Sunteți pe pagina 1din 7

JOCUL DE- A VACANTA Mihail Sebastian

Actiunea piesei se petrece in pensiunea Weber, cele sase personaje : Madame Vintila,
Boghiu, Maiorul, Corina, Jeff si Stefan Valeriu, decid sa se deconecteze de viata din afara, de
societate si de toate grijile care implica existenta si traiul intr-o lume dominata de grji cotidiene.
In prima scena Boghiu, Maiorul, Madame Vintila si Corina constata ca radioul, telefonul,
ziarul si corespondenta au fost suspendate din motive necunoscute. In cele din urma Boghiu este
cel care isi da seama ca aceste mijloace de comunicare au fost intrerupte de catre Stefan Valeriu,
care isi doreste o deconectare totala de toate vestile din afara, care ar putea perturba linistea din
pensiune. Stefan Valeriu urmareste existenta unei vacante in cadrul pensiunii, in care toata lumea
sa poata uita macar pentru o luna de zgomotul si problemele de la oras. Astfel, pensiunea
Weber situata in munti si izolata in padure, devine locul propice pentru inventarea unui joc , “
jocul de-a vacanta “.
La inceput nimeni nu pare sa fie de accord cu idea lui Stefan, aceasta parand absurda,
deoarece cu totii cred ca nu se poate trai fara a stii ce se petrece in lume, fara a stii data si ora
fiecarei zile, fara a putea comunica cu cei din afara. Corina dupa mai multe discutii avute cu
Stefan accepta in cele din urma jocul si se supune regulilor sale. Modul in care Stefan vorbeste
despre fericire este poate cel care reuseste sa-I convinga pe toti : “ Ti se pare putin lucru un
sezlong? E prima treapta spre lene, e prima treapta spre fericire. Daca am uneori stima pentru
civilizatie, este ca a izbutit sa nascoceasca un lucru asa de amical, asa de lenes. O bruta n –ar fi
putut sa descopere asta. Asculta-ma pe mine: a fost un poet “. Pentru acesta fericirea consta in
niste lucruri simple precum : “ Un sezlong. Un pantaloon alb. O camasa, o carte pe care n-o
termini…Nicio amintire, nicio nostalgie, si o mare, mare indiferenta “
Spre deosebire de Corina care a acceptat jocul mai repede, Bogoiu nu s-a lasat convins prea
usor, acesta fiind o persoana prea legata de oras, de cravatele pe care le-a purtat intotdeauna, si
de tabla sa pe care obisnuia sa noteze intotdeauna ziua si presiunea atmosferica, obisnuinta care
devenise o adevarata manie: “ Eu nu pot sa traiesc asa. Cu ziua asta care nu stii de unde incepe si
unde se termina… Parca-I o singura zi, una singura, lunga, lunga, lunga. (…) Ai vrea s-o prinzi
din zbor, s-o iei de gat si s-o intrebi: cum te cheama ? Te cheama luni ? Te cheama marti ?
Spune ! “ In final, Corina il convinge spunandu-I ca se poate considera capitanul unui vapor,
aceasta fiind dorinta sa de-o viata, dorinta implinita doar cu ocazia acestui joc. Bogoiu se lasa
prin in joc, ba mai mult, este foarte incantat de idea inedita propusa de Corina.
Toti cei sase isi petrec zilele fara a avea niciun contact cu lumea exterioara, incepand sa fie
din ce in ce mai convinsi ca se afla la bordul unui vapor, pana in ziua in care niste intrusi isi fac
aparitia la pensiune. Cei doi sustin ca au venit la aceasta pensiune pentru a-si petrece concediul si
pentru a se relaxa si cer sa vorbeasca cu doamna Weber. Toti cei sase se strang in salon speriati
ca locul lor idilic ar putea fi ocupat de acest cuplu, acest fapt punandu-le in pericol jocul “ de-a
vacanta “. Dupa mai multe discutii prin care acestia incercau sa-I convinga pe intrusi sa plece,
invocand diverse motive,precum faptul ca nu se pot prezenta pe o nava cu bilete de tren, reusesc
in cele din urma sa- I alunge prin comportamenrul lor bizar.
Jocul continua pentru cei sase, insa in momentul in care Corina isi da seama ca s-a
indragostit de Stefan decide sa paraseasca pensiunea, decizie care va duce la incheierea jocului.
Bogoiu, Jeff si Stefan sunt indragostiti de Corina, iar vestea plecarii sale ii va devasta, insa
aceasta prefera sa se intoarca inapoi in lumea exterioara si sa ramana pentru Stefan un mister, o
calatoare necunoscuta pe coverta unui vapor: “ Lasa-ma sa fiu necunoscuta care se rupe de langa
tine, pentru a se intoarce intr-o viata de mister. Lasa-ma sa fiu marea dansatoare care douazeci de
zile, pe coverta unui vapor, s-a amuzat sa treaca drept o mica fata sentimental. Si tu ramai…
printul meu de Galles. “
In finalul piesei Corina ii surprinde pe cei trei barbati, Bogoiu, Jeff si Stefan discutand si
imaginandu-si scenarii in care ei ar locui cu totii impreuna in aceeasi pensiune, traind zi dupa zi
fara nicio grija, intr-o permanenta vacanta. Aceasta li se alatura si isi permite pentru cateva
momente sa vizese si ea: “ (…) Si anotimpurile trec, si anii vin, si noi suntem mereu aici toti
patru, in mica noastra ferma, ca pe o nava pornita prin lume, fara escala “ Inainte de a pleca il
pune pe Jeff sa ii promita ca nu va uita ecuatiile de gradul al treilea, acesta avand probleme
serioase la matematica, fiind chiar corigent, pe Bogoiu il roaga sa o ia cu el in toate calatoriile
sale pe vapor, iar lui Stefan ii spune ca va inchide ochii si astfel va reveni mereu langa el, pe
terasa, locul in care l-a cunoscut, stand lenes pe sezlong cu o carte in mana. De asemenea ii
adreseaza o ultima rugaminte, o ultima “ copilarie” si anume sa nu o insoteasca in autobuz, ci sa
ramana intins, citind fara a o privi cand pleaca, aceasta dorind ca momentul despartirii lor sa fie
intocmai ca cel in care s-au cunoscut. “ Uite-te in carte, nu la mine. Poate ca nici eu n-am fost
altceva decat o fata dintr-o carte (…) Poate ca intr-adevar totul n-a fost decat o parere, o gluma,
un joc. “
Comentariu

Piesa „Jocul de-a vacanţa” are un titlu cu mai multe chei. Chiar dacă aminteşte de secvenţele
ludice ale copilăriei, titlul lui Sebastian este grav, mult mai grav şi mai complex decât lasă să se
înţeleagă. Deşi s-a bucurat întotdeauna de mare succes la public, fiind tratată regizoral mai ales
în registrul comic, piesa ascunde adevăruri grele, neliniştitoare. Dacă scrijelezi cu unghia
hermeneutică stratul subţire de var care asigură nivelul prim, dulce al piesei, dai de celălalt nivel,
ascuns şi amar, care duce spre tragic.
Cheile de interpretare sunt ascunse în titlu. Sintagma „de-a vacanţa” este o structură
specifică lumii copiilor. Avem de-a face cu un joc acceptat, în care personajele se lasă furate de
taina ludicului. Personajele se joacă, de fapt, „de-a ca şi cum am fi în vacanţă”. Ele depăşesc uşor
barierele realului şi intră în roluri asumate, care le divulgă tainele ascunse până acum, ale firii.
„Jocul” presupune o rupere de contingent, o putere de a intra cu toată încrederea în jocul secund
al realului, cu alte legi, cu alte principii.
În aceste fiinţe dominate de existenţa rutinieră ideea de vacanţă trezeşte la viaţă o
umanitate ascunsă, sufocată de automatismele şi banalitatea vieţii cotidiene. În vacanţă omul îşi
permite să fie altul decât în restul anului. Ca atare, vacanţa permite fiecărui personaj să se
apropie de esenţa firii sale, să o scoată la lumină şi să trăiască „întru”acea esenţă. Numai vacanţa
permite această răsturnare de situaţie. Un fond omenesc esenţial iese la lumină prin joc, urcă din
adânc prin imersii nebănuite numai în zilele de vacanţă, ca apoi să coboare iarăşi în adânc, să se
lase dominat de banalul existenţei rutiniere.
Ca atare jocul nu este unul oarecare, ci e jocul fiinţei, care permite fiecărui personaj să se
cunoască pe sine şi poate revela fiecăruia adevărurile esenţiale. În ultima instanţă „jocul” în piesa
lui Mihail Sebastian este o formă de autocunoaştere.
„Jocul de-a vacanţa” se întâmplă în ultima lună de vară, în august, în munţi, la pensiunea
săsoaicei Weber, departe de „lumea dezlănţuită”.
„Vacanţa” devine o metaforă a unui tip de existenţă nepermisă în restul anului. Fără să
ştie unii de alţii, şase personaje – patru bărbaţi şi două femei – optează pentru vacanţa de la
pensiunea de lângă Lacu Roşu, la 60 de kilometri de Gheorghieni.
Fiecare vine din lumea lui, edecar al prejudecăţilor, obsesiilor, automatismelor şi
dramelor sale. Dar, captivi propriei condiţii, doritori de experienţe care să le asigure fericirea, ei
au o mare tânjire, aproape nefirească. Ei nu tânjesc după un trecut ca un paradis pierdut, ci
tânjesc după o fericire viitoare care refuză să se împlinească. Cu toţii sunt orăşeni ieşiţi pentru o
lună din calvarul existenţei rutiniere, căutând în munţi, în singurătate, echilibrul pierdut.
Pensiunea doamnei Weber devine o arcă. Fiecare personaj pendulează între luciditate şi vis, două
energii care se întrepătrund, care „lucrează” permanent în firea lor, dispunându-şi întâietatea.
Vacanţa devine un timp al experienţelor noi, al încercărilor de a evada, de a ieşi de sub
platoşa severă, malformată a vieţii terne, banale. La urma urmei, fiecare vine dintr-un eşec, şi
încearcă acum, în vacanţă, gestul recuperator, de a fi fericit. Pensiunea devine un spaţiu simbolic
al imposibilei iubiri. Personajele au mai mult iluzia trăirii decât certitudinea ei.
Ideea de vacanţă presupune debranşarea de la problemele diurne. Fiecare personaj trăieşte
un tip de criză, în raport cu vârsta sau cu experienţa socială pe care o are.
Dacă ar fi să găsim personajului sebastinian personaje compatibile din teatrul românesc
interbelic, singurele pe măsură sunt personajele camilpetresciene. Relaţia celor doi scriitori era
celebră în epocă, mereu tensionată, cu urcuşuri şi coborâşuri (în „Jurnal” până la caricatural!).
Pentru Mihail Sebastian, Camil Petrescu a fost şi un mentor ascuns – idee mai rar şi mai greu
acceptată – pe lângă mentorul deja recunoscut în mentalitatea publică: Nae Ionescu. S-ar putea să
avem de-a face cu replici în zona freatică a operelor, atât în teatru, cât şi romane.
Personajele din teatrul lui M. Sebastian trăiesc un tip de criză, dar fără incandescenţa
trăirii în absolut a personajelor camilpetresciene.
Şi la Camil Petrescu personajele îşi pun problema fericirii, dar atât de intens încât
dezbaterea de tip imperativ „acum şi aici” capătă o tensiune excepţională, în timp ce Mihail
Sebastian adaugă tensiunii o dimensiune nouă, a visării spre „atunci şi acolo”.
Cele şase personaje sunt în căutarea fericirii. Ele se joacă de-a libertatea, de-a iluzia, de-a
iubirea într-un spaţiu închis – o pensiune -, într-un loc singuratic – în munţi –, într-un final de
vară – în august.
Cele trei acte ale piesei marchează cele trei momente ale lunii de vacanţă. Actul întâi
prezintă primele zile de vacanţă, când personajele de-abia se cunosc, se descoperă unele pe altele
şi se fixează în simpatii sau antipatii. În miezul vacanţei – actul al doilea – toate personajele
visează la un tip de fericire. Actul al treilea este cu final amar, căci fiecare înţelege că fericirea nu
le e permisă. Sau le este permisă doar ca o onirie scurtă precum o ploaie de vară.
Fericirea nu este permisă din cauza memoriei, a neputinţei personajelor de a uita de unde
vin, de a uita acea realitate esenţială care le oferă un tip de identitate.
Fiecare personaj trăieşte un tip de criză: Ștefan Valeriu dezvoltă forme ale crizei de
personalitate. Jeff are criză de adolescent. Bogoiu este captiv crizei senectuţii în timp ce Maiorul
trăieşte o criză de senilitate. Valeria, fata bătrână, nu poate depăşi criza erotică iar Corina,
ingenua piesei, trăieşte dureros o criză de adaptare.
De fapt, pentru niciunul criza nu e o noutate. Fiecare personaj este demult locuit de o
stare incertă, ca o boală. Vacanţa este cea care o scoate la iveală, o aduce în prim-planul
conştiinţei şi o transformă în problemă de existenţă.
La presiunea doamnei Weber vin şase inşi în vacanţă. Ei au profesii diferite, vârste şi
structuri sufleteşti diferite. Toate personajele sunt controlate de un eu profund, adesea tulburat.
Toată arta lui Sebastian constă în puterea de a capta această ţâşnire din adânc a obsesiilor,
dorinţelor, visărilor. Par fiinţe scăpate dintr-un naufragiu, uşor agonice aruncate de val pe o plajă
pustie.
Iniţial sunt obosiţi, apatici, uşor iritaţi. Tot farmecul firii lor constă în raportul dinamic,
diferit de la unul la altul, între luciditate şi visare.
Unul vine dintr-un minister, este funcţionar şi pare un derivat caragialian al lui Lefter
Popescu, rămas şi în vacanţă speriat de „şefu”. Altul e militar, colonel în rezervă, şi are toate
semnele şi ravagiile conservate în limbaj şi în mentalitate ale unei păpuşi automate care se referă,
ca-n „Moş Teacă”, la „ordine şi deciuplină”.
Fiinţa purtătoare de leac este Corina. Este un personaj feminin memorabil nu doar în
literatura lui M. Sebastian, ci în literatura română interbelică. Fiinţă vaporoasă, din plămada
Doamnei T, din „Patul lui Procust”, de Camil Petrescu, dar şi din Otilia, din „Enigma Otiliei”, de
G. Călinescu, însă fără aura enigmatică a acestora.
Ea pare a fi cea mai lucidă. Este mereu veselă, fascinantă, jucându-se de-a iubirea parcă
s-ar juca cu focul. Ea începe jocul, îl provoacă, îl animă, îi cucereşte cu instinct feminin sigur pe
Jeff, pe Bogoiu şi pe Ştefan...
Când înţelege că este în pericol să se aprindă de focul iubirii, se retrage.
Protagonist este Ştefan Valeriu, personaj preluat de M. Sebastian, într-o altă ipostază, din
romanul „Femei” (1933). În piesă el are, conform didascaliilor, vârsta autorului la momentul
scrierii piesei, 29 de ani, în 1936.
Deci am putea să-i atribuim rol de alter-ego al autorului. El trăieşte în două medii: în real şi în
ficţiune.
Este evocat de regulă stând în şezlong, pe terasă, citind o carte.
Când acţionează, o face mai mult pe ascuns, în afara scenei: schimbă macazul staţiei de autobuz,
ca să nu mai vină poştaşul cu scrisori şi ziare, ca să nu mai vină alţi călători, taie firele antenei
radio pentru a nu mai afla nimeni ştiri din lumea reală. Pensiunea, în viziunea lui, trebuie să
rămână o lume în lume, debranşată de la real, suficientă sieşi ca o monadă.
Şi în „Jocul de-a vacanţa”, ca şi în romanul „Femei”, ca şi în piesa care va urma, „Steaua fără
nume”, Sebastian practică o foarte subtilă formă de evadare dintr-un cotidian apter, care nu
merită suportat, acceptat şi trăit decât din perspectiva vacanţei care va veni.
Personajul sebastinian ne dă iluzia că în vacanţă se rupe de un trecut şi intră bucuros, chiar cu
voluptate, într-o nouă ipostază. Alungat pe uşă, trecutul fiecăruia intră pe fereastră, nu dă pace
personajelor, se insinuează în gesturi, în limbaj, hrăneşte iluzii, cu alte cuvinte se răzbună şi dă
piesei acel aer dulce-amar de comedie.
Marea temă a piesei este tema fericirii. Dar ea, fericirea, depinde întotdeauna de ceilalţi. Această
relaţie este prezentă în toate structurile operei. Niciun personaj din textul lui Sebastian nu-şi
găseşte fericirea în singurătate. El doar vine din singurătate socială, din eşec şi încearcă să se
salveze prin ceilalţi. Fiecare se rupe din existenţa nefericită şi aspiră la fericire. Aceasta este cea
mai pură şi mai îndreptăţită aspiraţie a personajului sebastinian. Numai că fericirea depinde
întotdeauna de ceilalţi. Aceştia ilustrează exemplar principiul sartrian enunţat în piesa „Muştele”
(1943): „infernul sunt ceilalţi”.
Piesa „Jocul de-a vacanţa” este o comedie doar în aparenţă, la suprafaţă. Sebastian observă ca
nimeni altul la noi ruptura dintre eul profund şi lume. Această stare pe care o trăiesc majoritatea
personajelor este rezultatul întâlnirii a două situaţii: pe de o parte, personajele lui Sebastian sunt
fiinţe răvăşite de propriul trecut – mai ales cele în vârstă sunt răvăşite până la tragic – şi, pe de
altă parte, cred cu vitalitate în dreptul lor la fericire. Mai ales de această speranţă se agaţă cu
puterea celor aflaţi în pragul înecului. Piesele lui M. Sebastian, mai ales din „Jocul de-a vacanţa”
mai mult camuflează decât dezvăluie aceste structuri tragice de adâncime. Autorul preferă doar
să le sugereze.
Intuiţiile lui Sebastian nu sunt oarecare. Un Sebastian abisal trebuie observat, identificat şi
analizat cândva.
Publicase în 1934 o carte neliniştitoare, obsedantă pentru societatea românească, romanul „De
două mii de ani”. După un an publicase cartea neagră a iniţierii: „Cum am devenit huligan”.
Cu „Jocul de-a vacanţa”, în 1936, Sebastian mută neliniştea pe alt meridian. Mai ales în primele
două piese, „Jocul de-a vacanţa şi „Steaua fără nume”, Sebastian nu mai captează semnele
neliniştitoare care veneau din istorie, cum se întâmpla în teatrul francez al acelor ani şi pe care îl
cunoştea foarte bine, până în vara anului 1940, când încep interdicţiile specifice scriitorilor evrei.
El rămâne un dramaturg din est, autor de teatru senin doar în aparenţă, unde totul e „luat în uşor”
cum cita din Poincaré Mateiu I. Caragiale în „Craii de Curtea Veche”.
Faţă de problematica teatrului francez, european al anilor ʼ30, Sebastian este din alt loc. El nu
mai era sincronizat cu problematica teatrului francez cum era sincronizat cu problematica şi
tehnicile narative ale romanului: Cercul istoriei se întuneca. Puţini mai scriau comedii sau, dacă
scriau, acestea erau „comedii tragice” („Nebuna din Chaillot”, de J. Giraudoux).
Chiar dacă se mai râdea, era un râs atipic, „galben”, cum spun francezii.