Influenţa climatului educativ asupra dezvoltării personalităţii

copilului
Prof. învățământ primar Elena Tănăsescu

Formarea şi dezvoltarea personalităţii umane se realizează sub influenţa a numeroşi

factori: interni şi externi, naturali şi sociali, temporali sau permanenţi, unii exercitând o
influenţă determinantă, alţii îndeplinind numai un rol de condiţii sau premise ale dezvoltării
personalităţii.
Dezvoltarea personalităţii umane este pusă în legătură cu trei factori: biologic
(reprezentat prin zestre ereditară), mediul de existenţă al individului şi educaţia.
Din punct de vedere biologic, ereditatea reprezintă acel ansamblu de însuşiri stabile,
elaborate de-a lungul mai multor generaţii, fixate genetic şi transmisibile urmaşilor sub
forma unei anumite organizări fizice şi biochimice. Trebuie adăugat că, mediul fiind
schimbător, organismul este nevoit să-şi modifice însuşirile, ceea ce conferă eredităţii un
caracter filogenetic variabil, flexibil.
În ce priveşte rolul premiselor naturale asupra dezvoltării psihice a subiectului
uman, se impun câteva sublinieri esenţiale.
În primul rând, rolul lor nu este niciodată specific şi nici determinant. Aceste
particularităţi organice reprezintă un sistem deschis, susceptibil de a genera modalităţi
diferite de viaţă şi de activitate ale indivizilor. În acelaşi timp, direcţia lor de evoluţie şi de
concretizare este reglată de cerinţele sociale şi de modelele educaţionale.
În al doilea rând, disponibilităţile native sunt valorificate în mod diferit de la individ
la individ.
Ereditatea este totdeauna asociată mediului în ce priveşte capacitatea de a influenţa
dezvoltarea personalităţii umane. Premisele ereditare favorizează apariţia unor însuşiri
psihice în prezenţa unor anumite condiţii de mediu. Chiar şi o înzestrare nativă bogată are
nevoie de condiţii sociale favorabile pentru a se manifesta şi dezvolta. Natura umană s-a
constituit şi se dezvoltă în procesul vieţii sociale.
Cercetările întreprinse asupra ,,copiilor sălbatici’’ au furnizat argumente
convingătoare privind faptul că dispoziţiile ereditare se pot afirma şi realiza numai sub
influenţa factorului social-educativ. Observarea comportamentelor în cazul copiilor ,,pierduţi
în natură’’, care şi-au dus existenţa mai mulţi ani în compania animalelor, arată că resursele
native de care dispune fiinţa umană - deşi mai mari decât ale altor fiinţa - sunt departe de a fi
utilizabile aşa cum sunt la origini. Prin urmare, ele nu conduc, prin ele însele, la starea în
care fiinţa umană se diferenţiază de animal.
De asemenea, cercetările asupra unor gemeni a căror dezvoltare a avut loc în condiţii
diferite de mediu social, au arătat că deosebirile dintre ei, în pofida asemănărilor frapante
dobândite prin naştere, se accentuează pe măsură ce se asimilează funcţii psihice mai
complexe.
Mediul – reprezentat de ansamblul condiţiilor naturale şi sociale, materiale şi
culturale, al influenţelor organizate sau spontane care se exercită asupra individului – este
profund implicat în dezvoltarea psihicului, în devenirea omului. El devine sursă a dezvoltării
psihice prin faptul că oferă circumstanţe şi condiţii concrete de viaţă, informaţii şi modele de
conduită, prilejuri de comunicare şi de schimburi afective. Mediul acţionează ca factor
stimulator, care favorizează dezvoltarea psihică, dar şi ca barieră, ca factor frenator.
 Întrucât factorii externi acţionează prin intermediul condiţiilor interne, influenţa
educaţională devine eficace în măsura în care este conjugată cu particularităţile psihice
individuale, cu trebuinţele, aspiraţiile, în general cu activitatea individului.
Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar
pentru munca intelectuală a şcolarului. În schimb, lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa
prea mare sau ,,dădăceala’’ au efecte dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune
nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare, în preajma examenelor sau spre sfârşitul
semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze.
Pe măsură ce copilul se dezvoltă, formează mai multe ataşamente care diferă calitativ
unele de altele. Atenţia copilului se îndreaptă de obicei către o singură persoană, iar de cele
mai multe ori aceasta este mama.
Ca părinţi iubitori, putem face totuşi greşeli în educarea copiilor, încât dorindu-le
binele să le facem rău. Astfel, unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i
răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot
timpul ,,agăţaţi de fusta mamei’’; în acelaşi timp însă, devin mici tirani, devin pretenţioşi,
neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei, între colegi. Dacă,
dimpotrivă, părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. În
astfel de condiţii, ei sunt continuu lipsiţi de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet,
stare care duce la apariţia unor tulburări ale personalităţii. Aceşti copii vor deveni la rândul
lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile sociale vor fi întotdeauna lipsite de
afecţiune.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase,
căldura căminului părintesc, aşadar afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale.
În creşterea, educarea şi formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a
înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu
plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă sunt neascultători şi greşesc uneori, să-
i ,,pedepsim cu vorba’’, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit, vorbindu-le ca
unor ,,prieteni’’ care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a
greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va
îndepărta sufleteşte de noi.
Meseria de părinte este grea. De aceea, trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune,
pentru ca grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragoste şi bunele rezultate ale
copilului armonios dezvoltat psihic şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în
familiile în care părinţii sunt în bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu
autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să rămână modele vii.
Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu învăţătorul, dirigintele
clasei, ca şi prin urmărirea cu atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber,
intervenind şa timp, ferm, dar blând, pentru a-l feri de exemple şi comportări rele, părinţii
pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în conturarea, formarea, dezvoltarea
personalităţii acestuia.
Bibliografie:
1. Radu, Ion T.; Ezechil, Liliana, ,,Pedagogie – fundamente teoretice’’(ediţia aII-a),
Bucureşti, Editura V & I Integral, 2002.
2. Păişi Lăzărescu, Mihaela, Psihologia vârstelor’’, Bucureşti, Editura V& I Integral,
2007.
3. Învăţământul primar (revistă dedicată cadrelor didactice), Chiriţescu, Elena, Bucureşti,
Editura Miniped, 2004.