Subcapitolul 1.

Condiții de exercitare
În doctrină sunt identificate urmatoarele condiții de exercitare a acțiunii în constatare:
1. partea să nu aibă posibilitatea de a invoca o acțiune în realizarea dreptului;
2. acțiunea introdusă de parte să aibă un interes justificat;
3. partea să nu se urmărească constatarea unei stări de fapt.
1.Partea să nu aibă posibilitatea de a invoca acțiunea în realizarea dreptului. Condiția rezultă din
caracterul subsidiar al acțiunii în constatare în raport cu cea în realizare. Un exemplu relevant în
această privință, prin care acțiunea ar fi respinsă ca inadmisibilă, este cel prin care „partea solicită în
instanță să se constate calitatea de constructor asupra unui imobil trecut în propietatea statului, întrucât
aceasta se poate face printr-o cererea în realizarea dreptului.”
Acțiunea în realizare presupune totalitatea mijloacelor de realizare a dreptului, chiar și contestația la
executare, iar nu doar mijloacele de drept comun, cum ar fi acțiunea în revendicare. În doctrina
anterioară, se decisese că articolul 111 din Codul de procedură civilă anterior nu se referea la căile
extraordinare de atac, cum ar fi contestația la executare. Pe vechea reglementare se considera că partea
urmărește doar să stagneze o executare silită pornită împotriva lui. Cu alte cuvinte nu ar fi fost vorba
despre o acțiune în justiție propriu-zisă pornită împotriva sa.
În literature de specialitate de pe actualul cod s-a demonstrat că soluția anterioară era greșită. În acest
sens există două motive pentru care s-a revenit asupra soluției. Un prim motiv ar fi că articolul 111 de
pe vechea reglementare care reglementa acțiunea în constatare presupunea să ne aflăm în faza de
judecată, dar contestația la executare este specifică celei de-a doua faze a procesului, adică unde este
reglementată executarea silită. Un al doilea motiv este că în anumite situații, calea de atac a contestației
la executare are natura juridică a unei acțiuni în revendicare. O astfel de situație este atunci când
contestația la executare nu este introdusă de o parte, ci de un terț care spune că el ar fi propietarul
bunurilor ce fac obiectul executării silite.
Deci, terțul care intervine în process și spune că este el este, de fapt, propietarul bunurilor are la
îndemână două acțiuni din care trebuie să aleagă una, și anume contestația la executare și acțiunea în
revendicare. Ne aflăm în situația în care o acțiune în constatare ar fi inadmisibilă, însă aceasta nu din
cauza faptului că terțul ar putea invoca contestația la executare, ci pentru că acesta poate invoca
acțiunea în revendicare, aceasta fiind o acțiune în realizare, iar dacă s-ar încălca o asemenea condiție nu
s-ar respecta una dintre condițiile de exercitare a acțiunii în constatare și anume caracterul subsidiary al
acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare.
O problem interesantă a reprezentat-o cererile de constituire de titluri de propietate asupra terenurilor
agricole, introduse după anul 1990. Condițiile și procedura reconstituirii titlurilor de propietate au fost
reglementate prin Legea numărul 18/1991. Din aceasta rezulta faptul că modalitatea prin care titlurile
de propietate puteau fi reconstituite era ceva de esența unei acțiuni în realizarea dreptului, respectiv
acțiunii în revendicare, ori introducere unui alt tip de cerere duce la respingerea acesteia ca
inadmisibilă.

Acțiunile în constatarea dreptului de proprietate au fost admise, deoarece reclamantul se afla în posesia
bunului (când nu există posibilitatea introducerii unei acțiuni în revendicare, deoarece aceasta
presupune existența unui proprietar neposesor și a unui posesor neproprietar), în următoarele situații:
 reclamantul a solicitat să se constate strămutarea dreptului de proprietate asupra terenului și
construcției potrivit contractului de vânzare-cum- părare;
 s-a cerut constatarea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren reprezentând curtea
și grădina casei aflate în proprietatea sa, fundamentat pe prevederile articolului 8 din Decretul-lege
numărul 42/1990, prevederi menținute prin articolul 102 din Legea numărul 18/1991.
În practică s-a decis că, în condițiile în care pârâtul a intrat pe terenul proprietatea reclamantului și a
construit pe el, provocându-i un prejudiciu material prin lipsa de folosință a terenului și prin construcția
făcută, trebuie să se recurgă la acțiunea posesorie sau petitorie, în revendicare, și nu la acțiunea în
constatare, datorită caracterului ei subsidiar.
În ceea ce privește cererea constructorului, altul decât proprietarul, de a se stabili fie că este propretarul
casei construite, fie că este de bu- nă-credință, începând din anul 1979, instanța supremă a decis în mod
constant că, atât timp cât proprietarul terenului nu își valorifică dreptul de a invoca dobândirea
proprietății prin accesiunea imobiliară asupra construcțiilor și îl lasă pe constructor să aibă o
nestingherită folosință, el nu poate fi obligat să îl despăgubească pe constructor. Astfel, constructorul
nu are la îndemână o cerere în realizarea drepturilor sale prin care proprietarul terenului să poată fi
obligat la a-l despăgubi.
Constructorul, deși nu îl poate obliga pe proprietarul terenului să invoce accesiunea, are interesul să se
constate calitatea în care a construit, și anume dacă este constructor de rea-credință, de bună-credință
sau este constructor în temeiul unei convenții încheiate cu proprietarul terenului, deoarece, în funcție de
aceasta, diferă cuantumul creanței în despăgubire la care va avea dreptul în momentul în care va fi
deposedat.
Așadar, nu se cere constatarea simplului fapt al edificării, ci a unui raport juridic între constructor și
proprietarul terenului, în baza căruia creanța devine nu numai certă, ci și lichidă, deoarece se vor ști
criteriile în funcție de care se va calcula cuantumul despăgubirilor în momentul în care creanța va
deveni exigibilă, deci atunci când proprietarul terenului va invoca accesiunea”.
Calitatea de constructor de bună-credință nu poate fi opusă de către persoana care a construit pe terenul
altuia decât proprietarului acelui teren, singurul care are calitate procesuală pasivă într-o acțiune
intentată pentru constatarea unei asemenea situații juridice.
S-a mai stabilit că acțiunea în anularea certificatului de moștenitor, bazată pe prevederile articolului 85
din Legea numărul 36/1995, republicată aparține categoriei mijloacelor de realizare a dreptului și face
inaplicabil textul articolului 111 din Codul de procedură civilă.
S-a mai decis că cererea prin care se solicită interpretarea clauzelor contractuale, ca și cerere principală,
nu este admisibilă, deoarece nu aceasta este calea procedurală la care trebuia să recurgă partea. Părțile
contractante au posibilitatea să solicite instanței interpretarea clauzelor neclare sau asupra cărora există
divergențe în cadrul unui proces vizând chiar încheierea, executarea sau încetarea contractului
respectiv.
De asemenea, s-a stabilit că este inadmisibilă cererea prin care se solicită constatarea pe cale
judecătorească a existenței unui anumit cuantum al dobânzii.
În ceea ce privește calificarea acțiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune
în sistemul Codului civil din 1864, în doctrina recentă s-a apreciat că aceasta este o acțiune în
constatare, raportat la faptul că uzucapiunea poate fi opusă pe cale de apărare de fond, independent de
existența unei hotărâri judecătorești anterioare prin care să se fi constatat dobândirea dreptului în acest
mod, precum și la faptul că titularul dreptului are posibilitatea să renunțe la invocarea beneficiului
uzucapiunii, ceea ce presupune că dreptul a fost dobândit anterior de către acesta.
Din punctul nostru de vedere, argumentul legat de posibilitatea opunerii uzucapiunii pe cale de excepție
nu este hotărâtor sub aspectul calificării acestei acțiuni ca fiind o acțiune în constatare; aducem drept
contraargument faptul că și excepția de nelegalitate în contencios administrativ poate fi formulată pe
cale de acțiune în nulitate, ceea ce nu înseamnă că acțiunea în nulitate va fi una în constatare; nu
considerăm că posibilitatea de a renunța la beneficiul uzucapiunii duce la concluzia caracterului în
constatare al acțiunii, deoarece se poate renunța și la alte situații legale supuse unor acțiuni în realizare.
Apreciem că acțiunea în constatarea uzucapiunii, contrar denumirii sale consacrate în doctrină, este o
acțiune în realizare, deoarece rezulttul acesteia este constituirea titlului de proprietate, care ar exista
doar ca speranță legitimă până la constatarea lui prin hotărâre judecătorească.
Suntem de acord cu sublinierea făcută în doctrina recentă, în sensul că, în ipoteza capătului de cerere
având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra unui bun preluat abuziv, urmat de cel
vizând revendicarea imobiliară, în realitate „nevalabilitatea titlului statului implică de fapt aplicarea de
către instanță a unei sancțiuni în privința actului de preluare a bunului în proprietatea statului, și anume
a nulității absolute, iar o atare acțiune constituie, de asemenea, în exemplul dat, o acțiune în realizare,
promovarea acestui capăt de cerere nefiind deci inadmisibilă”.
În reglementarea noului Cod civil, legiuitorul a optat pentru terminologia de constatare a nulității, în
ipoteza nulității absolute, respectiv de declarare a nulității actului ori de anulabilitate a actului, în
ipoteza nulității relative (articolele 1134, 1258, 2502 alineatul 2 punctul 3 și 4 din Codul civil).
Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, la momentul introducerii acțiunii în realizare,
reclamantului nu i se va opune excepția autorității de lucru judecat, din moment ce instanța care a
soluționat prima acțiune (în constatare) nu a intrat în analiza fondului dreptului dedus judecății.1
2. Acțiunea introdusă de parte să aibă un interes justificat.
Se referă la faptul că partea trebuie să justifice interesul acțiunii în constatare. Prin interes justificat în
această situație se înțelege că partea trebuie să justifice interesul acțiunii pentru care solicită clarificarea
raportului juridic, pe când în cazul acțiunilor în realizare partea interesată urmarește protecția juridică a
dreptului său.

S-a decis că există interes legitim în promovarea unei acțiuni în constatare în următoarele situații:
 acțiunea prin care, în timpul căsătoriei, unul dintre soți cere să se stabilească faptul că un
imobil care se găsește intabulat numai pe numele celuilalt soț este, în realitate, bun comun;
 acțiunea prin care foștii soți, împreună sau numai unul dintre ei, cer după divorț stabilirea cotei
care se cuvine fiecăruia din bunurile comune;
 acțiunea prin care, în timpul căsătoriei, oricare dintre soți cere constatarea faptului că
unul sau mai multe bunuri dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, și nu proprii ale
celuilalt soț, sau că, dimpotrivă, sunt bunuri proprii;
 acțiunea introdusă de un coproprietar pentru a se constata că o casă situată pe terenul aflat în
proprietate comună este proprietatea sa exclusivă;
 acțiunea introdusă de o societate comercială pentru a se constata că este proprietara unor nave
pe care le are în posesie și în folosință, dinainte de transformarea sa din întreprindere de stat (ce
le avea în administrare operativă directă) în societate comercială pe acțiuni;
 acțiunea în constatarea calității de proprietar în cazul unui imobil expropriat în vederea
demolării, dar care nu a mai fost demolat, iar proprietarul încă locuiește în el.

1 Andreea Vasile, Excepții procesuale, Ed. Hamangiu 2013, p. 445

Cum s-a subliniat în mod judicios în doctrină, o cerere în constatare este lipsită de interes în ipoteza în
care dreptul invocat de reclamant nu îi este efectiv contestat sau nu ar exista posibilitatea contestării
sale în viitor. Simpla solicitare a reclamantului de a i se constata o serie de drepturi pe care legea i le
recunoaște, dar care nu sunt supuse unei contestații prezente sau eventuale, nu este de natură să
conducă la admiterea acțiunii în constatare, nefiind întrunită condiția justificării unui interes
determinat; aceasta, deoarece orice litigiu de natură contencioasă trebuie să pornească de la necesitatea
soluționării unor conflicte de natură civilă, care nu pot fi rezolvate pe altă cale, aceasta fiind o trăsătură
esențială a procesului civil.2
3. Partea să nu se urmărească constatarea unei stări de fapt. Acțiunea în constatare nu este
admisibilă pentru constatarea unor stări de fapt care ar putea fi folosite ca mijloc de apărare într-un
viitor litigiu.
Astfel, acțiunea în constatare nu este admisibilă în următoarele situații:
 pentru a se constata faptul că imobilul nu este cuprins în Decretul de expropriere numărul
205/1977;
 pentru a se constata că un înscris s-a pierdut în anumite împrejurări;
 pentru a se constata fapte arătate de Legea numărul 36/1995, unde competența revine notarilor
publici sau misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare ale României;
 pentru a se constata că un spațiu dintr-un imobil-construcție constituie o singură unitate
locativă;
 pentru preconstituirea dovezilor, deoarece există o procedură simplă și rapidă, respectiv
asigurarea dovezilor, reglementată de articolele 235-241 din Codul de procedură civilă,
respectiv articolele 359-365 din Codul de procedură civilă;
 pentru a se stabili identitatea de persoană dintre reclamant și cel care figurează cu un alt nume
într-un act;
 pentru constatarea unor fapte cu caracter personal, cum ar fi faptul că pârâtul a depus mărturie
mincinoasă într-un proces anterior, fără a fi fost condamnat pentru aceasta;
 pentru a se constata inexistența vreunei datorii a reclamantului față de pârât sau inexistența
vreunui drept al pârâtului asupra bunurilor reclamantului. Cu privire la această ipoteză, s-a
apreciat în doctrină că se impune anularea cererii, în temeiul articolului 196 alineatul 1 din
Codul de procedură civilă, soluția fiind pronunțată prin prisma nevalabilității obiectului cererii,
acesta nefiind determinat sau determinabil.
2 Andreea Vasile, Excepții procesuale, Ed. Hamangiu 2013, p. 448
În schimb, s-a decis că acțiunea având drept obiect constatarea existenței consimțământului părților la
efectuarea unor lucrări de îmbunătățire a imobilului proprietate comună este admisibilă, deoarece, în
sens larg, consimțământul înseamnă acordul de voință al părților unui contract, acord de voință care, în
ultimă instanță, este chiar contractul, astfel încât nu se poate vorbi despre constatarea unei situații de
fapt.
În situația în care cererea ce are obiect constatarea unei situații de fapt este întemeiată pe dispozițiile
articolului 35 din Codul de procedură civilă, instanța, din oficiu, va invoca și va admite excepția
inadmisibilității promovării cererii, respingând-o în consecință.