Basmul – izvor nesecat cu valențe morale

Încǎ de mici, copiii se identificǎ cu eroii basmelor, visând sǎ ajungǎ repede voinici,
chiar dacǎ sunt mici ṣi neajutoraṭi. Producând o impresie puternică asupra imaginaţiei şi
sensibilităţii copiilor, prin morala lor pozitivă şi uşor de recepţionat, basmele au o deosebită
însemnătate educativă. Valoarea instructiv-educativă a basmelor este remarcabilă. Aceste texte
narative aduc o preţioasă contribuţie la dezvoltarea proceselor de cunoaştere, a proceselor
afective, la formarea trăsăturilor de caracter. Tocmai de aceea, profesorul trebuie sǎ cunoascǎ
specificul acestei specii literare, însemnǎtatea sa educativǎ.

Exprimând înţelepciunea şi năzuinţele poporului, necazurile şi bucuriile sale, lupta cu

forţele naturii, relaţiile dintre oameni, basmele îi ajută pe copii să înţeleagă complexitatea
vietii. Înţelegând conflictul dintre cele două forţe care apar în basm, micii cititori îşi formează
reprezentări şi noţiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie, hotărâre, perseverenţă, hărnicie.
Ascultând sau citind basme, copiii sunt mereu de partea dreptăţii, adevărului şi a binelui şi
detestă nedreptatea, lăcomia, îngâmfarea, răutatea şi minciuna. Basmul e valoros şi pentru
faptul că pune în evidenṭǎ ce e bine şi ce e rău, ajutându-l pe copil să-şi însuşească aceste
reprezentări morale.

Lectura basmelor prezintă o deosebită importanţă educativă şi prin reliefarea calităţilor

eroilor, care constituie pentru copii modele demne de urmat. Din faptele eroului pozitiv ei
învaţă să fie curajoşi şi dârji, perseverenţi şi hotărâţi, modeşti şi harnici, cinstiţi şi drepţi,
prieteni adevăraţi, exprimând compasiune faţă de cei mai slabi, admiraţie faţă de cei optimişti
şi încrezători în forţele lor. Aceste texte contribuie de asemenea la dezvoltarea imaginaţiei
creatoare a copiilor şi la înţelegerea frumosului. Basmul este valoros atât pentru educarea
artistică a copiilor cât şi pentru dezvoltarea limbajului. Prin urmare, orice tip de educatie are o
latura cognitivă şi o latură afectivă.

Un alt aspect al basmului este acela că el aduce soluţii cu efect emoţional pozitiv.
Basmul, devenit instrument de comunicare, creează ascultătorului o bază de identificare, îl
protejează, îl învaţă să se autoînţeleagă şi să se aprecieze în mod pozitiv. Astfel, etalarea
polaritǎṭii unor personaje din basm îi permite copilului sǎ priceapǎ mai uṣor diferenṭa dintre
cele douǎ extreme: Bine ṣi Rǎu. Astfel, copilul are o bazǎ pentru a înṭelege cǎ ṣi în viaṭa realǎ
existǎ diferenṭe între oameni ṣi cǎ doar de el depinde ce model îṣi va alege. Decizia pe care se
va construi în timp întreaga dezvoltare a personalitǎṭii copilului este înlesnitǎ de polarizǎrile
din basme.

Valoarea instructiv-educativă a basmelor este mai mult decât evidentǎ, aceastǎ specie
literarǎ aducând o contribuţie deosebită la dezvoltarea proceselor de cunoaştere, a proceselor
afective, la formarea trăsăturilor de voinţă şi caracter – în general la dezvoltarea personalităţii
elevului. Generând o impresie puternică asupra imaginaţiei şi sensibilităţii elevului, prin
morala pozitivă, basmele au o deosebită însemnătate educativă, ajutându-i pe aceṣtia să
înţeleagă complexitatea aspectelor vieţii

valenţele instructiv-educative ale legendei

În explicarea unor adevăruri, hiperbola şi fantasticul îndeplinesc în legendă o funcţie
estetico-etică. Legendarul e, prin urmare, o modalitate de transfigurare a realităţii.
Valoarea legendei nu constă atât în conţinut, cât în forma literar-artistică de a
comunica adevăruri şi a nuanţa bogate valori morale.

Lectura sau povestirea legendelor îmbogăţeşte fondul cognitiv şi afectiv al copiilor de

vârstă preşcolară sau şcolară. Analiza atentă a structurii legendelor şi a personajelor
supradimensionate îi ajută pe copii să descifreze mesajul estetic, fondul real al operei,
concizia, simplitatea şi expresivitatea limbii şi stilului le dezvoltă capacităţile
intelectuale şi verbale, trăsăturile de voinţă şi de caracter.

Legendele îi pregătesc pe copii pentru înţelegerea şi interpretarea unor tradiţii şi

credinţe populare legate de felul cum au luat naştere şi cum au căpătat înfăţişarea şi
caracteristicile cunoscute anumite vieţuitoare sau plante: Legenda
ghiocelului, Legenda crinului, Povestea viorelei, Povestea cocostârcului etc. Aşadar,
această specie literară conţine şi transmite cunoştinţe din domenii variate: istorie,
mitologie, geografie, zoologie, botanică, arheologie etc.

Lectura legendelor îmbogăţeşte cultura generală a şcolarilor cu informaţii şi noţiuni

din spiritualitatea românească. Pe de altă parte, are un netăgăduit caracter etic. Prin
subiectele lor, îi avertizează pe copii de consecinţele nefaste ale neascultării părinţilor
şi a încrederii oarbe în oricine; unele personaje le fac diferenţa dintre bine şi rău, le
insuflă trăsături pozitive, precum voinţă, curaj, hotărâre, corectitudine, cinste şi
perseverenţă.
Snoava

Păcală şi boierul

,,Snoava este o operă epică în proză sau în versuri, de scurtă întindere, în care se
relatează o întâmplare cu final hazliu şi se face haz pe seama unor defecte omeneşti,
cum sunt lenea, prostia, îngâmfarea, minciuna, zgârcenia sau hoţia, pentru a le corecta.
Este înrudită cu anecdota prin umor. Unii dintre eroii snoavelor româneşti sunt Păcală
şi Tândală. Snoava tratează un incident neînsemnat la prima vedere, dar care se arată a
fi semnificativ, plin de învăţăminte pentru ascultători.”

,,De exemplu: Isprăvile lui Păcală, de Petre Dulfu (Moştenirea, Vânzarea, Împăţirea
comorii, Fluierul, Caprele popii, Boii lui Păcală, Moara dracilor etc.), Ion
Creangă (Păcală), Ioan Slavici (Păcală în satul lui) etc.”

,,Tematica, personajele, conflictul şi scenariul sunt scoase din realitatea cotidiană, de

dimensiuni realiste, pe alocuri cu exagerarea îngăduită de limitele verosimilului. În
centrul atenţiei se află personajul negativ, dezvăluindu-se apucăturile urâte. Uneori
personajul pozitiv poate să lipsească.”

,,În funcţie de termenii conflictului, se disting:

-snoave sociale (construite pe raportul stăpân – slugă, bogăţie – sărăcie)

-snoave familiale (centrate pe relaţiile soţ – soţie (zugrăvesc infidelitatea femeii),

părinţi – copii, fraţi mai mari – mezin, fraţi buni – vitregi etc.).

-snoave morale (reflectând opoziţia dreptate – injustiţie, vitejie – laşitate, înţelepciune

– prostie, hoţie – cinste etc.)” (Hobjilă, 2009, p.189)

Caracteristici:

- apartenenţa la genul epic;

-construirea acţiunii în jurul unui singur fir epic;

-subiect foarte simplu, care implică un număr mic de personaje;

-valorificarea a diferite tipuri de comic: de limbaj, de situaţie, de caracter;

-caracter anecdotic, umoristico – satiric;

-prezentarea unor personaje – tip: românul Păcală/Tândală, turcul Nastratin, Hogea,
rusul Ivan Turbincă

-valorificarea unor mijloace specific de sancţionare a aspectelor negative ale

socialului/individualului: umorul, ironia, satira etc., reflectând – mai subtil sau mai
acut – atitudinea societăţii faţă de acestea.

,,Păcală, erou al snoavelor populare românești, este cunoscut pentru umorul și

istețimea sa, ascunse sub o mască de naivitate și simplitate. Tratează autoritățile sătești
(popa, boierul, judecătorul) cu îndrăzneală și ironie usturătoare. Este însoțit,de
Tândală. Un personaj fictiv din folclorul românesc. Numele său provine din verbul a
tândăli - cu sensul de a pierde vremea şi este cunoscut ca fiind un leneș, care nu are
vreun rost.”

Pastelurile lui Vasile Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce
constituie cadrul obișnuit al unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar
aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul
elementar al acestei poezii. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie
romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă.
Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și
adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală.
Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o
adevărată credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii).

Prâslea cel voinic şi merele de aur, de Petre Ispirescu (comentariu literar, rezumat
literar)
Literatură
Basmul Prâslea cel voinic şi merele de aur se încadrează în genul epic, iar ca specie
literară este un basm popular, deoarece are autor anonim, el fiind transmis pe cale orală
din generaţie în generaţie. A fost cules de Petre Ispirescu şi publicat în
volumul Legendele şi basmele românilor din 1882.
Acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi
minciună, iar deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra
celor negative, împletirea elementelor realiste cu cele fabuloase creează fantasticul, ca
specific ancestral (străvechi) al basmelor populare.

Titlul
Titlul sintetizează intriga basmului, fiind alcătuit din numele personajului, Prâslea,
însoţit de principala trăsătură - „cel voinic” -, prin care se sugerează ideea că, deşi este
mezinul familiei împărăteşti, este viteaz şi neînfricat. El este singurul care izbuteşte să-
şi bucure tatăl şi să culeagă merele de aur.

Construcţia şi momentele subiectului

Perspectiva narativă se defineşte prin naratorul omniscient şi focalizarea zero, iar
naraţiunea la persoana a III-a făcută de naratorul obiectiv îmbină supranaturalul cu
planul real, armonizând eroii fabuloşi cu personaje şi întâmplări verosimile.

Relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea timpului fabulos („A fost odată
ca niciodată”) şi a spaţiului supranatural reprezentat de livada împăratului şi de tărâmul
celălalt.

Expoziţiunea
Basmul începe cu o formulă iniţială tipică: „A fost odată ca niciodată [...] un împărat
puternic şi mare”, care avea în grădina frumoasă şi „bogată de flori” un pom ce făcea
mere de aur. Din păcate, împăratul nu putuse mânca niciodată mere, deoarece le fura
„oarecine” tocmai când erau gata să se coacă. An de an, mulţi voinici, inclusiv cei doi
fii mai mari ai împăratului, păziseră pomul pentru a prinde hoţul, dar totul fusese în
zadar.

Incipitul
Incipitul basmului îl constituie formula iniţială tipică: „A fost odată ca niciodată [...]
un împărat puternic şi mare”, care avea în grădina frumoasă şi „bogată de fiori” un
pom ce făcea mere de aur. Din păcate, împăratul nu putuse mânca niciodată mere,
deoarece le fura „oarecine” tocmai când erau gata să se coacă. O mulţime de voinici
încercaseră să prindă hoţul, dar în zadar.

Petre Ispirescu
Fiul cel mai mare al împăratului şi-a înduplecat tatăl să păzească el mărul timp de o
săptămână, dar în ultima noapte l-a cuprins „o piroteală de nu se mai putea ţine pe
picioare”, iar dimineaţa a constatat că merele fuseseră furate. În anul următor s-a
angajat să vegheze mărul fiul mijlociu, dar „păţi ca şi frate-său cel mare”.

Intriga
Dezamăgit, împăratul se hotărâse să taie pomul fermecat, dar mezinul, Prâslea, l-a
rugat să-l lase şi pe el să-şi încerce norocul, împăratul s-a lăsat înduplecat cu greu, iar
Prâslea a început să dea ocol mărului, plănuind cum să facă să-l vegheze fără să
adoarmă. Când fructele s-au pârguit, Prâslea s-a aşezat să-şi păzească pomul şi a luat
cu sine „cărţi de citit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile”. El a bătut în pământ
ţepuşele în aşa fel încât una să-i stea în spate şi alta în faţă, astfel ca, dacă îl va apuca
somnul, să se lovească în ele cu barba sau cu ceafa şi să se trezească.

Într-o noapte, a simţit cum îl atinge uşor „boarea ziorilor” şi-l „îmbăta cu mirosul său
cel plăcut”. Cuprins de „o piroteală moleşitoare”, Prâslea s-a trezit brusc atunci când s-
a lovit de ţepuşele care-l atingeau în barbă şi în ceafă. Deodată, a auzit un fâsâit şi a
văzut pe „un oarecine” apropiindu-se de pom. Prâslea, care stătea cu arcul pregătit, a
slobozit trei săgeţi în hoţul care tocmai apucase ramurile mărului. S-a auzit un geamăt,
apoi s-a făcut o tăcere de moarte şi nu s-a mai văzut nimic.

Prâslea a cules câteva mere şi le-a dus pe o tipsie de aur tatălui său, spre bucuria
împăratului. Mezinul i-a spus apoi că trebuie să plece în căutarea hoţului, pe care îl
rănise şi că se va călăuzi după dâra de sânge pe care acesta o lăsase în urma lui. Fraţii
săi mai mari îl pizmuiau pe Prâslea, pentru că el reuşise acolo unde ei dăduseră greş,
dar au acceptat să-l însoţească în călătorie, cu gând „să-l piarză”.

Desfăşurarea acţiunii
Cei trei fraţi au pornit la drum „după dâra sângelui”, până când au ajuns la o prăpastie
unde urma se pierdea. Ei au bănuit că hoţul locuia în fundul acelei prăpăstii şi s-au
gândit să coboare cu o frânghie. Primul s-a lăsat în groapă fratele cel mare, convenind
ca, atunci când va scutura frânghia, ceilalţi să-l tragă afară. Nici nu coborâse bine, că,
de frică, el a scuturat frânghia şi a fost imediat tras afară.

Mijlociul a încercat şi el, dar nu a reuşit să ajungă până în fundul prăpastiei. Prâslea s-a
hotărât să coboare, dar le-a spus că arunci când va scutura frânghia, ei să-l lase şi mai
mult în jos, până ce „veţi vedea că frânghia nu se mai duce la vale”. După aceea, să fie
puşi paznici care să vegheze la buza prăpastiei şi să tragă frânghia afară numai atunci
când ea se va lovi de marginile gropii. Fraţii mai mari, rămaşi afară, au plănuit să
scape de mezin,’ deoarece îi făcuse de ruşine pentru a doua oară prin curajul său.

Ajuns pe tărâmul celălalt - spaţiu fabulos -, Prâslea a dat, în drumul său, de un palat
„cu totul şi cu totul de aramă”. L-a întâmpinat „o fată frumuşică” şi, de cum l-a văzut,
ea i-a povestit cum „trei fraţi zmei” le răpiseră pe cele trei surori, „fete de împărat”, de
pe tărâmul de unde venea şi Prâslea. Fiecare dintre cei trei zmei îşi alesese câte o fată
de împărat şi ar fi vrut să se însoare, dar ele se împotriveau şi le cereau „câte”în lună şi
în soare”, ca să amâne cât se putea căsătoria. Fata l-a ascuns pe Prâslea, pentru că
zmeul venea la prânz acasă şi arunca buzduganul „cale de un conac”, lovind în uşă, în
masă, aşezându-se apoi în cui. Zmeul a simţit că „miroase a carne de om de pe tărâmul
celălalt” şi s-a luptat cu Prâslea, până când voinicul l-a băgă în pământ până la
genunchi şi i-a tăiat capul.

După ce s-a odihnit vreo două zile, Prâslea a pornit c

u fata de împărat să le salveze şi pe surorile ei. Ajunşi la palatul de argint, unde zmeul
trimitea buzduganul cale de două conace, Prâslea s-a luptat cu el şi l-a omorât şi pe
acesta. Zmeul care locuia în palatul de aur, mezinul, era cel ce fusese rănit de Prâslea
atunci când încercase să fure merele de aur. După ce s-au odihnit o săptămână, au
ajuns la a treia fată de împărat, care era şi mai înspăimântată de apropiata căsătorie pe
care o pusese la cale zmeul cel mic. Acesta trimitea buzduganul „cale de trei conace”
şi cei doi „se luptară, zi de vară până-n seară”.

Pe la amiază, s-au făcut amândoi două focuri şi când un corb le dădea târcoale, zmeul
i-a promis stârvul lui Prâslea drept răsplată, dacă va turna seu peste el. Prâslea i-a
făgăduit corbului trei stârvuri şi atunci acesta a adus „în unghiile sale seu” şi l-a turnat
peste viteazul care a prins dintr-odată şi mai multă putere. După ce şi-au recăpătat
înfăţişarea, zmeul i-a cerut apă fetei de împărat, promiţându-i că se vor cununa „chiar
mâine”. În schimb, Prâslea s-a oferit să o ducă pe tărâmul pământenilor, unde se vor şi
căsători. Fata i-a dat apă voinicului, acesta a prins putere şi lupta a fost crâncenă, până
când Prâslea a reuşit să-i taie capul zmeului.

Bucuroase peste măsură, fetele i-au destăinuit că fiecare dintre palatele zmeilor se
poate preface într-un măr, dacă sunt lovite cu un bici „în cele patru colţuri”, aşa că
Prâslea a prefăcut cele trei palate în trei mere de aramă, de argint şi de aur, apoi le-a
împărţit fetelor şi cu toţii s-au pregătit să se întoarcă pe tărâmul oamenilor. Prima fată
de împărat, cu mărul de aramă, a fost scoasă cu frânghia deasupra prăpastiei şi le-a dat
fraţilor lui Prâslea „un răvăşel” din partea lui, în care acesta scria că fata va lua de
bărbat pe frate-său mai mare. Au fost apoi scoase şi celelalte fete de împărat, mijlocia
cu mărul de argint şi mezina, al cărui măr de aur îl oprise Prâslea asupra lui.

Punctul culminant
Bănuind că fraţii săi „îi poartă sâmbetele”, voinicul a legat de frânghie o piatră şi a pus
deasupra ei căciula, ca să-i încerce. Fraţii săi, crezând că de frânghie este atârnat
Prâslea, i-au dat drumul şi apoi s-au prefăcut mâhniţi că fratele lor s-a prăpădit. Ei s-au
cununat cu fetele de împărat, dar mezina n-a vrut „cu niciun chip să se mărite, nici să
ia pe altul”.

În acest timp, Prâslea se gândea cum să facă să iasă pe tărâmul lui, când, deodată, aude
„un ţipăt” care „îi umplu inima de jale”. Un balaur se încolăcise pe un copac şi se urca
să mănânce nişte pui de zgripsor (vultur mare, acvilă cu două capete). Atunci Prâslea
s-a repezit la balaur şi l-a făcut bucăţele cu paloşul. Drept răsplată, zgripsoroaica i-a
promis să-l ducă pe tărâmul celălalt, dar înainte de asta, Prâslea trebuia să pregătească
100 de oca de carne făcută bucăţele şi 100 de pâini.

Voinicul a pregătit cele necesare şi, de câte ori întorcea ea capul, el trebuia să-i dea
„pâine şi carne”. Când ajunseseră aproape de buza prăpastiei, se terminaseră
merindele, aşa că Prâslea şi-a tăiat „o bucată de carne moale din coapsa piciorului de
sus” şi a dat-o zgripsoroaicei. Deoarece el nu mai putea merge, pasărea i-a pus la loc
bucata de carne, pe care nu o înghiţise, „o unse cu scuipat de al său” şi i-a lipit-o pe
picior.

Deznodământul
Prâslea a plecat spre împărăţia tatălui îmbrăcat „în haine proaste ţărăneşti” şi a aflat de
la drumeţi că fraţii săi luaseră de soţii pe fetele de împărat, că părinţii lui erau foarte
mâhniţi de pierderea mezinului şi că fata cea mică e îmbrăcată în negru şi-l jeleşte
întruna. Ea ceruse o furcă de tors, care să aibă şi caierul şi fusul de aur şi împăratul
poruncise starostelui de argintari să-i facă această furcă, altfel „unde-ţi stau picioarele,
îţi va sta şi capul”. Aflând acestea, Prâslea s-a angajat ucenic la argintar şi în trei zile i-
a dat furca de aur, pe care o scosese din mărul zmeului.

Când a văzut furca, fata a priceput că Prâslea reuşise să iasă deasupra pământului şi i-a
cerut împăratului să-i facă „o cloşcă cu pui cu totul şi cu totul de aur”. Prâslea a făcut
şi cloşca, pe care argintarul a dus-o împăratului. Atunci fata l-a rugat pe împărat să
aducă la palat pe meşterul care făcuse furca şi cloşca de aur. Ea l-a recunoscut imediat
pe „viteazul care ne-a scăpat din mâna zmeilor”, împăratul şi-a dat şi el seama că este
feciorul lui, deşi „foarte mult se schimbase”. Prâslea le-a povestit păţaniile şi le-a
arătat mărul de aur al zmeului.

Întrebat de împărat cum să-i pedepsească pe fraţii mai mari care îl abandonaseră pe
tărâmul celălalt, Prâslea a cerut ca pedeapsa să fie dată de Dumnezeu. Cei trei fii vor
ieşi pe scările palatului şi vor arunca fiecare câte o săgeată în sus, iar Dumnezeu va
pedepsi pe cei vinovaţi. Săgeţile celor doi fraţi mai mari au căzut „drept în creştetul
capului” şi i-au omorât pe loc, iar a celui mic „îi căzu dinainte”.

Prâslea a făcut nuntă mare cu fata de împărat şi toată împărăţia se fălea cu vitejiile
voinicului. După moartea împăratului, Prâslea „se sui el în scaunul împărăţiei” şi poate
că domneşte şi astăzi, „de or fi trăind”. Basmul se încheie cu o formulă tipică: „Trecui
şi eu pe acolo şi statui de mă veselii la nuntă, de unde luai «O bucată de batoc, / Ş-un
picior de iepure şchiop» şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei dumneavoastră aşa”.

Ca în toate basmele, binele învinge răul, dreptatea se împlineşte, adevărul triumfă, iar
cei viteji şi cinstiţi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi, fiind astfel răsplătiţi pentru
trăsăturile lor deosebite, ca simboluri ale valorilor morale ce trebuie să caracterizeze
omenirea. În basmele populare româneşti, eroul întruchipează idealul de cinste,
dreptate şi adevăr, el constituind o imagine a binelui, iar povestitorul anonim - în
majoritatea naraţiunilor de acest tip - pune în concordanţă frumuseţea morală cu cea
fizică.

Personajele
Prâslea este personajul principal şi eponim (care dă numele operei) al basmului
popular Prâslea cel voinic şi merele de aur. El captează atenţia cititorilor
(ascultătorilor) pe parcursul întregului fir epic, deoarece este prezent şi participă activ
la toate momentele acţiunii. Este un personaj imaginar, înzestrat cu puteri fabuloase şi
este, prin calităţile sale morale, reprezentantul românului dintotdeauna.
Trăsăturile sale morale reies în mod indirect din faptele, atitudinea şi comportamentul
protagonistului, precum şi din relaţiile cu celelalte personaje. Deşi este ironizat la
începutul basmului de către tatăl său, Prâslea este ambiţios şi tenace, convingându-l pe
acesta să-l lase să păzească şi el mărul de aur. Indirect, dovedeşte isteţime atunci când
îşi face un plan ca să nu adoarmă când va sta la pândă să prindă hoţul.

Curajos, Prâslea coboară pe tărâmul celălalt şi, viteaz, omoară zmeii prin luptă dreaptă.
Mezinul este inteligent şi bun cunoscător de oameni, întrucât îşi dă seama că fraţii săi
sunt invidioşi şi-i pune la încercare. Milos, salvează puii de zgripsor din ghearele
balaurului şi nu se răzbună pe fraţii săi, ci aşteaptă dreptatea divină, dovedind
generozitate şi înţelepciune.

Ca orice personaj de basm, Prâslea are şi însuşiri supranaturale. Înzestrat cu o forţă

impresionantă, omoară zmeii şi balaurul în luptă dreaptă. Înţelege graiul făpturilor de
pe alt tărâm şi poate comunica firesc cu acestea. Are capacitatea de a se metamorfoza
în foc, transformă palatele în mere şi poate scoate din mărul zmeului furca şi cloşca de
aur. Prâslea este, aşadar, un personaj în care se împletesc însuşiri omeneşti şi
fabuloase. Alături de Prâslea, se constituie în forţe ale binelui şi împăratul, cele trei
fete, corbul, zgripsoroaica şi puii ei, meşterul argintar.

Personajele care reprezintă forţele răului sunt pedepsite în finalul basmului. Din galeria
personajelor fantastice fac parte balaurul şi zgripsorul, personaje întâlnite numai în
basme. Fabulosul include şi obiectele miraculoase: furca, mărul, cloşca de aur, dar şi
seul şi apa. Ele ajută eroul să depăşească situaţiile dificile, iar cifra simbolică trei are
putere magică. Personajele reale - fiii cei mari, fetele de împărat şi meşterul argintar -
ca şi cele fantastice - împăratul, Prâslea, zmeii, balaurul, zgripsorul - indiferent de
locul pe care îl ocupă în operă, au importanţă în desfăşurarea întâmplărilor, deoarece
fiecare contribuie la aflarea adevărului şi instituirea dreptăţii.

Respectând caracteristicile speciei, formula introductivă, „A fost odată ca niciodată”,

sugerează un timp imaginar. Ascultătorii - cititorii - sunt introduşi într-o lume în care
totul este posibil, iar spaţiul de desfăşurare a acţiunilor este fabulos. Pozitive sau
negative, principale sau secundare, reale sau ireale, personajele sunt simboluri pentru
noţiunile bine şi rău, reprezentând modele morale opuse. Trăsăturile lor se desluşesc
prin acţiune, care se petrece atât pe pământ, cât şi pe tărâmul celălalt, prăpastia fiind
hotarul care desparte cele două lumi.

Limbajul
Limbajul basmului popular Prâslea cel voinic şi merele de aur se caracterizează prin
oralitate („dară până una alta”, „vai de mine!”), care menţine trează atenţia
ascultătorului. Vorbirea directă se îmbină cu vorbirea indirectă; verbele la perfectul
simplu („îi mulţumi”, „fu primit cu bucurie”, „şi se luptară”) dau impresia că acţiunea
s-a petrecut de curând; inversiunile şi repetiţiile („şi merse, merse”) specifice stilului
oral, precum şi cuvintele şi expresiile populare („niţică”, „piroteală”, „soroc”, „a o
sfecli”, „a-şi încerca norocul”) sunt mijloace şi procedee artistice specifice basmului.
Stilul
Stilul îmbină armonios cele trei moduri de expunere - naraţiunea, descrierea şi dialogul
- care dau farmec basmului, creaţie ce răspunde nevoii de bine, dreptate şi frumos a
poporului român