Capitolul 5

Când l-am cunoscut, am crezut că obsesia aceea de a colecţiona ziare şi manuscrise cu

care se fălea fără urmă de stânjeneală, era semn al unei boli mintale, al unui soi de
schizofrenie în faşă, nedescoperite încă. Nu văzusem în viaţa mea atâtea ziare laolaltă şi
teancuri de documente aşezate într-o ordine alfabetică şi numerică foarte exactă, cu o
scupulozitate infinită, fără urmă de praf pe cotor sau pe prima pagină.
Casa era situată în centrul capitalei, pe strada Corredera Baja de San Pablo din Madrid.
Judecând după locaţia acesteia şi după cât mi se spusese că măsoară camera de închiriat
cu acces la dependinţe, la care se adăuga faptul că dădea spre exterior, era exact ce
căutam de mai bine de o lună, timp în care locuisem într-o pensiune întunecoasă şi
zgomotoasă de pe strada Gran Vía din Madrid. Nevoia mea de o locuinţă care să-mi
ofere o oarecare independenţă, şi mă refer la treburile de zi cu zi, mi-a oferit un motiv
suficient pentru a trece cu vederea privirea pierdută a acelui individ, aerul său absent şi
gesturile de paranoic care îmi păreau involuntare, de parcă ar fi avut viaţă proprie şi o
independenţă absolută, ca şi cum i-ar fi aparţinut altuia. Ochii săi înfundaţi şi abia
crăpaţi scăpărau un licăr pătrunzător şi bolnăvicios, iar sub privirea lui mă simţeam ca
rod al unei descoperiri arheologice, neaşteptat şi interesant şi, desigur, demn de studiu şi
cercetare minuţioasă, lucru la care se deda fără sfială. M-a cercetat cu privirea,
indiferent la stupoarea vizibilă pe care o afişam, preţ de câteva clipe care mi-au părut să
nu se mai sfârşească. A făcut-o în tăcere, pe îndelete şi din cap până în picioare.
Era dizgraţios, cu umerii căzuţi şi adus de spate şi mă studia sprijinit de tocul gros al
uşii mari de lemn. Aspectul neplăcut şi neîngrijit te duceau cu gândul la un dulap vechi
şi răscolit, abandonat pe trotuar, în aşteptarea maşinii de gunoi a municipalităţii.
Trăsăturile şi gesturile de schizofrenic, la care se adăuga înălţimea sa
impresionantă−avea vreo doi metri−, m-au copleşit la început. Totuşi, după ce l-am
auzit vorbind, fizionomia sa a suferit o schimbare şi mi-a părut mai degrabă un
progresist din anii ’70 decât un nebun, cum crezusem iniţial că am în faţa ochilor:
−Ehei, de când n-am mai văzut eu pe cineva aşa de fercheş prin cartierul ăsta... Parcă aţi
fi cioclu. Şi asta că sunteţi îmbrăcat în maro, nu în negru sau grena, că altfel aţi fi un
demn sol al doamnei în negru, mi-a spus şi mi-a întins mâna. Eu sunt Daniel. Îmi
închipui că vrei să arunci o privire la tot, a spus, tutuindu-mă dintr-o dată, şi s-a dat în
lături în timp ce cu un gest m-a invitat să intru.
−Enrique Fonseca e numele meu, am răspuns.
În colţul gurii avea înfipt un chiştoc care stătea lipit de buze ca puiul de cangur de
mama sa şi, exact ca acesta, se mişca încoace şi încolo cu fiecare cuvânt pe care îl
rostea, una cu pielea pergamentoasă a buzei de jos.
Prin uşa dată în lături sunetul vocii lui Paco Ibáñez care interpreta unul din cântecele
sale cele mai îndrăgite s-a năpustit în jos pe scări. Acordurile „bidiviului negru” s-au
prelins în jos pe distanţa celor cinci etaje pe care eu le urcasem anevoie cu câteva clipe
în urmă şi ne-au însoţit în răstimpul în care am rămas pe palier:
−Dimineaţa îmi place să-l ascult pe Paco, e precum cafeaua, un soi de ritual; apoi mă
duc la baie, cu ţigărica în gură, fireşte, aprinsă− a spus el surâzător şi pe când dezlipea
sulul alb şi prost răsucit de pe buză, a scos o scăpărătoare cu iască. După mai multe
încercări de a trezi la viaţă piatra, a reuşit să-şi aprindă ţigara.−Ne omoară tabieturile.
Odată ajunşi la o anumită vârstă, fixurile devin un stil de viaţă de care nu ne putem lipsi
fără să avem de suferit, deseori mai mult decât de pe urma extravaganţelor.
Locuinţa veche era dintre cele mai privilegiate din clădire întrucât trei din cele cinci
încăperi ale sale dădeau în exterior, lucru rar întâlnit, dat fiind că majoritatea
apartamentelor din clădirile acelea vechi dădeau spre interiorul acesteia. La început am
crezut că este ocupată de mai mulţi chiriaşi dar pe măsură ce străbăteam coridorul şi
dependinţele cu uşile vraişte şi am văzut ce se află înăuntru, am înţeles, fără să fie
nevoie de explicaţiile sale, că eu şi Daniel aveam să fim singurii locatari. Era evident că
nu aveai loc să arunci un ac. Toate încăperile gemeau de ziare şi manuscrise legate şi
puse teanc pe jos şi pe etajerele de pe pereţi care păreau gata să răbufnească. Mai mult
de atât, într-una din încăperi fereastra imensă era parţial acoperită, o singură foaie fiind
funcţională şi întredeschisă. Pe peretele din dreapta cum intrai în fiecare încăpere
atârnau de acelaşi fir de lână liste şi grafice care m-au dus cu gândul la listele de
alegători afişate cu prilejul alegerilor. Era registrul care informa asupra locului şi
denumirii fiecărei informaţii arhivate, sufocate şi prizoniere a pereţilor acelor încăperi
cu tavanul uşor bombat, înalte de vreo patru metri. Fără să realizez, m-am oprit într-una
din dependinţe, adâncit în gânduri.
−Să nu-ţi închipui că sufăr de vreo boală. Judecând după felul în care priveşti
dormitorul−a spus de lângă mine unde se oprise, şi arătând spre încăperea
respectivă−presupun că te gândeşti la sindromul Diogene. N-ai fi primul care crede aşa.
Ăsta e motivul pentru care am pierdut un posibil chiriaş. Ceea ce vezi are legătură cu
investigaţiile mele şi aici am toate documentele trebuincioase. Şi, deşi n-o să-ţi vină să
crezi sau o să crezi că exagerez, încă îmi lipsesc destule publicaţii pentru că nu am
reuşit să fac rost de toate. Când mi-ai spus că eşti legist, mi-am imaginat că nu te-ar
deranja munca mea şi de aia nu am pomenit nimic de ea. Bag de seamă că nu găseşti
străine de tine şi neplăcute informaţiile pe care le strâng. Tot ce vezi aici−a spus şi a
făcut un gest amplu din cap până în picioare spre etajerele şi ziarele care zăceau în
teancuri pe podea−are legătură cu decesele. Studiez viaţa morţilor „publici”, mă refer la
cei care apar prin ziare. Analizez posibilele legături dintre unele dintre aceste decese şi
evenimentele cu o mai mică sau mai mare relevanţă, dar suficientă încât să trezească
interesul presei. Mă refer la articolele care scriu despre evenimente politice sau
ştiinţifice. Epitafurile lor şi autorii fiecăruia dintre ele, a conchis.
I-am zâmbit, încercând să disimulez neîncrederea pe care mi-o inspira.
−N-am mai văzut niciodată atâtea ziare. Cum ajungi la ele? Abia ai loc să treci, am spus.
−Este dificil ca deja în faza aceasta să mai am nevoie să mă uit pe listă ca să ştiu unde se
află fiecare număr. Am memorie fotografică. E simplu, ca să ajung la numărul de care
am nevoie, trec pe deasupra teancurilor, mi-a explicat surâzător.
−Îmi închipui că nu fumezi în dormitoare, i-am spus şi mi-am aruncat privirea spre
ţigara care scăpăra ameninţător deasupra unui teanc de manuscrise care zăceau la
picioarele sale.
−N-aş putea să-ţi spun unde fumez pentru că o fac toată ziua şi unde îmi vine. Sunt o
torţă ambulantă. Tare mi-e că dacă te interesează camera va trebui să îţi înfrângi teama
de ţigările mele. Sunt prea bătrân să renunţ la tabieturi. Dar dacă ajută, află că tot ce
vezi aici−a spus, a ridicat mâna şi a arătat din nou spre conţinutul camerei−face mai
mult decât viaţa mea. Hârtiile acestea sunt materialul investigaţiei mele. Hai să vezi
dormitorul tău; dă spre exterior şi are multă lumină. Înainte era camera mea dar nu pot
să dorm cu jaluzele sau perdele la geamuri iar aici nu se poate fără perdele−a spus şi a
arătat spre un felinar aflat în apropierea faţadei.−Eu simt nevoia să mă uit pe stradă în
orice moment. Am stat câţiva ani retras şi nu suport să mă împiedice ceva să văd afară.
Am fost călugăr.
Încăperea era mare şi, cum bine spusese Daniel, avea multă lumină. Fereastra mare din
dormitor dădea spre străduţa abruptă şi îngustă. De la ea vedeai toate magazinele postate
la parterul clădirilor. În faţa ferestrei era o cârciumă. Proprietarul, pe nume Torcuato, era
un om rotofei şi îndesat, chelios şi cu pielea spălăcită. Soţia sa, doamna Paloma, o
femeie exuberantă cu sânii mari, sugrumaţi de un corset, stătea afară cu mâinile în
şolduri. În timp ce priveam spre bar de la fereastră, l-am văzut pe Torcuato privindu-şi
soţia şi arătând spre mine.
−Ospătarul−am spus întorcându-mă şi arătându-l pe Torcuato−lucrează de mult în barul
acesta?
−E proprietarul iar ea e soţia sa, doamna Paloma. De ce întrebi? m-a întrebat Daniel.
−A arătat spre fereastră, i-am răspuns şi mi-am întors din nou privirea spre Torcuato.
−Sunt amicii mei.