Era evident că nu aveai loc să arunci un ac.

Toate încăperile gemeau de ziare şi manuscrise

legate şi puse teanc pe jos şi pe etajerele de pe pereţi care păreau gata să răbufnească. Mai
mult de atât, într-una din încăperi fereastra imensă era parţial acoperită, o singură foaie fiind
funcţională şi întredeschisă. Pe peretele din dreapta cum intrai în fiecare încăpere atârnau de
acelaşi fir de lână liste şi grafice care m-au dus cu gândul la listele de alegători afişate cu
prilejul alegerilor. Era registrul care informa asupra locului şi denumirii fiecărei informaţii
arhivate, sufocate şi prizoniere a pereţilor acelor încăperi cu tavanul uşor bombat, înalte de
vreo patru metri. Fără să realizez, m-am oprit într-una din dependinţe, adâncit în gânduri.
−Să nu-ţi închipui că sufăr de vreo boală. Judecând după felul în care priveşti dormitorul−a
spus de lângă mine unde se oprise, şi arătând spre încăperea respectivă−presupun că te
gândeşti la sindromul Diogene. N-ai fi primul care crede aşa. Ăsta e motivul pentru care am
pierdut un posibil chiriaş. Ceea ce vezi are legătură cu investigaţiile mele şi aici am toate
documentele trebuincioase. Şi, deşi n-o să-ţi vină să crezi sau o să crezi că exagerez, încă îmi
lipsesc destule publicaţii pentru că nu am reuşit să fac rost de toate. Când mi-ai spus că eşti
legist, mi-am imaginat că nu te-ar deranja munca mea şi de aia nu am pomenit nimic de ea.
Bag de seamă că nu găseşti străine de tine şi neplăcute informaţiile pe care le strâng. Tot ce
vezi aici−a spus şi a făcut un gest amplu din cap până în picioare spre etajerele şi ziarele care
zăceau în teancuri pe podea−are legătură cu decesele. Studiez viaţa morţilor „publici”, mă
refer la cei care apar prin ziare. Analizez posibilele legături dintre unele dintre aceste decese
şi evenimentele cu o mai mică sau mai mare relevanţă, dar suficientă încât să trezească
interesul presei. Mă refer la articolele care scriu despre evenimente politice sau ştiinţifice.
Epitafurile lor şi autorii fiecăruia dintre ele, a conchis.
I-am zâmbit, încercând să disimulez neîncrederea pe care mi-o inspira.
−N-am mai văzut niciodată atâtea ziare. Cum ajungi la ele? Abia ai loc să treci, am spus.
−Este dificil ca deja în faza aceasta să mai am nevoie să mă uit pe listă ca să ştiu unde se află
fiecare număr. Am memorie fotografică. E simplu, ca să ajung la numărul de care am nevoie,
trec pe deasupra teancurilor, mi-a explicat surâzător.
−Îmi închipui că nu fumezi în dormitoare, i-am spus şi mi-am aruncat privirea spre ţigara care
scăpăra ameninţător deasupra unui teanc de manuscrise care zăceau la picioarele sale.
−N-aş putea să-ţi spun unde fumez pentru că o fac toată ziua şi unde îmi vine. Sunt o torţă
ambulantă. Tare mi-e că dacă te interesează camera va trebui să îţi înfrângi teama de ţigările
mele. Sunt prea bătrân să renunţ la tabieturi. Dar dacă ajută, află că tot ce vezi aici−a spus, a
ridicat mâna şi a arătat din nou spre conţinutul camerei−face mai mult decât viaţa mea.
Hârtiile acestea sunt materialul investigaţiei mele. Hai să vezi dormitorul tău; dă spre exterior
şi are multă lumină. Înainte era camera mea dar nu pot să dorm cu jaluzele sau perdele la
geamuri iar aici nu se poate fără perdele−a spus şi a arătat spre un felinar aflat în apropierea
faţadei.−Eu simt nevoia să mă uit pe stradă în orice moment. Am stat câţiva ani retras şi nu
suport să mă împiedice ceva să văd afară. Am fost călugăr.
Încăperea era mare şi, cum bine spusese Daniel, avea multă lumină. Fereastra mare din
dormitor dădea spre străduţa abruptă şi îngustă. De la ea vedeai toate magazinele postate la
parterul clădirilor. În faţa ferestrei era o cârciumă. Proprietarul, pe nume Torcuato, era un om
rotofei şi îndesat, chelios şi cu pielea spălăcită.