Cursul 1

Introducere
Obiectul cursului
Cursul de faţă are ca obiect partea cea mai veche a istoriei relaţiilor internaţionale de
până la sfârşitul antichităţii. Ca parte a acestei discipline trebuie să răspundă unor întrebări de
natură terminologică. Printre acestea se numără însăşi semnificaţia sintagmei „relaţii
internaţionale”. Conform dicţionarului explicativ al limbii române, „internaţional” se referă la
raporturile dintre naţiuni sau state, definiţie care este similară celor oferite de dicţionarele
altor limbi în care există acest termen. Desigur, semnificaţia extinsă a cuvântului, aceea de
relaţii între state se acomodează şi cu realităţile politice care nu se bazează pe naţiune. În
această accepţie, obiectul acestei discipline nu îl fac relaţiile dintre naţiuni, ci relaţiile dintre
formaţiunile politice (statele) pe care popoarele le-au construit în decursul timpului sau, cum
se spune uneori, relaţii între unităţi politice organizate teritorial. Această semnificaţie a
sintagmei „relaţii internaţionale” se potriveşte cu unele din realităţile antichităţii şi pune în
discuţie chiar apariţia unor elemente ale relaţiilor internaţionale încă din preistorie, când nu
putem exclude existenţa organizării politico-sociale.
Cu toate acestea, unii teoreticieni ai fenomenului consideră că nu se poate vorbi
despre relaţii internaţionale înainte de apariţia naţiunilor, ignorând accepţiunea uzuală a
termenului „internaţional” şi acceptând în cel mai bun caz ca început al conturării raporturilor
internaţionale între state Pacea westfalică (1648). Unii vorbesc despre paleo-realism, care ar
caracteriza relaţiile internaţionale din antichitate. Un argument în favoarea excluderii
antichităţii din cadrul temporal al relaţiilor internaţionale este acela că relaţiile dintre state nu
aveau o bază teoretică acceptată de parteneri. Altfel spus, nu exista o legislaţie internaţională,
ci, mai degrabă, raporturile dintre state se bazau pe obiceiuri, acceptate de membrii unui
sistem interstatal, adică pe drept cutumiar. În cursul de faţă vom studia tocmai acest tip de
raporturi între state, bazate pe tradiţie, considerând că se poate vorbi în antichitate de un mod
de a aborda relaţiile internaţionale, care înglobează experienţe valoroase, demne de a fi
studiate.
Înainte de Primul Război Mondial studiul relaţiilor internaţionale se concentra mai
ales asupra statului, ca principal actor pe scena acestora. În acest fel, relaţiile dintre popoare,
economii sau indivizi erau subordonate acelora dintre state, iar cele două domenii de acţiune
ale statului pe scena politică, diplomaţia şi războiul, erau principalele direcţii de studiu ale
relaţiilor internaţionale. Evoluţia domeniilor ştiinţifice în perioadele interbelică şi postbelică a
condus la modificări şi în ceea ce priveşte viziunea asupra factorilor care influenţează luarea
deciziilor politice, adăugându-se noi actori: factorii geografici, demografici, religioşi,
economici, psihologici (intelectuali sau colectivi) sau circumstanţele. Prin urmare, nu putem
să nu includem în obiectul de studiu al relaţiilor internaţionale din epoca veche, alături de
diplomaţie şi război, schimburile comerciale şi culturale.
Relaţiile internaţionale sunt studiate de mai multe discipline, cum ar fi: istoria,
economia, dreptul, sociologia sau ştiinţele politice. Însă după Primul Război Mondial a
apărut, mai întâi în Statele Unite ale Americii, disciplina relaţii internaţionale ca disciplină de
sine stătătoare. Efortul principal a fost acela de a legitima noul domeniu şi a crea o teorie a
relaţiilor internaţionale. Această iniţiativă a deschis calea unor contradicţii importante în
privinţa abordării subiectului. Poate cea mai evidentă este aceea dintre teoreticienii relaţiilor
internaţionale şi istorici. Primii prezintă relaţiile internaţionale ca fiind rezultatul aplicării în
practică a unor viziuni teoretice: realism, liberalism, neorealism, neoliberalism, marxism,
constructivism, etc. opinie criticată de cei din urmă. În acelaşi timp, abordarea istorică asupra
relaţiilor internaţionale este criticată pentru că nu ia în seamă perspectiva generală şi ideile
care s-au aflat în spatele deciziilor politice.

3
 O altă întrebare la care trebuie să răspundem prin chiar structura cursului nostru este
care ar fi domeniile de manifestare a formaţiunilor politice şi a membrilor lor în câmpul
relaţiilor internaţionale. În ceea ce priveşte statele, ele interacţionează prin intermediul
diplomaţiei sau războiului, în timp ce supuşii sau cetăţenii o fac prin intermediul schimburilor
de produse sau culturale.
Sisteme internaţionale şi teorii legate de evoluţia acestora
Studiul trecutului nu poate fi realizat global, din cauza diferenţelor spaţiale şi a
transformărilor înregistrate în timp. De aceea, societatea umană este de obicei investigată în
cadrul unor secvenţe temporale şi spaţiale. Ştiinţele care se ocupă de trecut aleg secvenţe
diferite în acest scop. Istoria studiază trecutul umanităţii mai ales regional, punând acent pe
particularităţile civilizaţiilor, arheologia studiază trecutul concentrându-se pe studiul culturilor
sau civilizaţiilor arheologice, în timp ce istoria relaţiilor internaţionale îşi direcţionează efortul
către alte unităţi şi anume sistemele internaţionale.
Modul în care cercetătorii înţeleg termenul de sistem internaţional sau sistem
mondial diferă în funcţie de perspectiva pe care o au asupra relaţiilor internaţionale. În 1974
Immanuel Wallerstein introducea termenul de sistem mondial, înţelegând prin el sistemul
actual, apărut în secolul al XVI-lea, pe care îl definea ca fiind „o diviziune teritorială
multiculturală a muncii, în care producerea şi schimbul de bunuri de bază şi materii prime este
necesar pentru a asigura existenţa cotidiană a locuitorilor săi.” Prin urmare, accentul era pus
pe factorul economic, cei politici sau militari fiind consideraţi secundari în acest caz.
Wallerstein mai considera că celelalte sisteme interstatale, anterioare secolului al XVI-lea nu
pot fi considerate mondiale, pentru că au evoluat către constituirea de imperii, sub presiunea
factorului politic şi nu au fost stabile.
În 1987 David Wilkinson a introdus noţiunea de reţele sau sisteme de interacţiune
politico militară, care i-a permis să înţeleagă evoluţia umanităţii ca pe o extindere continuă şi
o contopire a acestora.
În 1993, Andre Gunder Frank şi Barry Gills observau că „transferul sau schimbul de
surplus economic este criteriul fundamental al relaţiei din cadrul unui sistem mondial.
Diplomaţia, alianţele şi conflictele sunt criterii adiţionale şi poate derivate ale interacţiunii
sistemice.”
Începând din acelaşi an Cristopher Chase-Dunn şi Thomas D. Hall au pus bazele
unei noi viziuni cu privire la sistemele mondiale considerând că acestea sunt „reţele
intersocietale în care interacţiunile sunt importante pentru reproducerea structurilor interne ale
unităţilor care îl compun.” Definiţia propusă de aceştia oferă termenului o accepţiune mai
largă şi permite includerea în categoria sistemelor internaţionale şi pe acelea constituite între
statele din perioadele premoderne sau chiar între societăţi prestatale. Acest demers este după
părerea lor absolut necesar pentru a înţelege evoluţia pe termen lung a sistemelor şi a preveni
dezastrele economice şi politico militare. În cursul de faţă am preferat să folosim termenul de
sistem internaţional cu sensul definit de Chase-Dunn şi Hall.
O observaţie importantă este legată de faptul că întotdeauna în istorie au existat
ritmuri diferite de dezvoltare între regiuni şi populaţii diferite. Din perspectiva sistemelor
internaţionale acest lucru este important pentru că în proximitatea statelor care fac parte din
ele există şi entităţi social-politice inferioare, de tip tribal, care orbitează aceste sisteme.
Această relaţie este definită ca fiind de tip centru - periferie. Aceşti sateliţi politici au o
importanţă vitală pentru stabilirea unor relaţii indirecte între sisteme internaţionale
contemporane, care evoluează uneori după ritmuri similare ca urmare a acestor contacte.
După ce am explicat ce este un sistem internaţional se impune să răspundem la
întrebarea: de ce sistemele internaţionale apar şi dispar şi care sunt factorii schimbării. O
primă explicaţie este creşterea şi decăderea structurilor politice umane. Sistemele
internaţionale tind către globalizare şi transformarea în imperii. Atunci când acest lucru are

4
loc, evoluţia sistemului internaţional se confundă cu aceea a statului respectiv. Iar soarta
imperiilor este de multe ori decăderea.
Teoria creşterii şi decăderii. Omenirea a fost mereu preocupată de evoluţia statelor,
dar prima teorie a fost emisă de Ibn Khaldun, un istoric tunisian din secolul al XIV-lea. Pe
scurt, acesta a observat că în existenţa unui stat există o perioadă tribală, în care populaţia
trăieşte în condiţii dificile la marginea lumii civilizate, o perioadă de cucerire şi constituire a
statalităţii, de cucerire a teritoriilor faţă de care se afla în stare de dependenţă şi una de
decădere a statului, din cauza slăbiciunii militare, inegalităţilor, luxului şi corupţiei, ciclul
fiind apoi reluat. Deşi Ibn Khaldun considera că un asemenea ciclu durează în mod obişnuit
trei-patru generaţii, unele imperii au reuşit să reziste mai mult, prin încetinirea proceselor
evolutive, înlocuirea dinastiei cu o ramură mai viguroasă, iar altele mai puţin, sub impactul
unor factori antropici sau naturali: secetă, răciri sau încălziri ale climei, boli etc.
Teoria expansiunii sistemului central. O teorie care priveşte problema din alt unghi
de vedere, dar care nu o exclude pe cea anterioară este aceea a expansiunii sistemului central.
David Wilkinson a observat că de-a lungul timpului sistemele internaţionale se formează şi
apoi intră în declin, lăsând loc altora, dar că de fiecare dată sistemul nou format includea o
suprafaţă mai mare din teritoriul locuit de oameni, aşa numita oikumenă. Una din explicaţii o
oferă chiar Ibn Khaldun, care sugerează că fiecare nou imperiu este alcătuit din lumea
civilizată la care se adaugă cuceritorii, situaţi la periferia acesteia. Mai mult, Wilkinson a
observat că o putere în creştere poate supune nu unul, ci două sisteme internaţionale. O altă
situaţie posibilă este aceea a interacţiunii dintre două sisteme internaţionale deja formate, care
poate conduce la contopirea acestora. Dar observaţia cea mai pertinentă emisă de acest
cercetător este aceea că sistemul internaţional apărut în Mesopotamia în mileniul III î. Hr. s-a
extins treptat până a devenit cel de astăzi.
Teoria dezvoltării semiperiferice. Această teorie, construită de Chase-Dunn şi Hall
este de fapt teoria lui Ibn Khaldun aplicată la sistemele internaţionale. Mai pe larg, sistemele
interstatale evoluează de la un număr mare de entităţi politice către coagulare sub forma unui
imperiu. Uneori, un stat aflat la periferia acestuia, care nu face parte din sistemul internaţional
respectiv, dar se află în legătură cu acesta (de unde termenul de semiperiferic), cucereşte în
întregime sistemul respectiv. Prin urmare, la decăderea sistemelor internaţionale prin
coagulare pot contribui atât factori interni, cât şi factori externi.
Această evoluţie ciclică a încetat odată cu apariţia sistemului internaţional actual în
secolul al XVII, odată cu pacea westfalică. Statele europene au experimentat în numeroase
situaţii tentaţia imperialistă, dar de multe ori hegemonia unei puteri s-a manifestat economic
şi nu a condus la cucerirea întregului sistem. Totuşi, când au fost puteri care au încercat acest
lucru Franţa napoleoniană, Germania nazistă, ceilalţi membri ai sistemului s-au coalizat
împotriva statului respectiv blocându-i ascensiunea. Astfel, în existenţa sistemului
internaţional european se succed perioade de hegemonie şi perioade de rivalitate hegemonică,
fără a se ajunge la constituirea unor imperii. Mulţi specialişti în domeniul relaţiilor
internaţionale s-au lăsat păcăliţi de această ciclicitate particulară a sistemului internaţional
actual, considerând-o ca fiind situaţia normală. Wilkinson a observat însă că acesta este un
comportament învăţat de statele europene care se opun împreună agresiunii unui stat cu
tendinţe hegemonice şi este o excepţie în evoluţia umanităţii şi nu regula.
Structura cursului
Având în vedere punctele de vedere de mai sus, am considerat potrivit să prezentăm
informaţiile cu privire la cele mai vechi relaţii internaţionale descriind sistemele intersocietale
începând cu cele mai vechi și terminând cu cele de la sfârşitul antichităţii.
Deoarece informaţiile cu privire la sistemele din preistorie sunt de natură arheologică
şi în consecinţă reconstituirea este foarte incompletă, am optat pentru caracterizarea acestora
în mod global. În cazul sistemelor interstatale din antichitate, mai precis din zonele și

5
perioadele caracterizate de existența statalității am optat pentru prezentarea lor separată,
amintind izvoarele pe baza cărora s-a făcut reconstituirea lor, o prezentare generală a istoriei
relațiilor dintre ele, urmate de descrierea diplomaţiei, războiului şi comerţului, caracteristice
sistemului respectiv.
Cel mai vechi sistem de state a apărut în Mesopotamia sudică începând cel puţin cu
3200 î. Hr. şi a evoluat către coagularea statelor sumeriene. În paralel a funcţionat un alt
sistem internaţional în Siria şi Mesopotamia nordică. Sistemul sud mesopotamian a fost
transformat într-un singur stat, Imperiului akkadian, care a înglobat şi sistemul nord
mesopotamian, contopind cele doua entităţi multistatale. Acesta şi-a încheiat existenţa în 2193
î. Hr. În paralel a funcţionat un sistem internaţional în Egipt între 3200 şi 2160 î. Hr., care a
evoluat şi el de la cel puţin două state: Egiptul de Sus şi Egiptul de Jos către unul singur,
însoțit de formațiuni politice de tip șefie sau de tip tribal.
Sub atacurile gutilor, o populație din zona Zagrosului, Mesopotamia revine la
fărâmițarea politică dinainte de Imperiul akkadian, constituindu-se un nou sistem internațional
(2193 – 2004 î. Hr.). Tendințele de constituire a unor state mai mari se manifestă sub forma
unificării Mesopotamiei sudice de către Ur. În Egipt se constituie de asemenea un nou sistem
în intervalul 2160 – 1650 î. Hr.
În urma atacurilor amorite sistemul mesopotamian este distrus şi în regiunea
Tigrisului și Eufratului se constituie un altul, al regatelor amorite mesopotamiene (2004 -
1595 î. Hr.). Un alt sistem funcţionează în Egipt în perioada 1650 – 1550 î. Hr. şi un altul în
Anatolia centrală între 1900 şi 1595 î. Hr. În cursul sec. al XVI-lea aceste sisteme se
contopesc formând primul sistem internaţional al Orientului Apropiat (1595 – 1200 î. Hr.),
din care fac parte iniţial Babylonul, Egiptul, Hatti şi Mitanni.
Evenimentele politice şi demografice din jurul anului 1200 au condus la dispariţia
unor state de pe scena politică şi la constituirea unui nou sistem internaţional în Orientul
Apropiat (1200 – 608 î. Hr.), care sfârşeşte prin a fi înglobat în statul asirian. Din acesta fac
parte la început Egiptul, Asiria, Babylonul, Israelul, statele neohitite. La sfârşitul sec. al VII-
lea statul asirian este cucerit de mezi, populaţie vasală de la periferia imperiului aliaţi cu o
rebeliune babyloniană.
Un nou sistem oriental se formează (608 - 525 î. Hr.), având ca principali actori
Media, Babylonul, Egiptul, Lidia. Acest sistem a durat atât de puțin din cauza intervenției
timpurii a perșilor, vasali ai mezilor, care au determinat formarea unui nou sistem, (525-306 î.
Hr.) a cărei evoluție către monopolaritate este lentă și care s-a și dezintegrat foarte greu. În
paralel cu acesta există în Europa alte sisteme interstatale: unul este situat în Peninsula
Balcanică şi cuprinde statele greceşti (sec. al VIII-lea – 306 î. Hr.), iar altul în Mediterana
occidentală, alcătuit din Cartagina, coloniile greceşti, oraşele etrusce, latine, samnite etc. La
începutul sec. al V-lea sistemul oriental intră în contact cu cel balcanic, rezultatul fiind
crearea Imperiului macedonean.
Moartea lui Alexandru a însemnat dispariţia sistemului oriental - balcanic şi crearea
altuia, al regatelor elenistice. Acesta se va contopi în cursul secolului al II-lea î. Hr. cu cel vest
european, reprezentat de Roma şi Cartagina. Din numărul mare de state care făceau parte
atunci din acest sistem, vor rămâne doar două până la sfârşitul secolului I î. Hr.: Imperiile
Roman şi Part. În cursul secolului I se constituie un nou sistem internațional bipolar, alcătuit
din statele amintite mai sus (31 î. Hr. – 224 d. Hr.). Ultimul sistem din regiunile eurasiatice
este alcătuit din Roma și Persia (care ia locul Parției). În plus statul roman se divide în 395 în
Imperiul de Apus și Imperiul de Răsărit, sfârșitul acestui sistem survenind odată cu dispariția
celui apusean. O evoluție similară a suferit sistemul oriental
Cursul I: Introducere (obiectul cursului, sisteme internaționale și teorii legate de
evoluția acestora, structura cursului, izvoare)
Cursul II: Sisteme intersocietale în preistorie

6
 Cursurile III - XIV:
sistemul sud-mesopotamian (3200 – 2193 î. Hr.),
sistemul nord-mesopotamian (2350 – 2290 î. Hr.),
sistemul egiptean vechi (3200 – 2160 î. Hr.),
sistemul mesopotamian (2193 – 2004 î. Hr.),
sistemul mijlociu egiptean (2160 – 1650 î. Hr.),
sistemul mesopotamian amorit (2004 – 1595 î. Hr.),
sistemul anatolian (1900 – 1595 î. Hr.)
sistemul nou egiptean (1650 – 1550 î. Hr.)
sistemul Orientului Apropiat (1595 – 1200 î. Hr.)
sistemul Orientului Apropiat (1200 – 608 î. Hr.),
sistemul chinezesc (770 - 206 î. Hr.),
sistemul balcanic (750 – 306 î. Hr.),
sistemul Orientului Apropiat (608 – 525 î. Hr.),
sistemul Orientului Apropiat (525 – 306 î. Hr. ),
sistemul indian (600 – 320 î. Hr.),
sistemul Mediteranei Occidentale (750 – 201 î. Hr.),
sistemul euroasiatic (306 î. Hr. – 31 î. Hr.),
sistemul euroasiatic (31 î. Hr. - 224 d. Hr.),
sistemul extrem oriental (206 î. Hr. – 220 d. Hr.),
sistemul euroasiatic (224 - 476 d. Hr.)
sistemul extrem oriental (220 – 317 d. Hr.).
Izvoare
Relaţiile (diplomatice, militare, comerciale sau culturale) între formaţiuni politice pot
fi reconstituite în principal pe baza izvoarelor scrise (izvoare narative, tratate, scrisori
diplomatice etc.). O bună parte dintre textele redactate în antichitate trebuie să se fi pierdut, în
principal datorită perisabilităţii materialelor pe care au fost redactate. Cele mai vechi din cele
păstrate sunt textele din Orientul Apropiat ante sec. I î. Hr., redactate pe suporturi de lut,
piatră, papirus, fragmente de vase, metal, etc., care au fost îngropate în pământ şi ulterior
aduse la lumină de cercetările arheologice. Astfel de texte au continuat să fie produse şi în
antichitatea europeană şi cea orientală din era creştină, dar au fost depăşite de cele redactate
pe pergament sau tăbliţe cerate, mai practice, dar mai perisabile. Izvoarele scrise ale
antichităţii clasice, ca şi textele biblice, s-au păstrat datorită copierii lor succesive de către
arabi şi de membrii comunităţilor monahale creştine.
La reconstituirea relaţiilor internaţionale ale antichităţii contribuie în bună măsură şi
izvoarele arheologice nescrise. Dacă documentele oficiale se referă în principal la activitatea
statului şi mai puţin a indivizilor, din această perspectivă rolul izvoarelor arheologice
furnizează date foarte interesante, dar care sunt mai greu interpretabile. Fortificarea aşezărilor
este de cele mai multe ori un semn al relaţiilor tensionate interumane. Pe de altă parte,
războaiele lasă de cele mai multe ori vestigii evidente, suficient de explicite pentru a
reconstitui măcar parţial relaţiile între două grupuri umane.
În ceea ce priveşte schimburile de bunuri şi de idei, rolul izvoarelor scrise continuă
să fie prioritar, dar şi izvoarele arheologice pot aduce interesante informaţii, mai ales în ceea
ce priveşte circulaţia obiectelor şi materiilor prime care au rezistat acţiunii factorilor de
mediu.
Pentru perioadele şi regiunile unde izvoarele scrise lipsesc nu ne putem aştepta să
reconstituim decât cu totul secvenţial relaţiile politice şi într-o măsură mai bună pe cele de
schimb. De aceea, şi acest curs va prezenta mai amănunţit, din nefericire, acele regiuni şi
perioade de timp, din care ne-au parvenit mai multe izvoare istorice.
Bibliografie:

7
 Anderson E. N., Chase-Dunn Christopher, The Rise and Fall of Great Powers in The
Historical Evolution of World Systems, Palgrave Macmillian, 2005, pp. 1-19.
Buzan Barry, Little Richard, Sistemele internaționale în istoria lumii, Polirom, 2009.
Chase-Dunn Christopher, Grimes Peter, World-System Analysis, Anual Review of
Sociology, 21, 1995, pp. 387-417.

8
Cursul 2
Sisteme intersocietale în preistorie
Izvoare
Preistoria este o epocă din care singurele izvoare care ne-au parvenit sunt cele
arheologice. Chiar dacă semnele simbolice sau preliterate au avut sau nu funcţia de a
transmite informaţii, imposibilitatea înţelegerii lor face ca realităţile epocilor şi regiunilor în
care au fost descoperite să fie reconstituite tot pe baza informaţiilor oferite de izvoarele
nescrise. Lor li se adaugă cercetările de antropologie culturală, care analizează societăţile
umane, printre ele şi pe cele care dezvoltă culturi asemănătoare celor din preistorie.
Antropologia culturală are două ramuri importante: etnografia, care studiază nemijlocit
culturile umane contemporane şi etnologia care compară culturile omeneşti pentru a descoperi
principiile generale despre societatea umană. Rezultatele acestor cercetări oferă modele pentru
reconstituirea societăţilor din trecutul omenirii. Cumulate, aceste tipuri de informaţii pot
reface, măcar parţial, imaginea relaţiilor dintre oamenii care au trăit în preistoria umanităţii.
Totuşi, izvoarele arheologice sunt în măsură să susţină, după cum vom vedea în cele ce
urmează, existenţa unui anume tip de relaţii între formaţiunile politico-sociale ale vremii,
dintre elementele căruia mai cunoscute sunt războiul şi schimburile.
Astăzi, toate regiunile globului care au fost vreodată locuite au fost cercetate
arheologic, oferind o bază de date imensă şi în continuă creştere. În ceea ce priveşte
cercetările etnografice şi relevanţa acestora pentru trecutul omenirii, credem că odată cu
trecerea timpului, individualitatea societăţilor omeneşti tradiţionale se pierde (inclusiv a celor
aflate în ceea ce numim noi preistorie), globalizarea răpind posibilitatea de a face comparaţii
relevante.
Sisteme intersocietale
Unităţile cu care lucrează cercetătorii preistoriei sunt civilizaţiile (culturile)
arheologice, ansambluri de vestigii materiale ale vieţii umane. Desigur, aceste vestigii sunt
rezultatul manifestărilor politice, economice, sociale şi spirituale ale unei civilizaţii reale, pe
care arheologul încearcă să o reconstruie. De aceea, putem considera civilizaţiile (culturile)
arheologice ca fiind, în sens istoric, prin interpretarea vestigiilor amintite, identităţi politice,
economice, sociale şi spirituale. Suprapunerea între civilizaţia arheologică și identitatea
etnico-lingvistică însă este imposibil de stabilit în lipsa izvoarelor scrise, dar ar fi putut fi
totală sau parţială (o civilizaţie arheologică poate fi construită de una sau mai multe identităţi
etnico-lingvistice, dar poate fi doar una dintre realităţile arheologice construite de un popor).
Unitatea elementelor de natură materială şi spirituală promovate de o civilizaţie arheologică,
ca şi conservatorismul acestora califică acest tip de identităţi istorice ca fiind potrivite ca
unităţi de referinţă în studierea relaţiilor interumane din perioada preistorică şi istorică.
Pe de altă parte antropologii consideră, pe baza cercetărilor etnografice, că au existat
patru tipuri de organizare în istoria omenirii (unele există şi astăzi): ceata, tribul, şefia şi
statul.
Cetele (grupuri mobile de vânători-culegători) sunt cele mai simple şi mai mici
forme de organizare socială, numărând 20 până la 50 de oameni, membri ai câtorva familii
înrudite. Economia acestor societăţi este de tip prădător şi necesită un teritoriu vast. Structura
socială este egalitară. De aceea cultul războinicilor şi al liderilor militari joacă un rol
secundar. Dacă practică războiul, el este de intensitate mică, din cauza distanţelor şi lipsei
presiunii demografice. Dintre societăţile actuale, pot fi incluse în această categorie grupurile
de eschimoşi, boşimani sud-africani, pigmeii din Congo şi aborigenii din centrul Australiei.
Deşi aceste grupuri oferă cele mai apropiate analogii pentru cele din preistorie, nu trebuie
trecut cu vederea că ele sunt societăţi marginalizate şi înfrânte, ceea ce a avut urmări asupra
atitudinii faţă de ceilalţi. Pentru câteva săptămâni în fiecare an aceste cete se adună în grupuri

9
mai mari de câteva sute de persoane pentru ceremonii, festivităţi, aranjamente matrimoniale
sau schimburi de bunuri.
Cele mai multe dintre societăţile epocii la care ne referim au fost organizate sub
formă de triburi (societăţi segmentare), grupuri de cete sau comunităţi sedentare, a căror
economie poate fi de tip prădător sau producător. De obicei, triburile numără câteva mii de
oameni, grupaţi pe criterii de rudenie, care au un strămoş comun, ipotetic sau mitologic. Ele
pot coopera, mai ales în timp de război, dar liderii militari, deşi cu un statut evident superior,
nu au putere discreţionară. Ei deţin mai degrabă influenţă decât putere şi autoritatea lor se
manifestă mai ales în situaţii de criză. Un rol important îl au consiliile de bătrâni sau ale
şefilor locali. Aceasta a fost probabil cea mai răspândită formă de organizare în Paleoliticul
Superior, Mezolitic şi Neolitic, după cum sugerează complexitatea civilizaţiilor acestor epoci.
Societăţile de tip ceată au supravieţuit, probabil, în regiuni limitrofe, mai puţin favorabile, ca
şi astăzi. Cele mai cunoscute exemple de acest tip din vremuri apropiate nouă sunt triburile
indiene din America de Nord sau triburile Masai din Africa de Est.
Şefiile sunt organizaţii care unesc mii sau zeci de mii de oameni sub o conducere
permanentă şi oficială. Populaţia este împărţită de obicei în clase sociale incipiente, cu statut
ereditar, alcătuite dintr-un grup nobiliar şi o clasă mult mai numeroasă de oameni de rând.
Activitatea de producţie şi mijloacele sunt la discreţia şefului. De obicei el controlează
organisme politice de tipul consiliilor de şefi locali. Accesul la şefie este ereditar, permanent
şi justificat pe baza unor motivaţii religioase sau magice. Spre deosebire de regi, şeful nu-şi
poate impune autoritatea prin mijloace coercitive fizice, ci trebuie să le folosească pe cele
magice sau economice. Exemple de acest tip ne sunt oferite de unele grupuri de pe coasta
pacifică americană de nord-vest, unele societăţi polineziene sau central africane. Şefiile par a
fi pasul hotărâtor pe calea către apariţia statului, dar de obicei nu evoluează către stat. Pentru
şefiile apărute după invenţia statului, influenţa acestuia din urmă este decisivă.
Statele sunt organizaţii politice care încorporează mai multe zeci sau sute de mii de
oameni din comunităţi numeroase într-o unitate teritorială bine stabilită. Au o conducere
centrală care strânge taxe şi organizează populaţia pentru lucrări publice sau război, dă legi şi
le impune cu forţa. Statele sunt unităţi politice stratificate social, care menţin un monopol al
războiului. De obicei statele beneficiază de viaţă urbană şi scriere. Apariţia statului nu este,
aşa cum am putea crede în retrospectivă, un eveniment inevitabil. De fapt, este ceva nenatural
în apariţia statului, căci societăţile umane sunt reticente la centralizarea puterii politice. Din
cele trei exemple clasice: văile Eufratului, Nilului şi Indusului, doar despre primul se poate
spune cu certitudine că a apărut independent. Condiţii rare şi deosebite conduc la apariţia
autorităţii statale: creşterea presiunii demografice într-un spaţiu limitat de bariere fizice de
netrecut.
Războiul
O discuție despre război în societățile prestatale pune câteva probleme de fond. Una
dintre ele este aceea că, îndreptându-ne atenția asupra începuturilor acestui fenomen, trebuie
să ne întrebăm mai întâi ce este războiul. Cu toate că există numeroase încercări de a-l defini,
majoritatea sunt incapabile să acopere diversitatea manifestărilor conflictuale armate de-a
lungul timpului. Am ales totuși o definiție care ni se pare acceptabilă, oferită de Brian
Ferguson: “acţiune de grup organizată şi premeditată, direcţionată împotriva unui alt grup,
care poate sau nu să fie organizat pentru o acţiune similară, care presupune utilizarea
potenţială sau reală a omuciderii”. În ceea ce privește cauzele practicării războiului, acestea au
variat mult de-a lungul timpului, de la lupta pentru teritorii, rivalităţi, până la motive mai
puțin obișnuite cum ar fi canibalismul sau procurarea de victime pentru sacrificii aduse
divinităţilor. Totuși, cele mai multe dintre ele presupun ceea ce se numește calculul
substituirii sociale, pe care îl face una sau ambele părți implicate în conflict.

10
 Având în vedere că ne referim la perioade de timp și regiuni ale globului când și
unde nu au fost produse izvoare scrise, ne putem baza în reconstituirea noastră numai pe
izvoare arheologice și comparații de natură etnografică. Prin urmare vom urmări în cele ce
urmează dovezile oferite de arheologie, oricât de discutabile ar fi și anume: descoperirile de
morminte colective ale căror defuncți prezintă urme de violență, fortificații, arme și
reprezentări artistice ale războiului.
În perioada Paleoliticului dovezile directe cu privire la conflicte interumane lipsesc.
Deşi există suficiente dovezi de omucidere, acestea nu pot susţine existenţa războiului, pentru
că, deşi omuciderea este într-adevăr una din soluţiile frecvent folosite pentru rezolvarea
conflictelor interumane, nu este o acțiune de grup.
Cele mai vechi dovezi ale războiului provin de la sfârşitul Paleoliticului şi începutul
Mezoliticului (începând cu circa 12.000 B. C.). Motivele apariţiei acestui mijloc de exprimare
a relaţiilor între comunităţile umane trebuie căutate în creşterea densităţii populaţiei umane,
care a determinat criza sistemului economic bazat pe vânătoare, pescuit şi cules, pentru că
teritoriile disponibile pentru desfăşurarea acestei economii erau în scădere . Odată cu acest
fenomen, s-a produs şi o apropiere a comunităţilor umane unele de altele, un alt factor
favorizant al războiului. Soluţia crizei sus-menţionate, apariţia economiilor producătoare,
pastorale sau agricole, a condus la sedentarizare, acumulare de bunuri şi, prin apariţia unor
motivaţii suplimentare, la escaladarea conflictelor militare.
O descoperire deosebită a fost făcută într-un sit arheologic de la sfârşitul
Paleoliticului superior (epipaleolitic), de la Jebel Sahaba, în Sudanul de astăzi, numit şi
"Cimitirul 117". 40 % dintre cele 59 de scheletele recuperate provin de la persoane ucise în
luptă sau executate prin lovituri aplicate în zona capului şi gâtului. Unele victime au fost ucise
de săgeţi care au intrat sub mandibulă, probabil când erau întinse pe spate, deja rănite. O
femeie tânără avea 21 de piese de silex înfipte în oasele scheletului, iar un bărbat, 19. Este
posibil ca şi ceilalţi indivizi să fi fost ucişi într-o manieră asemănătoare, fără ca armele să fi
lăsat urme pe schelete.
În peştera Ofnet din Germania a fost descoperit un depozit de 34 de cranii de bărbaţi,
femei şi copii, care au decedat în urma unor lovituri la cap, provocate de topoare de piatră.
Dincolo de faptul că această descoperire oferă dovada practicării războiului ea arată şi
valoarea pe care o aveau trofeele militare şi practica vânătorii de capete, atestată până nu de
mult şi de etnografi.
Cea mai relevantă descoperire din perioada neolitică este cea a gropii comune de la
Talheim (Germania), care datează aproximativ de la 5000 î. Hr. Corpurile a 18 adulţi şi 16
copii au fost ucişi cu lovituri aplicate cu cel puţin şase topoare diferite şi aruncate într-o
groapă comună. O descoperire asemănătoare datează din jurul datei de 2000 î. Hr. şi a fost
făcută la Roaix, în Franţa. Aici au fost îngropate simultan peste 100 de persoane de ambele
sexe şi vârste diferite, din care multe aveau înfipte vârfuri de săgeată în oasele scheletului.
În afară de mormintele comune enumerate mai sus, o altă categorie de izvoare
arheologice care oferă argumente indirecte pentru susţinerea existenţei războiului în neolitic
este aceea a şanţurilor care înconjoară multe dintre aşezările acestei perioade. Multe alte
aşezări neolitice au fost fortificate cu şanţuri secondate de valuri de pământ şi de asemenea cu
palisade făcute din trunchiuri de lemn.
Cea mai veche fortificaţie de piatră este aceea de la Ierihon, care în jurul anului 8500
î. Hr. avea un zid de apărare cu grosimea de 3 m şi un turn cu baza de 10 m. Unii istorici au
considerat că zidurile Ierihonului au fost construite ca o apărare împotriva râului Iordan. Ni se
pare mai posibil ca această aşezare să fi fost fortificată pentru a oferi o apărare adecvată
împotriva invadatorilor. Cercetările arheologice au arătat că aşezările de la Ierihon avea în
jurul anului 8500 î. Hr. o populaţie estimată la cel puţin 2000 locuitori, ceea ce ar însemna o
armată de 500-600 oameni.

11
 Un alt exemplu în acest sens este cel al aşezării de la Çatalhöyük, unde în mileniul
VII î.Hr. locuiau 5000-6000 de oameni. Deşi aşezarea nu avea ziduri exterioare, casele erau
interconectate, cu acces prin tavane, încât zidurile exterioare ale caselor formau un fel de
fortificaţie.
Apariţia sistemelor de fortificaţie este şi un reflex la apariţia armelor cu rază lungă de
acţiune. O revoluţie în ceea ce priveşte armele o reprezintă apariţia şi perfecţionarea arcului
cu săgeţi în intervalul temporal 35 000-12 000 î.Hr. O altă armă redutabilă a preistoriei şi apoi
şi a antichităţii era praştia. Odată cu neoliticul apar ca arme pumnalele, făcute din silex sau
aramă.
Poate cele mai interesante informaţii cu privire la conflictele acestei perioade sunt
oferite de picturile rupestre din peşterile din Europa, Africa şi Orient. Deşi majoritatea dintre
ele reprezintă scene de vânătoare, unele pot fi interpretate ca dovezi ale unor conflicte
militare. De exemplu, scenele de luptă descoperite în sudul Spaniei, în provincia Castellón,
datând din Mezolitic, par a reprezenta conflicte interumane, reale sau rituale.
Deşi dovezile oferite de arheologie sunt suficiente pentru a considera că războiul a
caracterizat relaţiile dintre oameni în perioada menţionată, doar analogiile cu societăţile
tradiţionale de astăzi pot să ne ajute în a stabili cum se desfăşurau conflictele militare.
Izvoarele etnografice, deşi reprezintă o sursă importantă de reconstituire a trecutului
preistoric, trebuie privite cu rezervă, deoarece utilizarea lor presupune acceptarea unei
asemănări cu comunităţile tradiţionale, studiate de antropologi în ultimele două secole. Până
unde merge această asemănare este dificil de precizat în situaţia în care societăţile care trăiesc
astăzi în condiţii preistorice sunt influenţate semnificativ în comportamentele lor de societăţile
industriale. Acelaşi lucru trebuie să fi fost valabil cu privire la societăţile considerate
preistorice, care au fost contemporane cu cele antice.
Caracteristicile generale ale războiului în societăţile tribale sunt judecate în general
prin comparaţie cu cele ale războiului dintre state. În ceea ce priveşte unele caracteristici
războiul în preistorie este cel puţin egal cu cel statal: rolul jucat de ofensivă, folosirea
factorului surpriză, spionajul, utilizarea terenului sau mobilitatea. În alte caracteristici însă se
observă slăbiciunile acestuia: pregătirea neadecvată, disciplina scăzută, slăbiciunea
conducerii, neasigurarea logisticii, ceea ce conduce la imposibilitatea de a organiza campanii
de durată, lipsa planificării strategice, absenţa coordonării, a unităţilor speciale, apărare slabă
etc.
Prima fază a conflictelor are un aspect mult ritualizat. Armatele se întâlnesc la un loc
fixat înainte şi petrec uneori o zi întreagă schimbând insulte sau proiectile la o distanţă mare,
în timp ce femeile şi mai ales cele în vârstă ovaţionează sau aduc injurii adversarilor. Dacă
uneori conflictul se încheie în această fază, alteori bătălia rituală degenerează în conflict
adevărat, cu lupte corp la corp între bărbaţi. Totuşi nu bătăliile oficiale sunt cele mai
distructive. Triburile sau şefiile organizează uneori raiduri care au ca scop uciderea a cât mai
multor duşmani indiferent de sex sau vârstă. Din acest motiv, conflictele tribale au avut
consecinţe mult mai dure decât cele moderne, mergând până la anihilarea totală a unor
adversari. Statistic, în fiecare generaţie din Noua Guineea au dispărut, până în 1950, 10 % din
grupurile care participau la conflictele militare.
Schimburile de bunuri: diplomaţie sau comerţ?
Alte descoperiri arheologice sugerează că au existat şi relaţii paşnice între
comunităţile umane. O categorie de bunuri care a circulat în preistorie este aceea a materiilor
prime, pentru că acestea nu erau răspândite uniform în natură. În cazul lor se poate identifica
sursa de provenienţă pe baza asemănărilor dintre mostre sau obiectele finite şi depozitele
geologice din care provin substanţele respective. Din această categorie fac parte obsidiana,
silexitul, cuprul, aurul.

12
 Obsidiana este o sticlă vulcanică ale cărei proprietăţi o făceau foarte potrivită pentru
producerea de unelte şi arme. Spre deosebire de alte roci care au fost folosite în preistorie, ea
este rară şi provine din surse identificabile.
O altă substanţă care a făcut obiectul schimburilor comerciale, folosită tot la
fabricarea de unelte, este silexul (silexitul). Din păcate, sursele de silex sunt mult mai greu
determinabile, în ciuda variaţiilor de culoare sau calitate. Pe de altă parte, comparativ cu cele
de obsidiană, depozitele de silex sunt mai numeroase.
Cuprul a început să fie utilizat de comunităţile umane odată cu eneoliticul. Ca şi în
cazul obsidianei, se poate determina de unde provine materia primă din care sunt realizate
piesele. Astfel, s-a putut determina că multe din piesele din Romania şi Ucraina au fost
realizate din cupru balcanic, din Bulgaria de astăzi.
Aurul a fost un material mai puţin folosit în preistorie, pentru că erau exploatate doar
resursele pure, numite de aur nativ. Ca şi în cazul cuprului, originea materiei prime poate fi
determinată. Aurul a fost folosit, ca şi în zilele noastre, preponderent pentru a realiza obiecte
de podoabă.
În mod indirect s-a putut stabili că şi sarea a fost una din substanţele ce a fost oferită
la schimb de comunităţile umane preistorice. În mod cert, s-a putut dovedi exploatarea sării
începând din neolitic, în majoritatea zonelor unde s-a trecut la sistemul economic bazat pe
producţie.
Sarea era produsă prin uscarea şi fierberea apei izvoarelor sărate. Nu toate
civilizaţiile arheologice au beneficiat de resurse de sare în teritoriul pe care îl controlau. Cum
sarea este absolut necesară vieţii oamenilor şi animalelor, trebuie să presupunem că şi-au
procurat-o prin intermediul schimburilor. Dovada că sarea a fost schimbată pentru alte
produse sau că a fost chiar etalon de schimb este standardizarea dimensiunilor şi formei
bucăţilor de sare obţinute. Această standardizare a început în toată Europa odată cu
eneoliticul. Înainte de acest moment, sarea se obţinea prin aruncarea apei sărate pe ruguri
încinse.
Pentru unele regiuni ale lumii, în neolitic erau necesari pentru producerea ceramicii
oxizi metalici sau nemetalici, folosiţi ca pigmenţi :oxizi de calciu pentru culoarea albă, oxizi
de fier pentru culoarea roşie, oxizi de mangan pentru culoarea neagră. Dacă oxizii de fier sunt
relativ comuni, cei de mangan sunt mai rari şi sursele lor sunt determinabile.
În afară de materiile prime au fost descoperite de multe ori şi produse finite, care,
prin stilul lor au putut fi recunoscute ca nefiind locale. Printre ele se numără ceramica,
obiectele de podoabă, plastica etc. Desigur, au existat şi alte bunuri care au făcut obiectul
schimburilor în preistorie, dar ele nu s-au păstrat datorită perisabilităţii materiei prime:
îmbrăcăminte, alimente, obiecte de os şi altele.
O altă categorie de descoperiri care poate fi adusă în discuţie în legătură cu problema
schimburilor este aceea a obiectelor cu valoare simbolică, tezaurizate de comunităţile umane.
Cele mai multe dintre ele sunt obiecte de podoabă sau însemne ale autorităţii, dar ar fi putut fi
folosite şi ca intermediari ai schimburilor de produse.
În privinţa mijloacelor prin care aveau loc schimburile de bunuri, există mai multe
scenarii plauzibile pentru perioadele preistorice, susţinute de antropologie. Un mijloc prin
care bunuri de diverse tipuri puteau ajunge la alte comunităţi sunt căsătoriile exogame, des
practicate în preistorie, datorită necesităţilor legate de varietatea genetică. Un alt mijloc care a
continuat să fie răspândit până în perioadă istorică este acela al practicii darului între diverşi
lideri ai unor grupuri umane. Această instituţie nu are doar scopuri economice, ci mai ales
unele sociale, în speţă întărirea relaţiilor de prietenie. Unul din exemplele cele mai cunoscute
a fost cercetat în perioada interbelică de Bronislaw Malinowski în Insulele Trobriand, la
răsărit de Noua Guinee. Fenomenul numit “Inelul Kula” este un sistem anual de schimburi de
produse care se desfăşoară după reguli stricte. Principalele bunuri oferite ca daruri de către

13
locuitorii acestei regiuni sunt colierele şi brăţările făcute din cochilii de scoici. Aceste
schimburi de daruri sunt însoţite de schimburi de produse şi căsătorii şi aveau ca scop
întărirea relaţiilor de prietenie între locuitorii acelei zone.
Un alt mijloc de a efectua schimburi de produse a fost, foarte probabil, trocul, schimb
de produse efectuat fără intermedierea monedei sau a altor valori. Caracteristicile acestui
mijloc de schimbare a produselor, care mai este folosit şi astăzi sunt: coincidenţa intereselor,
fără de care trocul nu poate avea loc, încrederea reciprocă, care se exprimă atunci când trocul
nu poate avea loc în întregime în acelaşi timp şi numărul mare de preţuri (pentru fiecare
produs care se schimbă prin troc trebuie să existe raporturi de preţ cu toate celelalte produse,
ceea ce îngreunează foarte mult schimburile comerciale). Trocul este avantajos în condiţiile în
care numărul de produse destinate schimbului este mic. Unul din marile avantaje ale trocului a
fost acela că el s-a desfăşurat în perioade istorice când diferenţele culturale între comunităţile
umane erau relativ mari. De aceea, produsele aveau nişte valori diferite pentru fiecare
comunitate în parte, încât fiecare dintre ele era convinsă că a făcut o afacere bună.
Analiza schimburilor de produse a condus la gruparea lor în trei categorii distincte.
Prima dintre ele, reciprocitatea, denumeşte schimburile care au loc între indivizi care sunt
relativ egali, ca în cazul schimburilor de daruri. Reciprocitatea pozitivă are loc atunci când
una dintre părţi manifestă generozitate şi se petrece, în general, între rude apropiate.
Reciprocitatea echilibrată se manifestă între persoane care se cunosc atunci când schimbul se
face la valoarea reală a bunurilor. S-a constatat că mai există şi reciprocitate negativă, care are
loc în condiţiile în care schimbul se desfăşoară în scopul de a câştiga cât mai mult, cu o
persoană necunoscută.
O altă modalitate de schimb este redistribuirea, care are loc în condiţiile unei
organizări sociale centralizate. Acest centru de putere primeşte sau rechiziţionează bunurile de
la producători şi le redistribuie. Aceasta este o formă de schimb intern, din moment ce se
desfăşoară în interiorul unei unităţi politice.
Schimbul de piaţă se desfăşoară în anumite centre unde producătorii sau
intermediarii vin să ofere la schimb produsele lor şi primesc altele, cu care se întorc acasă.
Pieţele unde se desfăşoară aceste tranzacţii pot să facă parte sau nu dintr-o unitate politică şi
să fie controlate de aceasta.
Încă de timpuriu şi probabil nu în toate zonele lumii au apărut valorile sau banii
primitivi, care au intermediat relaţiile de schimb între oameni. Comunităţile amerindiene
foloseau mărgele din cochilii de scoici ca produse ce intermediau schimburile înainte de
venirea europenilor. Aceasta purtau numele de wampum şi erau organizate în şiraguri de
dimensiuni diverse. Aceste mărgele au fost descoperite de arheologi la distanţe mai mari de
500 km faţă de ţărmul Oceanului Atlantic unde au fost produse.
Bibliografie
Buzan Barry, Little Richard, Sistemele internaționale în istoria lumii, Polirom, 2009.
Dawson Doyne, The first armies, London, 2001.
Nash, George, Assessing rank and warfare-strategy in prehistoric hunter-gatherer
society: a study of representational warrior figures in rock-art from the Spanish Levant,
southeastern Spain, in Warfare, Violence and Slavery in Praehistory (edited by Mike Parker
Pearson and I.J.N. Thorpe), Oxford University Press, 2005, p. 75-86.

14
Cursul 3
1. Sistemul sud - mesopotamian (3200 – 2193 î. Hr.)

1.1. Izvoare
Deși în Mesopotamia sudică scrierea începe să fie folosită înainte de debutul
mileniului al III-lea, abia la jumătatea acestuia textele sunt mai lungi și se referă în mod clar
la relațiile dintre statele sumeriene și akkadiene.
Istoria acestor relații este în general prost cunoscută, dar există și situații mai bine
documentate, cum este cazul conflictului dintre Lagash și Umma sau aceea a realizărilor
regelui Sargon din Akkad, la care fac referire un număr relativ mare de documente.
În privința textelor care au legătură directă cu diplomația, documentația este
neașteptat de săracă. Cel mai cunoscut document este Stela Vulturilor a lui Eanatum, care se
referă la un tratat dintre Lagaş şi Umma. Un alt document important este o inscripţie a lui
Enmetena, nepotul lui Eanatum, care face aluzie la un tratat anterior cu regele din Uruk. Texte
din același stat afirmă contopirea a două state anterior independente, prin voinţă divină. La
Susa a fost descoperit textul unui tratat dintre Naramsin din Akkad şi un conducător al
Elamului, de asemenea important pentru înțelegerea acestui sistem interstatal. Multe alte texte
fac referiri indirecte la ceremonii diplomatice sau la circulația mesagerilor.
Războiul, o permanență a lumii mesopotamiene este cunoscut mai bine din
perspectiva finalității sale, decât din cea a desfășurării. Inscripțiile despre conflictele dintre
Lagash și Umma vorbesc și despre componența armatelor din acea vreme sau destinul
învinșilor. Însă, documentele figurative ca ”Stela Vulturilor”, ”Stindardul din Ur” sau ”Stela
lui Naram-Sin” suplinesc parțial aceste neajunsuri prin faptul că ilustrează scene de război și
ceremonii din perioada sumeriană.
Puține texte vorbesc despre comerț sau despre modul cum era el organizat, dar
amintirea unor călătorii făcute de oameni sau zei în ținuturi îndepărtate răzbate din unele
lucrări cu caracter religios. Acestora le putem adăuga descoperirile arheologice, care ne ajută
să pătrundem în lumea obiectelor care făceau obiectul schimburilor și a traseelor folosite.
1.2. Istoria
În Mesopotamia sudică, unde inscripțiile sumare și sigiliile sunt numeroase încă de la
începutul istoriei putem să constatăm existența unui număr mare de unități politice: Adab,
Akkad, Akshak, Bad-tibira, Eridu, Girsu, Kish, Isin, Lagash, Larsa, Nina, Nippur, Shuruppak,
Sippar, Umma, Ur, Uruk, , relativ egale, despre care putem presupune că erau angrenate într-
un sistem interstatal. Regele unuia dintre aceste state deținea o autoritate superioară și purta
titlul de mare rege. Această putere trecea ușor de la o dinastie la alta și de la un stat la altul,
după cum atestă cunoscutul document ”Lista regilor sumerieni”.
Uneori, unii dintre acești hegemoni exercitau o putere reală, controlând efectiv și alte
state decât cel al căror rege erau. Un asemenea caz este acela al lui Mesalim, regele din Kish,
care la sfârșitul sec. al XXVII-lea controla și Adab şi Girsu. Faptul că termenul de “rege al
Kishului” a fost folosit mai târziu de suverani din alte oraşe susține ipoteza că Mesalim
controlase cea mai mare parte a Mesopotamiei de sud şi centrale. În această perioadă se
desfăşoară conflictul dintre Lagash şi Umma, bine cunoscut datorită inscripţiilor din Lagash,
arbitrat la început de către Mesalim.
Asemenea tendințe de coagulare politică au continuat să se manifeste și în secolele
următoare: Lugalannemundu din Adab a reușit să își subordoneze o parte din statele vecine.
Mai bine cunoscut este cazul lui Lugalzaggesi, regele Uruk-ului, care a cucerit Ur, Larsa,
Umma, Nippur și Lagash și a afirmat că a controlat lumea de la Mediterana la Golful Persic.
Inițiativa a fost apoi luată de Sargon, regele din Kish. Acesta conduce sistemul internațional
mesopotamian către maturitate. Toate statele Mesopotamiei sudice și centrale sunt unificate
sub conducerea sa începând cu anul 2320 î. Hr.

15
 În plus, dominația sa s-a extins și asupra statelor din sistemul internațional din
Mesopotamia și Siria nordică: cel puțin Mari pe Eufratul mijlociu și Nagar, din regiunea
Habur, în timp ce Ebla, ca şi celelalte regiuni siriene trebuie să se fi aflat sub un control
nominal. Un alt stat care devine dependent sau administrat direct de Imperiului akkadian este
Elamul, situat în estul Mesopotamiei. În timpul nepotului lui Sargon, Naram-Sin sunt ocupate
și regiunile dintre Eufrat și Mediterana, contopirea celor două sisteme interstatale fiind
completă.
Statul akkadian s-a dovedit a fi vulnerabil în fața atacurilor din afară. O populație
care trăia la periferia acestuia a contribuit la disoluția acestuia și la formarea unui nou sistem
de state. Gutti, de origine din regiunea Munţilor Zagros, s-au așezat în Mesopotamia și au
guvernat statele de aici pentru circa 100 de ani.
1.3. Diplomația
Relațiile diplomatice dintre state nu ar fi fost posibile fără folosirea unor
intermediari: mesagerii. Aceștia aveau ca misiune principală transmiterea în siguranță a unor
mesaje orale și scrise. Textele mesajelor erau inscripționate pe tăblițe de lut, închise uneori în
recipiente din același material, acestea fiind sigilate. Limba folosită în sistemul sud
mesopotamian a fost la început sumeriana, apoi akkadiana. În afară de scrisorile diplomatice,
mesagerii mai transportau și diverse daruri de la un dinast la altul, menite a întări relațiile
dintre ei.
Relațiile dintre state erau reglementate prin intermediul încheierii unor tratate. Încă
din această perioadă s-au încheiat atât tratate de egalitate, ca cel dintre Enmetena din Lagaș și
Lugalkiginedudu din Uruk, cât și de inegalitate, ca cele dintre Eanatum din Lagaș și regele din
Umma sau Naramsin din Akkad și un rege al Elamului. Încă de la acest nivel egalitatea dintre
regi era echivalată cu relația dintre doi frați, încât documentele numesc relația dintre două
state egale, între care există un tratat, cu termenul ”frăție”.
Ceremoniile de ratificare a tratatelor consistau în principal în prestarea unui
jurământ, de către regi, funcționari sau aristocrația statelor implicate. Cu această ocazie erau
făcute daruri, avea loc ungerea ceremonială cu ulei a celor care jurau sau, ca în cazul tratatului
amintit pe Stela vulturilor, erau eliberate păsări către zeii cerului.
Motivele încheierii unui tratat între două state par să difere de la un caz la altul:
ajutor militar în cazul tratatului dintre Akkad și Elam, probleme teritoriale în cazul tratatului
dintre Lagaș și Umma.
Tratatele de inegalitate care ne-au parvenit încep cu o parte introductivă, care fie
enumeră zeii martori la jurământ, fie, amintește relațiile anterioare ale celor două state, fie
delimitează teritoriile celor două entități politice. Principalele obligații pe care statele vasale le
au față de suzeran sunt: renunțarea la o politică externă proprie și însușirea politicii statului
suzeran, ajutor militar în caz de război, refuzul de a primi fugari, găzduirea respectuoasă a
mesagerilor suzeranului, practicarea cultelor statului suzeran. Tratatele se încheie cu blesteme
la adresa celor care nu ar respecta tratatul.
Respectarea prevederilor tratatului era asigurată uneori de contractarea de căsătorii
diplomatice și de ridicarea unor monumente comemorative sau inscripții, care să amintească
prin text sau imagini obligațiile pe care le aveau părțile.
1.4. Războiul
În regiunea mesopotamiană războaiele erau duse sub pretextul răzbunării onoarei
unui zeu. Regii porneau la război la comanda şi cu sprijinul zeilor al căror reprezentanţi erau.
Privind lucrurile aşa cum erau ele prezentate de izvoarele vremii, războaiele se desfăşurau
între zei, prin intermediul supuşilor lor. Documentele timpului arată că soldaţii erau strânşi
prin conscripţii, mai ales de pe terenurile aflate în proprietatea templelor, dar probabil că regii
aveau şi formaţiuni militare bine antrenate. Prima armată permanentă atestată documentar este

16
aceea a lui Sargon care număra 5 400 de soldaţi, căruia trebuie să i se fi adăugat şi trupe
recrutate din domeniile regale şi ale templelor.
Unele izvoare figurative din epocă: Stela Vulturilor, Stindardul din Ur, Stela lui
Naram-Sin ne ajută să reconstituim, într-o mică măsură, modul cum se desfăşurau războaiele,
din perspectiva organizării forţelor militare, a armamentului folosit şi a tehnicii militare.
Mai întâi, pe Stela Vulturilor și pe Stindardul din Ur atrag atenția vehiculele de
război. Aceste care au patru roţi pline şi sunt trase de patru măgari (sălbatici, domestici sau
hibrizi), conduşi prin intermediul unor hățuri, legate de inele prinse în nări. Carele sunt
înarmate cu suliţe, menite a fi aruncate. Una dintre inscripțiile sumeriene contemporane
amintește faptul că umaiţii au abandonat șaizeci de astfel de care pe câmpul de luptă într-unul
din conflictele cu Lagașul. Asta arată că doar oamenii cu stare aveau un astfel de echipaj și că
ele erau mai degrabă un mijloc de a sublinia poziţia socială a proprietarului, decât un mijloc
de locomoţie eficient, având în vedere viteza şi manevrabilitatea scăzute. De altfel,
documentele scrise sugerează și ele că era nepotrivit pentru regi să circule călare şi mult mai
adecvat să meargă la distanţă în astfel de vehicule.
O altă problemă mult discutată este legată de imaginea infanteriştilor oferită de Stela
Vulturilor, în care aceştia sunt organizaţi în rânduri strânse, ca în falangele greceşti de mai
târziu. Diferenţele cele mai evidente sunt cele legate de armamentul mult mai uşor: scuturi de
lemn, căşti de metal uşoare sau mai degrabă de piele, lipsa armurii de metal. Faptul că
infanteriştii sunt reprezentaţi în rânduri strânse nu înseamnă neapărat că acesta era modul în
care abordau conflictul militar, ci poate faptul că artistul a vrut să sugereze în acest fel
numărul mare al soldaților.
Alte caracteristici cu privire la desfăşurarea războaielor în mileniul al III-lea î. Hr.
sunt susţinute de fortificaţiile impresionante ale oraşelor din această perioadă, care arată că
asedierea era o practică des întâlnită şi temută. Contrastul dintre stadiul avansat al
fortificaţiilor şi cel al armatelor, puţin diferit de cel neolitic, sugerează că războiul era mai ales
un război de asediu.
Într-un război tipic din această perioadă probabil conflictele directe trebuie să fi fost
scurte şi neconcludente, urmate de un asediu lung şi de semnarea unui tratat. Atunci când
armatele se înfruntau totuşi în câmp deschis, este foarte puţin probabil ca infanteriştii să fi
luptat în formaţii organizate. Mai probabil, o luptă din această perioadă era o încleştare corp la
corp între indivizi. Bătălia câştigată de Eanatum împotriva Ummei a condus la ridicarea a
douăzeci de movile de pământ pentru a acoperi corpurile învinşilor, poate câteva sute, mult
mai mulţi decât victimele conflictului câştigat de Enmetena, îngropaţi sub cinci movile.
Modificări apar abia odată cu ascensiunea lui Sargon, care a reușit să cucerească
orașele și să distrugă fortificațiile. Putem doar bănui că invenţii ca rampele de pământ sau
turnurile de asalt, menţionate în mileniul al II-lea, au fost utilizate şi de armatele lui Sargon.
Este posibil ca și în domeniul armamentului să fi fost aduse îmbunătăţiri față de epoca
sumeriană, pentru că cea mai timpurie reprezentare a unui arc compus provine de pe stela
victoriei a lui Naram-Sin.
1.5. Comerțul
Statele care făceau parte din sistemul sud mesopotamian alcătuiau și un sistem
economic, sudat de necesitatea de a controla debiturile variabile ale Tigrisului și Eufratului.
Economia lor era însă relativ asemănătoare și o serie de resurse trebuiau procurate din afară.
Spre deosebire de alte sisteme, care au dezvoltat relații de schimb de tip centru periferie cu
regiuni tribale vecine, Mesopotamia de sud era înconjurată de regiuni aride sau de alte sisteme
interstatale. Astfel, schimburile mesopotamiene se fac folosind state care intermediază relația
cu celelalte sisteme: Kiș și alte orașe din nord cu sistemul nord-mesopotamian, insula Bahrein
și orașele sudice cu Arabia și India, Elamul cu Asia centrală. În mitul "Enki şi lumea de
dincolo" sunt menţionate corăbii din Magan (Peninsula Oman?) şi Meluhha (valea Indusului).

17
Întrucâtva, centrele sumeriene și akkadiene se simt sufocate de lipsa de acces la materiile
prime de care au nevoie și acesta este unul din motivele înglobării sistemului nord-
mesopotamian odată cu domnia lui Sargon. Chiar dacă nu imediat, din timpul lui Naram-Sin
sistemul mesopotamian atinge coasta mediteraneană. De aici prin intermediul Byblosului se
putea face legătura cu sistemul economic egiptean pe mare și prin Palestina pe uscat.
În bună măsură, ca şi în cazul războiului, activitatea comercială era dirijată în mod
oficial de divinităţi, prin reprezentanţii acestora, aparatul administrativ al templelor. Nu numai
că miturile povestesc călătoriile zeilor în ţinuturi îndepărtate, dar chiar şi săpăturile
arheologice au condus la descoperirea de mari spaţii de depozitare în proximitatea
construcţiilor cu caracter religios.
Negustorii mesopotamieni, de multe ori angajaţi de către temple, dar lucrând şi în
interes personal, nu se angajează în expediţii la distanţă mare, în teritorii cu care statele lor nu
au acorduri. Principalul bun care ajungea în Mesopotamia prin intermediul schimbului din
golf era cuprul, în cantitate atât de mare încât în decursul mileniului al treilea a trebuit să fie
înlocuit de către argint în ceea ce priveşte rolul de etalon. Un studiu cu privire la originea
obiectelor mesopotamiene a arătat că în decursul mileniului al III-lea î. Hr. cuprul de origine
iraniană a fost înlocuit cu cel de origine arabică. Alături de acesta o cantitate mare de scoici
din Oceanul Indian au pătruns pe calea schimbului în Mesopotamia. În schimb, centrele de
producţie mesopotamiene ofereau lână, textile şi cereale. De altfel, documentele sugerează că
pe văile Tigrisului şi Eufratului se produceau cereale, mai ales orz, în cantitate mult mai mare
decât necesităţile societăţilor respective, surplusul fiind destinat comerţului.
Transportul la distanţă se face cu ajutorul corăbiilor, care circulă pe râuri şi pe mare
şi prin intermediul caravanelor de măgari pe drumurile de uscat.
1.6. Bibliografie
A history of ancient near eastern law (edited by Raymond Westbrook), Brill, 2003.
Bederman David J., International Law in Antiquity, Cambridge University Press,
2004.
Dawson Doyne, The first armies, London, 2001.
Liverani Mario, The Ancient Near East. History, Society and Economy, Routledge,
2014
Wise Terence, Ancient Armies of the Middle East, Osprey Publishing, 1981.

18
 2. Sistemul nord mesopotamian (2350 – 2290 î. Hr.)

2.1. Izvoare
În mare parte, sursele noastre cu privire la acest sistem internațional provin din
arhiva descoperită la Ebla, în palatul G, care conține printre cele câteva mii de documente cu
caracter administrativ și economic, unele cu privire la relaţiile internaţionale. Istoria acestor
relații este relativ ușor de reconstituit, în linii mari, pe baza textelor interne eblaite, dar și pe
baza inscripțiilor regilor akkadieni, mai ales Sargon și Naram-Sin. Câteva dintre aceste texte
au un vădit caracter diplomatic: tratatul dintre Ebla și Abarsal, scrisori diplomatice, texte care
fac referire la alte tratate, documente referitoare la obligaţii internaţionale, texte
administrative ce înregistrează cheltuieli şi cadouri pentru ceremonii săvârşite cu ocazia
tratatelor.
În ceea ce privește reconstituirea conflictelor militare, câteva documente figurative
fragmentare: Stindardul din Ebla și Stindardul din Mari se adaugă puținelor informații
prezente în textele scrise. Mai numeroase sunt tăblițele care vorbesc despre activitatea
negustorilor eblaiți și marioți, care ne ajută să ne facem o impresie despre modul în care
decurgeau schimburile de mărfuri din această regiune.
2.2. Istoria
Documentele eblaite ne permit să reconstituim doar o secvență din istoria relațiilor
dintre statele din Mesopotamia și Siria nordică. Cu toate că prin intermediul acestora
cunoaștem numele a circa optzeci de state din această regiune, cele mai multe erau de
importanță minoră. În cursul mileniului al treilea doar câteva au reușit să depășească acest
statut și să subordoneze multe dintre celelalte. Acestea erau Ebla în Siria de nord-vest, Mari
pe Eufratul mijlociu, Nagar în bazinul Khabur, Armi pe Eufratul superior, Hamazi la est de
Tigris și Kish în Mesopotamia centrală. Printre documentele redactate începând cu 2350 se
află o scrisoare a unui rege mariot care trece în revistă evenimente petrecute înainte de această
dată. Astfel, aflăm că inițial Ebla a trebuit să plătească tribut regilor din Mari. Ulterior, prin
alianțe cu Nagar și Kish și ocuparea regatului Armi, Ebla și-a consolidat mult poziția,
ajungând să domine sistemul de state nord mesopotamian. Această afirmare a Eblei nu putea
fi tolerată de Mari și, în acest fel s-a ajuns la război. Bătălia, care s-a dat în apropiere de Terqa
a dat câștig de cauză Eblei, dar Mari a fost doar subordonată și nu distrusă.
În jur de 2300 Ebla este distrusă, iar arhiva își încetează activitatea. Evenimentul nu
apare în documentele pe care le deținem azi. Cea mai probabilă ipoteză este distrugerea de
către Mari, o altă variantă, mai puțin probabilă, este distrugerea de către Sargon. Zece ani mai
târziu, Mari este distrusă de regele akkadian și inclusă în imperiul său, în timp ce rutele
comerciale siriene sunt controlate de acesta. Armi este ocupat abia în timpul lui Naram Sin,
nepotul lui Sargon, cel care va distruge și Ebla, care fusese reconstruită. Astfel, statele nord
siriene și mesopotamiene vor fi incluse în sistemul sud mesopotamian.
2.3. Diplomația
Ca și în sistemul sud mesopotamian, dialogul diplomatic între puteri se realiza prin
intermediul mesagerilor, a căror protecție era asigurată prin tratate. Limba utilizată în
diplomație era o limbă vest semitică, comună statelor care făceau parte din sistem, numită
uneori eblaită. Scrisoarea trimisă regelui din Hamazi arată cum interacționau la nivel
diplomatic două puteri aflate într-o relație de egalitate, acordându-și unul altuia ajutor,
favoruri, daruri, dar mai presus de toate urmărind păstrarea alianței.
Unele texte eblaite oferă amănunte cu privire la desfășurarea ceremoniilor de prestare
a jurământului. Dacă părțile implicate erau marile puteri ale sistemului, locul ales era
sanctuarul zeului Dagan din Tutul. Altfel, tratatele de vasalitate erau încheiate în capitala
suzeranului. Ceremoniile implicau oferirea de daruri și ungerea cu ulei a participanților.

19
 Deși arhiva din Ebla nu conține nici un tratat de egalitate, putem deduce totuși din
descrierea unor ceremonii și din corespondență că relații de egalitate existau. Termenul
”frați”, care subliniază această situație este folosit în scrisoarea adresată de regele din Ebla
celui din Hamazi.
Tratatul dintre Ebla și Abarsal este, probabil, un tratat de inegalitate. Posibilitatea ca
pe alt document să fi fost trecute obligațiile Abarsalului față de Ebla nu poate fi exclusă, dar
deocamdată un asemenea document nu a fost descoperit. Tratatul conține prevederi din cele
mai variate domenii, menite a sublinia statutul de vasal al Abarsalului față de Ebla: o
probabilă rectificare teritorială, statutul fugarilor, al mesagerilor, delicte săvârșite împotriva
supușilor celuilalt stat, găzduirea eblaiților în Abarsal, onorarea zeilor Eblei în Abarsal, lipsa
de independență a Abarsalului în domeniile politic și economic.
2.4. Războiul
Prea puține informații ne stau la îndemână pentru a putea reconstitui comportamentul
militar al statelor din acest sitem. Asemănările cu Mesopotamia sudică sunt și în acest caz
semnificative.
Zeii sunt cei care guvernează războiul. Statele nordice sunt însă mai tentate să facă
apel la mercenari decât la proprii supuși în caz de conflict armat. Armatele însă sunt
numeroase, pentru că teritoriile controlate de Ebla sau Mari sunt impresionante pentru acele
timpuri. În afară de infanterie, pe Stindardul din Mari sunt atestate carele trase de măgari de
tip sud-mesopotamian. Armele figurate, ca și pe Stindardul din Ebla sunt și ele cele cunoscute
în sud: topoare cu coadă, sulițe, sabia-seceră.
Scrisoarea regelui Enna-Dagan din Mari amintește fortificațiile orașelor distruse de
marioți și obiceiul de a îngropa defuncții sub movile de pământ.
2.5. Comerțul
Arhiva din palatul G din Ebla și descoperirile arheologice ne permit să cunoaștem în
esență modul în care funcționa economia acestui stat și, mai ales, relațiile comerciale.
Schimburile de mărfuri erau organizate în nordul Mesopotamiei de către rețele comerciale
susținute de statele mai importante. Rutele comerciale treceau prin orașele cele mai mari și
acolo Ebla avea karum-uri, centre comerciale conduse de un eblait, organizate ca un fel de
asociații, care sprijineau activitățile de schimb. Activitatea acestora era reglementată prin
tratatele pe care Ebla le încheia cu statele prietene, ca în cazul tratatului cu Abarsal. Statul nu
controla activitatea de schimb, dar investea în ea, influențând evoluția anumitor activități.
Deși știm că și celelalte state din sistem aveau asemenea rețele, nu știm cu precizie dacă ele
funcționau la fel. Oricum, diferența față de sistemul sud mesopotamian constă în preocuparea
de a câștiga din comerț și nu de a procura anumite bunuri.
Marea majoritate a produselor care circulau erau textile și metale, orașele din sistem
jucând rolul de intermediari între Mesopotamia și zonele cu materii prime, sau între sistemele
sud mesopotamian și egiptean. Competiția comercială între state era însă acerbă și se putea
ajunge la conflicte ca cel dintre Mari și Ebla dus pentru controlul drumurilor care legau
Mesopotamia de Mediterana și de resursele metalifere din munți. Extinderea puterii akkadiene
a avut și rațiuni economice, în special controlarea drumurilor comerciale și îndepărtarea
intermediarilor din procesul procurării bunurilor necesare Mesopotamiei de sud.
2.6. Bibliografie
A history of ancient near eastern law (edited by Raymond Westbrook), Brill, 2003.
Liverani Mario, The Ancient Near East. History, Society and Economy, Routledge,
2014.
Matthiae Paolo, Ebla. La citta del trono, Torino, 2010.
Pettinato Giovanni, Ebla, una ciudad olvidada. Arqueologia e historia, Madrid,
2000.

20
Cursul 4
3. Sistemul egiptean vechi (3200 – 2160 î. Hr.)
3.1. Izvoare
Dintre documentele egiptene relevante pentru istoria relaţiilor internaţionale dorim să
amintim documentul epigrafic intitulat piatra de la Palermo, care este în fapt o cronică a
evenimentelor mai importante din istoria Regatului Vechi. Un izvor asemănător prin
importanță și caracter este Canonul din Torino, o listă a suveranilor egipteni, scrisă pe
papirus, care se oprește la dinastia a XIX-a. O altă categorie de documente care merită
amintită este aceea a inscripţiilor funerare ale dinaştilor sau înalţilor funcţionari egipteni.
Istoria Egiptului în mileniul al III-lea este cunoscută şi datorită lucrării lui Manethon,
„Aegyptiaca”, care nu s-a păstrat decât sub forma unor fragmente în operele unor autori mai
târzii. Numeroasele vestigii arheologice egiptene și interesul arătat de timpuriu pentru această
civilizație contribuie la elucidarea unor probleme ale sistemului vechi egiptean, deși nivelurile
mai vechi de locuire din zona Deltei nu au putut fi investigate încă în mod satisfăcător.
3.2. Istoria
Deși este dificil de stabilit cu precizie care au fost primele state din zona Nilului și
câte, cu siguranță statalitatea nu a fost o experiență singulară. După cum arată descoperirile
arheologice printre primele regiuni care au adoptat statul ca formă de organizare a fost și
Egiptul de Sus, aici existând cel puțin trei unități politice de acest tip, organizate în jurul
centrelor de la Naqada, Abydos și Hierakonpolis. Începând cu secolul al XXXII-lea aceste
formațiuni s-au contopit sau mai probabil au fost înglobate de cea cu capitala la Abydos.
Către anul 3000, după cum sugerează tradiția, a avut loc unificarea Egiptului de Sus cu cel de
Jos. Tradiţiile târzii înregistrate de izvoarele egiptene îl creditează pe Menes ca fiind
unificatorul Egiptului, în timp ce documente figurative sau narative contemporane
evenimentelor îl indică mai probabil pe Narmer.
Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că sistemul egiptean a evoluat pornind de la
un sistem de formațiuni politice de tipul șefiilor sau triburilor, legate între ele prin strânse
legături economice. Aceste formațiuni politice, din Nubia, Libia și Palestina au continuat să
facă parte din sistemul vechi egiptean, dar au fost reduse la statutul de vasali.
Înainte de 3000 faraonii așa numitei dinastii 0 au folosit forța pentru a subordona
Nubia, probabil pentru a controla traficul de mărfuri de lux dinspre Africa ecuatorială. Mai
târziu, o expediție organizată de Snefru a condus la depopularea Nubiei pentru o perioadă de
timp semnificativă. Spre sfârșitul perioadei de evoluție a sistemului vechi egiptean Nubia a
fost repopulată și din acest motiv expedițiile egiptene s-au îndesit, pentru a proteja interesele
în această regiune.
O situație asemănătoare, dar din motive diferite a fost atestată în sudul Palestinei. În
perioada 3200 - 3000, Peninsula Sinai și sudul Palestinei par să fi fost colonizate în mod
efectiv de către egipteni, care au stabilit o rețea comercială care îi lega de sistemul nord
mesopotamian. Însă în cursul dinastiei a doua a fost descoperită o nouă modalitate de contact
cu acest sistem, de această dată pe mare, și egiptenii s-au retras din Palestina.
În prima jumătate a sec. al XXII-lea autoritatea centrală a statului egiptean a slăbit
foarte mult. Autoritatea tot mai mare a guvernatorilor de provincii a condus la înființarea unui
stat egiptean cu capitala la Herakleopolis care controla doar Egiptul de jos și o parte din cel de
sus și la independența nomarhilor în restul Egiptului. O posibilă invazie a asiaticilor în zona
deltei a fost amintită într-un izvor literar, dar neconfirmată de alte surse.
3.3. Diplomația
Deși nu avem la dispoziție nici un document diplomatic din perioada avută în vedere,
putem atrage atenția asupra faptului că asemenea relații ar fi fost posibile doar între Egipt și
statele din regiunea Canaanului. Cercetările arheologice ne permit chiar să mergem cu

21
presupunerile mai departe, deoarece în Byblos au fost descoperite obiecte egiptene, inscripții
purtând numele unor faraoni din timpul acestui sistem de state, care ar fi putut fi oferite în dar
regilor locali.
3.4.Războiul
Cea mai puternică armată a sistemului era cea egipteană. Oficial, faraonul era șeful
armatei, dar de multe ori vizirul era cel care o conducea efectiv. Fiecare nomă egipteană
trebuia să contribuie cu contingente în caz de război. În aceasta a costat slăbiciunea militară a
Egiptului către jumătatea mileniului al treilea, când autoritatea nomarhilor a crescut și
armatele lor nu au mai fost loiale faraonului.
În această perioadă armatele sistemului egiptean erau armate de infanterie, cu unități
echipate cu armament greu sau ușor. Flota este folosită doar pentru transportul trupelor, așa
cum povestește Weni în autobiografia sa. Armamentul are un caracter primitiv: arcuri simple,
lănci, săbii, scuturi de piele.
Un document figurativ de la începuturile statului egiptean, „Paleta orașelor”, prezintă
în imagini distrugerea unor localități fortificate în cursul procesului de unificare a statului.
Cele mai multe asemenea elemente defensive nu au mai fost refăcute, faraonul dorind să
reprime mai ușor eventualele rebeliuni. Însă în unele documente, ca biografia lui Nesutnefer,
sunt amintite fortificațiile din noma a treisprezecea, situată în partea de nord-vest a Deltei, o
zonă expusă atacurilor dinspre peninsula Sinai. La graniță a existat o fortificație sau un sistem
de fortificații numit Căile lui Horus, amintită o singură dată în documentele epocii. Cea mai
veche fortificație din sud a fost construită pe insula Elephantine. Din această perioadă datează
și cea mai veche reprezentare a unui asediu, un relief din mormântul vizirului Inti, de la
Deshashe, care arată soldaţi care atacă un oraş întărit, poate canaanit, folosind scări şi tehnica
surpării zidurilor.
3.5. Comerțul
Modul în care egiptenii obțineau din străinătate bunurile de care aveau nevoie poate
fi cu greu caracterizat ca fiind o activitate comercială, militară sau diplomatică. De fapt, era
vorba despre o subtilă combinație a acestor mijloace de comunicare, în funcție de gradul de
civilizație și de puterea entității politice implicate. Comerţul egiptean era în întregime
controlat de stat, cel puțin până în timpul dinastiei a șasea.
În primele secole de evoluție a sistemului, Egiptul organizează o rețea de schimb în
Canaanul sudic, pentru a controla transportul mărfurilor către Egipt, cu prezență egipteană
efectivă. După descoperirea căii maritime de comunicare cu sistemul nord-mesopotamian se
stabilesc relații comerciale cu Byblosul. În celelalte regiuni cu care se învecina Egiptul,
faraonul organizează expediţii cu caracter mixt: diplomatic, militar și comercial pentru a
procura materii prime necesare mai ales pentru construcțiile funerare de prestigiu: la Wadi
Maghara în Sinai pentru turcoaz și cupru, în deșertul Nubian pentru gnais, în Wadi
Hammamat, pe țărmul Mării Roșii, pentru silturi și grauwacke, în Nubia pentru lemn, sclavi,
piei de animale și vite, în Punt pentru electrum, smirnă, malahit.
3.6. Bibliografie
Dawson Doyne, The first armies, London, 2001.
The Oxford History of Ancient Egypt, (edited by Ian Shaw), Oxford University Press,
2000.
Wise Terence, Ancient Armies of the Middle East, Osprey Publishing, 1981.
Carola Vogel, The Fortifications of Ancient Egypt. 3000-1780 BC, Osprey
Publishing, 2010.

22
 4. Sistemul mesopotamian (2193 – 2004 î. Hr.)
4. 1. Izvoare
Din păcate foarte puţine din textele scrise în timpul dominației guttilor și chiar în
timpul celei de-a treia dinastii din Ur conţin informaţii cu privire la relaţiile dintre statele
sistemului. În primul caz, analfabetismul noilor conducători ai Akkadului este cauza
numărului mic de documente. În paralel, conducătorii sumerieni care se bucurau de o oarecare
autonomie, nu îndrăzneau să abordeze probleme politice în scris, ci se concentrau în a apărea
ca buni organizatori ai ținuturilor pe care le guvernau. Atitudinea a continuat și după
eliberarea de gutti, când Ur-ul a constituit un imperiu și a simțit nevoia să îl consolideze
protejând orgoliile locale. De aceea, textele vorbesc doar despre dușmanii din afară, de obicei
barbari. Puține reliefuri de pe sigilii compensează absența informațiilor scrise. O situație
excepțională este aceea a unui grup de peste o sută de copii a unui lot de douăzeci și patru de
scrisori interne ale unor regi din Ur. Aceste copii școlare din perioada babiloniană veche ne
permit să studiem și relațiile imperiului cu populațiile vecine.
4.2. Istoria
Deși informațiile sunt puține, datorită folosirii sporadice a scrierii, deducem că
Mesopotamia a revenit la fărâmițarea caracteristică înainte de aglutinarea sistemului sud-
mesopotamian. Statele akkadiene trebuie să fi fost conduse în mod direct de către gutti. Cele
sumeriene s-au bucurat de un grad oarecare de autonomie, exprimată prin faptul că erau
conduse de dinastii locale. Conducerea guttilor pare a fi nominală în multe regiuni,
autonomiile mari, dar nevoia de eliberare de elementul străin era prezentă. Eliberarea de gutti
prin războiul purtat de Utu-hegal din Uruk a deschis posibilitatea unui nou început, inițiativa
fiind preluată de către regele Ur-Nammu din Ur, care a ocupat în scurt timp Sumerul și
Akkadul, dar și state importante pentru traseele comerciale ca Mari, Ashur și Susa. În noul
stat autonomiile sunt suprimate, centrele mai importante sumeriene devenind provincii
conduse de guvernatori. Deși Ur este statul cel mai important al epocii, din sistemul interstatal
mai fac parte către răsărit confederația Elamită, din care fac parte Anshan, Zabshali, Simash și
Barahshi. Către vest și nord state mai mici vest semite și hurrite completează tabloul. Dintre
acestea cele mai importante par a fi Ebla, Tuttul, Urshum, Byblos. Unele dintre ele acceptă un
statut de relativă dependență față de Ur, la fel ca cele din confederația elamită. Printre ele
trăiesc amoriții, populații nomade care amenință mereu regiunile civilizate.
În timpul domniei lui Ibbi-Sin o serie de evenimente au cauzat căderea unei părți
importante din sistemul interstatal. Statele siriene au fost ocupate de amoriți, care se
infiltrează în Mesopotamia centrală și sudică. Guvernatorii provinciilor sumeriene nu mai
ascultă de autoritatea centrală, iar Elamul ocupă Lagash –ul și chiar Ur-ul. Deși nu sunt
cunoscute cauzele acestei căderi atât de rapide a autorității Urului, sfârșitul său a fost grăbit de
o serie de dezastre naturale, dar și de imposibilitatea de a controla populațiile amorite. Cu
excepția Elamului, celelalte regiuni ale sistemului interstatal vor fi transformate radical, prin
organizarea de noi regate în cadrul unui nou sistem.
4.3. Diplomația
Documentele disponibile ne informează doar parțial asupra unor inițiative
diplomatice care s-au materializat într-o serie de tratate și căsătorii diplomatice între regii din
Ur și cei din Mari sau statele confederației elamite în scopul de a obține un control mai ferm
asupra regiunii. Mesagerii Urului au ajuns și în Barahshi, dar probabil numai din motive
comerciale.
4.4. Războiul
Pentru a se apăra de populațiile amorite care locuiau în nord vestul Mesopotamiei,
regii din Ur au construit un zid care traversa câmpia dintre Tigris și Eufrat la nord de regiunea

23
akkadiană, numit „zidul ținutului” sau „zidul amorit”. După circa treizeci de ani de
funcționare, zidul a fost depășit de invadatori
Unul din imnurile dedicate regelui Shulgi descrie în mod poetic o bătălie împotriva
guttilor. Deși nu este un text narativ, poate fi urmărită succesiunea etapelor bătăliei și armele
folosite. Astfel, mai întâi sunt aruncate proiectile asupra dușmanilor, săgeți și proiectile de
praștie. Urmează lupta corp la corp, în care sunt folosite topoare și ghioage. Evident, această
succesiune presupune și existența unor corpuri specializate în cadrul armatei. La finalul
conflictului, dușmanii sunt uciși sau devin sclavi, orașele sunt distruse și jefuite.
4.5. Comerțul
Perioada guttilor a însemnat un declin evident al comerțului, în primul rând din cauza
fragmentării, dar mai ales a insecurității traseelor comerciale. Primii regi din Ur au făcut
eforturi mari în direcția stârpirii tâlhăriei pe uscat, dar mai ales a pirateriei din Golful Persic.
Comerțul Urului, pe care îl cunoaștem mai bine, era direct controlat de stat.
Negustorii erau angajați ai statului, care primeau la începutul unui an o cantitate de argint pe
care trebuiau să o schimbe cu diferite produse în interiorul sau exteriorul statului. În aceste
limite probabil că aceștia își permiteau o oarecare libertate, mai ales în străinătate.
Deși ar fi avut posibilitatea de a călători la fel de departe ca marinarii akkadieni, cei
din Ur nu se aventurează de obicei mai departe de Dilmun, insulă care face legătura cu
sistemul comercial din Oceanul Indian, alături de Melluha sau Magan. Comerțul controlat de
Ur pare să fi fost mai degrabă orientat către rutele terestre, statul investind militar în
protejarea lor. Totuși, uneori sunt menționate corăbii care se întorc din Magan.
4.4. Bibliografie
Hamblin William J., Warfare in the Ancient Near East to 1600 BC. Holy Warriors at
the Dawn of History, Routledge, 2006.
Liverani Mario, The Ancient Near East. History, Society and Economy, Routledge,
2014.

24
 5. Sistemul mijlociu egiptean (2160 – 1650 î. Hr.)
5.1. Izvoare
Ca și în cazul sistemului vechi egiptean, majoritatea izvoarelor de care dispunem
astăzi cu privire la caracteristicile relațiilor dintre statele din Africa nord-estică sunt tot de
proveniență egipteană. Canonul din Torino sau lucrarea „Aegyptiaca” lui Manetho rămân
sursele cele mai complete, chiar dacă nu întotdeauna de încredere. Inscripțiile, unele urmând
tradiția autobiografică a sistemului anterior sunt de un mare ajutor în înțelegerea relațiilor cu
exteriorul. Cercetările arheologice, mai ales cele din Egiptul de Sus contribuie substanțial la
înțelegerea fenomenelor epocii.
5.2. Istoria
Începând cu domnia lui Pepi al II-lea Egiptul intră într-un proces lent de
descentralizare. Este greu de spus dacă regii care au guvernat la Memphis între 2181 și 2160
mai stăpâneau regiunea sudică a văii Nilului. Oricum după domnia ultimului dintre ei,
unitatea statului egiptean nu mai este o realitate. Un regat egiptean este întemeiat la
Herakleopolis Magna și controlează nomele Egiptului de Jos și douăsprezece nome din cele
douăzeci și două ale Egiptului der Sus. Celelalte nome sunt guvernate independent de
familiile de guvernatori, care luptă pentru controlul asupra zonei. Un regat care pare să fi
apărut în această perioadă este regatul Punt, în Africa răsăriteană.
În cursul luptelor din Egiptul de Sus, conducătorii Thebei, capitala nomei cu același
nume, au reușit să își extindă mai întâi dominația asupra nomelor care se aflau în afara
controlului herakleopolitan și să se declare regi. A urmat o perioadă de conflicte între cele
două regate egiptene care a condus la ocuparea întregului Egipt de către regele Mentuhotep al
II-lea din Theba în jurul anului 2055 î. Hr.
Consolidarea puterii faraonilor tebani a însemnat și o tendință de a întări puterea
Egiptului în cadrul sistemului interstatal. Totuși, nici în cadrul sistemului mijlociu, faraonii nu
au fost interasați să ocupe în mod direct teritoriile care nu erau locuite de egipteni. Resursele
nubiene au constituit o atracție la fel de mare ca în timpul sistemului vechi, dar soluțiile găsite
pentru exploatarea lor sunt noi. Astfel, regiunea dintre prima și a doua cataractă este treptat
ocupată și înțesată de fortificații, dar nelocuită, semn că intenția era doar protejarea
exploatărilor de resurse naturale locale. Atitudinea față de Canaan diferă de la caz la caz,
documentele susținând încheierea de tratate sau conflicte militare cu state sau regiuni diferite.
În Punt au fost organizate călătorii, dar caracterul lor este mai degrabă comercial.
Unitatea sistemului este minată de pătrunderea dinspre Canaan a unor populații
străine, așa numiții ”hicsoși„, de revoltele din Nubia și fragmentarea autorității ceea ce a dus
la formarea unui nou sistem de state.
5.3. Diplomația
Diplomația pare să fie rezervată în această perioadă doar relațiilor pe care statul
egiptean le are cu unele state canaanite care acceptă statutul de vasali. Motivul pentru care
acestea, mai ales Byblosul, se bucură de un statut diferit față de ceilalți membrii ai sistemului
trebuie să fie avantajele pe care acestea le aduceau regatului din valea Nilului. Analele lui
Amenemhat al II-lea menționează existența unor tratate cu aceste state, trimiterea de către
acestea a unor ostatici, tribut, etc. Mai multe inscripții îi amintesc pe regii din Byblos ca fiind
vasalii unor faraoni egipteni.
5.4. Războiul
Datele cele mai consistente le deținem în legătură cu armata egipteană, datorită
izvoarelor relativ numeroase păstrate până azi. Pentru a contracara influența guvernatorilor de
provincii, faraonul solicita acestora contingente militare, dar acestea erau integrate armatei
permanente egiptene, subordonată direct regelui. Mercenarii nubieni și libieni erau,

25
dimpotrivă, separați unii de alții și răspândiți prin garnizoanele forturilor, pentru a nu se putea
coaliza împotriva autorității centrale.
Soldații erau separați în contingente individualizate de utilizarea preponderentă a
unei tip de arme: infanteriști cu sulițe sau topoare și scuturi și arcași. Singurele vehicule
utilizate rămân corăbiile, deplasarea pe uscat făcându-se pe jos. În mod excepțional, au
supraviețuit timpului modele de lemn ale unor formațiuni de sulițași și arcași, depuse în
mormântul faraonului egptean Mesethi.
La granița cu Canaanul egiptenii construiesc la începutul mileniului al II-lea o
structură numită „Zidurile conducătorului” care avea rolul să apere Delta Nilului de atacurile
dinspre Sinai și Canaan. Aceasta se adaugă fortificațiilor mai vechi din sistemul numit „Căile
lui Horus”. Însă Egiptul și-a demonstrat capacitatea de a construi fortificații în sud, în zona
nubiană. În timpul lui Senusret I pe malul Nilului, în apropierea celei de-a doua cataracte au
fost construite o serie de forturi care aveau menirea de a apăra pe egiptenii implicați în
exploatarea resurselor nubiene. Fortificațiile, din care cea mai cunoscută este cea de la Buhen,
aveau structuri rectangulare, din cărămizi de lut uscate la soare, cu bastioane și șanțuri. Alte
fortificații sunt construite în timpul faraonilor Senusret al II-lea și al III-lea. Fortificații au fost
construite și de nubieni. În paralel, au evoluat și tehnicile de asediu. Câteva fresce funerare
egiptene prezintă utilizarea unor turnuri de asediu mobile.
Bătăliile în care era implicată armata egipteană debutau cu transportarea trupelor pe
cale navală în apropierea pozițiilor dușmane. Comandamentul armatei, în fruntea căruia se
afla faraonul, vizirul sau un guvernator se afla în mijlocul liniei de luptă. Arcașii intrau primii
în luptă și încercau să diminueze rândurile dușmane. Combatanții dotați cu arme pentru lupta
corp la corp angajau apoi adversarul. Uneori erau reținute corpuri de rezervă.
5.5. Comerțul
Comerțul sistemului mijlociu egiptean pare să fi fost controlat în bună măsură de
regatele și apoi regatul din valea Nilului, datorită puterii sale politice, militare și economice,
dar și datorită poziției centrale în cadrul acestuia.
Modalitatea de a transporta bunurile destinate schimburilor este cea navală, impusă
de posibilitatea de a parcurge rapid și fără efort distanțele mari la care se aflau populațiile
implicate. Regiunile implicate în această rețea de comerț au fost Egipt, Nubia, Punt, Canaan,
Syria, Creta și Cipru. Este dificil de precizat în unele situații dacă relațiile de schimb erau
dublate de relații diplomatice, întrucât singurele izvoare disponibile sunt cele arheologice.
Politica egipteană a fost în genere aceea de a exploata direct resursele mai apropiate,
eliminând populația locală, ca în Nubia dintre primele două cataracte sau atacând zonele mai
apropiate din Canaan. În cazul unor zone mai îndepărtate relațiile de schimb erau probabil
reglementate prin intermediul unor instrumente diplomatice.
Produsele egiptene, vase, obiecte de metal prețios au circulat către nord: Byblos,
Ugarit, Creta. Ceramica minoică descoperită în Egipt sugerează mai degrabă prezența unor
meșteșugari în valea Nilului și legături strânse cu aceasta. În rest, materiile prime din Canaan
sau produse agricole: cedru, ulei de măsline, vin, argint, precum și din Nubia sau Punt, mai
ales aur, ajungeau pe calea schimbului în Egipt.
5.6. Bibliografie
Dawson Doyne, The first armies, London, 2001.
Nic Fields, Soldier of the Pharaoh. Middle Kingdom Egypt (2055-1650 BC), Osprey
Publishing, 2007.
The Oxford History of Ancient Egypt, (edited by Ian Shaw), Oxford University Press,
2000.
Wise Terence, Ancient Armies of the Middle East, Osprey Publishing, 1981.
Carola Vogel, The Fortifications of Ancient Egypt. 3000-1780 BC, Osprey
Publishing, 2010.

26
Cursul 5
6. Sistemul mesopotamian amorit (2004 – 1595 î. Hr.)
6.1. Izvoare
Baza documentară pentru reconstituirea relaţiilor internaţionale în prima jumătate a
mileniului al II-lea este abundentă, dar nu acoperă uniform întreaga perioadă. Cercetările
arheologice întreprinse în centre politice importante ale perioadei au făcut să fie descoperite
arhive de tăbliţe conţinând şi documente diplomatice la Mari (Tell Hariri), Qattara (Tell
Rimah), Shehna (Tell Leilan) și Shusharra (Tell Shemshara). Merită amintite atât scrisori din
corespondenţa diplomatică, cât şi textele unor tratate internaţionale. De o reală importanţă
pentru înţelegerea raporturilor comerciale ale negustorilor asirieni cu principatele anatoliene
sunt arhivele particulare descoperite la Kanesh (Kultepe), care conţin tratate comerciale,
scrisori şi alte documente cu privire la acest subiect.
6.2. Istoria
Migrația amoriților către centrele urbane mesopotamiene și dispariția autorității
politice a Ur-ului a condus la redesenarea hărții politice a Mesopotamiei. Unele centre urbane
au profitat de starea de confuzie și prin subordonarea altora din vecinătate și-au creat regate
importante. Majoritatea au fost conduse de dinastii amorite. Statele mai puternice erau
suzeranele altora de importanță mai mică, acestea putând avea la rândul lor vasali. În
Mesopotamia sudică statele importante erau Uruk, Larsa, Isin și Babylon. La răsărit de Tigris
au devenit puteri regionale Eshnunna și Der, iar în regiunea elamită Susa. În nord profită de
dispariția Imperiului din Ur Assur, iar în nord-vest, Mari. În regiunea siriană erau dominante
statele amorite Yamhad şi Qatna.
În anumite perioade de timp unele state au experimentat perioade de extindere
semnificativă: Isin, Larsa, Assur și în cele din urmă Babylon, dar nici unul dintre acestea nu a
reușit să aglutineze toate statele din sistem. Cel mai aproape de acest deziderat s-a aflat
Babylonul în timpul lui Hammurabi, care în jurul anului 1750 î. Hr. a reușit să ocupe Isin,
Larsa, Eshnunna, Mari și să controleze indirect Assur.
După moartea lui Hammurabi, Babylonul pierde controlul asupra sudului
Mesopotamiei, unde se înființează Ținutul Mării, asupra Assur-ului și asupra regiunilor
Eufratului mijlociu, unde în teritoriile controlate de Mari se naște un nou regat, Hana.
Sistemul s-a dizolvat în condițiile în care a fost asaltat din toate părțile de populații
semiperiferice sau de alte sisteme de state. Privind problema din alt unghi de vedere, în urma
unui proces relativ îndelungat, între 1595 și 1517 î. Hr. se formează un nou sistem, prin
alipirea sistemelor mesopotamian, anatolian și egiptean. În 1595 î. Hr. Hatti, probabil în
alianță cu Hana, distrug Yamhad și Babylon, eliminând două din statele sistemului. În anii
care au urmat kasiții, o populație din Zagros ocupă Hana, Babylonul și Ținutul Mării. Ca
urmare, huriții își întemeiază un regat în Mesopotamia de nord, iar egiptenii atacă regiuni din
Siria. Aceste state au format un nou sistem, care ocupa cea mai mare parte a Orientului
Apropiat.
6.3. Diplomația
Arhivele descoperite oferă o mare varietate de documente care se referă la relațiile
diplomatice ale timpului, mai ales scrisori trimise regelui Zimri-Lim de către mesagerii săi
aflați în alte state, în special în Babylon.
Informațiile cuprinse în acestea arată că stabilirea și menținerea relațiilor diplomatice
se bazau pe activitatea mesagerilor, persoane care aveau menirea de a transmite cuvintele
suveranilor lor în străinătate. Limba diplomatică a sistemului era akkadiana, ceea ce arată
legătura pe care diplomația acestuia o are cu cea a sistemului mesopotamian anterior. În unele
situații acestora le era conferită o autoritate mai mare, putând negocia un tratat în numele
statului lor. De obicei, alături de mesaj, transportau daruri menite a fi oferite în semn de

27
prietenie monarhului străin. Pentru siguranța persoanei mesagerului, a bunurilor transportate
și secretul mesajului uneori aceștia erau însoțiți de escortă militară.
La destinaţie, mesagerii trebuiau să se prezinte la palatul regal. Erau cazaţi în camere
speciale pentru a le fi limitată libertatea de mișcare. Erau primiți de rege mai devreme sau mai
târziu, în funcție de raporturile dintre cele două state. Prezentau acestuia scrisorile de
acreditare, erau schimbate daruri și era citit mesajul de pe tăblița de lut. Uneori discuțiile cu
regele aveau mai multe etape și durau mai multe zile. Între timp mesagerii erau invitați la
banchete și erau onorați în diferite moduri pentru a marca prietenia cu statul de unde veneau.
Unii spionau sau comiteau alte ilegalități pe timpul șederii lor în capitala străină. Textele arată
că legile nescrise ale diplomației prevedeau în această epocă faptul că mesagerii nu puteau fi
omorâți și nici reținuți perioade îndelungate de timp, dar uneori puteau fi pedepsiți corporal.
La plecare, trimisul primeau un răspuns scris și putea fi însoțit de un alt mesager care
verifica transmiterea corectă a mesajului. Deoarece persoana mesagerului trebuia protejată,
acesta putea fi escortat până la graniță din motive de securitate, mai ales dacă aparținea unei
țări prietene.
Relațiile dintre statele sistemului mesopotamian din prima jumătate a mileniului al
II-lea erau reglementate prin încheierea de tratate bilaterale, atât de egalitate, cât şi de
inegalitate.
Procedura de încheiere a unui tratat era una orală. În mod obişnuit, după cum arată o
descriere de la Mari a încheierii tratatului dintre Atamrum din Andarig şi Ashkur-Addu din
Karana, lucrurile se desfăşurau după următorul scenariu. Unul dintre dinaşti trimitea un
mesager pentru a-l invita pe celălalt la o întâlnire la graniţă. Celălalt trimite propriul mesager
pentru a-l acompania pe primul dinast la graniţă în timp ce el însuşi se îndrepta către locul
stabilit. La întâlnire sunt invitaţi, ca mediatori, reprezentanţi ai altor puteri din zonă. În
localitatea stabilită au loc discuţiile cu privire la tratat. Este sacrificat un animal, a cărui jertfă
simbolizează legătura dintre cele două state. Cele două părţi jură în faţa zeilor internaţionali
sau locali, martorii invizibili ai evenimentului, că vor respecta prevederile tratatului. În
încheiere au loc ceremonii festive şi schimburi de daruri.
De multe ori circumstanţe ca eticheta, distanţa, starea de sănătate, lipsa graniţelor
comune, secretul sau pericolele împiedicau desfăşurarea ritualului în forma de mai sus. De
fapt, regii care se aflau în vârful scării vasalice nu se întâlneau aproape niciodată faţă în faţă.
În aceste condiţii, îşi trimiteau la negocieri reprezentanţi care să acţioneze în numele lor. Una
din modificări survenea în ceea ce privea sacrificiul animalului, fiecare dintre regi realizând
un ceremonial echivalent la curtea sa, numit „atingerea gâtului”. Deşi s-a crezut iniţial că
acest sacrificiu era mai degrabă un simulacru, s-a descoperit că uneori cei doi dinaşti trimiteau
mostre de sânge ale animalelor sacrificate pentru a fi folosite în ceremonialul încheierii
tratatului.
Textele tratatelor descoperite până în prezent în Mari și Shehna cuprind doar
obligațiile uneia dintre părți. Se presupune că în practică erau folosite două exemplare, cu
toate că astfel de documente paralele ale tratatelor nu au fost descoperite încă. Pe de altă parte
documentele descoperite până în prezent din această perioadă nu sunt sigilate, fiind probabil
ciorne sau tăblițele de pe care se citea jurământul. Sintagmele "tăbliţe mari" şi "mici", care
apar în corespondenţa diplomatică, ar putea fi textele finale şi ciornele.
Tratatele politice cele mai concludente din mileniul al doilea sunt cel descoperite în
Shehna (cinci tratate). Acestea încep cu lista divinităţilor invocate ca martore, urmate de
obiectul tratatului, clauze generale, probleme militare, loialitatea celor două părţi, aplicarea
tratatului la vasalii celor doi regi şi tratamentul acordat cetăţenilor celuilalt stat.
O categorie aparte de tratate din mileniul al doilea î. Hr. sunt tratatele comerciale
asiriene, încheiate cu regatele anatoliene, în care apar doar stipulaţii de natură comercială,
legate de preţurile produselor, securitatea negustorilor etc.

28
 Unele tratate puteau fi semnate pentru motive imediate: acorduri comerciale,
renegocierea graniţelor etc. Alianţele puteau fi întărite prin căsătorii diplomatice, în care
monarhul mai puternic era cel care oferea una din fiicele sale celui mai slab. Pentru a discuta
doar situaţia lui Zimri-Lim din Mari, acesta era căsătorit cu fata dinastului Iarim-Lim din
Halab (Alep), iar fiicele sale erau căsătorite cu vasalii săi.
6.4. Războiul
Ca toate deciziile importante luate de regii mesopotamieni, cele legate de război
reflectau și ele voința zeilor. Pentru a consulta voința acestora armata era însoțită de
prezicători care prin diferite metode, cel mai des cercetarea ficatului unui animal sacrificat,
puteau spune dacă o acțiune este favorizată sau nu de divinități. Indiferent dacă monarhii
credeau într-adevăr că puterea divină poate influența deznodământul unui război, nu
îndrăzneau să nu respecte o prezicere, pentru că ar fi avut consecințe catastrofale asupra
moralului trupelor.
Statele efectuau recensăminte pentru a putea strânge taxele în mod eficient și a putea
solicita contingente militare satelor și orașelor proporțional cu numărul de locuitori. Atunci
când era nevoie erau recrutați mercenari din rândul populațiilor nomade. Aceștia puneau
importante probleme legate atât de loialitate, cât și de pagubele create de ei și familiile lor în
zonele pe unde treceau. Soldații erau recompensați prin oferirea de: pământ, îmbrăcăminte,
hrană, arme, argint sau sclavi.
Majoritatea armatelor timpului erau organizate în infanterie ușoară și infanterie grea,
mai bine echipată dar mai greoaie. Existau însă și trupe de recunoaștere, avangardă, marinari,
care aveau însărcinări speciale. Texte și reprezentări artistice dovedesc prezența calului și a
carului ușor, cu două roți cu spițe către sfârșitul acestei perioade. Specialiștii se îndoiesc că
armatele acestui sistem foloseau aceste vehicule altfel decât pentru transportul ofițerilor sau
aregelui pe câmpul de luptă. Poate doar campaniile lui Hattusil I împotriva Yamhadului și
Babylonului să fi presupus o altă abordare. Situația este similară în cazul mersului călare, care
era oricum rezervat doar persoanelor fără rang, trimise în misiuni speciale. Regii și chiar
persoanele de rang aveau gărzi personale, probabil soldați de profesie. Statul se ocupa în mod
normal de asigurarea armelor, îmbrăcăminții și a armelor pentru soldați.
Textele din Mari arată că majoritatea conflictelor se desfășurau sub forma raidurilor,
a asediilor și a încercărilor de a sparge asedii, mai degrabă decât sub aceea a conflictelor în
câmp deschis. De aceea impresionarea adversarului prin numărul mare al soldaților proprii, ai
vasalilor și aliaților era o tehnică des folosită. Aflăm de asemenea că asediile ajunseseră să
beneficieze de tehnici destul de avansate, cum ar fi construirea de rampe de pământ, atacuri
nocturne etc.
6.5. Comerțul
După dispariția Imperiului din Ur comerțul mesopotamian a încetat să mai fie
controlat de stat. În regatele care au fost înființate în perioada imediat ulterioară această
activitate a fost lăsată pe mâna întreprinzătorilor particulari. Apariția granițelor a favorizat
negustorii din anumite state situate la marginea sistemului interstatal să monopolizeze
comerțul cu sistemele interstatale sau intercomunitare vecine. Astfel, Ur a intermediat relația
cu Dilmun și mai departe cu sitemul de state cu ieșire la Oceanul Indian, Eshnunna, Susa și
Der împărțeau relațiile comerciale cu sistemul iranian, Assur monopoliza comerțul cu
sistemul anatolian și Byblos cu sistemul egiptean.
Impresionantele arhive ale negustorilor asirieni din Kanesh ne permit să înțelegem
una dintre cele mai elaborate rețele de schimb din antichitate. După dispariţia Imperiului din
Ur Assur-ul îşi creează o rețea de agenţii comerciale în Anatolia răsăriteană, din care unele
mai importante numite karum (port, nod comercial) și altele secundare, numite wabartum.
Dintre acestea, cea mai importantă era cea de la Kaneş/Kültepe. În urma încheierii unor tratate
cu regii locali, negustorii asirieni aveau dreptul să locuiască în aceste centre, situate în

29
apropierea capitalelor autohtone şi să vândă produsele care le erau aduse din Assur. În schimb
trebuiau să plătească taxe atât regelui local cât și karum-ului și să acorde monarhilor drept de
preemțiune asupra mărfurilor.
Negustorii care rezidau în Kanesh încheiau contracte cu caravanierii, apoi le înmânau
o cantitate de asgint și o scrisoare cu care aceștia plecau în Assur la reprezentantul
negustorului de acolo, de obicei un membru al familiei sale. În schimbul argintului
caravanierul cumpăra catâri și harnașamentele lor, cositor și țesături de obicei în cantitate
egală. Cositorul provenea din Iran, în timp ce țesăturile erau în majoritatea lor produse în
Assur de familiile negustorilor, mai rar aduse din Babylon.
Probabil că nu se putea face decât o singură călătorie dus-întors în timpul unui an,
din cauza faptului că iarna pasurile din zona montană erau inpracticabile. Toate cele trei trasee
pe care se circula presupuneau traversarea munților Taurus și a Eufratului și aveau cel puțin
250 km.
Negustorul vindea apoi mărfurile în Kanesh sau altor negustori din celelalte karum-
uri, primind în schimb argint sau aur. Acestea erau apoi reinvestite. Trebuie deci precizat că
acest sistem nu a apărut din nevoia de a obține bunuri care lipseau în Assur, ci cu scopul de a
obține profit. Acesta era obținut prin specularea diferenței de prețuri dintre două sisteme de
state diferite. Argintul era în Mesopotamia un etalon de schimb valoros, echivalentul
menedelor de mai târziu. Profitul depășea 100% în ciuda cheltuielilor pe drum, a taxelor
plătite pe parcurs, karum-ului, regelui.
În jurul anului 1830 karum-ul din Kanesh cade pradă unui incendiu de proporţii.
După o jumătate de secol negustorii asirieni revin în Anatolia, dar nu pentru multă vreme.
Ocuparea Asiriei de către amoriţi duce la abandonarea circuitului comercial anatolian.
Din păcate nu suntem la fel de bine informați cu privire la comerțul asirisn cu alte
regiuni și nici în legătură cu activitățile altor state, dar exemplul sistemului practicat în
Anatolia ar putea fi reprezentativ pentru sistemul aflat în discuție.
Totuşi secolul al XVIII-lea aduce o importantă inovaţie în privinţa transportului pe
uscat, apariţia căruţelor trase de măgari în Anatolia, dar şi în Siria şi Mesopotamia. Această
modalitate de transport se impune cu greutate, deoarece necesită o reţea de drumuri de
calitate, care să suporte greutatea vehiculelor.
6.6. Bibliografie
A history of ancient near eastern law (edited by Raymond Westbrook), Brill, 2003.
Bederman David J., International Law in Antiquity, Cambridge University Press,
2004.
Hamblin William J., Warfare in the Ancient Near East to 1600 BC. Holy Warriors at
the Dawn of History, Routledge, 2006.
Liverani Mario, The Ancient Near East. History, Society and Economy, Routledge,
2014.
Littauer M. A., Crouwel J. H., Wheeled Vehicles and Ridden Animals in the Ancient
Near East, Brill, 1979.
Veenhof K. R., Aspects of old Assyrian trade and its terminology, Brill, 1972.

30
 7. Sistemul anatolian 1900-1595 î. Hr.
7.1. Izvoare
Documentația cu privire la acest sistem de state se sprijină în principal pe
extraordinarele arhive private descoperite în karum-ul de la Kanesh. Deși aceste documente
au o natură comercială, ele fac referire uneori la situația politică din Anatolia centrală. O alta
categorie de texte sunt copiile târzii ale unor documente, printre acestea numărându-se
inscripția lui Anitta, regele din Kushshara.
7.2. Istoria
Scrisorile de la Kanesh ne permit să reconstituim structura politică a sistemului
anatolian de state, întrucât în afară de karum-ul descoperit la Kultepe, existau și altele,
organizate pe lângă alte state din regiune. Astfel, putem afirma că sistemul era alcătuit din
circa treizeci de state, din care douăzeci acceptaseră înființarea de karum-uri sau colonii de
mai mică importanță de tip wabartum. În secolele XX-XIX aceste state, deși inegale ca putere
și dimensiune, erau independente. Situația s-a schimbat în sec. al XVIII-lea, în a doua
perioadă de funcționare a karum-urilor, când documentele atestă tendințe de creștere a
autorității unor suverani. Inscripția lui Anitta atestă cucerirea, în urma a trei campanii
succesive a tuturor statelor din Anatolia centrală de la Zalpa în nord până la Kanesh în sud.
Cu toate acestea, la moartea lui Anitta, statul creat de el s-a dizolvat. Optzeci de ani
mai târziu regele legendar Labarna/Tabarna a fost inițiatorul unei noi campanii de unificare a
statelor hitite și de transformare definitivă a sistemului anatolian într-un sistem monopolar.
7.3. Diplomația
Nu știm dacă statele anatoliene au avut o tradiție diplomatică înainte de a stabili
contacte comerciale cu asirienii. Cert este că regii hitiți încheiau tratate cu conducătorul
karum-ului din Kanesh cu privire la relațiile de schimb și statutul asirienilor pe teritoirul lor.
Dintr-o scrisoare descoperită la Kanesh reiese că maniera diplomatică de a trata cu partenerii
din sistem nu lipsea dintre soluțiile folosite de regii timpului. Astfel, regele din Mama și cel
din Kanesh erau angajați într-o negociere pentru a încheia o înțelegere. Primul dintre ei
subliniază faptul că jurământul nu este suficient dacă mesagerii nu circulă regulat între cele
două state și nu sunt oferite daruri în semn de prietenie.
7.4. Războiul
Regele hitit conducea armata și lua deciziile importante în privința desfășurării
conflictelor. În toate deciziile sale era sprijinit de zei, dacă ducea o viață lipsită de păcate.
Victorios, mulțumea zeilor și le oferea o parte din pradă, ca unor aliați.
Textele și reprezentările artistice din sec. al XVII-lea î. Hr. Arată că armatele din
zona anatoliană erau alcătuite atât din infanterie, cât și din care de luptă. Totuși, trebuie
subliniat că rolul lor este încă redus și nu toți specialiștii în istoria militară sunt de acord
asupra utilizării lor în conflictele propriuzise. Există și unele păreri care susțin că în acestă
etapă carul era folosit mai mult pentru transportul persoanelor de vază până la câmpul de
luptă, misiuni de recunoaștere, trimiterea de mesaje etc.
7.5. Comerțul
7.6. Bibliografie
A history of ancient near eastern law (edited by Raymond Westbrook), Brill, 2003.
Hamblin William J., Warfare in the Ancient Near East to 1600 BC. Holy Warriors at
the Dawn of History, Routledge, 2006.
Liverani Mario, The Ancient Near East. History, Society and Economy, Routledge,
2014.
Littauer M. A., Crouwel J. H., Wheeled Vehicles and Ridden Animals in the Ancient
Near East, Brill, 1979.

31
Cursul 6
9. Sistemul Orientului Apropiat 1595-1200 î. Hr.
9.1. Izvoare
Ca urmare a decăderii civilizaţiei în întreg Orientul Apropiat şi Mijlociu, scrierea
este folosită sporadic în secolul al XVI-lea. O documentaţie mai amplă cu privire la relaţiile
internaţionale provine din secolele XV-XIII, când are loc o stabilizare a sistemului
internaţional.
Probabil cea mai importantă colecţie de documente din această epocă provine din
capitala statului hitit, Hattuşa (Bogazköy). Aceasta cuprinde tratate de pace (peste 30),
documente referitoare la termenii acestora, edicte ale regilor hitiţi cu privire la vasali, dar şi
texte istorice care povestesc faptele de arme ale unor monarhi. Printre tratatele menţionate se
numără varianta hitită a tratatului dintre Ramses al II-lea şi Hattusili al III-lea.
Varianta egipteană a acestui tratat a fost incorporată într-o inscripţie hieroglifică
gravată la porunca lui Ramses al II-lea pe stele de piatră din Karnak şi în templul funerar al
faraonului (Ramesseum) din Teba. Egiptul a oferit însă şi o importantă arhivă, descoperită la
El-Amarna, conţinând corespondenţa faraonilor Amenhotep (Amenofis) al III-lea şi
Amenhotep al IV-lea (Akhenaten) cu Babylonul, Hatti, Mitanni şi cu vasalii din regiunea siro-
palestiniană.
Textele a două alte tratate, din secolul al XV-lea, păstrate fragmentar, au fost
descoperite la Alalakh şi datează din timpul domniei regelui Idrimi. Pe statuia acestuia,
descoperită într-un nivel arheologic posterior, sunt povestite viaţa acestuia, ascensiunea sa la
putere, şi chiar articole din tratatul de supunere faţă de regele din Mittani.
Cercetările arheologice efectuate în cursul a peste 100 de ani în regiunile Orientului
Apropiat au determinat descoperirea a numeroase documente scrise, dar şi a unor consistente
izvoare nescrise, care întregesc imaginea cu privire la relaţiile dintre statele vremii. Câteva
dintre ele sunt cu totul remarcabile, cum ar fi epava corabiei descoperite în apropiere de Ulu
Burun, Turcia, sau mormântul faraonului Tutankamon, din Egipt.
9.2. Istoria
În intervalul cuprins între 1650 și 1550 î. Hr. are loc aglutinarea unor sisteme de
state: anatolian, egiptean sau grupuri de state din cadrul unor sisteme: hurrit și formarea de
regate cu un grad mare de uniformitate culturală, etnică și religioasă. Primul dintre ele a fost
sistemul anatolian care evoluează către Regatul vechi începând cu 1650 î. Hr. Ulterior, prin
promovarea unei politici expansioniste Hatti a ocupat Yamhad și alte state nord siriene,
precum și regiuni din Anatolia. Aceste state au devenit vasale ale statului hitit și nu au fost
organizate ca provincii.
Atacul asupra Babylonului însă a fost cel care a creat o reacție în lanț care a condus
la formarea unui nou sistem de state. După plecarea hitiților din Babylon a apărut un gol de
putere în Mesopotamia. Pe de o parte, kassiții au ocupat Mesopotamia de sud și au creat
regatul kassit al Babylonului, iar pe de altă parte hurriții au creat un regat puternic în nordul
acestei regiuni numit Mittani sau Hanigalbat. Ca și statul hitit, Mitanni a promovat o politică
de vasalizare a teritoriilor nemitanniene ocupate, mai ales a celor cucerite de la hitiți.
Situația este oarecum similară în cazul Egiptului, unificat de Ahmose I la jumătatea
sec. al XVI-lea î. Hr. Pentru a preveni alte atacuri asupra văii Nilului, Egiptul face pași fermi
în Canaan ajungând până la granița cu Mittani din zona siriană. Extinderea maximă a statului
a fost obținută de către Thutmosis al III-lea, cea mai cunoscută bătălie fiind cea de la
Meggido, purtată împotriva a 330 de prinți, conduși de regele din Kadesh. La fel ca celelalte
state ale timpului, regatele ocupate în Canaan sau Siria devin vasale faraonului.
Sistemul care se crează are deci patru poli importanți: Hatti, Mittani, Babylon și
Egipt. Aceste state au însă, cu excepția Babylonului o serie de vasali, recunoscuți ca regi, în

32
timp ce suzeranii lor se intitulează „mari regi”. Marii regi se adresează unul altuia cu termenul
„frate”, în timp ce vasalii sunt asimilați categoriei sclavilor . Documentele hitite sunt singurele
care menţionează, în mai multe rânduri, un stat al grecilor micenieni numit Ahhiyawa, cu care
avea o relație de egalitate. Poziția sa este însă periferică în cadrul sistemului, și nu avem
dovezi că ar fi fost recunoscut în grupul marilor regi sau ar fi avut relații diplomatice cu
celelalte state importante.
Configurația sistemului se modifică în timpul domniei lui Suppiluliuma I, în a doua
jumătate a sec. al XIV-lea, când în urma unor campanii în sud și în est regele hitit cucerește
majoritatea vasalilor hurriți, dar nu poate cuceri capitala. Mittani, slăbit de conflictele cu Hatti
a căzut în cursul urmașilor lui Suppiluliuma pradă Assyriei, stat care îi fusese vasal. Astfel,
Assyria a intrat în locul Hanigalbat-ului în clubul celor patru state importante ale timpului.
Un alt conflict a izbucnit ca urmare a faptului că, după ocuparea Siriei de nord, Hatti
a devenit vecinul Egiptului. În urma unor conflicte minore cele două puteri s-au înfruntat în
bătălia de la Kadesh din 1274 î. Hr., care, deși s-a încheiat indecis, a condus la încheierea unui
tratat între cele două forțe militare, prin care își împărțeau sferele de influență în Orient.
În jurul anului 1200 sistemul internaţional alcătuit din Egipt, Hatti, Assyria şi
Babylon este afectat și modificat semnificativ de o agresiune externă, care respectă acelaşi
model al dezvoltării semiperiferice, numită de către istoricii secolului al XIX-lea "migraţia
popoarelor mării". Termenul desemnează membrii unei coaliţii relativ eterogene, care au
invadat şi ocupat Cipru, Anatolia, ţărmurile Siriei şi Palestinei, dar au fost respinşi de către
egipteni.
9. 3. Diplomaţia
9.3.1. Comunicarea între state
Legăturile diplomatice se făceau prin intermediul mesagerilor care circulau de la o
curte la alta pentru a înmâna scrisorile redactate pe tăbliţe de lut. Subiectele diferă în funcţie
de raporturile dintre state, dar trebuie remarcat faptul că cea mai importantă funcţie a
corespondenţei pare să fie aceea de a păstra legăturile dintre acestea. Ca şi la începutul
mileniului al II-lea î. Hr. limba de circulaţie internaţională continuă să fie akkadiana (dialectul
babilonian), atunci când corespondenţa facilita legăturile dintre marile puteri. Această
realitate demonstrează importarea practicii diplomatice din Babylon de către celelalte state din
sistem cu tot cu instrumentele de comunicare. Între suzerani şi vasalii acestora limba de
circulaţie era de obicei aceea a suzeranului.
În ceea ce priveşte structura scrisorilor diplomatice numărul mare recuperat din
această epocă ne permite să reconstituim câteva caracteristici de ordin general. La începutul
scrisorii, în cadrul formulei de salut, era amintit mai întâi statul mai important, iar dacă cele
două părţi erau considerate egale, avea întâietate expeditorul. De obicei, înainte de a fi
menţionat subiectul propriu-zis al scrisorii este afirmat raportul dintre cele două state.
Scrisorile se încheie de obicei cu precizări legate de circulaţia mesagerilor.
Delegaţiile diplomatice duceau cu ele daruri. Schimbul de daruri, putea fi un schimb
de bunuri exotice, dar putea fi și o formă mascată de comerţ interstatal. În ambele situații era
realizat în public pentru a creşte prestigiul destinatarului în ochii propriilor supuşi. În cazul
urcării pe tron a unui nou dinast, iniţierea relaţiilor diplomatice din partea vecinilor echivala
cu recunoaşterea noului rege şi era însoţită de trimiterea de daruri.
Cu cât un mesager era mai priceput în diferite domenii, cu atât era mai mare onoarea
de a-l primi. Unii dintre aceştia puteau reprezenta un fel de misiune de ajutor interstatal în
domenii diferite, de la magie la ştiinţă, aceste misiuni fiind uneori solicitate. În cazuri
excepţionale puteau fi trimise chiar statui ale zeilor pentru a fi folosite în ceremonii religioase
sau pentru a garanta o înţelegere.
Mai mult decât în epocile anterioare mesagerii acestui sistem sunt de foarte multe ori
adevăraţi ambasadori, constatându-se o relativă specializare a acestora. În mod repetat ei sunt

33
trimişi la aceeaşi curte, mai ales dacă prezenţa lor este agreată de monarhul local. Spre
deosebire de mesagerii obişnuiţi, acest gen de diplomaţi puteau rămâne perioade mai lungi la
curţile străine cu care statul său avea relaţii de egalitate.
Inviolabilitatea mesagerilor devine în această epocă una din legile fundamentale ale
diplomaţiei. În plus era cu totul ieşit din comun ca o astfel de persoană să fie menţinută fără
voia sa mult timp după transmiterea mesajului.
4.3.2. Tratate
După toate aparenţele se păstrează tradiţia de a elabora în mod diferit tratatele de
paritate şi cele de vasalitate. În primul rând, din textele păstrate rezultă că doar vasalul
prestează jurământ în cazul celui din urmă. Chiar dacă suzeranul promite anumite lucruri, nu
este obligat să le ducă la îndeplinire. În cazul unui tratat de paritate, fiecare parte se angajează
la îndeplinirea unor obligaţii şi prestează un jurământ din proprie iniţiativă.
Structura obişnuită a unui tratat hitit de inegalitate urmărea cam acelaşi tipar, poate
pentru că au fost redactate de către același oficiu: preambulul care introduce documentul ca
fiind adresat de către suzeran vasalului, prolog istoric referitor la relaţiile anterioare care
justifică loialitatea viitoare dintre cele două părţi, obligaţiile specifice ale vasalului (loialitate
faţă de suzeran în ceea ce priveşte politica externă, ajutorul militar, informaţii etc, sprijinirea
reciprocă a liniilor dinastice, extrădarea transfugilor, precizarea cuantumului tributului,
reajustarea graniţelor), detalii cu privire la depunerea documentului, lista martorilor divini,
blesteme pentru încălcarea jurământului şi binecuvântări pentru respectarea lui din partea
subordonatului. Tratatul de paritate hitito-egiptean pare a ieşi din acest tipar, iar cele de la
Alalakh sunt foarte simple, conţinând doar o introducere, un singur articol, o listă a
divinităţilor şi un blestem.
Analiza corespondenţei şi a textelor tratatelor (din unele s-au păstrat mai multe
exemplare) a revelat că în cazul tratatelor de paritate negocierile se purtau prin intermediul
mesagerilor. Aceştia duceau de la un monarh la altul variante ale textului până când se
ajungea la o înţelegere. Textul final era trimis de fiecare dintre părţi celeilalte gravat pe tăbliţe
de argint sau bronz. Vasalii nu puteau decât să accepte textul tratatului formulat de către
suzeran.
Pentru a se asigura de respectarea textului tratatului, regii hitiţi aduceau ca martori nu
doar zeii proprii, ci şi pe cei ai partenerilor de negociere. Dar existau şi mijloace mai
pământeşti de se asigura de loialitatea supuşilor. Atât în Hatti cât şi în Egipt exista obiceiul de
a educa tineri din familiile regale vasale, ca urmaşi loiali suzeranilor lor şi conducători
capabili. În cazul statului hitit aceştia se puteau căsători cu reprezentante ale familiei
domnitoare suzerane, urmaşii având cu atât mai mari şanse de a ocupa tronul statului vasal.
Dimpotrivă, practica egipteană susţinea căsătoria faraonului cu fiice ale vasalilor şi aliaţilor,
dar interzicea căsătoria fiicelor acestuia în cadrul unor legături maritale diplomatice externe.
Oricât de mari ar fi fost dotele în cazul căsătoriilor diplomatice ele nu cuprindeau niciodată
teritorii. Hitiţii au practicat şi un mijloc mai rar de a se asigura de loialitatea vasalilor şi de
perenitatea conducerii lor: plasarea de garnizoane în capitalele acestora.
9.4. Războiul
9.4.1. Ideologia războiului
Stabilitatea sistemului internaţional presupunea conducerea războiului în
conformitate cu dorinţa zeilor, deci având o cauză dreaptă, de natură umană şi divină în
acelaşi timp. Doar victoria certifică cu adevărat de partea cui a fost dreptatea. O altă
caracteristică a războiului este aceea a desfăşurării acestuia în conformitate cu reguli stricte.
Acesta este războiul civilizat, care garantează supravieţuirea sistemului, ideologia sa aflându-
se în opoziţie cu aceea a războiului barbarilor. Deoarece războiul este o activitate judiciară,
cele hitite erau întreprinse în urma desfășurării unui proces la graniţa duşmană şi tabăra
adversă era condamnată. Armata hitită nu făcea nimic altceva decât să pună în aplicare

34
verdictul. Egiptenii, pe de altă parte, considerau că toţi cei care nu-l recunosc pe faraon ca
suzeran sunt rebeli, chiar dacă nu auziseră niciodată de acesta. Prin urmare, războiul egiptean
este, în principal, un război de pedepsire a nesupunerii. În acest fel, se explică determinarea
armatelor, care sunt convinse înainte de desfăşurarea conflictului de faptul că acţionează în
numele dreptăţii divine.
Magia juca şi ea un rol important. Egiptenii spărgeau figurine de lut reprezentând
duşmanii şi inscripţionate cu numele lor. Hitiţii organizau înaintea luptei un conflict ritual
între tineri, organizaţi în două tabere: oamenii din Hatti, înarmaţi cu arme de bronz, şi oamenii
din Maşa, înarmaţi cu arme din trestie. Desigur, hitiţii erau învingători.
Totuşi era important ca ambele părţi să aibă şanse egale în cursul luptei, ca victoria
să nu fie umbrită de înşelăciune, mai ales că divinităţile erau de partea celui îndreptăţit să
câştige. Bătăliile trebuiau să se desfăşoare ziua, într-un spaţiu cunoscut, suficient de larg
pentru ca armatele să se vadă reciproc şi să aibă loc de manevră, iar ciocnirea trebuia să fie
frontală. Barbarii, pe de altă parte, nu pot face faţă unui conflict frontal, din cauza inferiorităţii
tehnologice. Ei încearcă să conducă un război de gherilă, atacă prin surprindere, mai ales în
zonele accidentate sau împădurite, noaptea, etc. Deşi nu era obligatoriu, războiul putea începe
printr-o declaraţie formală de război.
Izvoarele menţionează că războiul nu începe până ce regele nu vorbeşte soldaţilor săi
şi nu le ordonă să se pregătească de luptă. Primul gest de agresiune este săvârşit, în mod
simbolic, de către rege, după care strigătul său de luptă marchează începutul propriu-zis al
bătăliei. Conflictul este decis de determinare şi de număr, cei învinşi fiind de regulă respinşi şi
urmăriţi. Numărul învinşilor este stabilit pe baza contabilizării unor părţi recuperate ca trofee
de la duşmanii omorâţi, de regulă mâinile sau organele sexuale. Corpurile celor învinşi erau
obiectul unui tratament înjositor, acestea nu erau îngropate, ci erau cât mai grotesc
dezmembrate. Celebrarea victoriei urmează aproape întotdeauna acesteia, fiind în primul rând
un act propagandistic şi apoi unul narativ.
9.4.2. Structura, armamentul, fortificațiile, desfășurarea
Inovaţii semnificative domină imaginea războiului de la sfârşitul epocii bronzului.
Războiul epocii bronzului târziu este dominat de utilizarea carelor de luptă. Carul avea două
roţi uşoare, cu patru sau şase spiţe, dispuse la mijlocul sau în spatele platformei. Caii erau
legaţi la oişte printr-un fel de jug uşor. Atelajul era prevăzut cu coşuri laterale pentru păstrarea
armelor, mai ales arcuri şi săgeţi. Echipajul era alcătuit de obicei din doi soldaţi, din care unul
conducea cei doi cai. Pentru că arcaşul avea nevoie de ambele mâini pentru a trage şi nu putea
să se apere cu scutul, a apărut armura realizată din piele pe care se coseau plăcuţe de bronz. În
Grecia Miceniană aceasta era realizată și din fâşii de bronz. O altă soluţie defensivă a fost
aceea adoptată de către hitiţi, ale căror care transportau trei persoane, unul din soldaţi
apărându-i cu un scut pe ceilalţi doi.
Aceste atelaje au oferit armatelor epocii o mobilitate superioară, viteză, dar au
permis şi deplasarea armatelor la distanţă într-un timp relativ scurt. Doar aşa se poate explica
apariţia marilor imperii ale epocii şi menţinerea controlului autorităţii la distanţe atât de mari
de capitală. Nu trebuie neglijat nici impactul psihologic al unei armate în mişcare care
producea zgomot şi se apropia cu viteză.
Una din întrebările dificile legate de utilizarea propriu-zisă a acestora în contextul
unui conflict este dacă ele formau un front, cum sugerează descrierea bătăliei de la Meggido
sau dacă se amestecau într-un fel de conflict individual, cum arată scenele povestite de Homer
în Iliada. Probabil că varianta mai corectă este a doua, deoarece menţinerea unei linii de bătaie
este un lucru dificil dată fiind dimensiunea carelor şi manevrabilitatea mai mică decât a cailor
călăriţi.
Rolul carelor de luptă în conflictele militare nu trebuie confundat cu cel al cavaleriei
din epocile ulterioare, respectiv acela de a susţine infanteria, căci această presupunere nu este

35
susţinută de izvoarele timpului. Desfăşurarea bătăliilor de la Megiddo şi Kadeş sugerează că
formaţiunile de care au jucat rolul cel mai important, în timp ce infanteria a fost folosită
pentru a păzi taberele militare. De altfel, este de înţeles de ce infanteria nu putea participa
eficient la conflictele militare: nu putea ţine pasul cu carele de luptă a căror mobilitate era
exploatată la maxim şi nu era subordonată infanteriei, încă puţin eficientă. Totuşi, şi în
domeniul infanteriei se înregistrează importante îmbunătăţiri. Chiar dacă accentul cade pe
înarmarea şi protejarea echipajelor de care, trebuie reţinut că rolurile se puteau inversa. De
fapt, cei care luptă în car sunt infanterişti care beneficiază de viteză. Armamentul lor nu diferă
în mod esenţial de cel al celorlalţi soldaţi, dar sunt preferate armele cu efect la distanţă ca
arcurile sau suliţele.
Această perioadă este prima în care corăbiile sunt folosite în conflicte militare
maritime, atât cele ale hitiţilor cu Alaşiya, cât şi cel al Egiptului cu popoarele mării, nu pentru
transportarea trupelor, ci ca platforme de luptă. Tocmai acest din urmă eveniment şi imaginile
de la Medinet Habu care îl descriu sunt în măsură să arunce o lumină asupra acestor prime
vase de război. Ele au o singură punte şi un singur catarg, prevăzut cu o pânză, în condiţiile în
care forţa motrice este obţinută cu ajutorul vâslelor.
În Europa miceniană şi în zone circumscrise acesteia apar fortificaţii din piatră sau cu
baza din piatră. Chiar arhitectura militară hitită resimte această influenţă. Dacă izvoarele nu
ne permit să includem cu siguranţă Grecia acestei epoci în sistemul diplomatic internaţional,
descoperirile arheologice sugerează o dezvoltare similară a instituţiei războiului comparativ
cu regiunile orientale.
Cel puţin în bătăliile din Orient, fortificaţiile oraşelor sunt folosite pentru a asigura
spatele armatelor şi a oferi un adăpost în cazul unei înfrângeri. Investiţiile importante în acest
domeniu se justificau datorită faptului că puţine armate ale epocii îşi puteau permite luxul de a
asedia vreme îndelungată un oraş, din cauza cheltuielilor cerute de o asemenea intreprindere.
9.5. Comerţul
Comerţul epocii era organizat pe două niveluri. Un nivel era acela al schimburilor de
produse interstatal, sub forma oferirii de daruri între monarhi, activitate mai demnă de rangul
celor implicaţi. În afară de acesta sau simultan cu el, documentele atestă şi prezenţa unui
comerţ de mai mică amploare, condus de negustori. Uneori, ambele activităţi puteau fi
prestate de aceleaşi persoane care acţionează şi în interesul statului lor şi în interes personal.
Teoretic circulaţia acestora trebuia să aibă loc fără probleme, fiind protejaţi de tratatele dintre
state. Însă de multe ori viaţa le era pusă în pericol de hoţi, care urmăreau caravanele. Prin
tratatele dintre state era stipulată despăgubirea negustorilor de dinaştii pe teritoriul cărora avea
loc jaful, cel puţin până la prinderea făptaşilor.
Un alt mijloc prin care era asigurată aprovizionarea statelor cu bunuri străine era
desigur aceea a războiului, din moment ce izvoarele menţionează la finalul tuturor conflictelor
care au fost prăzile obţinute. În perioada care urma războiului, aprovizionarea era asigurată
prin impunerea unui tratat care prevedea plata unui tribut, exprimat de cele mai multe ori în
produsele de care statul învingător avea nevoie. Ideologia egipteană din timpul Regatului Nou
interpretează actul plăţii unui tribut de către supuşii faraonului ca un schimb de daruri.
Tributul este un dar pentru care dinastul egiptean oferă supuşilor săi un dar nepreţuit: viaţa
acestora.
La întretăierea drumurilor comerciale ale Orientului Apropiat se află Siria, un ţinut
fărâmiţat şi disputat de puterile timpului atât de mult, încât aici se întâlnesc influenţe foarte
diverse. Tocmai de aceea, această regiune devine un important intermediar al schimburilor
epocii şi producătorul unor mărfuri originale, de mare căutare: purpură, sticlă, metale etc.
Dacă documentele diplomatice pot fi doar în mică măsură aduse în sprijinul includerii
regiunilor minoice şi miceniene în sistemul internaţional, circulaţia bunurilor o dovedeşte cu

36
prisosinţă. Mai mult decât circulaţia produselor a putut fi dovedită angajarea unor pictori
minoici de către faraonii egipteni în sec. al XVI-lea, pentru a decora pereţii palatelor.
Mare parte din transportul acestui interval de timp se desfăşoară pe mare, având în
vedere şi poziţia statelor faţă de Marea Mediterană, dar şi costurile mai mici. Se presupune că
au existat două trasee maritime care legau ţărmurile Mediteranei orientale, cel mai sigur fiind
cel în sens invers acelor de ceas, dar probabil şi unul în sensul acestora. Primul dintre ele este
dovedit de provenienţa materiilor prime şi a produselor finite din inventarul corăbiilor
descoperite la Uluburun, capul Gelidonya sau Kition. Probabil că marinarii navigau de-a
lungul costei, acostau în porturi şi schimbau o parte din bunurile pe care le aveau cu cele
locale, pentru a le schimba avantajos mai târziu. Atunci când era posibil, transportul pe marile
râuri era în egală măsură folosit, atât în Mesopotamia, cât şi în Egipt. Pe uscat, caravanele cu
măgari continuă să fie mijlocul cel mai eficient de transport.
Scrisorile diplomatice ale timpului arată varietatea produselor care fac obiectul
acestor schimburi. Pe primul loc se află aurul, pomenit în nenumărate rânduri, sub forme
foarte variate. Acesta este urmat de alte metale preţioase, trimise sub formă de produse finite
sau lingouri: argint, bronz, cupru. Orice putea fi considerat exotic sau valoros, de la sclavi,
care de război, cai, arme, mirodenii, mobilier, obiecte de podoabă făceau obiectul acestui
schimb. Cu cât produsul era mai exotic, cu atât era mai mare prestigiul celui care îl deţinea.
9. 6. Bibliografie
A history of ancient near eastern law, (ed. Westbrook, Raymond), Brill, 2003.
Bederman, David J., International Law in Antiquity, Cambridge University Press,
2004.
Bryce Trevor, Letters of the Great Kings of the Ancient Near East. The Royal
Correspondence of the Late Bronze Age, Routledge, 2003.
Dawson, Doyne, The first armies, London, 2001.
Fields Nic, Bronze Age War Chariots, Osprey Publishing, 2006.
Liverani Mario, The Ancient Near East. History, Society and Economy, Routledge,
2014.
Nossov Konstantin S., Hittite Fortifications c. 1650-700 BC, Osprey Publishing,
2008.
Wise Terence, Ancient Armies of the Middle East, Osprey Publishing, Oxford – New
York, 1981.

37
Cursul 7
10. Sistemul Orientului Apropiat 1200 – 608 î. Hr.

10.1. Izvoare
Din punctul de vedere al documentaţiei referitoare la relaţiile internaţionale existente
în această perioadă, cele mai importante documente provin din arhivele Noului Imperiu
Asirian, majoritatea copleşitoare de la Ninive. Dintre ele remarcăm douăzeci și două de tratate
asiriene din secolele IX-VII î. Hr, păstrate fragmentar și peste trei mii cinci sute de scrisori
reprezentând corespondenţa regilor cu aparatul administrativ al statului. O categorie la fel de
importantă de documente este aceea a inscripţiilor regale care abundă de informații legate de
relațiile dintre state.
Un caz mai deosebit este cel al “Istoriei sincrone”, lucrare care prezintă istoria
raporturilor dintre Assyria şi Babylon începând cu secolul al XV-lea şi până în secolul al VIII-
lea î. Hr.
Alte documente, reprezentând apariţii izolate contribuie la lămurirea unor aspecte ale
relaţiilor internaţionale din această epocă. Exemple de acest fel sunt inscripţiile descoperite în
Siria de nord la Sfire, reprezentând trei tratate dintre Mati'-ilu din Arpad şi Bar-ga'yah din
KTK (poate Asiria).
O altă sursă de informare care face dese referiri la relaţiile internaţionale ale acestei
epoci este Biblia ebraică. Informaţiile cuprinse în cărţile ei sunt importante mai ales pentru
perioada statalităţii ebraice şi privesc toate popoarele cu care Israel a intrat în contact.
Cercetările arheologice efectuate mai ales în Mesopotamia au dezgropat ruinele unor
importante palate asiriene la Ninive, Nimrud, Khorsabad, decorate cu basoreliefuri care ne
ajută astăzi să înțelegem mai bine modul în care s-au desfășurat unele evenimente amintite în
izvoarele scrise.
10.2. Istoria
În urma migraţiilor din jurul anului 1200 situația politică se schimbă radical în unele
regiuni ale Orientului Apropiat. Dintre statele de prim rang cel mai afectat a fost Imperiul
Hitit. În urma unor evenimente mai greu de reconstituit, partea sudică a Anatoliei și regiuni
din Siria de nord au fost invadate de Popoarele Mării, în timp ce partea vestică și centrală a
fost ocupată de frigieni. Hattusha a fost abandonată și provinciile și regatele vasale hitite din
est și sud au devenit independente. Aceste regate, pe care Assyria continuă să le numească
Hatti, poartă în istoriografia contemporană numele de regate neo-hitite și sunt locuite de o
populație amestecată de origine arameană și hitită/luvită. Cele mai importante dintre ele erau:
Tabal, Hilakku, Que, Gurgum, Kummuh, Patina, Sam’al, Carchemish, Bit Agusi, Bit Adini,
Hama.
Egiptul a respins cel puțin două atacuri ale Popoarelor Mării în jurul anului 1200 î.
Hr., reușind să țină invadatorii departe de Valea Nilului. Cu toate acestea, regiunile siro-
palestiniene, au fost pierdute și unele dintre populațiile agresoare s-au așezat aici, poate chiar
cu acordul egiptenilor. Cazul cel mai bine documentat este acela al filistenilor, care au ocupat
sudul coastei mediteraneene. Regiunea centrală a Palestinei, este locuită de către cele
douăsprezece triburi evreiești, care își constituie la începutul sec. al X-lea un regat puternic
sub conducerea lui David. Însă unitatea statului nu a fost menținută multă vreme și în locul
său se nasc două state: Iuda și Israel. Acestea sunt înconjurate de alte state: Ammon, Moab,
Edom, care completează tabloul politic al regiunii, alături de orașele feniciene din zona
libaneză.
Neafectate direct de migrații, Assyria și Babylonul trec totuși printr-o slăbire a
autorității, ca reflex al crizei de la vest de Eufrat, încât nu pot profita de golul de putere din
vecinătate. În cursul secolului al IX-lea Assyria începe să promoveze o vie activitate
diplomatică şi militară pentru a-şi subordona prin tratate sau prin forța armelor majoritatea

38
vecinilor. Până în secolul al VII-lea aproape toate teritoriile Orientului Apropiat sunt incluse
în acest prim imperiu cu adevărat universal. Dintre toate provinciile asiriene cea mai greu de
controlat a fost Egiptul. Ofensiva asiriană a determinat întemeierea de colonii feniciene în
occidentul Mediteranei, cea mai importantă dintre ele fiind Cartagina. În acest fel, sistemul
oriental de state evoluează în doar câteva sute de ani de la un sistem multipolar la unul
monopolar, adică dominat de către un singur stat.
Sfârşitul acestui imperiu a fost cauzat de o putere semiperiferică şi de o revoltă
internă. Deşi a înfruntat cu succes alţi contestatari ai puterii sale, ca statul Urartu, Imperiul
asirian pierde controlul asupra Babilonului la sfârşitul secolului al VII-lea. Alianţa Imperiului
Nou din Babilon cu triburile mede a stat la baza unei ofensive militare care a fost capabilă să
răstoarne între 629 și 608 î. Hr. dominaţia asiriană.
10.3. Diplomaţia
Ca și în epocile anterioare contactele diplomatice erau menţinute prin intermediul
schimburilor de scrisori transmise prin mesageri. Aceştia puteau fi reţinuţi pentru perioade
mari de timp, mai ales la curtea suzeranilor. Imunitatea reprezentanţilor unui alt stat era
inviolabilă, unii dintre ei bucurându-se de onoruri deosebite la curtea regilor asirieni, în
funcţie de serviciile aduse. Vasalii regilor asirieni erau obligaţi ca, de două ori pe an (în prima
şi a şasea lună a anului), să se prezinte la curte cu tributul convenit şi cadouri, absenţa fiind
interpretată ca o nerespectare a tratatelor şi pedepsită.
Putem presupune, în absența unui material documentar satisfăcător, că personalul și
mijloacele de comunicare folosit de asirieni pe plan intern erau folosite și în privința relațiilor
cu exteriorul. Astfel, simțim nevoia să amintim câteva caracteristici ieșite din comun care
privesc transmiterea documentelor scrise: existența unei rețele de drumuri cu stații la fiecare
30 de km, folosirea preferențială a eunucilor ca mesageri, din rațiuni legate de încredere și
folosirea limbii assyriene și a scrierii cuneiforme cel puțin până la domnia lui Sargon al II-lea.
În privinţa tratatelor, nu putem face aprecieri relevante decât cu privire la cele
asiriene, cele douăzeci și două păstrate şi altele amintite sau citate. Majoritatea tratatelor
păstrate sau cunoscute în mod indirect din arhivele asiriene sunt tratate inegale, încheiate între
suveranul acestui stat şi entităţi vasale. Tipologia acestora este destul de complexă şi este
adaptată diverselor grade de supunere a statelor sau triburilor implicate, faţă de statul asirian.
Tratatele de asistenţă şi neagresiune („tratate de prietenie şi pace”) sunt tratate pe
care Asiria le-a încheiat la începutul Imperiului Nou şi sunt tratate de egalitate încheiate doar
în scopuri militare, fără implicaţii economice. Din izvoarele păstrate reiese că asemenea
tratate au fost încheiate doar cu Babylon şi Elam, adică state care au existat pe scena
internațională și înainte de 1200.
Tratatele de vasalitate, redactate la iniţiativa regilor asirieni sau cele de alianţă
(„tratate de pace şi vasalitate”), solicitate de diversele entităţi politice care aveau nevoie de
protecţia asiriană, sunt mult mai numeroase. Ele sunt de fapt tratate de supunere ale unor state
sau triburi care se obligă să nu aibă politică externă proprie, să plătească un tribut şi să-şi
dovedească supunerea prin două vizite anuale la curte.
Un alt tip de tratat era acela de loialitate care era impus atât populației asiriene cât și
vasalilor atunci când era desemnat un succesor sau când urca pe tron un nou rege. Uneori
asemenea documente puteau servi și ca tratate de vasalitate.
Structura unui tratat asirian urmărea paşii descrişi în cele ce urmează. Textul începea
cu un preambul în care erau specificate părţile, urmat de jurământ şi zeii martori la acesta,
introducere istorică (uneori), prevederile şi blesteme. O noutate faţă de tratatele mai vechi din
Orient este adăugarea la sfârşitul textului a unui colophon, care specifică motivul şi data
tratatului. Unele dintre tratatele scrise pe tăbliţe de lut erau autentificate prin sigilii aplicate în
spații păstrate special pentru asta.

39
 În ceea ce priveşte forma, exprimarea la persoana întâi singular se referă la persoana
regelui, în timp ce exprimarea la persoana a doua se referă la cealaltă parte.
Printre cele mai importante şi des întâlnite prevederi ale tratatelor asiriene se numără
următoarele: devoţiunea necondiţionată faţă de persoana regelui exprimată prin diverse
formule: "să-l iubească pe rege ca pe sine însuşi" sau "să moară pentru el", obligaţia de a
raporta orice activităţi ameninţătoare la adresa statului sau persoanei monarhului asirian,
practicarea unei politici externe comune cu cea asiriană, obligaţia de a participa cu
detaşamente militare la conflictele în care era implicată Asiria, extrădarea fugarilor asirieni,
acceptarea unui reprezentant al statului asirian la curtea vasalului, acceptarea zeului Ashur ca
zeu suprem, prevederi comerciale.
În nici unul din tratatele păstrate nu este menţionată în mod expres obligaţia de a
plăti tribut sau de a aduce daruri regelui în momente fixe ale anului, deşi numeroase alte
documente se referă la acest aspect al relaţiilor Assyriei cu vasalii săi.
Eticheta asiriană cu privire la încheierea tratatelor prevedea ca tratatele de vasalitate
să fie validate prin jurământ în templul lui Ashur din Assur, iar cele de loialitate în templul lui
Ninurta din Calah. Ceremonia cuprindea un banchet în cursul căruia avea loc prestarea
jurământului de către vasal. Textele tratatelor, reprezentând în primul rând textul
jurământului, erau redactate în două exemplare, păstrate de către fiecare din cele două părţi.
Ca o garanţie a respectării tratatelor, asirienii făceau schimb sau cereau copii din
familiile regale ca ostateci. În cazul nerespectării prevederilor tratatelor, regele asirian se
vedea obligat, ca reprezentant al zeului Ashur să pedepsească pe cel care viola sanctitatea
jurământului.
10.4. Războiul
Ca şi în alte epoci, în Orientul Apropiat al secolelor XII-VII î. Hr., războiul era
considerat un act săvârşit de oameni în numele divinităţii protectoare. Regele asirian, de
exemplu, era responsabil de a apăra domeniul zeului Ashur de orice agresiune. Fiind
comandate de zeu, toate războaiele asiriene erau îndreptăţite, printre motivele cel mai des
întâlnite numărându-se agresiunea străină, rebeliunea, încălcarea tratatelor, ofense aduse
persoanei regelui şi/sau zeului sau solicitări din partea aliaţilor. Deşi nu era obligatorie,
declaraţia de război începe să fie folosită mai des în cazul războaielor planificate.
Mentalitatea israeliţilor cu privire la război făcea diferenţa între două forme: războiul
obligatoriu (mitzva) şi războiul permis, opţional (reshut). Primul dintre ele era războiul
ordonat de divinitate şi purtat uneori de aceasta în vederea exterminării inamicilor poporului
ales. Acest tip de război, considerat sfânt, a fost caracteristic perioadei prestatale, când evreii
trăiau încă în zona aridă a Canaanului. El nu permite neutralitatea şi nici nu necesită
formularea unei declaraţii de război oficiale. După apariţia statului, implicarea divinităţii în
conflictele militare a devenit episodică şi războiul a căpătat un caracter laic, deşi numeroşi
lideri au mai încercat reînvierea ideii de război sfânt.
La începutul Epocii fierului viziunea cu privire la desfăşurarea războiului se
schimbă. Armatele sunt mari, alcătuite prin mobilizări de masă, motivate de scopuri comune
religioase şi etnice, spre deosebire de armatele de elită ale epocii bronzului. Însă soldaţii
acestor armate nu îşi pot permite luxul de a întreţine care de luptă şi de aceea armatele
secolelor XII-X sunt în principal armate de infanterie. Secretele succesului acestor armate, al
căror model timpuriu este constituit de armatele arameilor, sunt: disciplina de masă, precum şi
suliţele şi săbiile lungi, unele din fier. Aceste armate sunt capabile să facă faţă cu succes
agresiunilor carelor de luptă asiriene de la începutul epocii fierului, ceea ce a determinat
scăderea importanţei acestora din urmă în conflictele militare.
Spre secolul al IX-lea, aşa cum arată descrierea bătăliei de la Qarqar, arameii
introduseseră în armată corpuri de cavalerie şi de cămile, care să suplinească relativa
ineficienţă a carelor de luptă. Deja în această bătălie statele arameilor din Siria aveau cam

40
acelaşi număr de soldaţi la cavalerie şi în echipajele carelor. Reliefurile sugerează că asirienii
au încercat să găsească soluţii pentru a adapta carele la noile condiţii de război. Acestea sunt
mai mari şi un al treilea cal era legat pe una din părţile carelor, pe post de scut viu pentru
ceilalţi doi, atunci când carul făcea viraje şi era cel mai vulnerabil. Adoptarea acestei soluţii
arată că infanteria anihila carele prin omorârea cailor. În secolul al VII-lea asirienii au
introdus un nou tip de car, de dimensiuni şi mai mari, tras de patru cai şi care putea transporta
patru soldaţi. Acesta era mai greu de oprit, dar şi mai greu de manevrat.
Tot reliefurile asiriene arată cât de greu s-a impus cavaleria şi cum la început
călăreţii luptau câte doi, unul conducând calul celuilalt, când acesta trăgea cu arcul. Mai mult,
unele reliefuri îi arată pe soldaţi călărind ca mesagerii de pe reliefurile egiptene, pe partea din
spatele calului, obicei moştenit de la călăritul măgarilor. Până la sfârşitul secolului al VIII-lea
călăreţii au învăţat să tragă cu arcul şi să conducă calul simultan şi atunci fiecare dintre ei
echivala în eficienţă cu un car cu doi cai şi doi soldaţi. Abia aceasta a fost adevărata revoluţie
pe care a oferit-o cavaleria, înlocuirea carelor de luptă prin eficienţă superioară.
În ceea ce priveşte introducerea fierului în domeniul militar, Asiria era suficient de
bogată în secolul al IX-lea ca toate armele sale să fie făcute din fier. Acest lucru oferea un
avantaj de netăgăduit asupra duşmanilor.
O altă noutate a acestei epoci în domeniul militar a fost apariţia vaselor de război
dotate cu berbec (cioc) subacvatic. Vasele folosite de popoarele mării în ofensiva lor
împotriva Egiptului sunt reprezentate la Medinet-Habu fără asemenea dispozitive. Cum
probabil acestea nu au fost inventate de piraţi, ci de cei care doreau să se apere de ei, se
bănuieşte că inventatorii lor trebuie să fi fost fenicienii, care controlau deja comerţul maritim
al epocii.
Vasul cel mai des întâlnit al epocii fierului era pentaconterul, lung de 30 de metri,
propulsat de 50 de vâslaşi. Dacă la începutul epocii vasul era cu un singur şir de vâsle, în jurul
anului 700 a apărut birema, o corabie cu vâslaşii suprapuşi pe două rânduri, şi mai scurtă.
Triremele cu 170 de vâslaşi nu au apărut până în secolul al şaselea.
Cum cele mai multe forţe ale timpului evitau lupta directă cu asirienii, aceştia au
trebuit să-şi desăvârşească şi pregătirea în domeniul asediului. Cea mai la îndemână maşină
de război era berbecele, dar randamentul său depindea de protejarea celor care îl manevrau.
Reliefurile asiriene redau atât berbeci simpli, deplasaţi cu ajutorul roţilor, cât şi forme mai
complexe, asociate cu turnuri. Zidurile erau depăşite prin intermediul turnurilor de asalt, care
aveau probabil punţi mobile sau prin escaladarea cu ajutorul scărilor simple, desigur cu un
randament mai scăzut. O altă tactică folosită de asirieni, costisitoare, dar eficientă, a fost
aceea de a construi rampe de pământ până la nivelul zidurilor, pentru a pătrunde în oraşul
inamic.
Importante inovaţii au fost introduse de armata asiriană în domeniul organizării. Ea
avea mai multe corpuri, din care cel mai impoortant era armata regală, care era permanentă şi
alcătuită din nativi şi auxiliari. Era organizată în funcţie de armament şi originea soldaţilor.
Cohorta regală era o unitate de elită care făcea parte din Garda regală, ambele subordonate
regelui. Dacă Şalmaneser a avut 120 000 de soldaţi la Qarqar, poate că Tiglat-Pileser şi
urmaşii săi au beneficiat de o armată de circa jumătate de milion.
O mare inovaţie a fost aceea a asigurării infrastructurii necesare unor campanii la
distanţe mari. Documentele de la Ninive arată că zilnic erau aduşi din toate colţurile
imperiului în grajdurile regale 100 de cai. Probabil că de-a lungul drumului urmat de armată
erau organizate baze cu alimente, care să aprovizioneze o asemenea forţă militară.
Comportamentul asirienilor faţă de populaţiile cucerite a fost exagerat de scrierile
istorice, curent care îşi are rădăcinile în literatura ebraică. Populaţia ocupată în urma unui
război avea drepturi egale cu asirienii de acelaşi statut economic, având obligaţii fiscale, de
muncă şi de război. Reorganizarea provinciilor implica într-adevăr mari deportări de

41
populaţie, de fapt schimburi de populaţie, în care însă erau implicaţi uneori şi asirieni. Acestea
se făceau cu asigurarea celor necesare traiului, pentru că regele era interesat în păstrarea
puterii de muncă şi a sănătăţii supuşilor săi. Mai mult decât atât, oamenii cu pregătire în
diverse domenii erau încorporaţi în sistemul militar sau administrativ, indiferent de origine, şi
aveau acces la funcţii înalte. Familiile nobiliare şi regale erau găzduite într-o formă de
domiciliu forţat la curtea asiriană, unde tinerii erau educaţi în spirit asirian.
10.5. Comerţul
Modificările importante survenite în secolul al XII-lea î. Hr. au transformat şi
comerţul în zona Orientului Apropiat. Cea mai importantă este dispariţia marilor regate care
controlau comerţul între regiunile complementare ale Orientului, ca şi a puterii maritime
minoice. Acesta rămâne la dispoziţia celor care sunt mai bine poziţionaţi şi mai dispuşi să
rişte într-o epocă atât de tulbure. Începând cu secolul al XI-lea ei sunt mai ales fenicieni şi
greci.
Până în secolul al VIII-lea î. Hr. grecii şi fenicienii au interacţionat prin intermediul
ciprioţilor, schimburile conducând la răspândirea obiectelor orientale şi a alfabetului în
Grecia, precum şi a metalelor balcanice în Orient. În ciuda informaţiilor oferite de izvoarele
scrise, arheologia nu susţine anterioritatea comerţului fenician în Mediterana faţă de cel
grecesc. Ambele popoare par a fi pornit către vest în decursul secolului al VIII-lea pentru a
căuta metale şi a controla circulaţia acestora. Grecii au fost mai prudenţi şi au avansat mai
încet, dar mai sigur, către Occident, fără a se aventura înainte de secolul al VII-lea mai
departe de Peninsula Italică. Dacă secolul al VIII-lea este secolul în care grecii se aşează
temeinic în Italia sudică, fenicienii, după ce şi-au asigurat controlul comerţului în Cipru, îşi
orientează interesele la distanţă mare, direct către Africa de nord, Malta, Sicilia vestică,
Sardinia, pe care le-au dominat categoric. În secolul al VII interesele celor două popoare s-au
întâlnit în regiunea iberică, punctul de confluenţă a numeroase resurse metalice vest europene.
Subordonând regiunea de coastă de la Massalia până în Catalonia, grecii au trebuit să lupte
pentru strâmtoarea Gibraltar şi cositor. În secolele următoare, după ce au atins limitele
Mediteranei, grecii şi-au îndreptat atenţia asupra Egiptului şi bazinului Mării Negre.
În ceea ce priveşte comerţul pe uscat, acesta este în continuare realizat cu ajutorul
caravanelor, celor de măgari şi catâri li se adaugă în Peninsula Arabică cele de dromaderi.
Atâta vreme în umbra marilor civilizaţii orientale, arabii intervin direct în comerţul cu smirnă,
produs solicitat pe pieţele orientale, şi care nu mai este procurat de Egipt din legendara ţară
Punt. Bogăţia noilor regate arabe este urmarea succesului acestui comerţ.
Complementaritatea regiunilor orientale solicita ca tranzacţiile comerciale să implice
mărfurile siro-palestiniene, anatoliene, egiptene şi europene. Cum aceste produse erau
transportate atât pe uscat, cât şi pe apă, singura zonă de confluenţă a formelor de transport şi a
regiunilor menţionate era ţărmul sirian. Însă, dacă înainte de 1200 centrul cel mai important al
schimburilor în zonă era Byblosul, acum locul său este luat de către Tyr. Noua metropolă
reuşeşte cu succes să joace rolul de intermediar între aceste regiuni. Situat strategic pe o
insulă din apropierea ţărmului libanez, Tyrul a jucat un rol decisiv în comerţul fenician.
Menţiunile din Vechiul Testament, ca şi izvoarele greceşti, susţin vasta reţea comercială a
centrelor feniciene, care se întindea în vest până la Gibraltar, în răsărit până în India, în nord
până în Marea Neagră şi în sud până în "ţara Ofir". Accesul la regiunile limitrofe Oceanului
Indian a fost posibil doar în anumite intervale de timp când a fost mijlocit de statul Israel, prin
portul Eţiongeber de la Marea Roşie. Principala bogăţie a coastei feniciene a fost, fără
îndoială, lemnul, de cedru, pin sau stejar, resursa care i-a propulsat pe fenicieni pe scena
comerţului internaţional. Gestionând însă şi alte materii prime, între care deloc neglijabile au
fost cele de cupru cipriot, fenicienii au dezvoltat şi meşteşuguri care au devenit baza acestui
comerţ: producerea textilelor, a sticlei şi a obiectelor de metal.

42
 În jurul anului 650 î. Hr. apar în regatul lidian primele monede din lume, stateri din
electrum, un aliaj natural de aur şi argint. Acestea sunt de fapt bucăţi de metal, de o valoare
stabilită, purtând numele unităţii de măsură a greutăţii pe care o respectă şi au ştanţată prin
lovire o marcă ce garantează valoarea, în cazul de faţă capul unui leu. Pe cealaltă parte piesele
poartă amprenta loviturii prin care s-a produs imprimarea.
10. 6. Bibliografie
A history of ancient near eastern law, (ed. Westbrook, Raymond), Brill, Leiden and
Boston, 2003.
Bederman, David J., International Law in Antiquity, Cambridge University Press,
2004.
Dawson, Doyne, The first armies, London, 2001.
Healy Mark, The Ancient Assyrians, Osprey Publishing, Oxford – New York, 1991.
Kelle Brad E., Ancient Israel at War 853-586 BC, Osprey Publishing, Oxford – New
York, 2007.
Liverani Mario, The Ancient Near East. History, Society and Economy, Routledge,
2014.

43
Cursul 8
11. Sistemul chinezesc 770 - 206 î. Hr.

11.1. Izvoare
Documentele scrise care pot fi folosite pentru a reconstitui istoria și caracteristicile
sistemului de state care s-a dezvoltat în spațiul chinezesc înainte și după jumătatea mileniului
I î. Hr. sunt majoritatea lor narative.
Pentru prima parte a acestui sistem lucrarea cea mai elocventă este aceea numită
Analele Primăverii și Toamnei, în fapt o cronică oficială a statului Lu. Cum textul este foarte
laconic, încă din antichitate s-a simțit nevoia unor completări, rezultând astfel comentariile la
cronică, care constituie și ele un izvor prețios. Majoritatea statelor timpului dispuneau
redactarea unor asemnea lucrări, dar ele au fost distruse deliberat când acestea au fost
cucerite.
Evenimentele din Perioada Regatelor Combatante se regăsesc într-o măsură mai
semnificativă în documentele rămase, deși foarte multe dintre ele au fost distruse în decursul
timpului. Colecția de lucrări „Însemnărie istoricului/Însemnări istorice”, redactată în perioada
dinastiei Han, reprezintă principala sursă de informare, bazându-se pentru acest interval pe
analele statului Qin. Un alt document de acest tip este reprezentat de așa numitele „Anale ale
Bambusului”, pierdute și apoi găsite în sec. al III-lea d. Hr.
O categorie interesantă de lucrări este aceea a tratatelor militare, dintre care cea mai
cunoscută este „Arta războiului”. Însă nu doar conducătorii militari au scris lucrări teoretice,
ci și diplomații, care erau angajați de curțile regale în calitate de sfătuitori în probleme de
strategie.
Alte categorii de izvoare scrise: juridice geografice, poetice etc. din Perioada
Regatelor Combatante contribuie într-o măsură diferită la reconstituirea relațiilor dintre statele
timpului.
Cercetările arheologice desfășurate în spațiul chinez ar putea scoate la lumină noi
documente scrise cu privire la sistemul de state din perioada preimperială. Chiar dacă am lua
în considerare doar rezultatele în privința izvoarelor nescrise, tot ar trebui să recunoaștem
incredibilele descoperiri care s-au făcut până acum în privința războiului sau comerțului,
mormântul primului împărat neputând fi trecut cu vederea.
11.2.Istoria
În anul 771 î. Hr. Imperiul Zhou de Vest a căzut sub lovitura dată de statele vasale și
invadatori din afară. Regele însuși a fost ucis și a început o luptă între doi dintre fiii săi, care a
condus în final la mutarea capitalei și instaurarea unei puteri nominale, care va mai guverna
încă cinci sute de ani sub numele de Zhou de Est.
Fostele provincii ale imperiului au devenit autonome și s-a format un sistem care a
avut la începuturile sale un număr mare de state, din care izvoarele menționează o sută
patruzeci și opt. Dintre ele doar cincisprezece erau mai mari și mai importante: Qi, Jin, Qin,
Chu, Lu, Cao, Zheng, Song, Xu, Chen, Wey, Yan, Cai, Wu, Yue. Slăbiciunea conducerii a
determinat necesitatea ca existența sistemului de state să fie garantată de o putere militară.
Primul stat care a deținut supremația asupra celorlalte, cu scopul menținerii situației politice
existente, a fost Zheng. Foarte curând însă această autoritate a fost folosită în interes personal
și hegemonia unui stat asupra celorlalte a devenit din garant al sistemului o amenințare la
adresa lui.
În prima parte a sistemului, numită a Primăverii și a Toamnei, hegemonia, cunoscută
prin termenul Ba, și conferită de regele din Zhou fost deținută de statele Qi, Song, Jin, Qin,
Chu, Wu, Yue. Ca rezultat al conflictelor și al tendințelor expansioniste, numărul statelor a
scăzut mereu, ajungând la doar șapte state importante și câteva mai mici în Perioada Regatelor

44
Combatante, după partiția statului Jin. Aceste state au fost Qin, Qi, Chu, Yan, Han, Zhao și
Wei.
Rând pe rând, statele mai importante au dominat scena politică fără a reuși să se
impună categoric în pofida celorlalte. Totuși, tendința spre coagulare politică și teritorială s-a
făcut simțită prin indicii mai mult decât evidente. Astfel, începând din anul 335 î. Hr.
conducătorii regatelor, care nu fuseseră desemnați, cu excepția celui din Chu, decât cu
ajutorul unor titluri nobiliare, și-au luat titlul de regi. În 288 î. Hr. regii din Qin și Qi s-au
autointitulat împărați, deși ulterior au renunțat la acest termen. În 256 î. Hr. regele din Zhou,
care guverna formal peste celelalte state ale sistemului a fost detronat. Toate acestea au
reprezentat încălcări flagrante ale regulilor de funcționare a sistemului și au condus la
conflicte deschise pentru ocuparea statelor de către membrii grupului.
În sec. al III-lea a devenit evident că exista o disproporție importantă între Qin și
celelalte șase state. Ca urmare au apărut două viziuni cu privire la amenințarea reprezentată de
acest stat. O viziune, promovată de Qi, avea în vedere așa numitele alianțe orizontale, adică
est-vest, de la poziția relativă a acestui regat față de Qin. Scopul acestei alianțe era acele de a
profita de ascensiunea statului Qin și de a căpăta, alături de acesta o poziție înaltă în ierarhia
sistemului. Cealaltă viziune, a alianțelor verticale, adică nord-sud, viza oprirea expansiunii
statului Qin. Alianțele verticale nu au reușit să oprească dușmanul comun, regatul Qin
ocupând între 230 și 221 pe rând toate statele sistemului, inclusiv Qi. După cinci sute de ani
de evoluție cele 148 de state citate de Analele Primăverii și Toamnei fuseseră înglobate de
statul Qin.
Dinastia instaurată de Qin Shi Huang Di a supraviețuit doar cu puțin după moartea
celui care l-a clădit. După anul 210, statul a fost marcat de puternice revolte cauzate de
guvernarea sa despotică. Autoritățile nu au putut să le înnăbușe și s-a ajuns la conflicte între
rebeli pentru a controla China. Abia în anul 206 războaiele civile au încetat și a fost instaurată
dinastia Han, care prin deschiderea sa către exterior avea să contribuie la formarea unui sistem
mai mare alături de state din vecinătate.
11.3. Diplomația
Înainte de a trece în revistă caracteristicile conduitei diplomatice în sistemul
interstatal chinezesc se impune o observație cu caracter general cu privire la rolul pe care
aceasta l-a jucat în relația dintre state. Raportul dintre utilizarea diplomației și cea a războiului
este invers proporțională una față de alta. Dacă la începutul acestui sistem diplomația joacă un
rol dominant, treptat ea este înlocuită de război în preferințele suveranilor de a rezolva
disputele interstatale.
Ca în orice sistem de state, conexiunile dintre entitățile politice aveau nevoie de
intermediari. Documentele menționează atât mesageri obișnuiți, cât și mesageri de rang
nobiliar, care puteau avea mai multă autoritate. Mai mult, terminologia arată că nici misiunile
nu sunt de un singur tip, celor cu caracter diplomatic practic adăugându-se cele cu caracter de
curtoazie. Inviolabilitatea mesagerilor era rar încălcată, deși asemenea situații sunt atestate.
Mesagerii duc cu ei cadouri pentru oficialități, mai ales mătase sau jad.
Mesagerii aveau atât rolul de a transmite mesaje orale, dar mai ales acela de a
negocia organizarea de conferințe și vizitele prinților/regilor. La începutul sistemului
conducătorii statelor obișnuiesc să se întâlnească personal, dar cu timpul trimit persoane care
să îi reprezinte. Vizitele oficiale erau un mijloc de a întări relațiile de prietenie între dinaști, în
cursul acestora conducătorii statelor chineze participând împreună la banchete, exerciții
militare, vânătoare etc. Acest instrument diplomatic a fost folosit în ciuda pericolelor la care
participanții se expuneau pentru că necesitatea asigurării unui climat de pace era importantă și
pentru că numărul entităților politice era suficient de mare încât evenimentul să nu fie
considerat amenințător pentru celelalte state.

45
 Mai rar, dar cu consecințe mai importante erau organizate conferințe, care reuneau
reprezentanți ai mai multor state. În cadrul acestora se încheiau legăminte, practică ce exista și
în domeniul privat. Unele dinre ele, care reglementau statutul statelor implicate aveau rolul
unor tratate. Acest instrument nu a mai fost folosit la fel de mult în Perioada Regatelor
Combatante, din cauza nerespectării jurămintelor și, în consecință, a neîncrederii în partenerii
politici. Subiectul acestora se înscria într-o gamă foarte largă de probleme, de la ajutor militar
până la căsătorii diplomatice.
Pașii pe care părțile urmau să îi urmeze erau în principiu aceeași ca și în lumea
Orientului Apropiat, dar pot fi identificate și importante diferențe. Textul era redactat anterior
ceremoniei pe un suport perisabil de către persoana care solicita încheierea înțelegerii.
Participanții, putând fi mai mult decât doi, erau convocați într-un anumit loc, la o dată
stabilită, de cele mai multe ori în aer liber, în zonele de graniță. Un animal, bovină mică sau
mare, era sacrificat divinităților martore și urechea sa stângă era tăiată. Sângele victimei
provenind din această rană era folosit pentru a unge buzele celor care urmau să pronunțe
cuvintele jurământului. După ce părțile implicate jurau, textul era inscripționat pe tăblițe de
jad cu cerneală roșie, acestea fiind apoi îngropate împreună cu animalele sacrificate.
Structura textului unui tratat urmărea să atingă următoarele componente: data
ceremoniei, numele participanților, termenii înțelegerii, blesteme adresate celor care ar încălca
jurământul, lista strămoșilor și divinităților martore ale evenimentului.
Copii ale tratatelor erau păstrate de fiecare dintre părți, uneori pentru perioade mari
de timp. Spre deosebire de exemplele contemporane din Orientul Apropiat, înțelegerile erau
valabile doar pe timpul vieții semnatarilor, trebuind reînnoite de către urmași.
Pentru a fi asigurată respectarea acordurilor, erau folosite și alte modalități. Una
dintre ele era schimbul de ostatici, unilateral sau bilateral. O alta era aceea a căsătoriilor
diplomatice, direct legată de cea de dinainte, deoarece fiii familiilor regale erau încurajați să
se căsătorească cu femei din familiile unde erau trimiși ca ostatici. Mai mult, pentru a se
asigura că în urma căsătoriei va rezulta un urmaș pe linie masculină, puteau fi oferite în
căsătorie mai multe femei din aceeași familie: surori, verișoare etc. Obiceiul a căzut în
desuetutide către sfârșitul Perioadei Primăverii și a Toamnei.
O mențiune specială o are apariția unei categorii de persoane speciale în Perioada
Regatelor Combatante, consilierii politici. Dotați cu mari calități de argumentare și cu darul
vorbirii, într-o epocă în care oamenii politici nu erau numeroși, acești bărbați își ofereau
serviciile statelor care aveau nevoie. În schimbul unor sume considerabile alegeau în numele
regatului respectiv căile cele mai potrivite, militare sau diplomatice pentru a asigura
supraviețuirea și, de ce nu, creșterea politică a statului. Pentru a atinge aceste obiective intrau
în legătură și cu alte state fiind angajați și de acelea. Se ajungea, de fapt, la situația ca acești
oameni să deservească simultan mai multe regate, loialitatea lor fiind bineînțeles îndoielnică.
11.4. Războiul
Cauzele pentru care statele chinezești apelau la forță în relațiile dintre ele erau foarte
diverse. Ele pleacau de la intenția de a câștiga din punct de vedere material, până la a obține
un avantaj, a reprima o rebeliune, a pedepsi nerespectarea unui jurământ, a câștiga influență,
răzbunare și altele.
Armatele erau alcătuite prin recrutare din rândurile populației civile, rezultând
corpuri cu o pregătire modestă, la care se adăugau membrii aristocrației. Soldații erau
organizați la început în trei corpuri, ajungând ca în ajunul unificării Chinei să atingă cinci
corpuri, proporțional și cu creșterea numărului de soldați, ca urmare a creșterii demografice și
a unei recrutări mai constrângătoare. Numărul mare de conflicte a condus la apariția unor
elemente de strategie și tactică și a unor specialiști în domeniu.
Secolele VIII-VI î. Hr. reprezintă epoca de glorie a carelor de război, mai ales pentru
că statele cresc în dimensiuni și au resurse tot mai numeroase pe care le direcționează pentru

46
înarmare. Carele chinezești sunt trase de patru cai, deși încă mai sunt și modele mai ușoare
trase de doi cai. Echipajele sunt alcătuite din trei persoane: un vizitiu, un arcaș și un soldat
înarmat cu suliță sau topor-pumnal. Roțile au până la douăzeci și șase de spițe și unele au
lame laterale prinse de butuc. Infanteria nu lipsește însă cu desăvârșire de pe câmpul de luptă.
Sunt cunoscute încă din sec. al VIII-lea cazuri de victorii ale acesteia asupra carelor, mai ales
în regiuni în care relieful nu este perfect plat și echipajele trebuie să coboare din vehicule.
Carele se bazau pe utilizarea arcului cu ajutorul căruia săgețile erau propulsate din
mișcare în direcția dușmanului. La jumătatea mileniului I î. Hr. sabia și scutul au început să
capete un rol tot mai important pe câmpul de luptă și, ca urmare, și infanteriștii care le purtau.
Arcul, la rândul său este înlocuit de arbaletă, iar toporul-pumnal devine o veritabilă halebardă.
Războiul tinde să fie din aceste motive mult mai direct, mai violent și cu mai multe victime.
Prestigiul și numărul carelor scade mult după sec. al V-lea. Spre sfârșitul sistemului, ca
urmare a creșterii puterii regilor, aceștia crează gărzi personale alcătuite din soldați de elită.
În jurul anului 300 sunt folosite primele unități de cavalerie, după modelul triburilor
Hu, folosind cai de tip mongol. Cavaleriștii sunt în general înarmați cu arcuri și nu cu
arbalete, pentru că modelele din această perioadă trebuiau armate folosind ambele mâini și
picioare, ceea ce călăreții nu puteau face. Ca urmare a intensificării luptelor față în față apar
armura și coifurile, mai întâi din bucăți de piele cusute, apoi din bucăți de fier.
Statele din sud au folosit destul de frecvent și corăbiile în conflictele din zonele de
coastă sau pe râurile importante. O mențiune specială este aceea a unei situații în care elefanții
au fost folosiți pentru a rupe rândurile dușmanilor, dar fără a fi călăriți.
Din sec. al V-lea apare metalurgia fierului, mai întâi în statele din sud, dar armele de
fier nu sunt încă suficient de bune pentru a le înlocui definitiv pe cele de bronz, de o calitate
excepțională.
Majoritatea orașelor erau fortificate cu ziduri groase făcute din lut bătut cu maiuri de
lemn. Din loc în loc fortificațiile erau completate de turnuri, care puteau fi protejate de
cărămizi pe dinafară. Cele mai utilizate metode de depășire a acestor obstacole erau asaltul cu
scări și săparea de tunele prin zid sau pe dedesubt. Însă ceeace este remarcabil pentru sistemul
chinezesc este extinderea fortificațiilor pentru a proteja teritoriul unui stat, nu doar așezările
urbane. cele mai vechi preocupări de acest tip datează cel puțin din sec. al VIII-lea și au
continuat până la extraordinara construcție din timpul dinastiei Qin, menită să apere China de
invaziile dinspre nord. Și aceste structuri erau făcute din lut bătut, întărit cu lemn în unele
situații. Probabil că zidul Qin avea la partea superioară o cale de acces pentru vehicule, la fel
ca variantele mai târzii.
Războiul a suferit o evoluție continuă în cursul celor cinci secole de existență a
sistemului de state chinezesc, una dintre caracteristicile care s-au modificat semnificativ fiind
ritualizarea conflictelor. Deși documentele din Perioada Primăverii și a Toamnei subliniază
regulile după care trebuie să se desfășoare: un stat nu ar fi trebuit să fie atacat în timpul unei
revolte sau în anul morții regelui și nici anexat, aceste principii erau adesea încălcate.
Conflictele debutau la începutul sistemului cu o anunțare a vinovăției dușmanului menită să
motiveze soldații. Bătăliile se desfășurau în zile și locuri stabilite dinainte cu respectarea
adversarului. Toate acestea au devenit excepție în Perioada Regatelor Combatante când
războaiele au devenit mai frecvente, mai lungi și cu o miză mai mare.
11.5. Comerțul
Căderea sistemului politic controlat de dinastia Zhou de Ves t a însemnat și căderea
sistemului centralizat de redistribuție a mărfurilor. Totuși, în Perioada Primăverii și Toamnei
o parte din mărfuri circulă în continuare pe căi oficiale: daruri, tribut etc. În același timp a
crescut substanțial rolul negustorilor particulari, din care unii au acumulat avere considerabilă
și au exercitat o influență politică proporțională. Cazul cel mai celebru este a fost acela al lui
Lü Buwei, care a condus regatul Qin în perioada cât viitorul împărat chinez a fost minor.

47
 Circulația negustorilor și a mărfurilor făcea de multe ori obiectul conferințelor între
regi, părțile insistând în general pe libertatea de mișcare. Căile de comunicație terestre erau
predominante, dar cele două fluvii au fost și ele folosite, mai ales pentru a transporta grâne.
Alături de acestea, mai ales spre sfârșitul sistemului și alte mărfuri, mai ales materii prime,
sunt distribuite la mare distanță: textile, sare, lemn, jad etc. Printre factorii favorizatori ai
dezvoltării comerțului trebuie să amintim creșterea demografică, dezvoltarea producției și a
vehiculelor de transport.
La începutul sistemului se folosesc, ca și în timpul dinastiei Zhou de vest, etaloane
de schimb din bronz de tip ghioc, care puteau fi înșirate pe sfoară. Spre sfârșitul Perioadei
Primăverii și Toamnei apar monedele de bronz de tip hârleț, în capitalele statelor Zhou și Jin,
de tip cuțit, în statele Qi, Yan și Zhao sau chiar de aur în statul Chu. Monedele circulare cu
perforație rectangulară pătrată au fost intriduse de statul Qin și s-au răspândit în epoca
imperială.
11.6. Bibliografie
Britton Roswell S., Chinese Interstate Intercourse before 700 B.C., The American
Journal of International Law, 29, 4, 1935, p. 616-635.
Buckley Ebrey Patricia, The Cambridge Illustrated History of China, Cambridge
University Press, 1996.
Peers, C. J., Ancient Chinese Armies, 1500-200 BC, Osprey Publishing Ltd, 1990.
The Cambridge History of Ancient China. From the Origins of Civilization to 221 B.
C. (eds. Michael Loewe, Edward L. Shaughnessy), Cambridge University Press, 1999.
War and Peace in the Ancient World (ed. Kurt A. Raaflaub), Blackwell Publishing
Ltd., 2007

48
Cursul 9
12. Sistemul grecesc 750 - 338 î. Hr.

12.1. Izvoare
Cele mai multe izvoare cu privire la relațiile dintre statele grecești, atât narative, cât
și epigrafice, provin din perioada de după războaiele medice. Totuși, acestea se referă uneori
la realități mult mai vechi, dinainte de anul 500. Acesta este unul din motivele pentru care am
ales ca limită inferioară a intervalului în care a existat sistemul internațional grecesc jumătatea
secolului al VIII-lea, începutul epocii arhaice. Pe de altă parte, nu putem confunda limita
documentării științifice, fie ea și anul 500, cu limita existenței sistemului de state, care este în
mod evident mult mai vechi.
Sursele cele mai valoroase de informare pentru acest sistem sunt lucrările
istoriografilor greci din epoca clasică: Herodot – Istorii, Thucidydes - Războiul peloponesiac
sau Xenofon – Helenicele. Fiind surse secundare, scrise în epoca romană, biografiile redactate
de Plutarh - Vieți paralele sau lucrarea cu caracter universal a lui Diodor din Sicilia –
Biblioteca istorică, au o valoare mai mică.
Chiar dacă nu aparţin istoriografiei, există şi alte lucrări în proză care pot contribui la
reconstituirea relaţiilor între statele greceşti şi a acestora cu lumea europeană sau orientală.
Aşa stau lucrurile cu discursurile unor mari oameni politici greci, care au fost păstrate pentru
talentul oratoric al celor care le-au scris şi rostit în împrejurări politice memorabile. Printre ei
se numără Isocrate sau Demostene.
Acestor lucrări li se adaugă un corpus impresionant de inscripţii greceşti. Acestea
sunt documente de primă mână cu privire la toate aspectele societăţilor care le-au creat şi
implicit şi cu privire la relaţiile internaţionale ale statelor antichităţii clasice. Corpusul numără
peste 400 de tratate din Grecia premacedoneană, o bază de discuţie impresionantă. În plus, ele
reprezintă o sursă de documentare care nu a fost încă epuizată, cercetările arheologice care se
desfăşoară în întregul bazin mediteranean fiind în măsură să ne îmbunătăţească în viitor
cunoştinţele despre lumea statelor greceşti.
12.2. Istoria
Grecii s-au așezat în valuri succesive în Peninsula Balcanică aproximativ între
secolele XX-XI î. Hr. Comunități importante au traversat Egeea la sfârșitul acestei perioade și
s-au așezat pe țărmurile Asiei Mici. După o perioadă de creștere demografică și economică, în
secolele VIII-VI are loc o nouă extindere a elementului grec, în cadrul a ceea ce se numește
„marea colonizare greacă”. Noi comunități se stabilesc în bazinul Mării Negre, în Peninsula
Italică și chiar pe țărmurile Mediteranei occidentale sau pe cel nord african. Diferențele etnice
și dialectale, mișcările de populație, relieful sunt factori care au contribuit la formarea unui
număr mare de state de mici dimensiuni, în ciuda unei conștiințe etnice și culturale comune.
Relațiile dintre aceste state au avut ca principală coordonată conflictele pentru acces
la resurse economice, în special teren agricol. Aceste conflicte au condus la scăderea
numărului de polisuri în Grecia continentală, cel puțin în perioada arhaică, odată cu creșterea
numărului celor ce erau întemeiate în străinătate. Unele polisuri mai mici erau cucerite de
vecinii lor mai mari, altele au fuzionat. O altă coordonată a sistemului grecesc a fost aceea că
entitățile mai mici au căutat ajutorul celor mai mari, eventual vorbitori ai aceluiași dialect și
nevecini, împotriva agresorilor. Astfel, s-au consolidat structuri politice suprastatale, pe care
noi le numim astăzi ligi.
Probabil că prima dintre acestea a fost Liga peloponesiacă, o simahie hegemonică
condusă de Sparta, care a apărut în peninsula cu același nume pe fondul conflictului cu Argos-
ul. Cu excepția acestuia din urmă, până la războaiele medice toate statele peloponesiene au
devenit membre ale ligii. În fața pericolului persan, statele grecești au decis la Corint în 481,
să organizeze o ligă pentru a lupta împreună împotriva dușmanului comun. Noua organizație,

49
Liga helenică, era de fapt condusă de Sparta și organizată după modelul peloponesiac. După
război, liga nu a mai funcționat. Atena și alte state ioniene au creat în 478 Liga deliană, din
care au făcut parte 150-170 de state, cu interese navale comune. Liga peloponesiacă a
continuat să existe sub conducerea Spartei, ca și în anii dinaintea confruntărilor medice. Cele
două ligi s-au confruntat în războiul peloponesiac între anii 431-404. Sparta a fost victorioasă
și Liga deliană a fost desființată. Cum ambele puteri erau slăbite în urma războiului, Teba
devine o putere de prim rang în Grecia. După victoria asupra Spartei din 371 se constituie
Liga tebană, pe baza Ligii beoțiene, mult mai vechi. Dominația tebană în afara Beoției nu a
durat decât până în 362, dată după care și Liga peloponesiacă intră în declin.
O altă ligă importantă din istoria Greciei a fost A doua ligă ateniană, dintre anii 378-
355, apărută pe fondul nemulțumirii aliaților Spartei, față de comportamentul imperialist
manifestat de acest stat după războiul peloponesiac.
Începând din 358, după consolidarea armatei, Filip al II-lea, regele Macedoniei
desfășoară o campanie amplă de extindere a regatului său în detrimentul vecinilor, inclusiv a
polisurilor grecești. După bătălia de la Chaeronea din anul 338, în care a înfruntat o coaliție
greacă, majoritatea polisurilor se supun lui Filip al II-lea, regele Macedoniei, cu excepția
Spartei. Filip întemeiază o Ligă, numită Liga elenică, astăzi cunoscută sub numele de Liga de
la Corint, cu scopul de a lupta sub conducerea sa împotriva persanilor. Astfel lua sfârșit
libertatea polisurilor grecești, căci Filip a plasat garnizoane în câteva orașe cu poziție
strategică, pentru a controla Peninsula Balcanică.
Intervenția lui Filip în Grecia poate fi considerată ca fiind o agresiune din partea unui
stat semiperiferic, Macedonia aflându-se multă vreme în proximitatea lumii polisurilor, dar
niciodată cu adevărat parte din ea. Evoluția statelor grecești ca parte a Imperiului
Macedonean, până la dizolvarea ligii în anul 322 este și ea o parte a acestei prelegeri, dar cum
Macedonia a cucerit și sistemul de state al Orientului Apropiat, vom descrie această secvență
în cadrul prelegerii respective.
12.3. Diplomaţia
12.3.1. Comunicarea între state
Spre deosebire de alte civilizaţii, grecii au fost mai preocupaţi de stabilirea precisă a
funcţiilor pe care le aveau reprezentanţii statelor greceşti sau străine, implicaţi în activităţi
diplomatice. În izvoarele scrise de origine greacă apar trei tipuri de persoane implicate în
asemenea activităţi: crainici (kerykes), trimişi (presbeis) şi mesageri (aggeloi). Deşi există
controverse cu privire la funcţia exactă a acestor trei categorii, cea mai dezbătută este cea a
mesagerilor care a fost echivalată atât cu cea a trimişilor, cât şi cu cea a crainicilor.
Crainicii aveau o origine mitică, primul dintre ei, Keryx, fiind, potrivit legendelor,
fiul lui Hermes. Ca simbol al funcţiei lor, crainicii purtau un sceptru cu câte un şarpe încolăcit
la ambele capete. Principalul rol al crainicilor era acela de a fi vocea statului pe care îl
reprezentau: citeau prevederile tratatelor, săvârşeau sacrificii şi libaţii, dădeau glas
declaraţiilor de război, etc. sau vocea zeilor. Având în vedere însărcinările de mai sus, nici o
delegaţie greacă implicată într-o problemă diplomatică nu putea fi lipsită de prezenţa unui
crainic. Atât la Atena, cât şi la Sparta, și poate și în alte polisuri, această funcţie a devenit
ereditară şi se limita la o singură familie sau familii înrudite.
Trimişii sau mesagerii reprezentau corpul principal al unei delegaţii diplomatice, dar,
de obicei, doar unul dintre ei avea atribuţii de a negocia efectiv cu cealaltă parte. Trebuie
precizat că nu călătoreau aproape niciodată fără a fi însoţiţi de crainici a căror imunitate era
superioară şi se baza pe criterii religioase.
Practica prevedea ca, înainte de a pleca, mesagerii să se supună unui ritual de
purificare prin spălarea mâinilor şi rugăciune pentru a-şi asigura bunăvoinţa zeilor în ceea ce
privea finalizarea misiunii. Misiunile erau de obicei foarte restrictive, permiţând celor
implicaţi să prezinte partenerilor de discuţie puncte de vedere aprobate deja în cadrul

50
instituţiilor cu putere de decizie de acasă. Dacă dezbaterea le depăşea atribuţiile, ei trebuiau să
prezinte punctul de vedere care le-a fost comunicat conducătorilor lor, ceea ce îngreuna mult
orice negociere. Foarte rar anumiţi mesageri erau acreditaţi cu posibilitatea de a negocia în
cadrul unor limite mai largi, dar nu încheiau tratate fără aprobarea instituțiilor polisului lor.
Deşi regulile ospitalităţii erau în general respectate, un polis grecesc nu era obligat să
ofere unui reprezentant străin decât posibilitatea de a-şi prezenta mesajul, dacă acordurile
celor două state nu prevedeau obligaţii suplimentare. Reprezentanţii polisurilor greceşti
puteau să locuiască în casa unui proxen și nu se bucurau de un tratament special decât dacă
proveneau dintr-un stat prieten.
La întoarcerea acasă, diplomaţii trebuiau să prezinte un raport amănunţit al activităţii
lor, orice depăşire a mandatului fiind aspru pedepsită. Îngrădirea exagerată a libertăţii de
mişcare a reprezentanţilor statului este caracteristică acestei epoci în care instituţiile îşi
rezervă dreptul de a controla integral politica externă.
Imunitatea delegaţiilor era de obicei respectată şi a evoluat de la o imunitate
religioasă către una laică. Totuşi, trebuie amintite pericolele care pândeau mesagerii care
tranzitau o a treia putere şi care nu se aflau în această situaţie sub protecţia imunităţii
diplomatice.
12.3.2. Statutul străinilor
Statutul străinilor a fost stabilit pe baza raporturilor dintre două concepţii aparent
antagonice. Una dintre ele era aceea a asemuirii străinilor cu duşmanii (ca şi în Orient, aveau
iniţial aceeaşi semnificaţie), iar cealaltă era aceea a ospitalităţii.
Străinilor li se opun din punct de vedere juridic cetăţenii, cu atât mai mult cu cât
dobândirea acestui statut se făcea pe baze genetice (ambii părinţi trebuiau să fie din familii de
cetăţeni). Întrucât situaţia polisului atenian este mai bine cunoscută, putem afirma că până şi
aici, unde permisivitatea era mai mare, străinii nu putea accede la statutul de cetăţean decât în
anumite situaţii. Una dintre ele era aceea în care erau exilaţi pe viaţă, alta atunci când se
mutau cu toată familia pentru a-şi exercita meseria în interesul Atenei. Dar acestea erau mai
degrabă cazuri izolate, căci majoritatea străinilor cărora li se permitea să locuiască în acest
polis primeau statutul de meteci (metoikoi). Aceştia erau rezidenţi permanenţi, plăteau o taxă
specială, beneficiau de drepturi juridice, făceau serviciu militar în flotă, dar nu aveau drepturi
cetăţeneşti şi nu puteau deţine bunuri imobiliare.
În afara cazurilor când străinilor li se acorda azil, care nu erau numeroase, ei puteau
fi victime ale abuzurilor de tot felul, plecând de la şicane în domeniul controalelor vamale şi
terminând cu temuta practică numită androlepsia (răpire de persoane). Atunci când un
cetăţean al unui polis era ucis de un particular sau de către autorităţile altui stat, fără motive
întemeiate, rudele victimei puteau sechestra până la trei concetăţeni ai ucigaşului. Aceste
persoane erau deţinute ca garanţie a judecăţii drepte a cauzei. Dacă moartea cetăţeanului nu
era în nici un fel compensată, rudele aveau dreptul să ucidă cele trei persoane răpite.
Dacă practica răzbunărilor personale ar fi continuat să se exercite fără restricţie în
mediul polisurilor greceşti este uşor de imaginat cum ar fi arătat relaţiile internaţionale. Din
fericire, autorităţile au găsit mijloace legale de a limita utilizarea acestei modalităţi de
rezolvare a disputelor între cetăţenii aparţinând unor state diferite.
Cea mai veche formă de reglementare a raporturilor dintre cetăţenii a două state
diferite era philia sau xenia, recunoaşterea cetăţenilor altei ţări ca egali. Această formă de
îmbunătăţire a statutului străinilor a apărut din necesitatea de a trata de la egal la egal cu aliaţii
în timpul unui conflict militar. De obicei acordarea acestui statut se realiza prin încheierea
unui tratat sau a unei înţelegeri perfectate prin jurământ.
O altă formă de protejare a unui cetăţean străin sau a unui grup de cetăţeni era asylia.
Aceasta a apărut ca măsură directă împotriva practicii androlepsiei. De fapt acordarea acestui
drept reprezenta exceptarea unor străini de la exercitarea dreptului internaţional obişnuit.

51
Asylia, care nu trebuie confundată cu acordarea azilului politic, era acordată relativ frecvent
unor clase de străini, printre care atleţii participanţi la concursurile panelenice, muncitori
angajaţi pentru lucrări publice, echipajele corăbiilor comerciale, etc.
Procedeul de a acorda azil politic era şi el în uz în Grecia clasică. Refugiaţii erau
primiţi în special în zonele neutre, considerate inviolabile, printre care cele mai apelate erau
sanctuarele. Prin tratate putea fi acordat reciproc dreptul de refugiu al cetăţenilor în cazul
agresiunii unei a treia autorităţi. Ceva mai complicată era problema acordării azilului
cetăţenilor căutaţi de propriul stat. Acordarea acestuia putea degenera în practicarea
androlepsiei şi tensionarea raporturilor între cele două state.
Rezolvarea acestui tip de cazuri se făcea prin isopoliteiai, un tip special de înţelegeri
între două state prin care recunoşteau dreptul cetăţenilor lor de a avea parte de un proces
cinstit în cazul săvârşirii unei crime. În acest fel, statul căruia i se solicita acordarea de azil o
putea face în conformitate cu legea ospitalităţii, dar cu obligaţia de a aduce criminalul în faţa
justiţiei. Deşi devenea protectorul criminalului, statul care îl primea şi cetăţenii săi nu puteau
fi pedepsiţi prin androlepsia, datorită înţelegerii pomenite. În unele cazuri, acordurile
isopolitice prevedeau acordarea de drepturi reciproce între cetăţenii celor două state. Acestea
puteau să se refere la dobândirea de proprietăţi, stabilirea domiciliului, căsătorii sau comerţ în
celălalt polis.
Ocazional, acest tip de înţelegere putea evolua către o sympoliteia, în cadrul căreia
cetăţenii polisurilor implicate primeau drepturi totale civice şi politice în celelalte state
semnatare. Totuşi acest gen de federaţii se închegau destul de rar şi ajungeau relativ uşor la
disoluţie, care putea să survină la cererea unui singur partener.
Asigurarea acordării dreptului la justiţie, numit de către greci symbolon, putea
presupune judecarea unui criminal într-un stat străin, în conformitate cu legile propriului stat.
Acest lucru putea fi dus la îndeplinire de tribunale speciale, destinate raporturilor juridice
între străini sau între cetăţenii acelui stat şi străini.
Un alt subiect asupra căruia trebuie să ne oprim în paginile de faţă este acela care
priveşte instituţia cunoscută în Grecia sub numele de proxenia. Probabil că cea mai bună
definiţie ar fi una contemporană evenimentelor, motiv pentru care vom cita cuvintele lui
Aeschines care spunea că "Proxenii sunt cei care în ţinutul lor natal au grijă de afacerile altor
oraşe".
Mai întâi se impune menţionat că dreptul proxeniei se acorda prin decret şi se afişa
public, motiv pentru care există o documentare bogată a fenomenului în lumea greacă, dar nu
numai. Obligaţiile proxenului puteau fi foarte diferite, începând de la protecția cetăţenilor
statului pe care îl reprezenta şi până la îndatoriri diplomatice punctuale care îi erau transmise.
Proxenul trebuia să le ofere cetăţenilor din statul pe care îl reprezenta cazare şi masă la cerere,
consiliere comercială, intermediere faţă de oficialităţi, reprezentare juridică etc. În caz de
război, era mijlocitorul răscumpărărilor celor morţi sau a prizonierilor, retrocedarea bunurilor
şi altele asemenea. În mod excepţional puteau fi folosiţi în misiuni diplomatice sau în procesul
încheierii păcii. În timpul războiului persoana şi bunurile sale erau cruţate.
Atunci când călătorea în statul pe care îl reprezenta, drepturile sale le depăşeau pe
cele ale cetăţenilor care făceau obiectul înţelegerilor obişnuite dintre state, dar erau inferioare
acelora ale cetăţenilor acelui stat.
Putem privi instituţia proxeniei ca pe un compromis necesar, întrucât existenţa ei era
o dovadă a acceptării unei loialităţi duble, altfel de neacceptat. Statutul era ereditar, dar era
reînnoit de statul care îl acorda cu fiecare nouă generaţie.
12.3.3. Tratate
Instrumentele prin care statele grecești reglementau relațiile dintre ele în perioada de
până la cucerirea macedoneană se remarcă printr-o surprinzătoare complexitate. Astfel,

52
polisurile făceau diferența între simplele acorduri interstatale, juridice sau comerciale, tratate
de pace, declaraţii de neutralitate, armistiţii, alianţe ofensive şi defensive.
Documentaţia păstrată susţine afirmaţia că până în secolul al IV-lea î. Hr. la sfârşitul
conflictelor militare din Grecia s-au încheiat numai tratate de pace valabile pe o perioadă de
timp limitată, dintre care cel mai cunoscut este, fără îndoială, pacea lui Nicias din 421 î. Hr.
Prevederile unui astfel de armistiţiu se refereau la dărâmarea fortificaţiilor, predarea armelor
şi plata de despăgubiri de război.
Cele mai numeroase înţelegeri dintre statele greceşti nu erau încheiate la sfârşitul
conflictelor militare, ci în perioadele de pace, având motivaţii politice sau economice. Cel mai
simplu era desigur tratatul de prietenie (philia). Cel mai vechi tratat de acest fel păstrat până
astăzi este cel încheiat între Sybaris şi Serdaioi la sfârşitul secolului al VI-lea. De multe ori,
afirmarea statutului de philia este dublată de încheierea unei alianţe, dar există suficiente
documente care arată că cele două instrumente diplomatice erau sensibil diferite. Încercarea
de a construi neutralitatea unui stat constituia în încheierea de philia cu toţi participanţii la
conflict. Această atitudine non-beligerantă nu era mereu respectată, dacă este să luăm în
considerare cazul Plateei în timpul războiului peloponesiac.
Alianţele greceşti se încheiau sub două forme: symmachia şi epimachia, ambele
forme fiind de natură militară. Primele erau alianţe necondiţionate de natura conflictului, prin
care cele două părţi se angajau să acorde ajutor în cazul implicării într-un război. Epimachiile
erau alianţe militare defensive, în cadrul cărora statele implicate îşi acordau ajutor militar doar
în caz de agresiune din partea unui alt stat. Symmachiile puteau fi egalitare, dar de cele mai
multe ori ele erau hegemonice, adică unul dintre membri îşi asuma sau îi era atribuit rolul de
conducător. Cele mai cunoscute exemple sunt cele ale Ligii de la Delos, sau Ligii
peloponesiace.
O formă mai strânsă de alianţă era aceea de tip sympoliteiai, care presupunea
acordarea de drepturi totale reciproce, adăugate ajutorului militar. Asemenea asociaţii au fost
confederaţia beoţiană, aheeană şi etoliană. Se ajungea astfel la o uniune reală între acele state,
un fel de stat federativ.
O altă formă de asociere a polisurilor greceşti era aceea a amphictyoniilor. Acestea
erau confederaţii de natură religioasă, care grupau state care frecventau acelaşi centru religios,
vorbeau acelaşi dialect sau participau la aceleaşi festivaluri sau jocuri (uneori toate la un loc).
Din această cauză aceste forme de asociere erau unitare din punct de vedere geografic.
Interesele religioase se suprapuneau până la urmă cu cele politice şi economice, determinând
strângerea relaţiilor dintre părţi. Cel mai cunoscut organism de acest tip a fost amficţionia
organizată în jurul sanctuarului de la Delfi. Instituţiile de conducere erau democratice,
reprezentanţii părţilor având număr egal de voturi.
Încheierea unui tratat presupunea negocieri prelungite între reprezentanţii statelor
implicate. În Grecia discuţiile erau purtate de către crainici, mesagerii făcând legătura între
cele două state, pentru a li se trasa liniile de urmat în cadrul negocierilor. Pentru aceasta aveau
loc dezbateri în cadrul instituţiilor abilitate să decidă în legătură cu politica externă. După ce
se ajungea la un acord între părţi, textul tratatului era semnat de reprezentanţi ai statelor
implicate. Urma apoi ratificarea de către instituţiile abilitate şi jurământul propriu-zis, realizat
de către reprezentanţi ai părţilor implicate, în conformitate cu propriile legi, dar în celălalt
stat. După încheierea tratatului acesta era înscris pe table de bronz sau pe plăci de marmură şi
expus în public, în statele semnatare, dar uneori şi în alte polisuri sau în importante centre
religioase.
După cum am menţionat, cele mai multe înţelegeri interstatale erau realizate pentru
perioade de timp limitate. Chiar şi aşa, ele erau de obicei încălcate înainte de acel termen. În
mod obişnuit, modificarea unui tratat se făcea doar cu acordul ambelor părţi, modificarea
unilaterală fiind considerată încălcare. O situaţie mai puţin obişnuită era aceea în care o

53
înţelegere era în dezacord cu alta. Într-o astfel de conjunctură se considera că tratatele de pace
cu caracter general erau mai importante decât cele locale.
12.4. Războiul
12.4.1. Ideologia războiului
Pe drept cuvânt s-a spus că în Grecia clasică războiul domina scena relaţiilor
interstatale şi nu pacea. Iniţierea unui conflict militar nu era întotdeauna însoţită de o
declaraţie formală de război. Acest fapt se datora reticenţei polisurilor de a nu fi acuzate de
începerea ostilităţilor sau, mai grav, de încălcarea tratatelor, ceea ce ar fi putut avea ca urmare
pierderea protecţiei divine. Conform lui Thucydides, semnul că două state se aflau în război
(ca în cazul războiului peloponesiac) era acela că mesagerii erau însoţiţi de crainici, persoane
care îi protejau prin inviolabilitatea lor recunoscută. Atunci când statele greceşti declarau în
mod oficial război, o făceau prin intermediul unui crainic, care transmitea de fapt un
document oficial, votat în instituţia responsabilă cu problemele de politică externă.
Un subiect legat de declararea şi iniţierea unui conflict militar este acela al
neutralităţii. Aceasta era deosebit de greu de atins şi de păstrat. Respectarea neutralităţii
survenea în cazuri excepţionale, doar dacă ambele părţi implicate în conflict erau interesate în
susţinerea acesteia şi recunoşteau acest statut (prin încheierea de philia). Polisurile greceşti nu
sprijineau ideea neutralităţii, deoarece aceasta submina puterea şi însăşi existenţa
symmachiilor. Deşi declarată, mai întâi în Pacea lui Nicias, apoi în Pacea comună,
neutralitatea era încălcată în mod frecvent, cum s-a întâmplat în timpul războiului
peloponesiac cu Plateea sau Melos.
În ciuda frecvenţei războaielor în Grecia sau poate tocmai de aceea limitările în
privinţa desfăşurării acestora erau frecvente. În primul rând, negustorii aveau rar de suferit din
partea taberelor beligerante, chiar dacă aprovizionau adversarul, deşi există suficiente
exemple de acest fel. Era considerată imorală implicarea în război fără voia lor a celor care nu
purtau arme. Unele polisuri semnau înţelegeri care prevedeau interzicerea armelor care
aruncau proiectile în caz de război, arme considerate mai puţin onorabile.
O altă particularitate a războaielor din sistemul grecesc este inviolabilitatea centrelor
şi edificiilor religioase, căreia i se adăugau, desigur, tot pe baze religioase, aceea a crainicilor
sau a proxenilor. În afară de acestea, literatura greacă susţine ca sacră permisiunea de a
recupera corpurile defuncţilor după desfăşurarea conflictului militar.
12.4.2. Structura, armamentul, tactica
Până la Războiul peloponesiac, războaiele dintre statele grecești sunt dominate de
prezența infanteriei grele, alcătuite din hopliți, soldați înarmați cu scut rotund prins de braț,
suliță și sabie și protejați de cască, cnemide și pieptar. Aceștia alcătuiesc o falangă, unitate
militară rectangulară în care soldații luptă disciplinat, umăr la umăr. Hopliții sunt la început
cetățeni, și, judecând după costul echipamentului nu sunt din cei mai săraci, ci dimpotrivă. În
această perioadă infanteria ușoară, alcătuită din așa numiții peltaști, este mai slab reprezentată,
ca și cavaleria. Motivul acestui dezechilibru pare a fi interesul aristocrației de a nu împărți cu
clasele inferioare privilegiile care reveneau din participarea activă la conflicte. Situația cea
mai cunoscută este aceea a Spartei, la polul opus aflându-se Atena.
Infanteria ușoară începe să fie folosită odată cu Războiul peloponesiac, când sunt
folosite trupe străine aliate. Abia cu această ocazie grecii au realizat avantajele pe care acest
tip de trupe le pot aduce pe câmpul de luptă, mai ales în combinație cu infanteria grea.
Cavaleria se dezvoltă inițial doar în Thessalia și Beotia, regiuni unde creșterea cailor
avea o tradiție îndelungată, favorizată de existența unor câmpii extinse. Utilizarea cailor în
război s-a răspândit lent, fiind condiționată și de posibilitățile financiare ale bărbaților apți
pentru serviciul militar și de cunoștințele acestora în manevrarea cabalinelor. Chiar și așa,
cavaleria are un rol secundar, fiind folosită pentru recunoaștere, urmărirea dușmanilor în

54
retragere etc., în condițiile în care călărețul nu are la dispoziție scări sau zăbale pentru a
controla eficient animalul.
Secolul al IV-lea aduce importante transformări în privința războiului. Infanteria
ușoară este folosită într-o măsură mai mare, pe măsură ce apar modificări și în privința
raporturilor sociale din cadrul polisurilor. O altă caracteristică importantă este aceea a scăderii
importanței cetățenilor și a creșterii importanței mercenarilor, fenomen ce a debutat în
condițiile în care Atena a fost în măsură să plătească soldații din banii Ligii deliene.
Flota de război devine unul din corpurile indispensabile desfăşurării unui război în
bazinul mediteranean. Toate forţele militare ale timpului au trebuit să facă faţă acestei realităţi
şi să-şi construiască flote importante, investiţie care s-a dovedit justificată. Astfel a făcut
Atena în al doilea război medic. Corabia la modă este trirema, vas care avea trei rânduri de
vâslaşi, dispuşi etajat, în cala vasului, pentru ca vâslele să nu se lovească unele de altele.
În privinţa ştiinţei asediilor se fac paşi importanţi în această epocă. Creşterea puterii
eonomice a statelor şi contactele cu Orientul au favorizat reintroducerea fortificaţiilor în
Europa şi a cunoştinţelor legate de cucerirea acestora. Turnurile de asediu, de origine
orientală, prevăzute sau nu cu berbece, sunt folosite şi în conflictele dintre polisurile grecești,
fiind prevăzute cu mai multe niveluri. O altă modalitate de contracarare a fortificaţiilor a fost
construirea de rampe de pământ, cum s-a întâmplat la asediul Plateei de către armata spartană
în anul 429 î. Hr. (războiul peloponesiac).
12.5. Comerțul
Comerţul secolelor al V-lea şi al IV-lea î. Hr. se află încă sub semnul unor diferenţe
majore. În Grecia el se limitează la regiunile de coastă şi nu acoperă decât un palier limitat.
Deşi se poate vorbi despre o specializare a polisurilor în diverse domenii de producţie şi
despre producţie pentru exterior, produsele străine nu le scot de pe piaţă pe cele autohtone. În
Imperiul persan schimburile se fac pe scară mult mai largă, având în vedere dimensiunile
acestui stat şi unicitatea monedei. Comerţul acestei epoci este afectat de taxele importante, pe
baza cărora au înflorit oraşe ca Atena. Un alt factor de risc este insecuritatea căilor de
comunicaţie, indiferent dacă sunt de uscat sau maritime. Comerţul maritim în Mediterana
putea fi efectuat cu succes numai o jumătate de an şi era de cele mai multe ori lăsat în seama
unor persoane nespecializate în comerţul cu un anumit produs. Volumul mic al tranzacţiilor
este explicabil având în vedere proasta dezvoltare a sistemului împrumuturilor, care se făceau
doar între persoane cunoscute. Pe de altă parte, sistemul monetar grecesc mai mult
îngreunează decât facilitează schimbul prin numărul mare de tipuri monetare şi etaloane de
greutate.
Există excepţii însă şi ele trebuie amintite. Cazul cel mai cunoscut, dar care nu
trebuie generalizat, este acela al comerţului atenian, care are o amploare considerabilă faţă de
celelalte polisuri şi, pe de altă parte, comerţul cu cereale, atât de necesare lumii greceşti.
Atena este în secolul al IV-lea, chiar după pierderea războiului peloponesiac, cea mai
importantă piaţă a Mediteranei răsăritene. Aici se întâlnesc interese de la mari distanţe şi
schimburile se fac în siguranţă.
Fac obiectul schimburilor o serie de produse care nu se găseau în diverse regiuni în
cantitate suficientă sau la un nivel calitativ mulţumitor. Un prim capitol este cel al produselor
alimentare: grâu, ulei, vin, carne sărată, chiar şi legume, dar la distanţă mică. Produse de
calitate pot fi realizate doar din materii prime de calitate şi de aceea unele substanţe se
importau chiar în condiţiile în care existau pe pieţele interne în forme mai slabe calitativ.
Lemnul este una dintre aceste substanţe, urmat de metale, sare, sodiu, alaun (o sare folosită la
realizarea ţesăturilor). Acestora li se adăugau produsele manufacturate: ţesături, ceramică şi
sclavii, care ajungeau în polisurile greceşti sau în alte zone cu economie în dezvoltare.
12.6. Bibliografie

55
 Bederman, David J., International Law in Antiquity, Cambridge University Press,
2004.
Eckstein, Arthur M., Mediterranean Anarchy, Interstate War, and the Rise of Rome,
University of California Press, 2006.
Fields Nic, Ancient Greek Fortifications 500-300 BC, Osprey Publishing, Oxford –
New York, 2006.
Fields Nic, Ancient Greek Warship 500-322 BC, Osprey Publishing, Oxford – New
York, 2007.
Sekunda Nicholas, The Ancient Greeks, Osprey Publishing, Oxford – New York,
1986.

56
Cursul 10
13. Sistemul Orientului Apropiat 608 - 525 î. Hr.

13.1. Izvoare
Din punctul de vedere al relațiilor internaționale, cele mai relevante izvoare scrise
legate de acest sistem sunt cele produse de statul babylonian. Din păcate, majoritatea acestora
sunt de tip narativ, lipsind textele alianțelor sau corespondența diplomatică a epocii.
Cea mai importantă categorie este aceea a cronicilor neo-babyloniene, păstrate
fragmentar, sub formă de copii, în care sunt descrise sumar evenimentele mai importante ale
domniei regilor Babylonului. Tot în Mesopotamia, în secolul al VI-lea, au fost produse
inscripții de diferite tipuri, care însă vorbesc mai degrabă despre valențele de constructori și
pioșenia monarhilor și mai puțin despre relațiile cu alte state.
Evenimentele legate de istoria regatului Iuda se regăsesc în unele cărți ale Vechiului
Testament, redactate tocmai în perioada deportării unei părți din intelectualitatea evreiască în
Babylon. Izvoare grecești din secolele al V-lea sau chiar al IV-lea aduc în discuție și
evenimente din politica internațională, mai ales din a doua jumătate a sec. al VI-lea. „Istoriile”
lui Herodot sau „Cyropedia” lui Xenofon constituie surse de informare valoroase, mai ales
pentru etapa de sfârșit a acestui sistem.
13.2. Istoria
Ultimii ani ai Imperiului asirian au adus cu ei oportunități mari pentru afirmarea
multor state orientale. Atacurile dinastiei caldeene a Babylonului în alianță cu mezii au
condus la slăbirea considerabilă a statului asirian și orientarea sa către apărarea frontului
răsăritean. În acest timp, vasalii occidentali ai Assyriei au căutat să își câștige independența și
chiar să profite de vecinii mai slabi. Egiptul în special, profitând de situația politică și de
apropierea de Palestina a ajuns la est de Eufrat încă în 616 î. Hr. Sesizând că păstrarea
Assyriei ca stat tampon ar fi fost benefică Egiptului, faraonul Psametik I a ales să ia partea
acestui stat împotriva Babylonului. Era însă prea târziu, Assyria nu a mai putut fi salvată.
În primii ani după dispariția regatului asirian statele care controlează Orientul
Apropiat sunt în sud: Babylonul și Egiptul granița fiind aproximativ pe Eufratul superior, iar
în nord Media și Lydia, cu granița pe cursul râului Halys. Atât Media, cât și Babylonul, nu
erau mulțumite cu ceea ce obținuseră până în anul 608 și au încercat să extindă granițele lor
către vest pentru a îngloba toate posesiunile și vasalii asirieni. Babylonul a învins în 605 la
Carchemish pe egipteni și a ocupat toată Siria și Palestina în urma retragerii acestora. Egiptul
nu a putut fi ocupat, nici în 588, nici în 568, iar unii vasali au fost supuși cu greutate: Iuda în
586 și Tyr, în urma unui asediu care a durat din 585 până în 572. Media a fost mai puțin
norocoasă, în urma eclipsei de soare din timpul bătăliei cu Lydia din 585 încheindu-se o
alianță care nu a mai fost încălcată. În ciuda unor tendințe ulterioare de a redesena harta
politică, circa o jumătate de secol sistemul a fost caracterizat de o surprinzătoare stabilitate.
Aceasta a fost distrusă de ascensiunea unei puteri secundare de la marginea
sistemului, triburile persane. Încă în anul 596 un rege persan a organizat o campanie în
Babylonia, dar s-a retras înainte de a se confrunta cu armatele dușmane. Victoria lui Cyrus al
II-lea asupra Mediei în 549 a reprezentat începutul cuceririi întregului sistem oriental și,
probabil al unui alt sistem ce exista în regiunea iraniană. În 547 a fost cucerită Lydia, iar în
539 Babylonul. Succesorul lui Cyrus, Cambyses al II-lea a cucerit Egiptul în 525, desăvârșind
opera tatălui său.
13.3. Diplomația
Puținele informații pe care le găsim în izvoarele narative sugerează că diplomația a
evoluat, în linii mari, pe aceleași coordonate stabilite în cadrul sistemelor anterioare.
Mesagerii sunt menționați în repetate rânduri, ca și darurile pe care le poartă. Alianțele mai
importante sunt însoțite de încheierea unor căsătorii diplomatice, ca cele dintre Babylon și

57
Media sau Lydia și Media. Mai exotică este afirmația lui Herodot cu privire la faptul că
alianța dintre ultimele două puteri a fost consfințită prin sugerea sângelui partenerului de
jurământ. Din păcate conținutul acestor alianțe poate fi doar bănuit ca fiind unul militar. Așa
este și cazul alianței dintre Iuda, Edom, Moab, Amon, Tyr și Sidon împotriva Babylonului,
alianță despre care cartea lui Ieremia spune că s-a perfectat prin delegați la Ierusalim.
13.4. Războiul
Statele acestui sistem prezentau diferențe majore în ceea ce privește organizarea
militară. În Babylon au fost păstrate multe dintre tradițiile militare asiriene, introduse de
aceștia în Mesopotamia sudică. De exemplu, armata era compusă din infanterie, cavalerie și
care, din care se pare că mai importantă era cavaleria. Nucleul acesteia era compus din garda
regală, căreia i se adăuga restul armatei. Lydia pare să se fi bazat de asemenea pe cavalerie,
înarmată cu sulițe și folosind cuirase după model grecesc. Desigur însă că nici unul din statele
timpului nu se putea compara cu cavaleria medă, care era componenta covârșitoare a armatei.
Abilitățile de a trage cu arcul din alergare, chiar în retragere, făceau din mezi adversari foarte
periculoși. Egiptenii, fiind depășiți în privința inovațiilor militare au strâns colaborarea cu
grecii și fenicienii. Psametik I a angajat mercenari greci pentru a se putea opune cu succes
asirienilor. Această practică a fost aplicată și de ceilalți regi ai dinastiei saite, mercenarii fiind
așezați în localități speciale. Garda regală formată din egipteni care făceau serviciul militar de
un an prin rotație număra 2000 de soldați. Remarcabile sunt și preocupările legate de
navigație ale lui Necho II, care a îmbunătățit flota, din motive militare și comerciale, cu ajutor
grecesc.
13.5. Comerțul
Atât de important este rolul pe care îl au fenicienii, grecii și arabii în comerțul
mediteranean încât expertiza lor este căutată și în străinătate. Prin mercenari, dar și negustori,
grecii reușesc să pătrundă în Egipt, unde li se permite să se așeze la Naukratis și în portul
Heracleion, de unde influențează comerțul acestui stat. Fenicienii sunt angajați de faraonul
Necho II pentru a face înconjurul Africii, după ce renunțase la ideea de a lega Marea Roșie de
Nil printr-un canal. State importante ca Babylonul angajau fenicieni, arabi sau iranieni pentru
a se ocupa de problemele financiare și comerciale ale statului. Multe din afaceri sunt în mâna
particularilor babylonieni organizați în așa zisele „case”.
Principalele rute legau de la sud la nord Peninsula Arabică și Egiptul de zona siro-
palestiniană și de Anatolia, iar de la vest la est țărmul egeean prin Anatolia și nordul
Mesopotamiei de Iran. Deși Mesopotamia se confruntă cu problema colmatării Golfului
Persic, ceea ce are ca urmare creșterea porturilor din Iran în defavoarea celor mesopotamiene,
Babylonul nu este ocolit de negustori, deoarece reprezintă o piață de desfacere foarte
importantă.
13.6. Bibliografie
Dawson, Doyne, The first armies, London, 2001.
Kelle Brad E., Ancient Israel at War 853-586 BC, Osprey Publishing, 2007.
Liverani Mario, The Ancient Near East. History, Society and Economy, Routledge,
2014.
Stilman Nigel, Tallis Nigel, Armies of the Ancient Near East 3,000 BC to 539 BC,
Wargames Research Group Publication, 1984.
The Oxford History of Ancient Egypt, (edited by Ian Shaw), Oxford University Press,
2000.

58
 14. Sistemul Orientului Apropiat 525 - 306 î. Hr.

14.1. Izvoare
Un număr foarte mic dintre documentele orientale poate fi folosit pentru
reconstituirea relaţiilor internaţionale ale secolelor V-IV î. Hr. Cele mai multe dintre
documentele cancelariilor persane nu au supravieţuit timpului, probabil pentru că au fost
redactate pe pergament. Inscripţiile redactate pe suporturi mai rezistente: piatră sau lut nu au
decât rar un caracter oficial şi de aceea nu se referă la evenimentele importante ale timpului.
O excepţie demnă de menţionat este aceea a inscripţiei lui Darius I de la Behistun, în care
regele persan povesteşte conflictele în urma cărora a devenit rege şi restaurator al Imperiului.
Faptul că documentele persane nu au supravieţuit până la noi este compensat de
creşterea în volum şi calitate a istoriografiei greceşti. Urmând activităţii logografilor, opera lui
Herodot rămâne o piatră de hotar în evoluţia istoriografiei antice. Deşi lucrarea sa, numită
“Istorii”, conţine, alături de informaţiile istorice, şi elemente de geografie şi etnografie, ea
reprezintă cea mai bună sursă de documentare pentru relaţiile internaţionale de la sfârșitul
secolului al VI-lea și începutul sec. al V-lea. Pentru secolul al IV-lea surse importante de
documentare sunt lucrările lui Xenofon: "Helenicele" şi "Anabasis".
Numeroase lucrări s-au scris în antichitate despre Alexandru Macedon. Cele mai
multe dintre ele nu au ajuns până la noi. De fapt nu avem la dispoziţie pentru a reconstitui
evenimentele care au condus la cucerirea Imperiului persan decât izvoare mai târzii, din epocă
romană. Cea mai cunoscută şi mai pragmatică naraţiune este acea a lui Arrianus, intitulată
“Anabasis”, dar ne-au parvenit şi biografia dedicată de Plutarh lui Alexandru sau lucrarea lui
Quintus Curtius Rufus, “Istoria lui Alexandru cel Mare”.
O lucrare cu caracter enciclopedic, din nefericire păstrată parţial, care acoperă prin
furnizarea de informaţii preţioase şi epoca secolelor VI-IV este "Biblioteca istorică" a lui
Diodor din Sicilia.
14.2. Istoria
În perioada 549-525 î. Hr. perșii cuceresc în întregime sistemul de state al Orientului
Apropiat. Nu credem că această stare de fapt poate fi privită ca o evoluție normală către
monopolaritate, pentru simplul fapt că Persia nu era un membru al acestuia, ci un vasal al
Mediei. Mai degrabă, trebuie să considerăm cucerirea persană ca pe o întrerupere a evoluției
sistemului de către un stat de la periferia acestuia. În ciuda unor puternice tendințe de
destrămare a statului persan, Darius reușește să se impună ca rege și să restaureze integritatea
statului. Tendințele expansioniste nu se mai manifestă în interiorul sistemului, ci în afara lui,
împotriva triburilor care trăiesc la periferie, dar și în direcția sistemelor cu care se
învecinează, cel grecesc și cel indian.
Conflictele cu grecii au la origine polisurile vest asiatice, care fac parte din ambele
sisteme, după ce sunt forțate de Darius să plătească tribut. Cum perșii nu au reușit să ocupe
întregul sistem grecesc în urma războaielor medice, cele două lumi nu s-au contopit. În fapt, o
serie de polisuri, ca cele din Asia Mică, Atena sau Sparta fac parte din ambele sisteme.
Această lungă perioadă conflictuală intermitentă între state din cele două sisteme se
încheie abia odată cu ascensiunea Macedoniei, un stat de la periferia sistemului grecesc. După
ce acesta cade sub lovitura dată de Filip al II-lea la Cheronea, Macedonia arată că ambițiile
sale nu se opresc la un singur sistem de state. De fapt, incapacitatea perșilor de a ocupa Elada
le-a arătat macedonenilor că sistemul grecesc îl poate integra pe cel oriental. Între anii 334 și
326 Alexandru, fiul lui Filip a reușit ceea ce părea imposibil și anume cucerirea sistemului
oriental, respectiv a Imperiului persan și contopirea celor două sisteme. Spre deosebire de alte
imperii, acesta nu i-a supraviețuit prea mult lui Alexandru. După ani de lupte pentru
conducerea sa, generalii lui Alexandu s-au intitulat din 306 regi în provinciile pe care le
controlau declanșând procesul de constituire a unui nou sistem.

59
 14.3. Diplomaţia
Purtarea unei discuții despre diplomație în cadrul unui sistem dominat de un stat ca
Imperiul persan pare dificilă, dar nu este imposibilă. Acest instrument a fost folosit de persani
în relația cu populațiile barbare, cu Atena și Sparta și, în ultimele sale zile, cu Macedonia.
Celebra poveste a mesagerilor persani uciși de atenieni și spartani este extrem de elocventă
prin faptul că arată că legea inviolabilității mesagerilor era considerată universală. Poate că
grecii au considerat că ea nu trebuie respectată atunci când este vorba despre un agresor din
afara sistemului.
Un alt caz interesant este cel povestit tot de Herodot cu privire la comunicarea
simbolică, la fel ca în cazul statelor grecești, cu sciții și dificultatea de a înțelege semnificația
informațiilor schimbate prin mesageri.
Cele câteva tratate cunoscute sunt cele încheiate de Persia cu Sparta. Remarcăm
faptul că satrapul Sardesului încheie alianța în numele Imperiului și că formal textele sunt
construite după model grecesc.
Nu în ultimul rând am dori să menționăm schimbul de scrisori dintre Alexandru și
Darius al III-lea, reprodus de către Arrianus, care arată că și acest mod de comunicare era
foosit între statele epocii.
14.4. Războiul
Inițial armata persană era alcătuită din bărbați între 24 și 50 de ani, recrutați din
rândurile populației. Însă, chiar din timpul lui Cyrus, mercenariatul a suplimentat nevoile
efortului de război. Cea mai inovatoare caracteristică a armatei persane este aceea a utilizării
uniformelor. Avantajele conferite de această noutate este recunoașterea pe câmpul de luptă a
soldaților proprii, dar mai ales a celor mai curajoși. Aceste uniforme erau oferite de către
guvernatorii de provincii, dar nu este clar dacă tuturor soldaților sau numai unora mai
valoroși, urmând ca ceilalți să se echipeze singuri. La începutul imperiului persanii purtau
robă, dar destul de repede au adoptat îmbrăcămintea medă, formată din tunică și pantaloni,
mai comodă pentru cavalerie.
Organizarea urma în principiu criteriul zecimal, unitățile fiind de 10, 100, 1000
(regiment) și 10.000 (divizie) de oameni. Dintre divizii, cea mai celebră a fost aceea a
„Nemuritorilor”, care constituiau garda regelui. Numele are la origine legenda că numărul nu
scădea niciodată sub zece mii. În afară de aceștia, unitatea cea mai valoroasă a armatei
persane era alcătuită din o mie de purtători de sulițe, recrutați din rândul nobilimii persane.
Probabil că diferitele regimente ale nemuritorilor erau diferențiate prin culoarea uniformelor.
Unitatea de bază a infanteriei era alcătuită dintr-un purtător de suliță cu scut mare, rectangular
și un arcaș, protejat de cel de dinainte. Cu timpul și arcașii au fost înzestrați cu scuturi pentru
a se apăra dacă linia purtătorilor de suliță era depășită.
Exista, foarte probabil, și o divizie de cavalerie de elită. Cavaleriștii erau înarmați cu
suliță și scut circular. Unele unități erau prevăzute cu coifuri, armuri și șei prevăzute cu
armuri pentru picioare. Cu timpul aceștia au evoluat către cavaleria catafractă, acoperită cu
armură în întregime. Cavaleria era recrutată din rândul nobilimii și cel puțin o parte dintre ei
primeau titlul de „rude ale regelui”, un titlu onorific.
Persanii foloseau uneori și care, pentru a rupe liniile dușmane de infanteriști. Acestea
erau prevăzute cu coase prinse de butucii roților și altele sub coș. Introducerea acestora a
intervenit după confruntările cu hopliții greci și originea lor ar putea fi undeva în estul
Imperiului.
Flota s-a dezvoltat cu dificultate, având în vedere lipsa de experiență a persanilor,
suplimentată de experiența unor popoare supuse, ca fenicienii, egiptenii sau grecii.
14.5. Comerţul
Darius a influențat în mod decisiv comerțul oriental, prin introducerea câtorva măsuri
fundamentale. Unele dintre ele privesc infrastructura. După model asirian rețeaua de drumuri

60
regale a fost extinsă și consolidată prin construirea de turnuri de pază, poduri fixe sau de tip
ponton, stații de poștă. I-a fost adăugat un sistem poștal în adevăratul sens al cuvântului. Cele
mai importante sectoare legau Sardes de Susa, Susa de Persepolis, Babylon de Ecbatana,
Arabia de Syria, Ecbatana de Bactria etc.
Preocupările sale s-au legat și de posibilitățile, mai puțin cunoscute, de a lega
provinciile imperiului pe cale maritimă și fluvială. Se remarcă expediția efectuată de Scylax
din Caryanda, un grec care la ordinul lui Darius a coborât pe Indus și apoi a navigat pe lângă
țărm până în Marea Roșie, demonstrând că Indusul, Tigrisul și Eufratul se varsă în același
ocean și că Peninsula Arabică poate fi ocolită.
Stabilindu-se aceste căi de comunicație, comerțul a fost încurajat prin introducerea,
la început, a unui sistem unic de măsuri și apoi prin introducerea daric-ului, o monedă unică
de aur și argint, toate acestea ușurând schimburile.
14.6. Bibliografie
Dawson, Doyne, The first armies, London, 2001.
Liverani Mario, The Ancient Near East. History, Society and Economy, Routledge,
2014.
Sekunda Nick, The Persian Army 560-330 BC, Osprey Publishing, 1992.

61
Cursul 11
15. Sistemul vest – mediteranean 753-201 î. Hr.

15.1. Izvoare
Sistemul de state care a existat în regiunile din vestul Mediteranei în secolele VIII-III
î. Hr. ne este cunoscut preponderent din izvoarele scrise romane și grecești. Celelalte popoare
care au cunoscut statalitatea și au participat ca actori activi în acest sistem, trebuie să fi produs
și ele izvoare importante cu privire la relațiile interstatale. Din păcate, dispariția de pe scena
politică a acestor state a făcut ca punctul lor de vedere să nu ne mai fie astăzi la îndemână.
Distrugerea de către romani a Cartaginei, a orașelor etrusce și a celor grecești, jefuirea Romei
de către celți, perisabilitatea suporturilor pe care se scria în Europa occidentală în antichitate,
întreruperea continuității politice au fost factorii care au condus la pierderea ireparabilă a
acestor surse. Din păcate, nici izvoarele care ne-au parvenit nu sunt contemporane
evenimentelor, ci au fost scrise după ce sistemului internațional vest-mediteranean s-a
destrămat.
Cele mai importante lucrări cu privire la evenimentele care au avut loc în cadrul
sistemului mediteraneean occidental sunt operele redactate de Polybios - Istorii și Titus Livius
– De la fundarea Romei. Lor li se adaugă și alte texte narative de importanță mai mică, cum ar
fi Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică sau Plutarh – Vieți paralele, care contribuie uneori
la elucidarea unor aspecte mai puțin clare ale relațiilor dintre statele mediteraneene din
mileniul I î. Hr. Nu putem neglija nici materialele epigrafice, mai ales romane, care aduc și
ele lămuriri asupra unor probleme ale relațiilor dintre statele aparținând acestui sistem.
15.2. Istoria
Regiunile înconjurătoare bazinului occidental al Mediteranei erau locuite în sec.
VIII-III î. Hr. de popoare de origini diferite și cu o organizare politică diferită. Unele locuiau
în cadrul unor cetăți: state de mici dimensiuni constituite în jurul unor centre urbane, la rândul
lor organizate în confederații pe criterii etnice, dar existau și regiuni locuite de popoare fără
viață statală și urbană.
În regiunea Latiumului, din centrul peninsulei se aflau cele circa treizeci de cetăți
latine, care alcătuiau o confederație, cu rol mai degrabă religios. Deși se întruneau anual,
pentru a aduce ofrande zeilor, aceste state nu alcătuiau decât în mod excepțional coaliții
militare. Situația era similară în ceea ce privește cele douăsprezece cetăți etrusce din Toscana
de astăzi, care se întâlneau anual la altarul zeului Vultumna din apropiere de Volsinii, dar care
cooperau politic și militar numai dacă interesele individuale coincideau. O situație puțin
diferită este oferită de liga samnită care era constituită din comunități preponderent tribale,
dar care era condusă în cazul războaielor cu alte popoare de un general care se bucura de o
mare autoritate. Sudul Peninsulei Italice și răsăritul Siciliei au fost colonizate începând cu
jumătatea sec. al VIII-lea de greci, cetățile acestora fiind cu totul independente. Un alt grup
etnic era acela al statelor feniciene (punice) care au fost întemeiate în nordul Africii, pe țărmul
iberic sau pe insulele mediteraneene începând din sec. al XI-lea î. Hr.
Aceste entități politice, la început numeroase, au manifestat un comportament
diplomatic primitiv în care conflictele au fost rar rezolvate în mod pașnic. Agresivitatea
sistemului și primitivismul său a făcut ca în urma unor conflicte repetate unele state să
subordoneze altele, astfel încât numărul forțelor implicate să scadă treptat. Rivalitatea din
lumea etruscă și presiunile externe au făcut ca puterea și influența acestora să scadă treptat.
Astfel, elementele etrusce au fost înlocuite în valea Padului de cele celtice într-un
interval cronologic relativ larg, cuprins între anii 500 și 350 î. Hr. În cursul sec. al V-lea
etruscii au pierdut și posesiunile de la sud de Tibru, cele din Campania în favoarea samniților
și Roma, în favoarea elementelor latine. Mai mult Roma a ocupat treptat, ca rezultat al unor

62
conflicte cu orașele etrusce, întreaga Etrurie, dar a avut nevoie de o perioadă lungă de timp,
ultimul conflict datând din 241 î. Hr.
Samniții, pe de altă parte, s-au extins din 550 către 400, din zona Apeninilor, către
Latium (NV), Campania (V), Apulia (SE) sau Calabria (SV). Astfel, au intrat în conflict,
printre altele, și cu statul roman. În urma a trei războaie desfășurate între 343 și 290, samniții
au fost înfrânți și teritoriul lor ocupat de statul roman. Aceste conflicte au adus Roma în
proximitatea orașelor grecești, dintre care Tarentum a fost cel care s-a opus cu cel mai mare
succes politicii agresive romane. Războiul dintre anii 280-275, în care a fost implicat și regele
Phyrrus al Epirului a însemnat cucerirea de către Roma a ultimului avanpost din Italia, dacă
nu luăm în considerare Valea Padului.
Dintre statele punice, Cartagina, deși întemeiată mai târziu, a reușit până la jumătatea
secolului al VI-lea să devină hegemonul statelor feniciene din Mediterana occidentală. Apoi, a
început o ofensivă navală, comercială și militară împotriva grecilor pentru controlul
comerțului din aceste regiuni. Abia după anul 500 Cartagina a intrat într-un conflict
îndelungat cu grecii pentru controlul asupra Siciliei, conflict care a durat până la războaiele
punice, fără ca vreuna din părți să controleze insula în întregime. În secolul al IV-lea
Cartagina controlează tot mai strâns regiunile de țărm ale Africii, Iberiei, Sardinia, Corsica,
jumătatea vestică a Siciliei, transformând hegemonia într-un adevărat Imperiu.
La jumătatea secolului al treilea Mediterana occidentală era dominată de două puteri
militare aflate în evidentă rivalitate: Roma și Cartagina. Au fost necesari șaizeci de ani și două
războaie sângeroase ca acest conflict să fie tranșat în favoarea romanilor. După anul 201,
sistemul de state din partea occidentală a Mării Mediterane este în întregime cucerit de
republica romană.
15.3. Diplomația
15.3.1. Comunicarea între state
Ca și în privința altor subiecte subscrise relațiilor dintre statele din bazinul occidental
al Mediteranei, majoritatea informațiilor cu privire la mileniul I î. Hr. provin din practica
romană.
Delegațiilor străine care ajungeau la Roma li se asigura posibilitatea de a-și prezenta
mesajul, deoarece mentalitatea romană considera că decizia de a nu audia o delegaţie străină
reprezenta o încălcare flagrantă a dreptului popoarelor (ius gentium). Dacă, în egală măsură, o
delegație romană nu era audiată, acest gest putea duce cu uşurinţă la război.
Atunci când reprezentanții altui stat ajungeau la Roma ei trebuiau să-şi prezinte
documentele în faţa unui quaestor urbanus şi apoi a unui praetor peregrinus. Aceşti oficiali
verificau autenticitatea acreditării şi stabileau relaţia republicii romane cu statul respectiv.
Dacă documentele erau considerate false, delegaţia trebuia să părăsească teritoriul roman.
Dacă nu, mesagerii erau audiaţi de către senat, iar dacă reprezentau un stat prieten erau cazaţi
într-o casă specială, participau la banchete şi li se ofereau daruri. Atunci când mesagerii erau
bănuiţi de spionaj, libertatea de mişcare le era drastic îngrădită, pentru a le limita posibilităţile
de a se informa în detrimentul statului gazdă.
Conform documentelor, la Roma exista o instituție asemănătoare Proxeniei grecești,
numită recuperatores. Aceşti cetățeni romani funcţionau ca reprezentanţi ai altor state sau
popoare. Ei trebuiau să se asigure că drepturile acestora, stabilite prin tratate, nu erau încălcate
şi, în asemenea cazuri, să-i reprezinte în faţa senatului sau a unor autorităţi judecătoreşti.
15.3.2. Tratate
Diversitatea populațiilor care au locuit bazinul occidental al Mediteranei în mileniul I
î. Hr. și-a pus amprenta și asupra tratatelor încheiate de către acestea. Astfel, în redactarea lor
s-au întâlnit tradiții orientale foarte vechi, vehiculate de cartaginezi, tradiții grecești, la care se
adaugă o serie de inovații latine.

63
 Astfel, tradiția romană conferea numai Senatului și reprezentanților acestuia puterea
de a angaja încheierea unui tratat. Cartaginezii și probabil și alte popoare acordau și
comandanților militari această autoritate, considerând că ei reprezintă poporul înarmat.
Ca și în alte sisteme de state, și în occidentul mediteraneean au fost folosite mai
multe tipuri de tratate pentru a reglementa relațiile dintre partenerii internaționali. Cele mai
simple forme de interacțiune sunt asemănătoare philiei grecești și se numeau amicitia în
termeni romani. Două state declarau renunțarea la război în relațiile bilaterale, dar acest gest
nu era în mod obligatoriu secondat de încheierea unui tratat.
Tratatele propriu-zise puteau fi de egalitate sau inegalitate. Termenul roman era acela
de foedus. Printre puținele tratate de egalitate romane se află cele încheiate cu Cartagina în
anii 509, 306 și 279 î. Hr., înțelegeri care reflectă statutul de amicitia dintre cele două state.
De fapt, primele două nici nu prezintă prevederi militare, ci economice și politice.
Tratatele de inegalitate erau înțelegeri cu caracter militar ofensiv. Deosebirea față de
amicitia era aceea că un tratat nu putea fi anulat de către una dintre părți, decât în condițiile în
care partenerul încălca vreuna dintre prevederi.
În practica romană, procedura încheierii unui tratat urma următoarele etape.
Comandantul armatei romane implicat într-un conflict militar era în măsură să accepte din
partea armatei adverse, învinsă sau aproape învinsă, un armistiţiu (sponsio), în anumite
condiţii şi pentru o perioadă de timp limitată, pentru a se negocia încheierea păcii. Solicitarea
cu privire la pace era adresată senatului şi apoi uneia dintre adunările populare, pentru a fi
votată. Dacă încheierea păcii era ratificată, urmau negocierile pentru încheierea tratatului.
Senatul numea de obicei o comisie alcătuită din zece persoane care trebuiau să-l secundeze pe
comandantul militar în negocierea textului, dar sunt cunoscute destule situaţii în care
comandantul militar a negociat singur cu duşmanii Romei.
Textul tratatului, odată finalizat, făcea şi el obiectul unei ratificări. Aceasta
presupunea o ceremonie prezidată de Colegiul feţialilor, dacă evenimentul avea loc la Roma
sau membri desemnaţi ai acestuia, dacă se desfăşura în străinătate. Fețialii erau o categorie
specială de preoți, cu atribuții în domeniul relațiilor internaționale. Când se deplasau în
străinătate, feţialii erau conduşi de un pater patratus şi purtau cu ei simboluri ale
inviolabilităţii: o nuia, pământ de pe Capitoliu şi ierburi sacre. Ritualul cuprindea sacrificarea
unui animal şi prestarea unui jurământ de către ambele părţi. După aceste manifestări, feţialii
duceau textul Senatului şi adunărilor poporului pentru o ultimă ratificare.
Această procedură complicată de încheiere a tratatelor, de multe ori necunoscută
străinilor, a condus în repetate rânduri la confuzii, poate unele voite, în ceea ce priveşte
respectarea înţelegerilor. Cazurile cele mai cunoscute sunt cele ale tratatelor încheiate după
războiul samnit din 321 î. Hr. şi primul război punic, tratate neratificate de senatul roman
(ultimul modificat). Aceste tratate nu au fost respectate de romani, stârnind mânia
adversarilor, deoarece între timp, condiţiile în care acestea au fost încheiate se modificaseră.
15. 4. Războiul
15.4.1. Ideologia războiului
Mentalitatea romană cerea ca războiul să nu fie iniţiat decât după ce era declarat în
mod oficial şi doar dacă exista o cauză dreaptă de partea republicii: nerespectarea unui tratat,
maltratarea unui ambasador, răzbunarea unei agresiuni împotriva ei sau a unui aliat, etc.
Numai implicarea într-un asemenea război, credeau romanii, aducea o victorie sigură asupra
duşmanilor.
Procedura romană ne-a fost transmisă de Titus Livius, dar trebuie avut în vedere
caracterul arhaic şi formalismul ei exagerat, care probabil că s-au modificat până la sfârşitul
epocii clasice. Toate etapele declarării războiului de către Roma erau duse la îndeplinire de
reprezentanţii Colegiului feţialilor şi în special de conducătorul desemnat pentru o anumită
misiune, pater patratus. Atunci când statul roman se considera afectat de un act al unui stat

64
străin, primul gest era acela de a solicita reparaţii. Pater patratus rostea o cerere formală ce
cuprindea revendicările romane, la trecerea frontierei, la întâlnirea cu primul cetăţean al
statului duşman, la poarta capitalei duşmane şi în faţa oficialităţilor, dacă acestea îl primeau.
După această solicitare, el se retrăgea la Roma şi aştepta răspunsul 33 de zile. Dacă în acest
interval nu se dădea satisfacţie solicitărilor romane sau nu se răspundea, feţialul se ducea la
graniţă şi declara că romanii sunt îndreptăţiţi să hotărască soarta acelui stat în conformitate cu
nedreptatea săvârşită. Senatul roman stabilea dacă trebuie să declare război sau nu şi dacă se
ajungea la aceasta, pater patratus mergea din nou la graniţă şi anunţa hotărârea senatului. În
plus, în mod simbolic, în teritoriul inamic era aruncată o suliţă cu vârf de fier sau arsă în foc,
dar neapărat înmuiată în sânge.
15.4.2. Structura, armamentul, tactica
Economiile diferite ale statelor implicate în relațiile internaționale din mileniul I î.
Hr. din Mediterana occidentală au determinat constituirea unor armate diferite din punct de
vedere al statutului social al soldaților. Cetățenii erau partea cea mai importantă a armatei
romane, fiind secondați, odată cu extinderea republicii în Peninsula Italică, de trupe aliate. În
cazul Cartaginei, cetățenii erau preponderent angajați în flotă, în felul acesta fiind exploatată
experiența în navigație a celor mai mulți dintre ei. Câteva sute de cartaginezi formau o unitate
de infanterie de elită numită Detașamentul Sacru, o importantă pepinieră de ofițeri.
Majoritatea soldaților care alcătuiau infanteria și cavaleria erau mercenari, recrutați din
regiunile aflate sub control cartaginez.
Infanteria cea mai bine organizată din vestul Mediteranei era cea romană. Până în
secolul al patrulea aceasta era asemănătoare cu armatele grecești de hopliți, dar, în cursul
conflictelor cu galii și mai ales cu samniții aceasta s-a modificat definitiv. Legiunile au
devenit mult mai mobile și mai flexibile, soldații fiind organizați în compartimente cu o mai
mare autonomie. Astfel, cei circa 4 000 -5 000 de soldați erau organizați în zece cohorte, 30
de manipuli, și 60 de centurii, din care făceau parte trei rânduri de infanteriști de vârste
diferite: hastati (120 soldați), principes (120 de soldați) și triarii (60 de soldați), un grup
pentru recunoaștere și spionaj: velites (120 de soldați) și un escadron de cavalerie (30 de
călăreți). Aceste subunități erau dispuse în front sub forma unei table de șah, pentru a avea
destul spațiu de manevră. Fiecare soldat avea sabie și scut de dimensiuni și forme diferite.
Hastati aveau câte două lănci ce erau aruncate, în timp ce principes și triarii erau înarmați cu
sulițe. Manipulii erau conduși de către doi centurioni, cohortele de către tribuni, legiunea de
către un legat de rang senatorial, iar armata de către un consul. Putem observa cu ușurință
rolul redus al cavaleriei romane și faptul că nu alcătuiește unități separate.
Infanteria cartagineză, pe de altă parte, era compusă, în afară de Detașamentul Sacru,
despre care am vorbit mai sus dintr-o mare diversitate de corpuri, care aduceau pe câmpul de
luptă tradiții militare foarte diferite. Insulele Baleare erau regiunea din care erau recrutate
trupe de prăștiași. Ceilalți infanteriști proveneau din Peninsula Iberică sau din regiunea
tunisiană. Spre deosebire de romani, Tarentul și Cartagina se puteau baza pe unități de
cavalerie de mare valoare. Cei mai buni călăreți din epocă erau cei numizi, care puteau
controla caii fără șa, scări sau harnașament. Călăreții erau în general ușor înarmați și fără
armură de protecție.
Ultimul aspect legat de armatele de uscat este acela al utilizării elefanților.
Cartaginezii au folosit inițial elefanții nord africani pentru a rupe rândurile infanteriei
dușmane și a speria caii, dar în urma confruntărilor din Sicilia cu Phyrrus au observat că
aceștia se temeau de elefanții indieni, folosiți de regatele elenistice, și se pare că a procurat
alții din Egipt. Aceste animale se dovedeau la fel de primejdioase și pentru armatele care îi
foloseau, ca și pentru dușmani dacă se speriau și nu mai ascultau comenzile, astfel încât
utilizarea lor era riscantă.

65
 Un aspect important al conflictelor militare ale regiunilor mediteraneene a fost
utilizarea flotelor și bătăliile navale. Cartaginezii s-au dovedit experți în acest domeniu
dezvoltând corăbii de mari dimensiuni și mare manevrabilitate. O parte a flotei cartagineze
era alcătuită din vase de transport, folosite în timp de pace pentru transportul mărfurilor, și
care puteau fi convertite ușor în vase pentru transportul soldaților. Vasele de război din
secolele VI-IV erau triremele cu trei rânduri de vâsle, manevrate fiecare de un singur vâslaș.
Din secolul al IV-lea triremele cartagineze aveau 4 vâslași la o vâslă, iar pentaconterele
(quinqremele) câte cinci, ceea ce creștea mult viteza și manevrabilitatea. Corăbiile erau relativ
înguste și lungi, 6 /40 de metri și aveau câte 30 de rânduri de vâsle adică un număr de 240
respectiv 300 de vâslași. vasele aveau și două pânze, care însă nu erau folosite în timpul
manevrelor militare. Unitatea de manevră era formată din 12 corăbii. Principala tactică era
aceea de a se apropia de flota dușmană în linie și a ataca vasele dușmane din lateral sau din
spate prin învăluire sau infiltrare. Vasele mai mici erau folosite numai pentru misiuni speciale.
Roma nu a avut nevoie de o flotă până la inițierea conflictelor cu cartaginezii. Chiar
și atunci, la începutul primului război, a încercat să folosescă corăbiile statelor grecești aliate,
dar acestea s-au dovedit depășite. Astfel s-a ajuns la situația în care romanii au ales să copieze
vasele cartagineze, folosind un exemplar eșuat. Însă a fost mult mai greu să recupereze
handicapul experienței. În cele din urmă, către sfârșitul războiului, vasele romane au fost
dotate cu punte și cârlig de abordaj, care creau un pod pe care legionarii romani puteau trece
pe vasul dușman.
15. 5. Comerțul
15. 6. Bibliografie
Bagnall Nigel, The Punic Wars (264-146 BC), Osprey Publishing, 2002.
Bederman, David J., International Law in Antiquity, Cambridge University Press,
2004.
Eckstein, Arthur M., Mediterranean Anarchy, Interstate War, and the Rise of Rome,
University of California Press, 2006.
Fields, Nic, The Roman Army of the Punic Wars 264-146 BC, Osprey Publishing
Ltd., 2007.
Sekunda Nicholas, Early Roman Armies, Osprey Publishing Ltd., 1995.
Wise Terence, Armies of the Carthaginian Wars (256-146 BC), Osprey Publishing
Ltd., 1982.
The Cambridge Economic History of the Greco-Roman World, Cambridge
University Press, 2008.
The Cambridge History of Greek and Roman Warfare, Cambridge University Press,
2007.

66
Cursul 12

16. Sistemul euroasiatic 306 - 31 î. Hr.

16.1. Izvoare
O categorie importantă de informaţii cu privire la acest interval cronologic se
regăseşte în lucrări din epoca elenistică. Cea mai importantă lucrare a acestei epoci este
"Istorii" a lui Polibyos din Megalopolis, care tratează complicatele probleme ale lumii
mediteraneene în secolele coexistenţei statului roman cu cele elenistice. Alţi reprezentanţi de
valoare ai istoriografiei elenistice sau grecești din epocă romană sunt Dyonisios din
Halicarnas („Antichităţi romane”), Diodor din Sicilia („Biblioteca istorică”), Appianus din
Alexandria („Istoria romană/Războaiele civile”), Plutarh („Vieţi paralele”), Strabon
(„Geografia”) etc.
Deşi s-a afirmat mai târziu, sub influenţa celei greceşti, şi istoriografia romană
contribuie la desluşirea raporturilor internaţionale din secolele IV - I î. Hr. Amintim aici pe
Sallustius sau Caesar, dintre istoricii latini republicani a căror opere nu s-au pierdut. Dar de
cea mai mare importanţă pentru evoluţia relaţiilor internaţionale, privită din perspectivă
romană este voluminoasa lucrare a lui Titus Livius, intitulată „Ab urbe condita”. Numeroşi
alţi istorici romani din perioada imperială, folosind surse care astăzi nu ne mai sunt
disponibile au redactat lucrări de mare întindere dedicate istoriei statului roman făcând
referire şi la epoca republicană. Una dintre ele este lucrarea „Istoria romană” scrisă de Dio
Cassius în secolele II-III d. Hr. Un caz aparte este acela al scriitorului iudeu Josephus Flavius
care scrie în epoca Principatului o serie de lucrări în limba latină, dintre care epoca elenistică
este tratată în „Antichități iudaice”.
Pentru viaţa şi activitatea lui Caesar şi Octavian putem aminti şi o lucrare dedicată
primilor doisprezece Caesari, chiar dacă priveşte în mică măsură problemele legate de relaţiile
internaţionale. Este vorba despre „Vieţile celor doisprezece cesari”, scrisă de Suetonius.
Cu privire la viaţa lui Octavian avem la dispoziție şi un izvor epigrafic de importanţă
majoră: „Res Gestae Divi Augusti” (Faptele Divinului Augustus). Textul a fost expus în mai
multe locaţii ale Imperiului, dintre care cea mai completă copie se află inscripţionată în
limbile latină şi greacă pe pereţii templului lui Augustus din Ancyra (Ankara).
Alte informaţii relevante au putut fi recuperate din textele scrise pe papirusurile
descoperite în Egipt, provenind din epoca elenistică sau din inscripţiile romane împrăştiate pe
tot teritoriul republicii. Relevente pentru reconstituirea războiului sau comerţului din această
epocă sunt, ca şi în cazul altor intervale cronologice, descoperirile arheologice.
16.2. Istoria
Sistemul eurasiatic din perioada 306 - 31 î. Hr. a fost caracterizat de anarhie,
militarizare, multipolaritate și diplomație primitivă. Păstrarea multipolarității pentru o lungă
perioadă de timp și larga utilizare a războiului în detrimentul soluțiilor pașnice sunt trăsături
definitorii ale acestui sistem.
Originile sale se găsesc în criza care survine în Imperiul macedonean după moartea
lui Alexandru cel Mare din anul 323. În primii ani acesta a fost condus nominal de către fiul
lui Alexandru, Alexandru al IV-lea, și de către Filip Arrhidaios (Filip al III-lea), fratele vitreg
al lui Alexandru cel Mare, iar provinciile conduse de guvernatori numiți de Alexandru sau
apropiați ai acestuia din cadrul armatei. În 317 Filip este ucis la ordinul Olimpiei, mama lui
Alexandru cel Mare, iar în jurul anului 310 este asasinat și Alexandru al IV-lea, împreună cu
mama sa Roxana. În acest fel dinastia Argeazilor a fost eliminată și oricare din familiile
nobiliare macedonene putea emite pretenții la tron.
Antigonos și fiul său Demetrios se declară regi în Asia Mică în anul 306, fiind urmați
în 305 de Kassandros în Macedonia, Lysimachos în Tracia, Ptolemeu în Egipt și Seleucos în

67
Babylon. În acest fel se formează sistemul eurasiatic. Alte regate mai mici au fost Rodosul și
Epirul. Statele grecești se află sub hegemonie macedoneană, fiind organizate în Ligile etoliană
și aheeană. În răsărit, sistemul de state a fost completat de Imperiul Maurya, care a ocupat
posesiunile indiene ale lui Alexandru imediat după moartea acestuia.
După bătălia de la Ipsos din 301, Asia Mică a fost împărțită între Kassandros,
Lysimachos și Seleucos, ajungându-se la sistem cu doar cinci regate mai importante:
Macedonia, Tracia, Asia, Imperiul Maurya și Egiptul. Rivalitățile însă au continuat.
Macedonia a fost disputată de Pyrros, Lisimachos și Demetrios. După moartea lui Lisimachos
din 281, Macedonia revine fiului lui Demetrios, Antigonos Gonatas, iar posesiunile din Asia
Mică sunt peluate de Attalos, care întemeiază regatul Pergamului. Nordul Asiei Mici a fost
ocupat de regate de mai mici dimensiuni: Cappadocia, Bithynia, Pontus, Galatia, Armenia.
Încă de la jumătatea secolului al III-lea sistemul elenistic de state începe să fie
subminat de atacuri din afară. Parnii, un trib iranian atacă Imperiul seleucid și se așează în
Parția, punând bazele viitorului Imperiu part. Extinderea dominației lor către sud a condus la
separarea treptată a provinciilor răsăritene de Babylon. Ca urmare, guvernatorul Bactriei,
Sogdianei și Margianei s-a autointitulat rege și a întemeiat Regatul greco-bactrian, care s-a
extins către sud și s-a separat ulterior în mai multe regate greco-indiene.
În occident, sistemul este supus unor alte presiuni. Implicarea Macedoniei în al
doilea război punic de partea Cartaginei a oferit Romei posibilitatea de a se amesteca în
problemele sistemului elenistic. În cele două secole care urmat sistemul a fost atacat și cucerit
de Roma și Parția. Cele patru războaie macedonene (215-146 î. Hr.) au transformat regatul
elenistic al Macedoniei în provincie romană. Acestei reuşite îi urmează la scurtă vreme
ocuparea Greciei.
Un alt conflict al Romei se desfăşoară cu Regatul seleucid (192-188). Profitând de
disputele acestuia cu Pergamul şi Rodosul, state aliate, republica de pe Tibru a provocat un
război care a condus la creşterea influenţei sale în Asia Mică. În urma bătăliei de la Magnesia,
Pergamul devenea stăpân peste posesiunile seleucide din Anatolia. O reuşită de răsunet a
diplomaţiei romane a fost gestul ultimului rege al Pergamului de a lăsa moştenire statului
roman ţara sa. Propaganda romană dădea rezultate şi astfel Roma se implica din ce în ce mai
mult în viaţa regatelor elenistice. Transformarea regatului elenistic al Pergamului în provincia
Asia a deschis Romei noi perspective de extindere. Puterea romană a fost contestată de
Mithridates al VI-lea, regele Pontului, care a fost învins numai după trei războaie care s-au
desfășurat între 88 și 63 î. Hr. La sfârșitul acestora, ceea ce mai rămăsese din Imperiul
seleucid a devenit provincia romană Siria. Ultimul regat elenistic, Egiptul a fost ocupat de
Octavianus în anul 31 î. Hr., în urma bătăliei de la Actium.
Deși intervalul de timp în care sistemul de state elenistic a fost dezagregat de Roma
și Parția a fost de circa 200 de ani, mai îndelungat decât în alte cazuri, evenimentele respectă
tiparul de evoluție natural. Factori din afara sistemului au cauzat distrugerea lui și au condus
la crearea unui nou sistem format din Parția și Roma.
16.3. Diplomaţia
Diplomația elenistică este continuatoarea tradițiilor grecești în acest domeniu, având
în vedere faptul că Macedonia a preluat în bună măsură cultura greacă. Studierea izvoarelor
arată că utilizarea unor instrumente diplomatice a crescut semnificativ, cum este cazul
întâlnirilor între monarhi, a medierilor și a acordărilor reciproce de cetățenie. Totuși, aceste
instrumente au fost folosite mai degrabă pentru a întări aliații în vederea purtării războaielor și
nu pentru obținerea păcii. În condiții de criză, când relația dintre două state ajungea pe punctul
de a degenera în război, părțile folosesc mesagerii pentru a transmite informații, dar nu în
scopul negocierii unui compromis, ci pentru a solicita satisfacerea totală a unor cereri. În caz
contrar, amenințau cu războiul.

68
 Intrarea Romei în sistemul de state elenistic a produs o ciocnire între cele două
tradiții diplomatice. Statele sistemului foloseau frecvent ceea ce grecii numeau philia, relația
de prietenie dintre două entități politice. Aceasta a fost echivalată cu relația de tip amicitia din
tradiția romană. Această echivalare s-a dovedit greșită, în sensul că așteptările aliaților Romei
au fost înșelate. Romanii înțelegeau prin amicitia o relație de prietenie, bazată pe obligații
reciproce, dar nu în condiții de egalitate. Altfel spus, statele elenistice aliate Romei nu au fost
tratate ca egali ai acesteia, ci ca state care beneficiau de ajutor și protecție în condițiile în care
se conformau politicii romane. Un astfel de caz este acela al statelor grecești după al treilea
război macedonian
16.4. Războiul
16.4.1. Ideologia războiului
Societatea elenistică este una extrem de militarizată. Statele elenistice au apărut ca
rezultat al războiului și erau menținute prin mijloace militare. Regii elenistici sunt prezentați
prin diverse metode propagandistice ca soldați: prin intermediul efigiilor monetare, prin
titlurile pe care și le arogau, dar își și asumă acest rol, conducând armata în bătălii.
Controlul și taxele din noi teritorii, motivații strategice, dar și jaful erau destule
argumente pentru menținerea unui sistem în care războiul era principala activitate a
monarhului. Pe de altă parte trebuie amintită lipsa de legitimitate a acestor state, care au
apărut ca urmare a uzurpării puterii macedonene după moartea lui Alexandru și nevoia
continuă de legitimare a regilor elenistici. Dar nu numai monarhiile erau angajate în asemenea
conflicte. Și statele grecești, indiferent de sistemul de guvernare, se comportă într-o manieră
asemănătoare.
16.4.2. Structura, armamentul, tactica
Una dintre diferențele majore dintre armatele europene și cele orientale au constat în
mijloacele de recrutare a soldaților. Roma a promovat o politică de recrutare a cetățenilor și a
aliaților care i-a asigurat o bază umană solidă și a condus la constituirea de armate mari care
puteau fi reînnoite în cazul unui eșec militar. Macedonia și statele grecești au continuat și în
epoca elenistică educarea tinerilor în spirit militar și pregătirea lor pentru război. În același
timp, regatele elenistice orientale au promovat, mai ales Egiptul, o politică de colonizare a
unor greci și macedoneni, după principiul cleruhiilor ateniene din epoca clasică, care trebuiau
să participe la campanii militare în schimbul terenului care le era distribuit. Sistemul s-a
dovedit limitativ și a creat una din slăbiciunile regatelor elenistice, care își refăceau cu greu
armatele distruse de conflicte. Implicarea autohtonilor în conflictele elenistice nu s-a dovedit
profitabilă.
Armatele elenistice urmează modelul macedonean, folosind cavaleria înarmată ușor
și infanteria înarmată cu sulițe lungi și scuturi circulare. Roma continuă să perpetueze
modelul legiunii din prima parte a Republicii, cu observația că reformele lui Marius au condus
la creșterea numărului de soldați care puteau face serviciul militar, dar și la o relație mai
strânsă a acestora cu comandanții militari.
În această perioadă, în lumea greco romană sunt inventate dispozitive noi de asediu.
Unul dintre ele a apărut din necesitatea de a nivela drumul către zidurile oraşului inamic
atunci când acesta era blocat prin diverse lucrări: valuri sau şanţuri. Aceasta era ţestoasa
pentru astupat, o piramidă pe roţi în interiorul căreia se puteau adăposti soldaţi, cu misiunea
de a nivela drumul pentru turnurile de asalt. O variantă a acestui dispozitiv arăta ca o jumătate
de piramidă, pentru a se putea apropia de zid. Unele ţestoase erau prevăzute cu berbece pentru
spargerea zidurilor.
La capătul de sus al ţestoasei putea fi ataşat un gang, folosit pentru transbordarea
soldaţilor peste zidul inamic (sambuca). Un principiu asemănător a stat la baza construirii
turnurilor romane cu pod, folosite în acelaşi scop. Asediile presupuneau efectuarea de lucrări

69
şi de către armata atacatoare, în timpul cărora soldaţii trebuiau să fie protejaţi, construindu-se
în acest sens diverse dispozitive de apărare a acestora, ca ţestoasa cu proră de corabie.
Războiul depinde însă, pe lângă determinarea soldaţilor, de efortul economic aflat în
spatele său. Banii investiţi într-un război puteau fi recuperaţi cu uşurinţă în cazul unei victorii,
încât acesta a devenit o afacere profitabilă pentru statele cu armate performante.
16.5. Comerţul
Comerțul oriental și est-european a fost controlat în ultimele secole ale mileniului I î.
Hr. de instituția monarhică. Regii elenistici urmăreau, în principal, creșterea veniturilor
proprii prin taxarea activităților economice de orice fel, inclusiv cele comerciale. În timpul lui
Alexandru, aurul și argintul capturat de la perși a fost, în mare parte, transformat în monedă și
eliberat pe piață. Consecințele acestui gest au fost atât favorabile – ușurarea schimbului, o
monedă unică după etalonul atic, cât și negative – inflația. Activitatea regilor eleniști în
domeniul edilitar a avut și ea consecințe comerciale remarcabile. Urbanizarea a creat
importante cenrtre de atracție pentru mărfuri și a stimulat schimburile, deși templele au
continuat să fie în Orient factori comerciali importanți. Bogăția centrelor spirituale grecești,
sanctuare și temple au influențat evoluția sistemului bancar.
Puține lucruri s-au modificat în Europa și Orient în privința căilor de transport.
Regiunile cu ieșire la mare au preferat să transporte mărfurile pe cale navală, în timp ce altele
continuă să se bazeze pe căile de uscat. Comerțul cu Orientul îndepărtat, de exemplu India, a
fost facilitat de dimensiunile inițiale ale Imperiului Seleucid, dar a trebuit să fie redirecționat
pe mare după ce parții au ocupat Asia centrală.
În epoca elenistică comerţul capătă un impuls extraordinar. Acest fapt este
determinat de o dezvoltare fără precedent a meşteşugurilor, marcate de liberalism, în contrast
cu controlul din domeniile agricole. Marile oraşe elenistice au dezvoltat ateliere în care sclavii
lucrau produse de mare fineţe. Monarhii elenişti sunt urmaşii lui Alexandru şi, la fel ca el,
sprijină noul în toate domeniile de activitate. Se implică prin urmare şi în ceea ce priveşte
dezvoltarea unei infrastructuri comerciale: porturi, canale, drumuri, care conduc către
dezvoltarea comerţului, chiar dacă sunt folosite şi în domeniul militar.
Un alt instrument care favorizează comerţul este banca, care dezvoltă mijloace
diverse de a facilita circulaţia monetară. Fie că sunt bănci private sau de stat, ele folosesc
frecvent cecul, scrisoarea de schimb, sau poate chiar viramentul.
Uniformizarea lumii orientale este mai accentuată în regatele elenistice decât fusese
în Imperiul persan şi zone aflate în afara imperiului lui Alexandru intră şi ele în acest sistem
de schimb. Această lume nouă a permis aplicarea unor inovaţii greceşti în domeniul
comerţului la o piaţă imensă, din această suprapunere rezultând o creştere economică
deosebită. Dincolo de continua stare de război între aceste regate, se desfăşoară un comerţ
înfloritor, bazat pe complementaritatea dintre regiunile europene, africane şi asiatice, folosirea
aceloraşi monede şi cunoaşterea limbii greceşti. Este epoca în care, după modelul lui
Alexandru, regii elenistici naturalizează noi specii de plante şi animale, invenţiile se
răspândesc şi ele, ca şi ideile filosofice.
Comerţul Occidentului se afla în secolul al III-lea î. Hr. în mâinile Cartaginei, care
deţine înainte de războaiele punice ţărmul Africii de vest şi cel al Peninsulei Iberice. În
centrul acestui comerţ se află Cartagina însăşi, locul unde se întâlnesc căile maritime şi
terestre ale Mediteranei apusene. Cartagina strânge resursele unor vaste ţinuturi barbare, pe
care apoi le vinde în Peninsula Italică şi chiar în Orient. Prosperitatea Cartaginei se datorează
exploatării excesive a ţinuturilor aflate sub controlul său, unde impozitul ajunge la jumătate
din venituri, faţă de un sfert sau o treime în Orientul elenistic.
Puterea romană în ascensiune devine, puţin câte puţin, stăpână pe aceste două
sisteme comerciale aflate oricum în legătură. Din secolul al II-lea î. Hr. republica de pe valea
Tibrului uneşte sub interesele sale întreg comerţul Mării Mediterane, în mijlocul căreia se

70
află. Oamenii de afaceri romani urmează armata, oriunde se duce, pentru a lua în mâinile lor
afacerile noilor teritorii. Flota romană extirpă pirateria din Marea Adriatică, care stânjenea
traficul maritim, dar o face abia la sfârşitul Republicii. Contactul cu Orientul, cu un
randament economic atât de bun, va contribui la criza pământului din Peninsula Italică. Roma
face faţă presiunilor răsăritene prin impozite mari şi distribuire gratuită de grâu, de multe ori
egiptean. Fără a submina activitatea centrelor comerciale tradiţionale, Roma dirijează multe
din produsele lumii antice către Ostia, portul aflat în apropierea Romei şi care devine locul
unde toate drumurile maritime se intersectează, aşa cum cele terestre ajung în capitala
viitorului Imperiu.
Numărul corăbiilor care transportă diverse bunuri scufundate în Mediterana începând
cu mijlocul secolului al doilea trece de 200, vizibil mai mare decât în secolele anterioare, ceea
ce arată că volumul transportului a crescut semnificativ odată cu ocuparea bazinului acestei
mări de către Roma. Este facilitat şi comerţul pe uscat, acolo unde cel maritim era
indisponibil, mai ales că republica romană construieşte o reţea de drumuri de calitate,
bineînţeles, în primul rând pentru armată.
16.6.Bibliografie
Campbell, Duncan B, Greek and Roman Siege Machinery 399 BC-AD 363, Osprey
Publishing Ltd., 2003.
Eckstein, Arthur M., Mediterranean Anarchy, Interstate War, and the Rise of Rome,
University of California Press, 2006.
Sekunda Nicholas, Macedonian Armies after Alexander 323-168 BC, Osprey
Publishing Ltd., 2012.
Sekunda Nicholas, Republican Roman Army 200 -104 BC, Osprey Publishing Ltd.,
1996.
The Cambridge Economic History of the Greco-Roman World, Cambridge
University Press, 2008.
The Cambridge History of Greek and Roman Warfare, Cambridge University Press,
2007.

71
Cursul 13

17. Sistemul eurasiatic 31 î. H. - 224 d. Hr.

17.1. Izvoare
Cea mai importantă sursă de documentare pentru perioada primei jumătăţi a
mileniului I d. Hr. o reprezintă, fără îndoială, istoriografia romană. Situîndu-se în continuarea
celei republicane, cea din perioada principatului se concentrează pe toate aspectele vieţii
politice, inclusiv acela al relaţiilor internaţionale.
De o mare valoare sunt lucrările lui Tacitus, probabil cel mai valoros istoriograf al
antichităţii. În "Anale" au fost prezentate evenimentele petrecute pe teritoriul statului roman şi
dincolo de acesta, de la moartea lui Augustus şi până la sfârşitul dinastiei Iulio-Claudiene, dar
lucrarea nu s-a păstrat integral. De o valoare apropiată poate fi considerată cealaltă operă de
proporţii a lui Tacitus şi anume "Istorii", care s-a referit la războiul civil din 69 d. Hr. şi la
dinastia Flaviilor, dar din care au ajuns la noi doar primele cărţi, cu privire la anii 69-70 d. Hr.
O lucrare de mai mică importanţă pentru studiul relaţiilor internaţionale, datorită
caracterului biografic şi înclinaţiei autorului către senzaţional este "Vieţile celor doisprezece
cezari" de Suetonius. Lucrarea şi-a propus mai degrabă o trecere în revistă a evenimentelor de
la curtea imperială, decât a celor de politică externă din perioada în care la conducerea statului
roman s-au aflat Caesar şi împăraţii de la Octavianus până la Domitianus.
Începând din secolul al II-lea d. Hr. istoriografia romană se află în evident declin,
deşi acesta este secolul de maximă prosperitate a Imperiului roman. Dimpotrivă, are loc o
revenire în prim plan a istoriografiei greceşti. În fruntea acestei orientări se află "Vieţile
paralele" ale lui Plutarh, o complexă colecţie de biografii greceşti şi romane.
O lucrare de proporţii, incomplet păstrată, dar foarte valoroasă chiar şi în aceste
condiții, este "Istoria Romană" a lui Dio Cassius Cocceianus. Din nefericire, putem citi astăzi
doar fragmente din original sau rezumate ale unor cărţi, redactate în evul mediu din această
operă care prezintă o istorie politică a Romei.
Multe alte lucrări vorbesc despre relaţiile neintermediate de stat ale romanilor cu alte
popoare şi despre nivelul de cunoaştere a lumii din antichitate. Altfel spus aceste lucrări
tratează problema informaţiilor romane despre lumea exterioară, fără de care stabilirea de
raporturi cu ceilalţi nu era posibilă. Pentru a cita doar pe cele mai importante, vorbim aici
despre „Geografia” lui Strabon (sec I), „Geografia” lui Ptolemeu (sec al II-lea) sau
extraordinara „Istorie naturală” a lui Plinius cel Bătrân.
Surse orientale contribuie mai puţin la reconstituirea relaţiilor internaţionale ale
epocii. Totuşi nu putem trece sub tăcere inscripţia de la Naqsh-i-Rustam, cunoscută ca „Res
Gestae Divi Saporis” (Faptele divinului Sapor), numită astfel după numele inscripţiei lui
Augustus.
17.2. Istoria
După anul 31 î. Hr. nu mai exista nici un stat elenistic independent. Europa și
Orientul Apropiat erau împărțite între două state de dimensiuni și putere comparabile:
Imperiile roman și part. Câteva state de mici dimensiuni fuseseră păstrate la granița dintre cele
două ca state tampon: Armenia, Cappadocia, Pontus, Osroene, Adiabene, Commagene,
Atropatene, Palmyra. Acestea au fost cu timpul înglobate în cele două imperii, cu excepția
Armeniei, disputată o perioadă îndelungată. Unele erau vasale Romei (regate clientelare),
altele Parției. Cu mici excepții, cele două imperii erau în rest înconjurate de regate barbare cu
un grad mai redus de civilizație. Augustus a reușit ca pe cale diplomatică să întărească
controlul roman asupra clienților și să obțină stindardele romane pierdute în bătăliile cu parții
de până atunci. În timpul lui Nero s-a ajuns la un compromis cu privire la Armenia. Tiridates,
fratele regelui part Vologeses a fost încoronat de Nero rege al acestui stat.

72
 Traian a cucerit Armenia în 114 și a ajuns la Eufrat. A traversat fluviul în anul
următor și a cucerit Mesopotamia și Adiabene. Capitala parților, Ctesifon, a fost arsă, regele
capturat, dar, după moartea lui Traian, Hadrian a retras prezența romană pe linia Eufratului. O
nouă etapă de confruntări a izbucnit în 162, când parții au invadat Armenia și Syria, fiind
respinși de Lucius Verus, Mesopotamia revenind sub control roman. O revoltă din 195 a
provocat un nou război terminat cu victoria lui Vologeses al IV-lea asupra lui Septimius
Severus. Un alt război din anii 216-217 a arătat din nou incapacitatea romană de a controla
regiunile de la este de Eufrat. Între 224 și 226 perșii au îndepărtat complet supremația partă
asupra Orientului mijlociu și apropiat cucerind toate provinciile controlate anterior de aceștia.
Spre răsărit alte două imperii au fost contemporane cu cel roman și part: Imperiul
kushan și Imperiul chinez. Acestea formează cu Parția un alt sistem interstatal. Această
interpretare se bazează pe faptul că relațiile Romei cu aceste state sunt extrem de sporadice și
nu conduc la închegarea unui sistem coerent.
Prin cucerirea Egiptului, Roma moşteneşte legăturile sale economice cu Orientul. Ca
urmare, statul roman este conectat la drumul mătăsii, iar în timpul domniei lui Octavianus
Augustus la curtea sa au ajuns cel puţin câte o delegaţie chineză şi indiană (după istoricul
Florus) sau doar indiană (după Faptele divinului Augustus). Dacă este greu de stabilit
apartenenţa delegaţiei indiene, poate kushană, cea chineză fusese probabil trimisă de unul din
împăraţii dinastiei Han, care conducea Imperiul chinez de la începutul sec. al II-lea î. Hr. Din
documentele chineze rezultă că în anul 97, generalul chinez Ban Chao, aflat în conflict cu
hunii la graniţa cu parţii, a trimis un mesager către Roma, care nu a ajuns probabil mai departe
de Mesopotamia. Negustorii parţi l-au convins că ar mai avea de mers circa doi ani până la
Roma, dacă vremea i-ar fi potrivnică, deşi două luni ar fi fost suficiente, şi l-au convins să se
întoarcă pentru că nu doreau ca Roma să stabilească relaţii directe cu China.
Delegaţii „bactriene” au ajuns la Roma în timpul lui Hadrian („Istoria împăraţilor”)
sau în timpul lui Antoninus Pius (după Aurelius Victor, Appian). Chiar cronica chineză
„Istoria celei de-a doua dinastii Han” menţionează raporturile diplomatice şi comerciale dintre
Imperiul kuşan şi cel roman. Aceeaşi lucrare vorbeşte şi de faptul că în anul 166 un grup de
romani a ajuns în China. Deşi această vizită a fost interpretată drept delegaţie diplomatică
trimisă de principele Antun (Antoninus Pius sau Marcus Aurelius), este mai probabil ca
membrii să fi fost negustori care veneau din India, din moment ce au oferit în dar colţi de
elefanţi şi de rinoceri şi carapace de broască ţestoasă.
17.3. Diplomaţia
Dacă la Roma în timpul republicii politica externă era atributul Senatului, de la
instaurarea principatului aceast domeniu a fost preluat de către împărat. Acesta se consulta cu
un consiliu, alcătuit din persoane din anturajul lui, fără ca autoritatea să îi fie îngrădită. Clasa
senatorială a acceptat cu greu această transformare și se aștepta să fie consultată măcar în
problemele mai importante. Misiunile diplomatice erau trimise de către împărat și raportau
acestuia. O singură dată izvoarele menționează o delegație trimisă de către Senat în timpul lui
Tiberius. Persoanele implicate făceau parte dintre apropiații împăratului și nu se bucurau
neapărat de pregătire de specialitate sau experiență. Atunci când reprezentanții unor state
străine ajungeau la Roma împăratul putea să îi trimită să prezinte mesajul în fața Senatului,
dar luarea deciziilor îi revenea. Cei mai mulți dintre împărați trimiteau Senatului rapoarte ale
activității lor în domeniul diplomatic, în virtutea atribuțiilor pe care acesta le avusese în epoca
republicană.
Autoritățile romane, ca și opinia publică din perioada principatului, considerau că
inițiativele diplomatice sunt un semn de slăbiciune și că asemenea demersuri nu ar trebui
inițiate de Roma. Mai mult, era de așteptat ca popoarele barbare să trimită delegații alcătuite
din persoane de rang cât mai înalt, de preferat conduse chiar de către rege, însoțit de un
anturaj cât mai mare. Atunci când asemenea delegații traversau teritoriul roman ele trebuiau

73
însoțite și supravegheate de armata romană. În cazul supunerii lui Tiridates, regele Armeniei,
cel puțin, cheltuielile legate de deplasare au fost suportate de către Roma. Mesagerii străini
erau cazați de către împărat în clădiri speciale situate în afara Romei. Pentru publicul roman
erau organizate întâlniri publice, în cadrul unor adevărate spectacole. Împăratul stătea pe un
piedestal însoțit de senatori, lictori, armată și publicul putea urmări desfășurarea
evenimentelor. De cele mai multe ori ceremonia era regizată, dar era păstrată aparența că
deciziile erau luate de împărat pe loc. Romanii preferau să folosească pentru comunicare
mesagerii străini și să trimită rar cetățeni romani în misiuni în străinătate. Atunci când acest
lucru era necesar, rangul persoanelor nu era foarte ridicat, din rațiuni de securitate, dar și
pentru a sublinia că nu exista egalitate între împărat și regii barbari. Dacă aveau loc întâlniri
formale pe teritoriul roman, dar nu în prezența împăratului, persoanele trimise erau de rang
mai înalt.
Practica orientală a oferirii de daruri nu era neobișnuită. Împăratului i se ofereau de
către regii străini obiecte și animale exotice precum și oameni cu caracteristici ciudate. Roma
proceda foarte rar la fel, regalitatea oferită aliaților săi fiind considerată cel mai de preț dar.
Cetățenia romană putea fi de asemenea unul dintre darurile romane și din ce în ce mai puțin
însemne ale unor funcții din statul roman, așa cum se proceda în timpul republicii.
Limba de comunicare între Roma și Parția a fost probabil limba greacă, foarte
răspândită în Orient și cunoscută și de romanii cu educație. În Vest, majoritatea populațiilor
vecine Imperiului roman învățau latină în diferite circumstanțe, ca ostatici sau auxiliari în
armată. În alte situații, izvoarele menționează interpreți.
Superioritatea împăratului în politica externă se exprima și în ceea ce privea
problema tratatelor. Totuși, din timpul lui Claudius tratatele de pace erau valide numai după
ratificarea de către Senat, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu tratatul de pace cu dacii din
102, din vremea lui Traian. Deși formală, această practică menținea ficțiunea rolului Senatului
în politica externă și menaja orgoliile clasei senatoriale. Conținutul tratatelor este mai puțin
cunoscut. Acestea făceau referire în special la prietenia dintre state, predarea prizonierilor și
dezertorilor, participarea triburilor sau statelor supuse la războaiele romane, supravegherea
politicii externe de către Roma, reglementări legate de circulație și activitatea economică,
obligațiile materiale față de Roma și altele.
Romanii solicitau ostateci ca garanție a încheierii tratatelor. Aceștia puteau fi folosiți
ca înlocuitori pentru regii clientelari neloiali. Căsătoriile diplomatice nu erau folosite de Roma
pentru a întări alianțele cu statele străine, probabil pentru că romanii se considerau superiori
popoarelor barbare. Unii împărați au oferit bani barbarilor, gest care putea fi interpretat foarte
diferit în funcție de contextul politic al momentului, ca mărinimie sau slăbiciune.
17.4. Războiul
Armata romană este poate cel mai bine cunoscută dintre toate armatele timpului.
Deşi serviciul militar ar fi trebuit să fie obligatoriu, în realitate unităţile militare erau
completate prin voluntariat. Cei mai mulţi dintre soldaţi sunt mânaţi să satisfacă această
obligaţie din interese meschine: soldă, împroprietăriri, daruri, la care se adaugă în cazul
necetăţenilor cetăţenia, cu toate drepturile civile romane asociate acesteia. Legiunile sunt în
număr de 28-30 în perioada principatului, şi lor li se adaugă unităţile auxiliare, iar din secolul
al II-lea numeri, unităţi cu caracter naţional în privinţa armamentului, îmbrăcămintei şi tacticii
militare. Începând din timpul lui Hadrianus, recrutările se fac în zona unde acţionează acea
unitate militară, ceea ce are ca urmare o puternică „naţionalizare” a armatei. Ea devine
interesată mai mult decât până acum să apere interesele provinciei respective, dar o face şi
faţă de autoritatea centrală.
Adoptarea unei politici defensive a însemnat pentru Imperiul roman construirea unui
sistem complicat de apărare. Sistemul defensiv roman era diferit în funcţie de mediul
geografic. Augustus a fost cel care a propus ca graniţele romane să fie amplasate de-a lungul

74
unor zone uşor de apărat: fluviile Rin şi Dunăre, ţărmul Atlantic, deşerturile saharian, arabic
sau sirian, Marea Neagră. Însă politica de expansiune care a continuat după moartea sa a
inclus statului roman teritorii situate în afara acestor limite. Acestea trebuiau apărate după alte
principii. Deşi ideea limes-ului roman pare a fi fost a lui Vespasian, Traian este cel care o
pune în aplicare în regiunea dintre Rin şi Dunăre, iar Hadrian cel care l-a adus la forma
clasică. În timpul acestui împărat s-a construit prima variantă a zidului care îi poartă numele,
care bloca accesul dinspre nord în provincia romană Britannia. Lung de 117 km şi beneficiind
de numeroase fortificaţii, era înalt de şase metri, lat de trei şi avea în faţă un şanţ apreciabil.
Un drum lega fortificaţiile. Un al doilea zid a fost construit de Antoninus Pius la 100 de km
mai la nord, într-o zonă unde insula are doar 59 de km lățime.
În alte sectoare de graniţă, limes-ul era reprezentat de un val de pământ impresionant,
dublat de un şanţ. În spatele lui se află drumul care lega unităţile militare. Această fortificaţie
era apărată de castrae şi castella de piatră sau de lemn în interior şi de turnuri de apărare şi
alte elemente de fortificare în teritoriul inamic. De fapt, între teritoriul roman şi cel barbar
exista un spaţiu nelocuit, o zonă de protecţie a statului roman.
Cel mai coerent sector de limes roman de acest tip este cel din Germania de astăzi
dintre Bonn şi Regensburg, care leagă Valea Rinului de Valea Dunării. Alte sectoare sunt cele
care apărau provincia Dacia, mai ales cel din nordul Daciei, din zona oraşului Porolissum. În
sectoarele unde graniţa era stabilită pe un râu, valul de pământ lipsea, şanţul era asimilat
râului, iar frontiera era apărată de castre.
În alte sectoare, europene, dar mai ales orientale şi africane, graniţa se afla amplasată
de-a lungul unor drumuri, ale căror puncte mai importante sau obiective de pe parcurs erau
fortificate.
17.5. Comerţul
După cum am văzut, secolul al II-lea este secolul în care istoria antichităţii se apropie
cel mai mult de închegarea unui sistem internaţional vast, care să cuprindă toată lumea
civilizată. Mai mult decât în alte domenii, schimburile comerciale au fost cele care au apropiat
statele timpului, dar instabilitatea situaţiei politice a făcut ca ele să se întrerupă destul de
curând.
Cele mai multe contacte dintre Roma şi Europa nordică se desfăşurau de-a lungul
marilor râuri. Pe cursul lor produsele meşteşugăreşti romane satisfăceau nevoia de lux a
şefilor autohtoni, în schimbul a numeroase materii prime, sclavi, animale, înghiţite de
formidabila maşinărie economică romană. Unul dintre aceste trasee leagă provinciile
dunărene de Marea Baltică, de unde negustorii romani aduc chihlimbarul, extrem de apreciat
pe piaţa romană. Germanicii au emis ipoteza eronată că această substanţă, o răşină solidificată
reprezintă dejecţiile unor cetacee (mamifere acvatice din familia balenei), ceea ce i-a făcut pe
romani să nu caute acest produs în alte regiuni ale lumii şi să cumpere de la această unică
sursă.
Comerţul cu Africa se făceau în continuare prin intermediul caravanelor de măgari
care traversează Sahara. Puţini romani au ajuns dincolo de aceasta, unul în Niger şi altul la
izvoarele Nilului, dar Africa ecuatorială a rămas necunoscută. Din aceste regiuni ajungeau în
teritoriul roman sclavi, pene de struţ, animale exotice, fildeş şi desigur, aur, ca şi în perioada
republicană.
Un comerţ eficient se desfăşura cu Peninsula Arabică. Din regiunea Yemenului pleca
un drum caravanier de maximă importanţă care ajungea la Petra, în Iordania de astăzi.
Călătoria dura în jur de 70 de zile şi era favorizată de existenţa unor staţii de poştă. Din acest
traseu important se desprindea o a doua variantă, care făcea legătura cu golful Persic şi văile
Tigrisului şi Eufratului. Pe aceste căi ajungeau în Orientul Apropiat şi în Imperiul roman
tămâie, smirnă şi perle, extrem de căutate. Eforturile romane, încununate de succes, de a

75
ocupa Petra au meritat efortul, având în vedere profiturile impresionante ce rezultau de pe
urma comerţului cu tămâie.
Desigur că cele mai importante venituri proveneau de pe urma exploatării comerţului
cu Extremul Orient. Acest comerţ s-a desfăşurat începând din acest interval de timp şă până în
evul mediu de-a lungul unui traseu cunoscut sub numele de Drumul Mătăsii. Sub acest nume
se ascundea o reţea de drumuri care legau China de Orientul Apropiat, din care unele erau
terestre, iar altele maritime. Geneza acestui traseu este legată direct de expansiunea chineză în
"teritoriile de vest" adică în bazinul Tarim în scopul creării de legături mai strânse cu Podişul
iranian, fenomen care a început încă din sec. al II-lea î. Hr. Interesul chinez viza atât
desfăşurarea unui comerţ activ, cât şi iniţierea unor alianţe împotriva nomazilor. Pe de altă
parte, finanţele romane au susţinut desfăşurarea acestui comerţ, indiferent de pierderile
materiale sau umane care surveneau pe traseu, o dată cu ocuparea de către aceştia a regiunilor
orientale unde se situau capetele acestui drum: Siria, Armenia, Egiptul.
Numele dat acestui circuit comercial derivă de la produsul oriental cel mai solicitat
pe piaţa romană şi anume mătasea. Această ţesătură ajungea la Roma la preţuri nejustificat de
mari prin intermediul parţilor. În ciuda interzicerii de către senatul roman a purtării hainelor
din mătase, considerate imorale, acest material s-a răspândit rapid între membrii claselor
bogate. În afară de considerentele morale existau şi cele economice, din moment ce importul
de mătase afecta vizibil economia romană prin pierderea unei cantităţi importante de monedă.
În ciuda faptului că Pliniu cel Bătrân arată că romanii ştiau de existenţa viermilor de mătase
sălbatici, care trăiau în insula Kos din marea Egee, nu au făcut legătura cu mătasea
chinezească, despre care acelaşi autor credea că este produsă de o specie de arbore.
Oricum, cererea de pe piaţa romană a deschis calea către un comerţ la o distanţă
incredibilă, ale cărui caracteristici erau diferite în funcţie de traseu. Drumul maritim lega
Egiptul de regiunea indiană şi de aici de cea chineză. Aceasta era singura cale pe care Roma a
putut intra în contact direct cu Imperiile kuşan şi chinez, dar ruta era periculoasă şi mai lungă
decât cea terestră.
Drumul terestru nu putea fi parcurs de nici un negustor de la un capăt la altul, din
cauza opoziţiei constante din partea parţilor, care doreau să câştige din intermedierea acestui
comerţ. De fapt se cunoaşte un singur caz de negustor roman, Maes Titianos, care ar fi ajuns
până la porţile Chinei, cândva în timpul domniei lui Augustus, dar şi el s-a oprit la Turnul de
piatră, care marca graniţa Imperiului Han. Drumul pleca din Antiohia, traversa imperiul part
şi pe cel kuşan pentru a ajunge la marginile Chinei.
În afară de mătase şi alte produse făceau obiectul acestui schimb. Dintre ele se
remarcă scorţişoara, piperul, zahărul, vopselele şi pietrele preţioase. Romanii exportau mai
puţine produse, pentru Orient fiind consideraţi exotici sclavii europeni, cu diverse aptitudini,
dar şi chihlimbarul. De cele mai multe ori Roma plătea cu monede de aur, care sunt
descoperite şi astăzi până în cele mai îndepărtate colţuri ale Asiei.
Drumul Mătăsii nu a însemnat numai schimburi de produse ci şi schimburi de
concepţii şi idei. Însă, ca şi contactele diplomatice, şi acestea au fost blocate eficient de către
parţi. Creştinismul nu a putut depăşi graniţa Imperiului roman, dar concepţii despre
brahmanism au ajuns la Roma, pentru a fi combătute în secolul al III-lea de Hipolit.
17. 6. Bibliografie
Rome and Her Enemies. An Empire Created and Destroyed by War, Osprey
Publishing Ltd., 2005.
The Cambridge Economic History of the Greco-Roman World, Cambridge
University Press, 2008.
The Cambridge History of Greek and Roman Warfare, Cambridge University Press,
2007.

76
Cursul 14
18. Sistemul eurasiatic 224 - 476 d. Hr.

18.1. Izvoare
Informațiile păstrate cu privire la sistemul de state care a existat în Europa și în
Orientul Apropiat în secolele III-V î. Hr. provin mai ales din lucrări romane. din păcate de o
calitate inferioară celor din secolele anterioare. În această epocă sunt la modă lucrările de tip
epitomă, rezumate ale istoriei Romei. Dintre acestea, cea mai largă circulaţie a avut-o
"Breviar de la întemeierea Oraşului" de Eutropius, căreia i se adaugă Sextus Aurelius Victor
cu "Despre Împăraţi" sau Festus cu "Scurtă istorie a poporului roman".
O lucrare care continuă opera lui Suetonius este cea numită "Istoria Împăraţilor" sau
"Scriitorii istoriei împăraţilor", colecţie vastă de biografii de la Hadrianus la Carinus, cu
lipsuri, cu autor sau autori necunoscuţi. Din păcate, această lucrare este chiar mai înclinată
spre senzaţional decât cea care i-a servit ca model şi poate fi folosită şi ea destul de puţin în
studiul relaţiilor internaţionale.
O excepţie istoriografică a epocii din perspectiva calităţii este opera lui Ammianus
Marcelinus, lucrare tradusă în română sub titlul "Istoria romană", în care se simte influenţa lui
Tacitus. Din păcate şi această lucrare s-a păstrat parţial, ajungând la noi doar cărţile care
tratează evenimentele anilor 354-378, dar şi aşa opera acestui autor a rămas în istoriografie
prin obiectivitate şi profunzimea înţelegerii evenimentelor.
În paralel cu istoriografia necreştină, la începutul mileniului I apare și o istoriografie
creştină, care reprezintă şi ea o sursă importantă de documentare pentru cei care încearcă să
reconstituie caracterul relaţiilor internaţionale ale sfârşitului antichităţii. Dintre scriitorii care
aparțin acestui curent se remarcă Lactantius cu lucrarea sa "Despre morţile persecutorilor",
sau lucrările lui Eusebius: "Istoria bisericească" sau "Viaţa lui Constantin", ca să cităm doar
câţiva reprezentanţi mai importanţi.
Pentru istoria comerţului roman nu putem trece sub tăcere lucrarea anonimă intitulată
"Călătorie în Marea Eritree", un ghid pentru marinarii care plecau din Egipt către Orientul
Îndepărtat.
În mod excepțional, informații valoroase provin dintr-o sursă narativă persană,
inscripția lui Shapur I de la Naqsh-e Rustam, însoțită de un relief extrem de elocvent cu
privire la capturarea împăratului Valerian și a înfrângerii suferite de Filip Arabul. Un relief
asemănător este amplasat la Bishapur.
18.2. Istoria
Sistemul de state eurasiatic din secolele III-V d. Hr. cuprinde în principal Imperiul
roman și Imperiul persan sasanid, între care ca stat tampon continuă să supraviețuiască
Armenia. Încercările împăraților romani de a stabili o relație diplomatică cu statele chineze
continuă în sec. al III-lea d. Hr., dar fără rezultate notabile. O delegaţia romană a ajuns în
regatul Wei cândva între 227-239 d. Hr., trimisă poate de împăratul Severus Alexander, iar
alta în 284, la inițiativa împăratului Carus. Începând cu secolul al IV-lea d. Hr. izvoarele nu
mai consemnează inițiative diplomatice între Roma şi statele din Orientul mijlociu sau
Îndepărtat.
Din 235 d. Hr. până în 285 d. Hr. Roma trece printr-o importantă perioadă de criză,
numită anarhia militară, în timpul căreia relaţiile cu exteriorul sunt mai limitate. Mult mai
preocupaţi de problemele interne, dar mai ales de conflictele cu barbarii, împăraţii romani din
perioada crizei se rezumă la a încerca să ajungă la un compromis acceptabil cu perşii sasanizi.
Primele conflicte datează chiar din timpul ultimului împărat de dinaintea crizei,
Severus Alexander. Regele Ardashir a solicitat să îi fie cedate Siria și Asia mică, dar
campania militară care a urmat nu a făcut decât să confirme situația de dinainte de conflict.
După moartea lui Severus perșii ocupă câteva orașe strategice la granița cu Roma, printre care

77
Hatra. Un oponent mult mai puternic a fost Shapur I, care l-a învins pe Gordian al III-lea,
mort în luptă, a încheiat o pace avantajoasă cu Filip Arabul și l-a capturat pe Valerian.
Teritorii însemnate din Siria au fost ocupate de perși, ce-i drept, temporar. Conflictele au fost
reluate în timpul împăratului Carus, care a ocupat Ctesiphon, capitala persană, dar a murit la
scurtă vreme.
Din 285 d. Hr. imperiul se reformează fundamental, dar conflictele cu perșii continuă
în timpul lui Dioclețian, încheiate cu pacea din 298 d. Hr.. Războiul a reizbucnit după moartea
lui Constantin cel Mare, obiectul disputelor fiind Armenia creștină. Pacea dintre Jovian și
Shapur al II-lea a avut ca urmare părăsirea de către romani a teritoriilor cucerite de Dioclețian.
În scurtă vreme Armenia a fost împărțită între cele două state.
După decenii de conflicte dificile, secolul al V-lea d. Hr. a adus o perioadă de pace
între cele două state, întreruptă de conflicte minore. Motivele acestui echilibru sunt legate de
problemele pe care ambele imperii le aveau cu barbarii din zona stepelor, mai ales triburile
hunice. În Europa aceştia își fac aparița la marginea teritoriului ostrogot, iar în Asia în
răsăritul imperiului persan.
În 395 d. Hr. statul roman se divide în Imperiul roman de Răsărit şi Imperiul roman
de Apus, sistemul de state manifestând o tendință de fragmentare. În secolul al V-lea d. Hr.
hunii sunt înfrânţi, dar slăbit de luptele cu populaţiile germanice, cărora le cedase deja vaste
teritorii, Imperiul roman de apus nu mai rezistă. Peninsula Italică este ocupată de ostrogoţi în
anul 476 d. Hr.. Imperiul de răsărit supravieţuieşte crizei barbare, dar cu preţul abandonării
occidentului. După căderea Romei, se constituie un nou sistem de state, din care fac parte și
regatele barbare constituite pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus.
18.3. Diplomaţia
Numărul mic şi calitatea îndoielnică a documentării fac dificilă abordarea
problemelor legate de diplomaţia din perioada dominatului. Totuși, pot fi identificate câteva
linii generale legate de utilizarea diplomației în relațiile dintre state. Împăratul devine actorul
de necontestat al politicii externe. Înainte de partiția Imperiului din 395 acesta este de cele
mai multe ori implicat direct în campaniile militare și poate lua decizii în cunoștință de cauză.
După această dată, împăratul conduce din capitală, ceea ce îl face dependent de informațiile
pe care le primește și reacția decizională este încetinită de distanța față de frontieră.
Ca și în timpul principatului, în epoca dominatului împăratul este ajutat în luarea
deciziilor de către un consiliu, sacrum consistorium, alcătuit din funcționari ai palatului,
comandanți militari, prieteni, rude, etc. Inflaţia de funcţii de la curtea imperială, cele mai
multe goale de conţinut, împiedică pe specialişti să identifice persoanele care aveau atribuţii
în domeniul relaţiilor internaţionale. Practica, aşa cum rezultă din izvoarele narative,
sugerează că tot apropiaţii împăratului erau folosiţi pentru misiunile diplomatice, indiferent de
funcţia deţinută. Totuşi, dintre aceştia erau preferaţi comandanţii militari, retorii sau filosofii,
unii pentru abilităţile de negociatori, ceilalţi pentru abilităţile de vorbire, cultură, inteligență.
Un alt aspect care conta era rangul, care era dovada respectului arătat de partenerii
internaționali. Contau de asemenea relațiile personale pe care mesagerul le dezvolta cu
factorii de decizie din statul unde era trimis, o relație îndelungată bazată pe încredere
contribuind mult la menținerea păcii între state. Notitia dignitatum, acel document care trece
în revistă funcţiile importante în statul roman, atât în apus, cât şi în răsărit, nu dă de înţeles că
ar fi existat nici la sfârşitul secolului al IV-lea persoane specializate în domeniul politicii
externe.
Circulația mesagerilor presupunea respectarea unor tradiții diplomatice: ospitalitate,
inviolabilitate, protecție pe drum. Imperiul roman ținea să-i impresioneze pe mesagerii străini,
recepția acestora căpătând forma unui spectacol. În secolele III-IV aceste întâlniri au loc la
frontieră, împăratul fiind însoțit de armată, stindarde etc. În sec. al V-lea ceremoniile se mută
la palat, în clădiri supradimensionate și opulente, împăratul făcând însă în continuare uz de un

78
anturaj numeros, menit să intimideze. Acest obiceiuri au rădăcinile în practicile din perioada
principatului.
Din cauza resurselor limitate și a faptului că victoria nu era întotdeauna de partea lor,
romanii au fost nevoiți să încheie alianțe de pe poziții de egalitate sau chiar de inferioritate
față de competitorii lor. Cu toate acestea propaganda imperială prezenta lucrurile în virtutea
supremației romane de altădată, distorsionând realitatea.
Terminologia folosită de izvoare pentru a desemna alianțele și aliații romanilor din
această epocă este relativ generală: foedus și foederati, acești termeni desemnând orice fel de
tratate, chiar dacă accepțiunea inițială a acestor cuvinte fiind de tratat încheiat cu Roma de
către un popor sau stat care s-a predat. Încheierea tratatelor presupunea de multe ori plata unor
sume de bani de către Roma sau imperiile de apus și răsărit, prezentate ca fiind ajutoare
oferite altor state sau națiuni. O situație similară este aceea a darurilor oferite de romani,
menite să uimească și chiar să ateste puterea romană. Relația de egalitate cu statul persan este
subliniată de folosirea termenilor familiali în relațiile dintre monarhi, după moda orientală.
Astfel, regele persan și împăratul roman sunt uneori desemnați prin termenul „frate”. În
consecință, căsătoriile diplomatice au fost revigorate în special după 395 d. Hr. inclusiv în
ceea ce privește statul sau statele romane. O altă practică revigorată în perioada sec. III-V d.
Hr. a fost aceea de a oferi regilor străini funcții onorifice ale statului roman.
Tratatele erau în general încheiate pentru o perioadă de timp limitată, caracteristică
ce pare a fi moștenită de la sistemul de state balcanic, ca de exemplu tratatul Romei cu Persia
din 363 d. Hr.
18.4. Războiul
O importantă reformă militară a survenit în Imperiul roman în epoca dominatului.
Dacă înainte de 284 armata romană staţiona aproape integral în regiunile de frontieră (cu
excepţia cohortelor pretoriene), acum contingentele sunt împărţite în armata fixată pe graniţă,
milites ripensis sau limitanei şi trupe mobile de interior, milites comitatenses sau palatini
(pentru că se aflau sub comanda împăratului). Ca urmare a atacurilor tot mai frecvente ale
barbarilor, armata romană a trebuit să se adapteze constant la noile cerinţe, ca şi cea persană.
Astfel, unităţile militare sunt reduse numeric, cavaleria devine preponderentă, iar armamentul
este influenţat de cel barbar. Cu atât mai mari sunt transformările la Roma, cu cât numeroşi
barbari sunt înrolaţi în armată, mai ales germanici, soluţie cu grave urmări pentru securitatea
statului. Din păcate pentru statul roman, calitatea soldaţilor este şi ea în scădere, odată cu
recrutarea unităţilor de graniţă dintre autohtoni, în condiţiile în care aceştia duceau o viaţă
civilă şi erau mai prost instruiţi. Astfel se explică de ce armata romană s-a dovedit inferioară
celei persane în raport cu migratorii stepici.
18.5. Comerţul
Din secolul al treilea comerţul scade ca volum, reflex al crizei prin care treceau
statele epocii. Perșii sasanizi preiau rolul de intermediari ai acestui comerţ şi se dovedesc mai
intransigenţi decât parții în privinţa permisivităţii. În aceste condiţii, negustorii romani se
îndreaptă din ce în ce mai mult către traseul maritim al drumului mătăsii, care câştigă
importanţă în defavoarea celui terestru. Dificultăţile călătoriei îi determină pe cei mai mulţi să
nu depăşească ţărmurile indiene către răsărit, aici putând să procure de la intermediari sau de
la chinezi mărfurile căutate. Astfel, din alte cauze, şi acest traseu este fragmentat, ceea ce
oferă şansa obţinerii de câştiguri consistente de către intermediari, dar creşte preţul
produselor. Lucrarea cea mai valoroasă cu privire la comerţul acestui secol este "Călătorie pe
Marea Eritree", un fel de carte de drum pentru navigatorii romani ai timpului. Palmyra a
încercat să ofere o soluţie de compromis acestui traseu legând prin caravane Siria de Golful
Persic, dar încercarea de a-şi afirma independenţa faţă de Roma i-a adus sfârşitul.

79
 Stabilitatea pe drumul mătăsii avea să survină abia la începutul evului mediu când a
câştigat renumele de care se bucură până astăzi, prin cooperarea Imperiului bizantin cu cel
sasanid şi cu statele chineze.
18. 6. Bibliografie
Dignas Beate, Winter Engelbert, Rome and Persia in Late Antiquity. Neighbours and
Rivals, Cambridge University Press, 2007.
Rome and Her Enemies. An Empire Created and Destroyed by War, Osprey
Publishing Ltd., 2005.
The Cambridge Economic History of the Greco-Roman World, Cambridge
University Press, 2008.
The Cambridge History of Greek and Roman Warfare, Cambridge University Press,
2007.

80
sistemul extrem oriental (206 î. Hr. – 220 d. Hr.)

sistemul extrem oriental (220 – 317 d. Hr.)

sistemul extrem oriental (317 - 618 d. Hr.).

81