Referat la fizică

Determinarea experimentală a
vitezei de propagare a luminii

Proiect creat de Talmazan Dan ,

clasa a 9-a ,,A”
 Viteza luminii

Viteza luminii în vid este o importantă constantă fizică universală; conform cunoștințelor
existente, este viteza de propagare a luminii în vid - independent de parametrii fizici ai luminii
cum sunt: culoarea, intensitatea, direcția, polarizarea sau durata propagării. Această caracteristică
este proprie nu numai luminii din spectrul vizibil, ea este valabilă tuturor radiațiilor de natură
electromagnetică cum sunt: undele radio, lumina infraroșie și ultravioletă, radiațiile X și Gamma.
Viteza luminii în vid, conform teoriei relativității restrânse a lui Einstein reprezintă valoarea
limită a vitezei pe care o poate atinge un corp, indiferent de mediul în care se propagă. Valoarea
sa, exprimată în unități din Sistemul Internațional, este de 299 792 458 m/s (metri pe secundă).
Determinări experimentale de mare precizie au demonstrat stabilitatea foarte mare a valorii
vitezei luminii în vid: măsurătorile de laborator au arătat că variația vitezei de propagare pentru
raze de lumină de culori (lungimi de undă) diferite se încadrează într-o abatere de valori ce
reprezintă unu la a 1014-a parte din valoarea determinată.
Deși simbolul vitezei în fizică este „v,” pentru viteza luminii în vid se folosește un simbol
consacrat, litera minusculă „c”, mai rar „c0”, de la cuvântul latinesc celeritas (viteză).
Lumina se propagă cu viteză atât de mare încât nici un fapt empiric comun nu permite
evaluarea sa pe cale obișnuită; de-a lungul istoriei au existat polemici științifice și filozofice
privind caracterul finit sau infinit al vitezei ei. Viteza de propagare a luminii este de milioane de
ori mai mare decât a sunetului, poate înconjura Pământul de aproximativ 7 ori în decursul unei
secunde, parcurge distanța de la Pământ la Lună în mai puțin de 1,3 secunde. Pentru a fi posibilă
măsurarea cu suficientă precizie a valorii vitezei luminii a fost nevoie de tehnici speciale care au
evoluat odată cu dezvoltarea diferitelor ramuri ale fizicii. Prima determinare experimentală a
valorii vitezei luminii, după nenumărate încercări eșuate a fost făcută de către Ole Rømerîn
anul 1676. Începând cu secolul al XX-lea performanțele determinărilor experimentale s-au
îmbunătățit atât de mult încât au permis cunoașterea valorii ei cu o eroare relativă de 3,34 x 10–
7
%; această precizie, extrem de mare a condus la redefinirea etalonului unității de lungime,
metrul, printr-o nouă definiție, bazată pe „valoarea exactă” a vitezei luminii în vid adoptată prin
convenție.
Valoarea vitezei de propagare a luminii în orice mediu material transparent este mai mică decât
valoarea vitezei luminii în vid. Ea depinde de caracteristicile electrice și magnetice ale mediului
în care se deplasează și nu se modifică pentru un mediu material transparent, omogen și izotrop.
La trecerea luminii dintr-un mediu transparent, omogen și izotrop într-un alt mediu are loc
modificarea vitezei, concomitent cu schimbarea direcției de propagare, fenomen cunoscut în
optica geometrică sub denumirea de refracție. Conform teoriilor actuale, general acceptate,
viteza luminii în vid este cea mai mare viteză posibilă din univers. Totuși, în alte medii decât în
vid lumina are o viteză mai redusă, putând fi depășită, așa cum se întâmplă de exemplu în
cadrul efectului Cerenkov.
 Valoarea exactă a vitezei
luminii

Determinările cantitative ale valorii vitezei luminii au devenit de-a lungul timpului din ce în
ce mai precise, odată cu perfecționarea metodelor și dispozitivelor experimentale.Începând din
anii 1940, toate măsurătorile efectuate au avut o eroare relativă de măsurare sub 0,005 %.
Rezultatele măsurătorilor ulterioare convergeau spre valoarea de 299 792 450 m/s.Cunoașterea
valorii cu o precizie atât de mare a ridicat problema redefinirii etalonului pentru unitatea de
lungime.Fizicianul maghiar Zoltán Bay propune în 1965înlocuirea etalonului unității de lungime
cu un etalon bazat pe definiția unității de timp și valoarea vitezei luminii.El a motivat propunerea
pe baza studiilor sale legate de stabilitatea și precizia de măsurare a vitezei luminii. În anul 1983,
al XVII-lea Congres Internațional pentru Greutăți și Măsuri, ținut la Paris, a adoptat o nouă
definiție pentru metru și anume:
Metrul este lungimea drumului parcurs de lumină în vid în timp de 1/299 792 458 dintr-o
secundă.
Valoarea utilizată în această definiție pentru durată se baza pe cea mai precisă determinare a
valorii vitezei luminii la acea dată, efectuată în cadrul laboratoarelor NBS. Cu această definiție,
valoarea vitezei luminii devenea „exactă”, în sensul că ea rezultă din calculul bazat pe definiția
metrului și a secundei.
Cu alte cuvinte, valoarea aproximativă a vitezei luminii în vid este de trei sute de mii de
kilometri pe secundă sau un miliard de kilometri pe oră.
Viteza luminii în orice alt mediu decât vidul este mai mică decât c. Factorul de micșorare a
vitezei luminii este egal cu indicele de refracție al mediului respectiv. Anumite experimente au
reușit încetinirea vitezei luminii până la 17 m/s.
Deși considerată a fi viteza limită superioară în acest Univers în care trăim, conform fizicii pe
care o știm, totuși călătoria cu viteze superioare vitezei luminii este o temă preferată în literatura
științifico-fantastică și nu numai în aceasta. Există teorii în fizica modernă care afirmă că viteze
superluminice sunt posibile, precum particula ipotetică numită tahion, a cărei existență nu a fost
dovedită. Există de asemenea o serie de experimente în care viteza luminii este aparent depășită,
dar la o analiză atentă se poate dovedi că în respectivele experimente nici materia nici informația
nu s-au deplasat mai repede decît lumina.
 Experiența lui Galilei („metoda
lanternei și paravanului”)

Galileo Galilei și un asistent al său au efectuat experiența descrisă în „Dialog despre cele
două sisteme principale ale lumii”, după toate probabilitățile în anul 1620, undeva în
apropierea Florenței. Experimentul a constat în următoarea procedură: el și asistentul său se aflau
la o oarecare distantă unul față de celălalt, în noapte. Fiecare avea o lanternă (un „felinar”) în
mână care putea fi acoperit cu ajutorul unui paravan acționat manual după voie. Galilei a pornit
experiența dezobturând felinarul lui. Când lumina a ajuns la asistentul său, acesta a descoperit
felinarul lui, lumina căruia a fost observat de către Galilei. Cunoscând cu precizie distanța dintre
cei doi, Galilei a încercat să măsoare timpul scurs între momentul descoperirii primului felinar și
momentul în care el a observat lumina celui de-al doilea felinar. Prin raportul dintre dublul
distanței dintre cei doi și acest interval de timp ar fi trebuit să găsească valoarea vitezei de
propagare a luminii în aer. Rezultatul experienței a fost un eșec, din cauza faptului că Galilei nu
a putut pune în evidență o diferență de timp între cele două momente. Se știe astăzi că pentru o
distanță de 1 km între cei doi, lumina face un parcurs dus-întors într-un interval de timp de circa
3,3 x 10–6 s. Acest interval de timp este cu ordine de mărime mai mic decât timpul de reacție
uman respectiv precizia ceasurilor obișnuite, motiv pentru care experiența lui Galilei a fost sortit
eșecului.

Măsurătorile lui Ole Rømer

Primele rezultate cantitative au fost obținute în 1676 de către Ole Rømer care studia
prin telescop mișcarea satelitului Io al lui Jupiter. Perioada de revoluție a lui Io în jurul lui
Jupiter era cunoscută din observațiile asupra eclipsei. Din aceste observații, el a dedus că lumina
parcurge o distanță egală cu diametrul orbitei Pământului în 22 de minute. Cu distanțele
astronomice cunoscute în acele timpuri, Rømer ar fi ajuns la o viteză a luminii de aproximativ
213 000 km/s.
 Experiența lui Fizeau
(metoda roții dințate)
În anul 1849 Armand Hyppolite Louis Fizeau (1819-1896), un fizician francez, a măsurat
pentru prima dată viteza luminii pe o cale neastronomică, obținând valoarea de 3,15x108 m/s. În
figura alăturată este prezentat montajul experimental folosit de către Fizeau în experiența sa.

Cu ajutorul unei lentile convergente (nefigurat în imagine) lumina provenită de la sursa L era
strânsă și trimisă pe oglinda semitransparentă S1 care o reflecta și care făcea ca în planul roții
dințate să se formeze o imagine a sursei. Oglinda S1 era o așa-numită oglindă „semiargintată”;
stratul reflector al ei era atât de subțire încât numai aproximativ jumătate din lumina incidentă
era reflectată, cealaltă jumătate fiind transmisă.În spatele roții dințate se afla o altă lentilă astfel
ca imaginea din planul roții dințate să dea un fascicul paralel de lumină; după aceasta fasciculul
trecea printr-o lentilă care focaliza lumina pe oglinda S2. În experiența lui Fizeau
distanța Δs dintre oglinda S2 și roata dințată Z era de 8633 m. Când lumina întâlnea din nou
oglinda S1, o parte din ea era transmisă observatorului B printr-o lentilă.Observatorul vedea
imaginea sursei L după ce lumina a parcurs drumul 2Δs, dus și întors. Pentru a determina timpul
necesar luminii să parcurgă această distanță era nevoie ca ea să fie marcată într-un fel. Acest
lucru sa realizat prin întreruperea fasciculului de lumină cu ajutorul roții dințate Z. Timpul
necesar parcurgerii distanței 2Δs era de 2Δs/c, timp în care roata dințată s-a rotit doar cu atât cât
era necesar ca trenul de undă luminoasă care a scăpat printre doi dinți ai roții să ajungă înapoi în
planul roții astfel ca să fie obturat de un dinte. Lumina fiind obturată de dintele roții, ea nu mai
ajungea la ochiul observatorului.Viteza de rotație a roții dințate era reglabilă, astfel încât pentru o
anumită turație (viteză unghiulară), observatorul nu mai vedea licăririle luminii întrerupte de
roata dințată.Procedeul a constat în mărirea treptată a vitezei unghiulare ω a roții dințate până la
dispariția imaginii sursei L. Dacă se notează cu φ unghiul la centru dintre o adâncitură și un dinte
al roții, timpul de rotație necesar pentru ca roata să facă unghiul φ este 2Δs/c, sau pus în
ecuație:φ/ω=2Δs/c, relație din care rezultă valoarea vitezei luminii: c=2ωΔs/φ.