa. (sursa: Google Earth) 2. Notarea
pichetului pe o hartă austriacă din 1867. (sursa: http://www.charta1864.ro/essay.html)
PLANȘA 2. 1. Fostul pichet de grăniceri într-o imagine satelitară din 2005. (sursa: Google Earth) 2.
Localizarea diverselor componente ale pichetului într-o imagine satelitară din 2017. (sursa: Google
Earth)
PLANȘA 3. 1. Clădirea principală văzută dinspre sud-vest. (foto: S. Răduță, august 2008) 2.
Clădirea principală. (foto: autorul, mai 2012)
PLANȘA 4. 1. Clădirea principală văzută dinspre sud-est. (foto: autorul, mai 2012) 2. Interior dintr-
un dormitor al militarilor din clădirea principală. (foto: Fl. Ridiche, august 2008)
PLANȘA 5. 1. Interior din clădirea principală. (foto: autorul, august 2010) 2. Poarta de fotbal
scrijelită pe peretele vestic al clădirii principale. (foto: autorul, mai 2012)
PLANȘA 6. 1. „Clubul” în timpul taberei arheologice. (foto: I. Popescu, august 2005) 2. „Clubul”
după transformarea pichetului în crescătorie de porci. (foto: autorul, aprilie 2013)

161
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

PLANȘA 7.1. Căsuța-„popas M.I.” după transformarea pichetului în crescătorie de porci. (foto:
autorul, aprilie 2013) 2. Căsuța-„popas M.I.” și spălătorul folosit ca „amplificator de semnal” pentru
telefoanele mobile. (foto: I. Popescu, august 2008)
PLANȘA 8. 1. Aspect din interiorul căsuței-„popas M.I.” în timpul taberei arheologice. Se pot
observa câteva elemente decorative pe perete și cuptorul zidit. (foto: S. Răduță, august 2008) 2.
„Sala de mese” văzută dinspre nord. (foto: autorul, mai 2012)
PLANȘA 9. 1. „Sala de mese” transformată în grajd pentru porci. (foto: autorul, aprilie 2013) 2.
Intrarea în „Sala de mese”. (foto: autorul, august 2010)
PLANȘA 10. 1. Grajdul și primii porci la pichet. (foto: I. Popescu, august 2008) 2. Începutul
ruinării grajdului. (foto: autorul, aprilie 2013)
PLANȘA 11. 1. Fostul spălător transformat în vatră de foc. (foto: autorul, aprilie 2013) 2. Panoul
P.S.I. (foto: autorul, august 2007)
PLANȘA 12. 1. Panoul P.S.I. (foto: autorul, aprilie 2013) 2. Detaliu cu panoul P.S.I. (foto: S.
Răduță, august 2008)
PLANȘA 13. 1. Fântâna pichetului. (foto: autorul, august 2008) 2. Latrina improvizată în spatele
grajdului. (foto: L. Șipeanu, august 2008)
PLANȘA 14. 1. O parte din studenții aflați în practică la Desa. În plan îndepărtat se poate observa
gardul pichetului încă în picioare. (foto: Fl. Ridiche, august 2002) 2. Aspect din tabăra arheologică.
În plan îndepărtat se poate observa ceea ce mai rămăsese din gardul pichetului (foto: N. Stoica,
august 2007)
PLANȘA 15. 1. „Masa de pământ” a taberei arheologice. (foto: Fl. Ridiche, august 2007) 2. Aspect
din tabăra arheologică. Se observă corturile și vatra de foc, la „masa de pământ” deja renunțându-se.
(foto: autorul, august 2008)
PLANȘA 16. 1. Vedere din groapa de provizii. (foto: autorul, august 2008) 2. Groapa de gunoi a
taberei arheologice. (foto: autorul, august 2007)
PLANȘA 17. 1. Groapă-adăpost pentru militari. (foto: L. Șipeanu, august 2008) 2. Pilon de
susținere a antenei. (foto: autorul, august 2010)
PLANȘA 18. 1. Picioarele fostului turn de observare. (foto: autorul, august 2008) 2. Resturile de
beton ale așa-zisului „bloc”. (foto: L. Șipeanu, august 2008)
PLANȘA 19. 1. Apus de soare la Desa. În plan îndepărtat se observă crucea de la mormântul
grănicerului. (foto: Fl. Ridiche, august 2006) 2. Crucea grănicerului de la pichet. (foto: autorul,
august 2010)
PLANȘA 20. 1. Epitaful scris pe crucea mormântului de la pichet. (foto: autorul, noiembrie 2013)
2. Glonț descoperit în timpul săpăturilor arheologice de pe grindul „Castravița” (august 2016).

162
BÂSCEANU Marius Cristian

1. Locația fostului pichet de grăniceri de la Desa. (sursa: Google Earth).

2. Notarea pichetului pe o hartă austriacă din 1867. (sursa: http://www.charta1864.ro/essay.html)

PLANȘA 1

163
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

1. Fostul pichet de grăniceri într-o imagine satelitară din 2005. (sursa: Google Earth)

2. Localizarea diverselor componente ale pichetului într-o imagine satelitară din 2017.
(sursa: Google Earth)

PLANȘA 2

164
BÂSCEANU Marius Cristian

1. Clădirea principală văzută dinspre sud-vest. (foto: S. Răduță, august 2008)

2. Clădirea principală. (foto: autorul, mai 2012)

PLANȘA 3

165
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

1. Clădirea principală văzută dinspre sud-est. (foto: autorul, mai 2012)

2. Interior dintr-un dormitor al militarilor din clădirea principală. (foto: Fl. Ridiche, august 2008)

PLANȘA 4

166
BÂSCEANU Marius Cristian

1. Interior din clădirea principală. (foto: autorul, august 2010)

2. Poarta de fotbal scrijelită pe peretele vestic al clădirii principale. (foto: autorul, mai 2012)

PLANȘA 5

167
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

1. „Clubul” în timpul taberei arheologice. (foto: I. Popescu, august 2005)

2. „Clubul” după transformarea pichetului în crescătorie de porci. (foto: autorul, aprilie 2013)

PLANȘA 6

168
BÂSCEANU Marius Cristian

1. Căsuța-„popas M.I.” după transformarea pichetului în crescătorie de porci.


(foto: autorul, aprilie 2013)

2. Căsuța-„popas M.I.” și spălătorul folosit ca „amplificator de semnal” pentru telefoanele mobile.


(foto: I. Popescu, august 2008)

PLANȘA 7

169
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

1. Aspect din interiorul căsuței-„popas M.I.” în timpul taberei arheologice. Se pot observa câteva
elemente decorative pe perete și cuptorul zidit. (foto: S. Răduță, august 2008)

2. Sala de mese văzută dinspre nord. (foto: autorul, mai 2012)

PLANȘA 8

170
BÂSCEANU Marius Cristian

1. „Sala de mese” transformată în grajd pentru porci. (foto: autorul, aprilie 2013)

2. Intrarea în „Sala de mese”. (foto: autorul, august 2010)

PLANȘA 9

171
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

1. Grajdul și primii porci la pichet. (foto: I. Popescu, august 2008)

2. Începutul ruinării grajdului. (foto: autorul, aprilie 2013)

PLANȘA 10

172
BÂSCEANU Marius Cristian

1. Fostul spălător transformat în vatră de foc.(foto: autorul, aprilie 2013)

2. Panoul P.S.I. (foto: autorul, august 2007)

PLANȘA 11

173
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

1. Panoul P.S.I. (foto: autorul, aprilie 2013)

2. Detaliu cu panoul P.S.I. (foto: S. Răduță, august 2008)

PLANȘA 12

174
BÂSCEANU Marius Cristian

1. Fântâna pichetului. (foto: autorul, august 2008)

2. Latrina improvizată în spatele grajdului. (foto: L. Șipeanu, august 2008)

PLANȘA 13

175
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

1. O parte din studenții aflați în practică la Desa. În plan îndepărtat se poate observa gardul
pichetului încă în picioare. (foto: Fl. Ridiche, august 2002)

2. Aspect din tabăra arheologică. În plan îndepărtat se poate observa ceea ce mai rămăsese din
gardul pichetului (foto: N. Stoica, august 2007)

PLANȘA 14

176
BÂSCEANU Marius Cristian

1. „Masa de pământ” a taberei arheologice. (foto: Fl. Ridiche, august 2007)

2. Aspect din tabăra arheologică. Se observă corturile și vatra de foc, la „masa de pământ” deja
renunțându-se. (foto: autorul, august 2008)

PLANȘA 15

177
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

1. Vedere din groapa de provizii. (foto: autorul, august 2008)

2. Groapa de gunoi a taberei arheologice. (foto: autorul, august 2007)

PLANȘA 16

178
BÂSCEANU Marius Cristian

1. Groapă-adăpost pentru militari. (foto: L. Șipeanu, august 2008)

2. Pilon de susținere a antenei. (foto: autorul, august 2010)

PLANȘA 17

179
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

1. Picioarele fostului turn de observare. (foto: autorul, august 2008)

2. Resturile de beton ale așa-zisului „bloc”. (foto: L. Șipeanu, august 2008)

PLANȘA 18

180
BÂSCEANU Marius Cristian

1. Apus de soare la Desa. În plan îndepărtat se observă crucea de la mormântul grănicerului.


(foto: F. Ridiche, august 2006)

2. Crucea grănicerului de la pichet. (foto: autorul, august 2010)

PLANȘA 19

181
Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol. XXIV/2017

1. Epitaful scris pe crucea mormântului de la pichet. (foto: autorul, noiembrie 2013)

2. Glonț descoperit în timpul săpăturilor arheologice de pe grindul „Castravița” (august 2016).

PLANȘA 20
182