Subiecte examen

Drept International Public

1. Obiectul si normele dreptului international.

Obiectul dreptului international public il constituie reltiile dintre state si

celelalte subiecte ale sale. Nu pot face parte din obiectul reglementarilor sale reltiile contractuale
dintre un stat si o persoana fizica sau juridica apartinand altui stat.
Normele dreptului international public sunt constituie intr-un sistem articulat, ce prezinta anumite
caracteristici.
In primul rand, trebuie sa subliniem ca ele exprima acordul de vointa a doua sau mai multe
subiecte ale dreptului international fata de regula de conduita aplicabila lor.
Normele sunt obligatorii pentru subiectele dreptului international public care le-au elaborat.
Putem defini, asadar, normele dreptului international ca fiind reguli de conduita stabilite prin
acorduri de vointa al subiectelor sale, pe cale cutumiala sau conventionala.
Criteriile de clasificare ale normelor sunt izvoare, denumiri si obligativitati.

2. Raportul dintre dreptul intern si dreptul international.

In doctrina de drept international public s-au conturat doua teorii legate de raportul
dintre dreptul international si cel intern: teoria dualista si teoria monista.
Teoria dualista sustine, prin reprezentantii sai, ca fiecare dintre cele doua sisteme
actioneaza independent unul fata de celalalt, astfel ca intre ele nu se poate realiza nici un fel de
apropiere, asadar intre normele interne si cele internationala de vreme ce ele nu au acelasi obiect si
nu reglementeaza aceleasi raporturi sociale.
Teoria monista are ca punct de plecare afirmatia ca cele doua sisteme constituie o structura
unitara, ca ele formeaza o singura ordine juridica. Principalele orientari dezvoltate din aceasta teorie
sunt monismul cu primatul dreptului international asupra dreptului intern si monismul cu primatul
dreptului intern.
Monismul cu primatul dreptului international se bazeaza pe suprematia dreptului
international. Dreptul international ar stabili, astfel, competentele si limitele acestor competente in
dreptul intern al statelor.
Monismul cu primatul dreptului intern sustine ca suveranitatea si independenta statelor
nu poate fi decat raporturi de forta, iar dreptul international nu ar fi decat o prelungire al dreptului
intern in relatiile internationale.

3. Raportul dintre dreptul international si dreptul european.

Deși dreptul UE poate fi considerat ca o formă specifică a dreptului internațional, corpusul

legislativ principal al acestuia are unele caracteristici particulare, care, de obicei, nu se regăsesc în
dreptul internațional: în special, cetățenii pot invoca drepturile garantate de dreptul UE în fața
instanțelor din statele membre ale UE, în timp ce, de obicei, dreptul internațional trebuie să fi fost
transpus în legislația națională pentru a putea fi invocat de către cetățeni. De asemenea, dreptul UE
prevalează asupra dreptului statelor membre ale UE.

1
 4. Izvoarele dreptului international.

Izvoarele dreptului international exteriorizeaza acordul de vointa dintre state privitor la

crearea de norme juridice. Acestea, in acceptiunea juridica, reprezinta modalitati de exprimare a
normei de drept si nu factorii care conduc la crearea acesteia.
1. Tratatul ca izvor
Indiferent ca sunt bilaterale sau multilaterale, ca caracter politic, militar, financiar, ca au ca
obiect protejareaa spatiului maritim sau extraatmosferic, tratatele reprezinta mijlocul cel mai utilizat
in raporturile dintre state si acopera practic intreg spectrul relatiilor internationale. Datorita formei
scrise, care este obligatorie pentru incheierea sa, tratatul ofera posibilitatea folosirii ca mijloc de
proba in eventualitatea ivirii unor litigii.

2. Cutuma internationala
Considerand ca fiind una dintre cele mai vechi izvoare ale dreptului international, cutuma,
reprezinta dovada unei practici generale acceptate ca drept. Fenomenul cutumiar are o evolutie
lenta, sfarsind prin a convinge in timp membrii unei anumite comunitati asupra necesitatii
respectarii unei traditii a carei reproducere indelungata induce ideea de obligatie.

3. Principiile generale de drept

Analiza documentelor internationale ne permite evidentierea diferitelor tipuri de principii:
cu valoare conventionala: cele ce formuleaza norme incluse in tratate in vigoare, care sunt
referitoare la relatiile de prietenie si de cooperarea dintre state;
cu valoare cutumiara: cele care sunt rezultatul unei practici recunoscute;
principii genearale de drept: Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948
principii fara autonomie in dreptul pozitiv

4. Hotararile judecatoresti si doctrina celor mai calificati specialisti in drept public

Jurisprudenta internationala contribuie la activitatea de codificare a dreptului international, este un
element al practicii internationale, ceea ce nu este suficient pentrua cconstitui o sursa distincta in
dreptul international. Cu toate acestea, hotararile judecatoresti influenteaza si contribuie la
dezvoltarea dreptului international.
Doctrina celor mai calificati specialisti in drept public ai diferitelor natiuni, la care trimite in
continuare textul mentionat, nu poate sa fie retinuta ca izvor al dreptului international.

5. Echitatea
Putem distinge intre doua situatii: cand judecata in echitate este solicitata de parti, prin manifestarea
lor expresa de vointa, si cand recursul la echitate se face in baza bunei credinte, in raporturile dintre
subiectele dreptului interational sau in interesul bunei administrari a justitiei, fara a exista un
consimtamant expres.

2
5. Caracteristici ale normelor dreptului international.
-sistem articulat, cu anumite caracteristici
DEF: reguli de conduita stabilite prin acordul de vointa al subiectelor sale, pe cale cutumiara sau
conventionala
CLASIFICARE:
-dpdv al izvorului: cutumiare si conventionale
-dpdv al denumirii: principii(fundamentale si specifice) si norme concrete
-dpdv al obligativitatii:
-normele supletive – se pot face derogari pe baza acordului
dintre state
- normele de jus cogens – nu admit derogari, nu pot fi modificate decat printr-o norma a
dreptului international general avand acelasi caracter
- dpdv al nr subiectelor participante la adoptarea lor si carora le sunt opozabile: - caracter de
universalitate, caracter regional sau caracter bilateral

6. Tratatul ca izvor al dreptului international.

Importanta tratatelor internationale in viata statelor este incontestabila si ea a crescut odata

cu cresterea numarului statelor, cu aparitia si recunoasterea unor noi subiecte de drept international,
cu diversificarea domeniilor de cooperare si de interes.
Conventia de la Viena asupra tratatelor adoptata in anul 1969, recunoaste de asemenea
importanta tratatelor ca izvor al dreptului international si justifica aceasta prin referiri la numarul
mare de tratate incheiate de catre state si celelalte subiecte ale sale.
Exprimarea acordului de vointa al statelor prin intermediul tratatului este preferata datorita
avantajelor pe care acest mijloc le reprezinta. Datorita formei scrise, care este obligatorie pentru
incheierea sa, tratatul ofera posibilitatea folosirii ca mijloc de proba in eventualitatea ivirii unor
litigii.

7. Cutuma ca izvor al dreptului international.

Considerata ca fiind unul dintre cele mai vechi izvoare ale dreptului international, cutuma,
reprezinta dovada unei practici generale de drept. Considerand ca fiind una dintre cele mai vechi
izvoare ale dreptului international, cutuma, reprezinta dovada unei practici generale acceptate ca
drept. Fenomenul cutumiar are o evolutie lenta, sfarsind prin a convinge in timp membrii unei
anumite comunitati asupra necesitatii respectarii unei traditii a carei reproducere indelungata induce
ideea de obligatie.
Doctrina este divizata, in ceea ce priveste natura cutumei, intre scoala voluntarista si cea
obiectivista. Prima scoala sustine imposibilitatea formarii cutumei fara manifestarea vointei si
initiativei subiectului de drept. Cea de-a doua scoala considera cutuma ca fiind expresia unei
necesitati sociale resimtite de catre membrii comunitatii interntionale.

3
8. Izvoare subsidiare ale dreptului international.

Sub acest titlu, atentia trebuie sa se concentreze asupra actelor organizatiilor internationale.
Astfel, daca ne oprim la ONU, vom observa ca Adunarea Generala si Consiliul de Securitate se
exprima pe plan international prin acte ce poarta denumirea de declaratii, rezolutii, recomandari etc.
Contributia acestor acte depinde, prin urmare, de gradul de participare al statelor si de suportul
acestora, de confirmarea practica ulterioara.
Jurisprudenta internationala contribuie la activitatea de codificare a dreptului international,
este un element al practicii internationale, ceea ce nu este insa suficient pentru a constitui o sursa
distincta a dreptului international. Cu toate acesta, hotararile judecatoresti influenteaza si contribuie
la dezvoltarea dreptului international.

9. Codificarea si dezvoltarea progresiva.

Codificarea raspunde nevoii de a ordona si sistematiza normele in vigoare si de a facilita

aparitia de noi reguli de drept international. Principalele directii in care se desfasoara activitatea de
codificare sunt codificarea neoficiala si cea oficiala.
Codificarea neoficiala este cea realizata de catre specialistii de drept international public,
fie in cadrul proiectelor de cercetare, fie in cadrul lucrarilor organizate pe langa diferite organisme
internationale. Rezultatele acestor cercetari nu sunt obligatorii pentru state, dar unele foarte
importante au fost receptate in activitatea de codificare oficiala.
Codificare oficiala este realizata de catre state si are caracter obligatoriu pentru subiectele
dreptului international, care devin parti la conventiile astfel rezultate.
Articolul 13 al Cartei ONU foloseste doi termeni distincti: cel de codificare si cel de
dezvoltare progresiva.
Dezvoltare progresiva inseamna pregatirea unor proiecte de conventii care sa vizeze anumite
subiecte, ce nu au fost inca reglementate de dreptul international sau cu privire la care practica
statelor nu a fost suficient de dezvoltata.
Distinctia dintre aceste doua concepte s-a dovedit a fi foarte dificila in practica. Mai mult,
experienta Comisiei de Drept International a dovedit clar o linie de demarctie neta intre aceste doua
concepte intr-un caz particular este imposibil de stabilit.

10. Principiul neagresiunii.

Neagresiunea sau principiul nerecurgerii la forta si la amenintarea cu forta in relatiile

internationale este unul dintre principiile de o importanta majora pentru relatiile internationale.
Primul act international care a consacrat principiul neagresiunii a fost adoptat abia in anul
1928 si este cunoscut sub denumirea de Pactul Briand-Kellogg, fiind actul prin care se cere statelor
sa renunte la razboi ca instrument al politicii nationale si sa incerce solutionare diferendelor pe cale
pasnica.
O preocupare constanta a statelor a constituit-o definirea termenului de agresiune, pentru o
mai eficienta aplicare a principiului neagresiunii. Cele trei Conventii de la Londra din 1993 au
incriminat ca acte de agresiune urmatoarele actiuni:

4
 - declararea de razboi unui stat,
- invadarea de catre un stat, cu forte armate terestre, navale, aeriene, a teritoriului unui
stat
- atacare de catre fortele armatei ale unui stat, cu sau fara declaratie de razboi, a
teritoriului, navelor sau aeronavelor altui stat
- sprijinirea bandelor inarmate formate pe teritoriul unui stat in vederea invadarii altui
stat
Dreptul international adminte in mod exceptional trei cazuri in care se poate recurge la
folosirea fortei in relatiile internationale. Aceste cazuri sunt:
- dreptul statelor la autoaparare, individuala sau colectiva, impotriva unui atac armat, in
conformitate cu prevederile articolului 51 al Cartei ONU;
- dreptul Consiliului de Securitate de a aplica masuri de constrangere impotriva unui stat
ce se face vinovat de incalcarea pacii si securitatii internationale,
- dreptul popoarelor care lupta impotriva dominatiei straine, pentru independenta lor, de a
folosi forta.

11. Principiul cooperarii internationale.

Principiul cooperarii a fost inscris in Carta ONU, dand expresie dorintei statelor de a
dezvolta relatii dintre cele mai bune si de contribui la realizarea obiectivelor convenite. Este
evidenta universalitatea principiului, care se manifesta prin inlaturarea discriminarilor politice,
sociale sau in functie de gradul de dezvoltare in relatiile de colaborare dintre state.
Declaratia asupra principiilor fundamentale din 1970 concepe principiul ca incuband
drepturi, dar si obligatii pentru state. Astfel:
● fiecare stat este indreptatit sa participe la relatiile de cooperare cu celelalte
state, pe baze bilaterale sau multilaterale si in orice domeniu de interes
reciproc;
● fiecare stat este liber sa aleaga formele de cooperare internationala si modul
in care isi organizeaza relatiile de cooperare;
● fiecare stat are dreptul sa participe la activitatea organizata de cooperare in
cadrul organizatiilor internationale cu vocatie sau cu caracter regional;
● una dintre obligatiile principale este aceea de a coopera in scopul realizarii
pacii si securitatii in lume;
● obligatia de a participa la eforturile comune de promovare a cresterii
economice pentru toate statele si zonele lumii;
● obligatia de a favoriza progresul statelor in domeniul cultural, social,
stiintific etc.

5
12. Principiul solutionarii pe care pasnica a diferentelor.

Strans legat de principiul neinterventiei, acest principiu este consacrat in Pactul Briand-
Kellogg din 1928. Ulterior, principiul este inclus in Carta ONU, in Articolul 2, punctul 3, articol
care cere statelor membre sa solutioneze diferentele internationale prin mijloace pasnice, pentru a
nu pune altfel in primejdie pacea lumii. De asemenea, in Carta sunt enumerate mijloacele
considerate pasnice, care sunt puse la dispozitia statelor: negocierile, bunele oficii si medierea,
ancheta internationala si concilierea, arbitrajul international, mijloace puse la dispozitie de
organizatiile internationale si mijloace jurisdictionale.
Astfel, se desprind urmatoarele obligatii pentru stat:
● obligatii de a actiona cu buna credinta in relatiile dintre ele, in vederea
evitarii diferendelor, urmarind consolidarea pacii si securitatii internationale;
● obligatia de a rezolva diferendele numai prin mijloace pasnice;
● obligatia statelor parti la tratate regionale de a incerca solutionarea prin
mijloace pasnice, si daca acestea nu dau rezultatele asteptate, sa se adreseze
Consiliului de Securitate al ONU;
● obligatia statelor de a incheia acorduri special, in care sa prevada modalitatile
de solutionare pasnica la care inteleg sa recurga.

13. Principiul neimixtiunii.

Secole de-a randul, interventia a fost acceptata in relatiile dintre state ca un drept al celor
mai puternici. Presedintele american James Monroe, in anul 1823, ia atitudine impotriva interventiei
planificata de Sfanta Alianta in lupta dintre Spania si statele latino-americane, dar in ciuda
caracterului progresist, nu s-a bucurat de acceptarea internationala pentru ca adevaratul scop era
asigurarea hegemoniei Americii asupra intregului continent american.
CIJ a definit acest principiu, aratand ca acesta interzice oricarui stat sau grup de state sa
intervina direct sau indirect in afaceri interne sau externe ale unui stat. Intervenita este interzisa in
domeniile in care principiul suveranitatii statelor permite oricaruia dintre ele sa decida liber
alegerea sistemului politic, economic, social, cultural, formularea relatiilor externe. Interventia este
ilicita pentru ca foloseste mijloace de constrangere.
Doua reguli importante ale dreptului international trbuie a fi retinute in legatura cu
neinterventia, si anume:

● neadmiterea amestecului statelor terte in conflictele interne;

● faptul ca orice interventie intr-un conflict intern, neinternational, conduce la
transformarea acestuia in conflict armat international

6
14. Principiul suveranitatii statelor.

Suveranitatea, ca atribut fundamental al statului, consta in suprematia puterii de stat in

interiorul tarii si in independenta sa in relatiile internationale. Caracteristicile suveranitatii de stat
sunt: exclusivitatea, originalitatea, iinalienabilitatea si indivizibilitatea.
Caracterul exclusiv reprezinta faptul ca asupra teritoriului unui anumit stat se poate exercita
o anumita autoritate, o singura competenta statala.
Caracterul originar este determinat de faptul ca suveranitatea nu ii este atribuita statului din
afara, ea apartine respectivului stat, iar prerogativele puterii de stat atribuie toate domeniile.
Indivizibilitatea arata imposibilitatea fragmentarii suveranitatii.
Inalienabilitatea arata ca suveranitatea nu face obiectul unei cedari catre alte state sau
organizatii internationale.
In cadrul UE, conceptul de suveranitate este abordat in mod diferit. Statele membre prin
angajamentele asumate, au acceptat limitarea suveranitatii si delegarea unor atribute ale acesteia
catre institutiile comunitare. Cu toate acestea, suveranitatea continua sa apartina poporului si sa fie
exercitata prin institutiile statului, dar in acelasi timp, elementele sale sunt distribuite vertical catre
institutiile internationale.

15. Proceduri privind incheierea tratatelor.

Procedura de incheiere a tratatelor, presupune mai multe faze procedurale: negocierea,

semnarea, exprimarea consimtamantului.
Negocierea este prima etapa de parcurs in vederea elaborarii textului unui tratat
international, este o etapa decisiva in ceea ce priveste structura tratatului, prevederile, clauzele etc.
Initiativa o pot avea unul sau mai multi dintre parteneri sau, in cazul acordurilor
multilaterale, statele sau organismele internationale.
Ca structura, textul tratatului international cuprinde:
● preambulul, adica partea introductiva in care sunt indicate partile
contractante, expunerea motivelor ce au condus la adoptarea tratatului, scopul
si obiectul acestuia;
● dispozitivul sau corpul tratatului, care este format din totalitatea articolelor,
materie care ii formeaza continutul
● partea finala a textului sau clauzei finale, care contine informatii asupra
modalitatilor de intrare in vigoare a tratatului, a partilor de aderare, a datei si
locului incheierii
● anexel, daca este cazul, care formeaza, impreuna cu textul tratatului, un
totunitar.
Semnarea tratatului este tratatul prin care reprezentatul imputernicit semneaza textul
negociat, in scopul autentificarii sale. Semnarea reprezinta totodata semnarea consimtamantului
unui stat de a fi legat printr-un tratat.
Exprimarea consimtatamantului. Dupa autentificarea textului tratatului, statele urmeaza sa-si
exprime consimtamantul de a deveni parti la tratat. Modalitatile prin care acest lucru se poate
realiza sunt: semnarea definitiva, ratificarea, aprobarea sau acceptarea, aderarea.

7
 Semnarea definitiva, dupa cum am mentionat, echivaleaza cu exprimarea consimtatmantului
de a fi parte la tratat.

16. Ratificarea tratatelor.

Ratificarea este un act extrem de important al dreptului tratatelor, constituind momentul in

care statul isi manifesta deplin si irevocabil consimtamantul de a fi legat de un tratat la a carui
adoptare a participat.
Ratificarea este un act de suveranitate al statului, are un rol constitutiv, conducand la crearea
unei situatii juridice noi. Documentul efectiv prin care se face ratificarea poarta numele de
instrument de ratificare.
La tratatele multilaterale, de regula se prevede in cauzele finale ca intrarea in vigoare va
avea loc cand va fi atins numrul cerut de instrumente de ratificare.

17. Aderarea la tratatele internationale.

Este un act unilateral al unui stat, prin care isi manifesta dorinta de a deveni parte la un tratat
international multilateral la a carui negociere nu a participat si pe care nu l-a semnat in prealabil.
Aderarea asigura si contribuie la universalitatea tratatelor internationale permitand unui
numar cat mai mare de state de a deveni parti la tratate intrate deja in vigoare. Actul de aderare se
poate numi instrument de aderare, declaratie sau nota de aderare si se depune la statul depozitar.
In cazul aderarii la organizatiile internationale, actul de candidatura este o scrisoare de
intentie, iar admiterea este urmarea unei decizii unilaterale a organelor competente ale organizatiei.

18. Rezerva la tratate.

Conventia de la Viena din 1969 defineste rezerva ca fiind un act unilateral al unui stat,
independent de textul tratatului, avand un caracter facultativ, care poate fi facuta in urmatoarele
momente: la semnarea tratatului, cu ocazia ratificarii unui tratat sau a aprobarii.
Dupa cum reiese in definitia formulata de Conventia de la Viena, rezerva poate fi formulata
in diferite momente:
● rezerva la semnare este cea formulata cu prilejul semnarii, fie intr-un tratat, fie intr-o
anexa, ea ofera avantajul informarii de indata al celorlalte state asupra formularii dar
si dezavantajul dar si dezavantajul de a antrena dificultati de interpretatare;
● rezerva la ritificare este formulata in momentul depunerii instrumentelor de
ratificare, fiind facuta dupa incheierea negocierilor, de multe ori poate prezenta
inconveniente, culminand chiar cu respingerea in bloc a tratatului;
● rezerva la aderare se formuleaza cand tratatul este deja in vigoare pentru partile care
l-au negociat si de aceea statul care ader impune modificari unilaterlale ale acestuia;
Conventia de la Viena prevede anumite conditii cu referire la formularea rezervelor si
anume, aceasta trebuie sa fie exprimata in forma scrisa si sa fie notificata statelor contractante, ea

8
produce efecte daca este acceptata de o parte contractanta, iar acceptarea ei inseamna neformularea
de obiectiuni in termen de 12 luni de la data notificarii.

19. Aplicarea in timp a tratatelor internationale.

In legatura cu aplicarea in timp si pentru a stabili efectele pe care acestea le produc, este
necesar a cunoaste momentul in care ele au intrat in vigoare. Prin Conventia de la Viena se
stabileste: “la data si in modalitatile ce s-au fixat prin dispozitiile sale sau prin acord intre statele
care au participat la negociere”. Daca o asemenea clauza sau acord lipseste, tratatul intra in vigoare
indata ce “consimtamantul sau de a fi legat prin tratat a fost stabilit pentru toate statele care au
partticipat la negociere”
Regula de baza a aplicarii in timp a tratatelor este aceea a neretroactivitatii.

20. Aplicarea in spatiu a tratatelor internationale.

Regula principala stabilita referitor la aplicarea teritoriala a tratatelor este ca tratatele se

aplica asupra ansamblului teritorial al statelor parti. Exceptie de la aceasta regula o fac tratatele
localizate , care isi produc efectele numai intr-o anumita parte a statului. In acest context , putem
aminti inserarea in tratat a clauzei federale sau a clauzei coloniale.
Unele tratate stabilesc regimuri juridice aplicate unor teritotii aflate dincolo de limitele lor
teritoriale- Tratatul privind Antartica (1959)

21. Viciile de consimtamant la incheierea tratatelor.

Viciile de consimtamant care pot fi invocate si retinute in legatura cu nerespectarea

normelor privind incheierea tratatelor sau la ratificare sunt: eroarea, dolul, coruperea
reprezentantului uni stat, constrangerea reprezentantului unui stat si constrangerea exercitata asupra
statului.
Eroarea este un viciu ce poate duce la invocarea nulitatii tratatului. Eroare de fapt este
considerata, in practica statelor, un viciu, pe cand eroare de drept nu.
Dolul consta in conduita frauduloasa a unui stat, care este de natura a determina alt stat
participant la negocieri sa incheie un contract, dolul este rar intalnit in practica.
Coruperea reprezentantului unui stat poate fi invocata atunci cand asupra
reprezentantului unui stat este exercitata o influenta considerabila, care este de natura a actiona
asupra vointei sale in sensul dorit de cel care o exercita.
Constrangerea exercitata asupra reprezentantului unui stat, manifestata prin acte sau
amenintari indreptate impotriva lui. Din articolul 41, din Conventia de la Viena reiese ca actele de
violenta trebuie sa fie indreptate asupra reprezentantului statului ca persoana fizica si nu asupra lui
ca purtator al autoritatii statului.

9
 Constrangerea exercitata asupra statului este un act foarte grav, care vizeaza un subiect
al dreptului international parte la tratat. Se refera la acte vizand folosirea fortei si la amenintarea cu
forta, la violarea principiului de drept international.

22. Cauze de incetare a efectelor tratatelor independente de vointa partilor.

Asemenea cauze intervin atunci cand apar situatii care fac imposibila executarea tratatelor,
ca urmare a disparitiei obiectului sau a partilor, sau a schimbarii fundamentale a imprejurarilor.
O prima cauza poate fi interventia unei imposibilitati subsecvente de executare a tratatului.
(Disparitia unei insule ce constituia obiectul tartatului)
O alta cauza de incetare o constituie schimbarea fundamentala a imprejurarilor in care a fost
incheiat tratatul. Regula cunoscuta in dreptul international, este aceea potrivit careia tratatul ramane
valabil atat timp cat imprejurarile in care a fost incheiat raman neschimbate. (starea de razboi a
uneia dintre parti)
Ruperea relatiilor diplomatice sau consularea poate conduce, de asemenea, la incetarea
efectelor tratatelor.

23. Recunoasterea internationala a statelor.

Relatiile internationale se desfasoara intre state suverane, egale in drepturi. Recunoasterea

poate fi definita ca un act politic unilateral al unui stat, cu caracter facultativ, prin care acesta isi
precizeaza pozitia fata de aparitia unei noi entitati sau a unei noi situatii pe plan international, care
poate avea consecinte noi asupra drepturilor si obligatiilor sale.
Privitor la valoarea actului recunoasterii, in teoria dreptului international s-au formulat doua
teorii: constitutiva si declarativa.
Teoria constitutiva sustine stabilirea, pentru fiecare caz concret, un numar necesar de acte
de recunoastere, pentru a obtine calificarea de subiect de drept, iar pe de alta parte, daca
nerecunoasterea atrage disparitia noului stat.
Teoria declarativa considera actul recunoasterii ca o luare la cunostinta, o constatare a
existentei unui nou stat. In cadrul Conventiei de arbitraj a Conferintei europene pentru pace in
Iugoslavia: “existenta sau disparitia unui stat este o problema de fapt; recunoasterea de catre alte
state are un efect pur declarativ.”
Este necesar sa subliniem ca dreptul international interzice recunoasterea situatiilor create
prin utilizarea ilegala a fortelor armare si, pe de alta parte, conditioneaza actele de recunoastere de
respectul statului de drept, al democratiei, drepturilor omului si intereselor minoritatilor.

10
24. State cu statut de neutralitate.

Neutralitate reprezinta o manifestare a suveranitatii statelor, in sensul ca acestea decid ca isi

exercita dreptul de a nu se implica, temporar sau permanent, intr-un conflict militar.
Neutralitatea permanenta, ca statut juridic, s-a afirmat inca din secolul al XIX-lea.
Continutul juridic al neutralitatii permanente este constituit dintr-o serie de drepturi si obligatii
pentru statul care o are. Dreptul la suveranitate, la integritate teritoriala, de a participa la tratatele
internationale, la autoaparare sunt garantate statului neutru. In ceea ce priveste obligatiile, acestea
vizeaza pastrarea starii de neutralitate in timpul conflictelor, abtinerea de a participa la aliante
militare, de a detine si experimenta arme nucleare, de a conduce o politica de colaborare cu toate
satele lumii.

25. Organizatiile internationale ca subiecte. Definitie. Caracteristici.

Organizatiile internationale joaca un rol important in cadrul relatiilor internationale,

influienta lor variind in functie de domeniul de activitate in care actioneaza, dar si de situatiile, de
conjuncturile internationale existente la un moment dat. Rolul organizatiilor internationale este
triplu: acela al de instrument al politicii nationale, de moderator al comportamentelor statelor si de
subiecte ale dreptului international.
In calitatea lor de subiecte ale dreptului international, organizatiile internationale sunt
titulare de drepturi si obligatii in conformitate cu normele acestui drept. Spre deosebire de state,
care sunt subiecte originale de drept international, oraganizatiile internationale sunt subiecte
derivate, create de catre state prin acorduri incheiate intre ele.
Prin definitia pe care Conventia de la Viena din 1969 o da, intelegem ca pentru a fi calificata
ca atare, o oraganizatie internationala trebuie sa:
● sa fie creata de state
● sa isi desfasoare activitatea in temeiul actului constitutiv
● sa dispuna de o structura institutionala proprie
● sa aiba personalitate juridica internationala proprie
a. Organizatiile internationale interguvernamentale, sunt, asa cum reiese din formulare,
rezultatul asocierii statelor ca subiecte primare ale dreptului international;
b. In ceea ce priveste actul constitutiv al organizatiilor internationale, acesta este de
regula un tratat multilateral;
c. Structura institutionala a organizatiilor internationale variaza in functie de natura
organizatiei de numarul membrilor si in special de scopurile pentru care a fost
infiintata;
d. In legatura cu personalitatea juridica a organizatiilor internationale se impun
cateva precizari tinand de specificul lor ca subiecte de drept international.
Personalitatea juridica internationala le este recunoscuta si in virutea acesteia ele pot
dobandi drepturi si isi pot asuma obligatii in nume propriu in raporturile cu alte
subiecte de drept international.

11
26. ONU. UE.

Organizatia Natiunilor Unite

Este incontestabil faptul ca in prezent cea mai importanta organizatie interguveramentala a
lumii este ONU, atat datorita numeroaselor scopuri si activitati pe care le interprinde, cat si
numarului mare de state care sunt membre. Organizatia a fost creata in 1945 si si-a propus scopuri
extrem de generoase: de a mentine pacea si securitatea internationala, de a dezvolta relatii
prietenesti intre natiuni, bazate pe egalitatea lor in drepturi si pe dreptul la autodeterminare, de
arealiza relatii de cooperare in domeniul economic, social, cultural, unimanitar. In acelasi timp,
Carta ONU prevede obligatia statelor membre de a se abtine de la folosirea fortei si a ceea de a
incerca solutionare pe cale pasnica a diferendelor internationale.
Organele principale ale ONU sunt: Adunare Generala, Consiliul de Securitate, Consiliul
Economic si Social, Consiliul de Tutela, Curtea Internationala de Justitie si Secretariatul.
Adunarea Generala este organul deliberativ format din toti membrii Natiunilor Unite.
Consiliul de Securitate este organul cu cele mai largi atributii pentru restabilirea si
mentinerea pacii. Este compus din 15 membrii.
Consiliul Economic si Social, compus din 54 de membrii alesi de Adunarea Generala, care
au atributii in ceea ce priveste initierea de studii, de proiecte, transmiterea recomandarii Adunarii
Generale, statelor membre ONU.
Consiliul de Tutela, se urmarea atingerea unei egalitati intre statele care administrau
teritorii aflate sub tutela si state care nu administrau asemenea teritorii.
Secretariatul ONU este organul administrativ si executiv al organizatiei, compus din
Secretarul General si staff-ul sau.
Curtea Internationala de Justitie este principalul organ judiciar al ONU.

Uniunea Europeana
Denumirea care este utilizata in prezent, in urma intrarii in vigoare a Tratatului de la
Maastricht, si-a inceput activitatea ca urmare a adoptarii unui numar de trei tratate: cel prin care se
crea in anul 1950, la Paris, Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului, cel de constituire al
Comnitatii Europene pentru Energie Atomica si cel prin care se constituia, in acelasi an,
Comunicarea Economica Europeana.
Daca vorbim despre natura juridica a Comunitatilor Europene, putem afirma ca ele sunt
organizatii supranationale cu caracter sui generis, caracterizat de cedarea de catre statele membre a
unora dintre atributele suveranitatii lor in favoare structurilor de integrare.

12
27. Populatia statelor in dreptul international. Cetateni, necetateni, principii de obtinere a
cetateniei.

Populatia este definita ca totalitate a locuitorilor ce traiesc pe un anumit teritoriu.

Ca element constitutiv al statului, populatia este masa persoanelor atasate in mod stabil de
un stat, avand cetatenia acelui stat. Este unanim acceptata ideea ca cetatenia apartine dreptului
intern al fiecarui stat, dar in acelasi timp este un concept de drept international.
Apatrizii au o pozitie dificila, in general ei fiind lipsiti de un statut propriu si de protectia
unui stat. Desi sunt asimilati strainilor, de facto apatrizii au situatie inferioara lor. Referirile la
apatrizi pot viza la un moment dat si distinctia dintre drepturile fundamentale, acordate tuturor
fiintelor, in virtutea acestei calitati si drepturile cetatenesti, acordate in virtutea calitatii de cetatean.
Bipatrizii sunt categoriile de persoane care au dobandit cetatenia unui stat ca urmare a
nasterii si cetatenia unui stat ca urmare a nasterii pe teritoriul acesteia sau ca urmare a casatoriei in
strainatate, cand un stat nu prevede pierderea cetateniei, iar celalalt ii acorda cetatenia automat.
O alta categorie de non-nationali ai unui stat include persoanele refugiate sau stramutate.
Refugiatii sunt cei care, ca urmare a unor miscari fortate, au fost determinate sa isi paraseasca tara,
fara a-si pierde cetatenia sau a li se impune sa renunte la ea.
Dobandirea cetateniei. In principal cetatenia unui stat se poate dobandi prin nastere si ca
urmare a naturalizarii. Cele doua principii de baza pentru dobandirea cetateniei prin nastere sunt:
jus sanguinis si jus soli.
In ceea ce priveste dobandirea cetateniei prin naturalizare, acestea se acorda de catre
autoritatile competente ale statelor ca raspuns la cererea persoanei solicitante.

28. Extradarea si expulzarea.

Extradarea reprezinta o modaitate de incetare a sederii strainilor pe teritoriul unui stat in

conditiile in care acestia se fac vinovati de savarsirea unor infractiuni. Extradarea este definita ca un
act de asistenta juridica, prin care un stat pune la dispozitia altui stat, la cerere, o persoana
condamnata pentru o fapta incriminata de legile acelui stat, sau ca un act interstatal de asistenta
judiciara, ori ca o procedura speciala ce permite extradarea unui inculpat sau condamnat.
Expulzarea strainilor consta in posibilitatea acordata unui stat de a pune capat sederii
strainilor pe teritoriul sau, interzicandu-le sa mai revina. Dreptul de expulzare decurge din
suveranitatea statului si se aplica in general numai strainilor si apatrizilor.

29. Dreptul de azil.

Statele, in virtutea suveranitatii lor, pot decide in unele situatii acceptarea pe teritoriul lor
avand cetatenia altui stat si urmarite pentru diferite activitati de autoritatile acestora. Acordarea
azilului pe teritoriul unui stat inseamna in acelasi timp acordarea protectiei persoanelor azilante si
rufuzul extradarii acestora.
Putem vorbi despre dreptul statului de a decide daca acorda azil si dreptul persoanei de a
solicita si primi azil si de a se bucura de garantiile ce decurg de aici. In general, azilul poate fi

13
acordat strainilor care sunt supusi unor persecutii grave pe teritoriul statului lor de apartenenta si in
niciun caz celor care sunt urmariti pentru savarsirea de infractiuni de drept comun sau pentru
comiterea unor crime internationale.

30. Documentele internationale onusiene privind drepturile omului.

Carta ONU a pus bazele cooperarii internationale pentru incurajarea respectului universal
al drepturilor fara a formula o definitie, Carta afirma credinta in drepturile fundamentale ale omului
in demnitatea si valoarea fiintei umane si insista asupra respectului universal datorat acestora.
Carta internationala a drepturilor omului este denumirea pe care o poarta un ansamblu
de documente: Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Pactul international referitor la
drepturile civile si politice, Pactul international referitor la drepturile economice, sociale si
culturale, Protocolul facultativ la pactul international referitor la drepturile civile si politice si
Protocolul facultativ la acelasi pact privind abolirea pedepsei capitale.

Despre Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de Adunarea Generala a

ONU, contine enumerarea drepturilor civile si politice, acelor economice si sociale si contureaza
dezvoltarile ulterioare refeitoare la drepturile la solidaritate.
Pactul International privind drepturile civile si politice cuprinde enumerarea drepturilor
civile si politice din Declaratia Universala, dar si un numar de drepturi noi.
Pactul International referitor la drepturile economice, sociale si culturale se refera atat
la actiunea individuala, cat si la cea concentrata pe plan international, in scopul exercitarii depline a
drepturilor recunoscute in mod progresiv, inclusiv prin adoptarea de masuri legislative. Drepturile
civile si politice erau considerate ca existente deja pe cand cele economice, sociale si culturale
urmau sa fie recunoscute progresiv in fiecare stat, in functie de posibilitatile concrete, prin masuri
specifice.

31. Documente regionale privind drepturile omului (EU, Americile, Africa - idendificare
organizatiei mama privind drepturile omului, fiecare cu trasaturile ei specifice).
1949- carta sociala europeana si conventia europeana a drepturilor omului
Carta Sociala Europeana: adoptat sub suspiciile Consiliului Europei, constituie practic o
continuare a Conventiei Europene, care se refera numai la drepturile sociale si politice, prin
cuprinderea si instituirea unui mecanism de protectie cu privire la drepturile economie, sociale si
culturale
Urmata de 3 protocoale: Protocolul aditional adoptat in 1988, Protocolul de amendare a Cartei din
1991, Protocolul aditional care prevede un sistem de plangeri colective din 1995.
INTRA IN VIGOARE LA 01.07.1998
Catalogul drepturilor Cartei: este format din 19 categorii de drepturi si principii. Lasa la
latitudinea statelor sa aleaga drepturile pe care inteleg sa le garanteze cu prioritate, in functie de
conditiile concrete existente si de posibilitatile proprii.

14
32. Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Semnată în 1950 de Consiliul Europei, CEDO este un tratat internațional care protejează drepturile
omului și libertățile fundamentale în Europa. Toate cele 47 de țări care formează Consiliul Europei
participă la convenție, 28 dintre acestea fiind și membre ale UE.
Convenția a înființat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, al cărei obiectiv este de a proteja
persoanele fizice împotriva încălcărilor drepturilor omului. Orice persoană ale cărei drepturi
conferite prin convenție au fost încălcate de un stat semnatar poate intenta un proces la această
curte. Înființarea CEDO a reprezentat o inovație, deoarece prin aceasta li se acordau persoanelor
fizice drepturi pe o scenă internațională. Hotărârile, prin care se constată încălcări, au caracter
obligatoriu pentru țările în cauză. Comitetul de miniștri al Consiliului Europei monitorizează
punerea în aplicare a hotărârilor.
Convenția cuprinde mai multe protocoale de modificare a cadrului acesteia.
Tratatul de la Lisabona, în vigoare din 1 decembrie 2009, permite UE să adere la CEDO, iar în 2013
a fost finalizat un proiect de acord privind aderarea.

33. Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Competenta si structura.

Daca initial mecanismul Conventiei era formata din Comisia Europeana a Drepturilor
Omului si Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in prezent mecanismul este format din CEDO,
ca instanta unica.
Organizare, competenta si functionare.
Curtea este structurata pe Comitete (compuse din judecator unic si 3 judecatori), Camere
(compuse din 7 judecatori) si o Mare camera (compusa din 17 judecatori).
Curtea are competenta de a solutiona plangeri interstatale, cereri individuale is de a formula
avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea conventiei si a protocoalelor
sale.
Plangerile inter-state pot fi formulate de catre un stat impotriva unui alt stat parte la
conventie, pentru incalcari ale drepturilor prevazute de conventie sau de protocoalele sale.
Plangerile individuale pot proveni de la orice persoana fizica, orice organizatie non-
guvenamentala sau orice grup de particulari care pretinde a fi victima a unei incalcari a drepturilor
recunoscute in conventie sau protocoale ale sale, savarsite de catre un stat parte.
Conditiile generale de admisibilitate ale cererilor privesc epuizarea cailor interne de recurs si
introducerea cererii in termenul de 6 luni de la data deciziei interne definitive.
Referitor la cererile individuale, acelasi text distinge intre posibilitatile:
1. de a nu fi retinute cererile: anonime, identice cu cele examinate anterior de curte sau supuse
spre solutionarea unei situatii internationale de ancheta sau reglementare, daca nu contin
fapte noi;
2. de a declara inadmisibile cererile: incompatibile cu dispozitiile conventiei sau protocoalelor,
cele in mod vadit nefondate sau cele abuzive;
3. de a respinge cererile considerate inadmisibile in aplicarea textului Conventiei referitor la
inadmisibilitati.

15
 Hotararile curtilor pot fi de condamnare a statului parat sau de achitare a acestuia, dupa cum
se ajunge la concluzia existentei sau inexistentei unei incalcari a dispozitiei Conventiei si a
protocoalelor.
Competenta consulativa a Curtii consta in posibilitatea de a formula avize consultative
asupra probemelor juridice privind interpretarea conventiei si a protocoalelor.

34. Principiile specifice ale dreptului penal international.

Dreptul penal international este ansamblul de norme cu forta obligatorie, stabilite si

acceptate de catre stat, prin care se definesc principiile si modalitatile raspunderii penale si
reprimarii infractiunilor internationale savarsite cu incalcarea dreptului international contemporan.
Principiul raspunderii penale individuale. Raspunderea penala este un atribut al omului,
al persoanei fizice, iar nu al unei colectivitati sau entitati abstracte. In cazul savarsirii unei acte
ilicite cu caracter penal de catre un stat impotriva altor state, care reclama sanctiuni penale,
raspunderea incuba reprezentantilor si agentilor statului, adica celor care au ordonat sau executat
asemenea infractiuni. Raspunderea individuala a persoanei fizice pentru comiterea de crime
internationale in numele statului lor nu absova in totalitate de raspundere internationala statul
respectiv pentru crimele comise.
Principiul legalitaii inciminarii si al legalitatii pedepselor. Acesta este un principiu de
baza al dreptului international penal si un principiu comun dreptului international penal si dreptului
intern al statelor. Cele doua principii de baza reunite in continutul acestei expresii sunt: nicio fapta
nu este infractiune daca nu este calificata ca atare de legea penala si nicio pedeapsa nu poate fi
aplicata daca nu este prevazuta de legea penala. Cele doua principii sunt chemate sa serveasca drept
garantie libertatii omului, impotriva arbitrarului organelor de stat.
Principiul represiunii universale. In temeiul acestui principiu, statul pe al carui teritoriu a
fost descoperita persoana care a comis o infractiune internationala este competent sa o judece si sa o
pedepseasca, indiferent de locul unde a fost savarsita infractiunea. Statul care detine persoana
banuita ca a comis o infractiune internatioanala poate sa raspunda unei cereri de extradare formulata
de un alt stat indreptatit la aceasta.
Principiul imprescriptibilitatii crimelor impotriva umanitatii si a crimelor de razboi.
Principiul se refera la prescriptia raspunderii penale, cat si la prescriptia executarii pedepselor.
Irelevanta juridica a scuzei indeplinirii unui act de stat. Savarsirea unei fapte penale in
indeplinirea unei insarcinari de stat nu poate constitui o cauza de inlaturare a raspunderii penale a
autorului.
Ordinul superiorului ierarhic nu inlatura raspunderea penala. In dreptul international
ordinul superiorului nu constituie o cauza de inlaturare a raspunderii penale, astfel ca in cazul
savarsirii unei fapte penale de ordin superior, vor raspunde penal atat autorul faptei, cat si persoana
care a dat ordinul, considerata ca instigator la fapta savarsita sau ca autor al unei infractiuni
distincte.

16
35. Genocidul. Definitia si actele care pot constitui acte de genocid.

Masacrarea unor grupuri nationale, rasiale, religioase in timpul celui de al Doilea Razboi
Mondial a revoltat si stupefiat intreaga omenire. Termenul de genocid desemneaza cea mai grava
crima impotriva umanitatii savarsita vreodata. Genocidul poate sa nu constea numai in distrugerea
imediata a unui grup, ci si un plan de anihilare.
Genocidul presupune actiunile savarsite cu intentia de a distruge total sau partial un grup
national, etnic, rasial sau religios prin:
● uciderea membrilor grupului
● atingerea grava a integritatilor fizice sau mintale
● supunerea intentionata a membrilor grupului respectiv unor conditii de existenta care
sa fie de natura a conduce la distrugerea lui fizica totala sau partiala
● adoptarea de masuri prin care se impiedica nasterile in cadrul grupului
● transferul fortat al copiilor grupului respectiv la un alt grup social
Ecocidul consta in devastarea si distrugerea mediului inconjurator.

36. Crimele impotriva umanitatii.

Aceste crime constituie o categorie speciala si mai noua a infractiunilor internationale care
omenirea s-a confruntat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Evolutia evenimentelor a
atestat faptul ca aceste crime nu sunt legate in mod exclusiv de starea de razboi, ci pot fi savarsite si
in timp de pace. Sunt crime impotriva umanitatii si persecutiile de orice fel pe motive politice,
rasiale sau religioase.
Sunt crime impotriva umanitatii si detentia sau alta forma grava de privare de libertate
fizica, cu incalcarea regulilor fundamentale ale dreptului international; violul, sclavia sexuala,
prostitutia fortata, sarcina fortata, sterilizarea fortata sau orice forma de violenta sexuala de
gravitate comparabila; persecutarea oricarui grup sau colectivitatipe motive politice, etnice, rasiale,
culturale, religioase, de sex sau din altemotive recunoscute in conformitate cu dreptul international;
apartheidul si alte acte inumane cu caracter similar, ce cauzeaza in mod intentionat suferintele sau
leziuni grave, corporale sau mentale.
a. genocidul. Masacrarea unor grupuri nationale, rasiale, religioase in timpul celui de
al Doilea Razboi Mondial a revoltat si stupefiat intreaga omenire. Termenul de
genocid desemneaza cea mai grava crima impotriva umanitatii savarsita vreodata.
Genocidul poate sa nu constea numai in distrugerea imediata a unui grup, ci si un
plan de anihilare;

b. crima de apartheid. Se manifesta prin negarea drepturilor fundamentale ale

mombrilor unui grup rasial prin aplicarea de masuri de segregatie rasiala de natuara
unor represiuni sangeroase sau a altor acte inumane (pagina 205);

c. sclavia. Calificarea sclaviei ca si crima internationala s-a facut prin Statutul

Tribunalului Militar Internataional de la Nurnberg, in care se precizeaza ca sclavia si
munca fortata sunt crime impotriva umanitatii;

17
 d. imprescriptibilitatea crimelor internationale. In anul 1968, Adunarea Generala a
ONU a adoptat Conventia asupra imprescriptibilitatii crimelor de razboi si a crimelor
impotriva umanitatii. Conventia precizeaza ca savarsirea oricareia dintre crimele
prevazute in primul ei articol de reprezentantii autoritatilor de stat sau de persoane
particulare care participa la comiterea lor ca autor sau ca si complici, ca autori se fac
vinovati de incitarea directa la comiterea lor, sau care participa la o intelegere in
vederea comitetelor, precum si de reprezentati autoritatilor de stat care tolereaza
comiterea acestor crime, va intra sub aplicabilitatea prevederilor Conventiei.

37. Terorismul international.

Terorismul este un fenomen vechi in viata omenirii. El imbraca forma terorismului intern,
inclusiv a teritoriului de stat dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, terorismul international
cunoaste noi aspecte de manifestare cum sunt asasinarea si ranirea de diplomati sau a altor persoane
oficiale, deturnarea ilicita de aeronave etc. Totodata, el este organizat pe plan international si se
incearca sa i se dea o motivatie politica, desi victimile lui sunt persoane inocente, iar nu dusmanii
politici ai teroristului.
Se mai poate vorbi despre terorism de stat, care se caracterizeaza prin acte de violenta
exercitate impotriva miscarilor de eliberare nationala. Este adevarat ca deocamdata nu s-a realizat
un consens asupra definitiei, dar terorismul consta din acte bazate pe violenta, prin care urmareste
intimidarea unor persoane sau popoare.
Terorismul international implica elemente de extraneitate. In ceea ce priveste autorul
actului, victima, locul comiterii actului de terorism si consecintele sale. Terorismul international
compromite libertatile fundamentale ale omului si demnitatea sa, produce consecinte negative
asupra cooperarii intre state, in special in domeniul dezvoltarii
O forma actuala a terorismului international este infractiunea comisa impotriva persoanelor
care se bucura de protectia internationala. Conform Conventiei aceste persoane sunt: seful statului,
seful guvernului, ministrul afacerilor externe ale unui stat, cand se afla in strainatate. Se mai bucura
de aceasta protectie si persoanele oficiale ale unui stat si functionarii, persoanele oficiale sau alti
agenti ai organizatiilor internationale guvernamentale si membrii familiilor lor care ii insotesc.
Infractiunea internationala de deturnare ilicita de aeronave este un fenomen al carui
gravitate exceptionala priveste toate natiunile si statele, cata vreme securitatea aviatiei civile este un
subiect de preocupare constant. In literatura de specialitate este utilizat si termenul de piraterie
aeriana pentru a desemna asemenea acte care reprezinta noi forme de terorism international, termen
cu care nu toti autorii sunt de acord, aratand ca pirateria este strict specifica domeniului dreptului
marii.

38. Instante penale ad-hoc

18
39. Curtea penala internationala.

Statele au elaborat si semnat Statutul Curtii Penale Internationale in 1998 la Roma. Instanta
nou creata are caracter permanent si se bucura de personalitate juridica internationala exercitandu-si
functiile pe teritoriul oricarui stat-parte sau pe teritoriul oricarui alt stat.
Sediul sau este la Haga, dar potrivit prevederilor statului, sedintele se pot organiz in unele
cazuri si in alte locuri. Spre deosebire de tribunalele penale internationale mentionate anterior,
Curtea nu este creata ca organism subsidiar al ONU, relatia sa cu organizatia fiind clarificata in
Statul pe baza unui acord aprobat de Adunarea Statelor Parti la Statut si incheiat de catre
presedintele Curtii, in numele sau.
Curtea este compusa din 18 judecatori, alesi dintre persoanele de inalta moralitate,
impartialitate si integritate care au calificarea necesara. Alegerea judecatorilor se face prin vot
secret de catre adunarea statelor-parti, niciunul dintre state neputand avea mai mult de un national
ca judecator.

40. Bunele oficii si medierea.

Bunele oficii reprezinta demersul intreprins pe langa statele parti la litigiul de tert- stat sau
organizatie internationala-, din proprie initiativa sau la cererea partilor, cu scopul de a convinge
statele litigante sa il rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Tertul nu participa la negocieri si
nici nu formuleaza propuneri pentru statele implicate.
Medierea presupune participarea tertului la negocieri, ca participant activ si autorizat. Rolul
de mediator poate fi jucat de un stat sau un grup de state, de ONU sau de institutiile sale
specializate, de o organizatie internationala cu vocatie universale sau regionala sau de catre o
personalitate de larga cunoastere.

19