I.

MESOPOTAMIA

I. 1. Ţara şi populaţia.

Termenul Mesopotamia desemnează în accepţiunea cea mai strictă regiunea situată

între fluviile Eufrat şi Tigris. Prin extensie desemnează şi teritoriul de la est de Tigris, până la
Munţii Zagros şi malul vestic al Eufratului. Deşi în mare parte din istoria regiunii ţinutul prin
care trec Eufratul şi Tigris-ul a format sau a făcut parte din acelaşi stat, în Antichitate nu s-a
impus un termen local care să desemneze această realitate geografică. Mesopotamia este un
cuvânt grecesc care înseamnă „între râuri” şi cea mai veche lucrare care îl menţionează este
Anabasis, scrisă de Arrian şi dedicată istoriei lui Alexandru cel Mare. Ceea ce numim
Mesopotamia reprezintă un teritoriu care face astăzi parte în mare măsură din Irak, dar şi din
statele vecine Siria, Turcia şi Iran.
Din punct de vedere hidrologic Mesopotamia este parte a unui sistem unitar. Însă
trebuie amintit faptul că de la începutul antichităţii şi până astăzi el a evoluat semnificativ.
Aluviunile depuse de Eufrat şi Tigris în Golful Persic au condus la colmatarea unui sector
important al acestuia (lung de peste 200 km). Diferenţele sunt cu atât mai vizibile cu cât cele
două fluvii nu se mai varsă astăzi independent în golf, ci se unesc formând fluviul Shatt-el-
Arab (Ţărmul arabilor).
În ciuda unităţii sistemului hidrologic mesopotamian, din punctul de vedere al
peisajului, se remarcă diferenţe notabile între nordul şi sudul regiunii, chiar mai evidente în
Antichitate. Limita între cele două ecosisteme, deşi nu este una tranşantă, se află undeva în
regiunea oraşului modern Bagdad, un sector unde văile Eufratului şi Tigrisului se apropie una
de alta. Mesopotamia de la nord de Bagdad a fost totdeauna favorizată de ploi sezoniere, care
au condus la dezvoltarea unei agriculturi timpurii. Apropierea de zonele montane a facilitat şi
accesul la resurse minerale, materiale de construcţie etc. Partea sudică a Mesopotamiei era în
antichitate o zonă mlăştinoasă, răvăşită de inundaţii periodice şi de secete îndelungate.
Practicarea agriculturii aici necesita o stocare a apei fluviilor când debitul lor era mare, pentru
a diminua efectele secetei în lunile care urmau. Resursele acestei câmpii aluvionare se
reduceau la solul împrospătat mereu de aluviuni şi de vegetaţia specifică zonelor cu exces de
umiditate. Este de înţeles de ce legăturile cu exteriorul au fost vitale mereu şi producţia
agricolă trebuia să depăşească necesarul intern pentru a face parţial obiectul schimbului.
Din punct de vedere uman, cele două râuri au reprezentat importante artere de
comunicaţie, de-a lungul cărora s-a făcut legătura între nordul şi sudul Mesopotamiei şi s-au
vehiculat bunuri foarte variate pe mare sau pe uscat. Sudul Mesopotamiei a fost iniţial locuit
de sumerieni. Alături de ei, poate din cauza unor fenomene naturale catastrofale cum ar fi
secetele prelungite, s-au aşezat în valuri succesive populaţii semitice care locuiau în apropiere
şi erau crescătoare de animale: akkadieni, amoriţi, aramei sau de altă origine: gutti, kassiţi,
huriţi.

I. 2. Izvoare

Apariţia scrisului încă din sec. al XXXIV-lea BC în Sumer a determinat producerea

unui număr mare de documente inscripţionate pe lut, piatră sau metal. Deşi tăbliţele de lut
erau rareori arse intenţionat, incendiile care au însoţit distrugerile centrelor urbane

3
mesopotamiene au contribuit la conservarea acestora. Din păcate, textele scrise până la
jumătatea mileniului al III-lea sunt în mare parte nedescifrate, din cauza numărului foarte
mare de semne şi al caracterului pictografic al scrierii.
Considerăm că o enumerare succintă a principalelor colecţii de documente
mesopotamiene este necesară. Astfel, adevărate arhive de texte din diverse perioade de timp
din istoria Mesopotamiei au fost recuperate de la Assur, Babylon, Eresh, Eshnunna, Girsu,
Lagash, Huzirina, Nimrud, Ninive, Nippur, Nuzi, Puzrish-Dagan, Tell-al-Rimah, Sippar,
Shuruppak, Ur, Uruk. Un babilonian care a trăit în sec. al III-lea BC, Berossos, a scris o
lucrare intitulată probabil Babyloniaca, o istorie a ţării sale, din care au ajuns la noi numai
fragmente, citate de Eusebius din Cesareea şi Flavius Josephus.
Acestor numeroase surse interne li se adaugă, pentru reconstituirea istoriei
mesopotamiene începând cu Imperiul Nou din Babylon şi documente externe, în special
lucrări istorice greceşti şi romane. Pentru secolele VI-V BC Herodot oferă în lucrarea sa
Istorii informaţii deosebit de interesante. Pentru epoca elenistică, sugestive sunt lucrările lui
Arrian Anabasis sau Plutarh – Vieţi Paralele. Pentru perioada romană/partă avem la dispoziţie
surse de informare aparţinând acestor popoare: Ammianus Marcelinus - Istoria romană, Res
gestae divi Sapori.

I. 3. Istoria

Mesopotamia nordică a făcut parte în neolitic din zona Semilunei fertile, regiunea
unde se pare că a fost adoptat modul de viaţă sedentar. În acest timp sudul era un teren
mlăştinos şi inospitalier. Cele mai vechi aşezări umane din Mesopotamia de sud aparţin unei
civilizaţii chalcolitice numite Ubaid (Obeid), întemeiată către mijlocul mileniului al VI-lea
BC. În nordul Mesopotamiei acesteia îi corespund, la începutul aceleiaşi epoci, Hassuna şi
Samarra în bazinul Tigrisului şi Halaf în bazinul Eufratului. Spre sfârşitul acestei civilizaţii,
responsabilă de crearea sistemului de canale din sudul Mesopotamiei, aşezările ei se
răspândesc spre nord, ocupând văile celor două fluvii.
Perioada Uruk (3700-2900 BC)
O aridizare severă a climei a fost probabil cauza dispariţiei civilizaţiei Ubaid, care
este urmată de prima perioadă a epocii bronzului, numită Uruk, după oraşul cu acelaşi nume.
Între 3700 şi 2900 BC, inclusiv în timpul etapei finale numită Jemdet Nasr, în Mesopotamia
apare scrierea, mai întâi în formă pictografică, şi urbanizarea şi se intensifică procesul de
diferenţiere socială. Deşi este destul de clar că perioada Uruk este opera sumerienilor, nu se
poate spune acelaşi lucru cu certitudine despre civilizaţiile chalcolitice anterioare, datorită
unui hiatus cultural.
Perioada dinastică timpurie (2900-2334 BC)
Începutul acestei perioade este marcat de inundaţii catastrofale în unele centre urbane
sumeriene, evenimente care au condus la conturarea legendelor despre potop. Mesopotamia
de sud era organizată în mai mult de 30 de state relativ egale ca putere şi dimensiune, conduse
de lideri laici sau religioşi. Fiecare oraş era patronat de un zeu şi avea un templu dedicat
acestuia. Principalele centre de putere ale acestei perioade erau: Adab, Akkad, Akshak, Bad-
Tibira, Eridu, Girsu, Hamazi, Isin, Kish, Lagash, Larsa, Mari, Nippur, Sippar, Shurrupak,
Umma, Ur, Uruk. În conformitate cu documentele epocii, în special Lista regilor sumerieni,
putem afirma că unul dintre ele era desemnat ca arbitru al conflictelor interstatale, având un
rol politic superior.
Echilibrul statelor sumeriene s-a destrămat spre sfârşitul perioadei dinastice timpurii,
când izvoarele menţionează mai multe iniţiative care ar fi condus la apariţia unor imperii
efemere. Cert este cazul lui Lugalzaggesi, regele Ummei, care a ocupat majoritatea statelor

4
din Mesopotamia de sud, afirmând că Enlil i-a dăruit întreg ţinutul dintre Golful Persic şi
Marea Mediterană. În afara Sumerului această autoritate era probabil pur nominală.
Imperiul din Akkad (2334-2193 BC)
Statul lui Lugalzaggesi a fost o creaţie destinată eşecului. După circa două decenii de
succese militare el a fost înfrânt de Sargon, rege în Akkad, un semit. De altfel, numele
primilor semiţi, prezenţi în Sumer încă de la începutul istoriei mesopotamiene, provine de la
numele acestui oraş, care avea să devină capitala unui imperiu. Inscripţii păstrate în copii
târzii menţionează extraordinarele realizări ale lui Sargon. Sprijinindu-se pe o armată
permanentă, bine organizată, acesta reuşeşte nu doar să subjuge statele sumeriene, ci şi să
pună bazele unui stat durabil, în care rolul preponderent pare să fi revenit akkadienilor.
Autoritatea lui Sargon şi a urmaşilor săi s-a extins şi asupra Elamului, Mesopotamiei de nord,
sudului Anatoliei, Siriei, Libanului şi Omanului. În acest fel, imperiul nou creat avea acces la
resursele de lemn de cedru, argint, cupru de care avea nevoie, fără a oferi nimic în schimb. În
urma unor revolte numeroase şi a atacurilor din afară, statul akkadian a căzut în cele din urmă
lovit de guti, o populaţie de păstori din Munţii Zagros, care au devenit stăpânii Mesopotamiei.
Este posibil ca adevărata cauză a acestor evenimente să fi fost un nou episod de secetă, care să
fi forţat triburile de păstori din regiunile limitrofe Mesopotamiei să pătrundă în zona celor
două fluvii, pentru a căuta noi păşuni, intrând astfel în conflict cu agricultorii sedentari.
A treia dinastie din Ur (2111-2004 BC)
Literatura sumeriană îl creditează ca eliberator al Sumerului pe Utu-hegal (Utu-
hengal) din Uruk, care a reuşit să îi alunge după aproape o sută de ani pe guti înapoi în zonele
muntoase din estul Mesopotamiei. Totuşi, regii din Ur au fost cei care au luat puterea după
acest succes, a treia dinastie a acestui stat devenind stăpâna teritoriilor controlate de
invadatori şi care aparţinuseră cândva Imperiului akkadian. Moştenitori ai ideii imperiale,
regii din Ur au reintrodus însă limba sumeriană în administraţie, ca urmare a întâietăţii acestui
element etnic. Ur-Nammu, primul rege din a treia dinastie din Ur este primul dinast din
timpul căruia se păstrează un cod de legi. Documentele sugerează că Mesopotamia acestei
perioade era organizată sub forma unui imperiu centralizat excesiv. Sfârşitul acestei dinastii a
fost cauzat de o invazie elamită.
Perioada Isin-Larsa/a dinastiilor amorite (2004-1763 BC)
Slăbirea imperiului sumerian cu capitala la Ur a deschis oportunităţi neaşteptate
pentru un grup etnic semit care se infiltrase în Mesopotamia în vremurile tulburi ale
dominaţiei gutilor. Este vorba despre amoriţi, „oamenii din vest”, originari din Siria nordică.
Este dificil de înţeles cum, deşi numeric inferiori, dar probabil bine organizaţi, amoriţii iau în
stăpânire centre de putere ale statului sumerian şi se instalează ca dinaşti. Vorbind o limbă
asemănătoare cu cea akkadiană, amoriţii se integrează în lumea mesopotamiană, dar intervin
semnificativ în organizarea politică. În scurtă vreme, ţinuturile dintre Mediterana şi Golful
Persic sunt împărţite între regatele amorite, care păstrează între ele relaţii strânse de
colaborare. În Mesopotamia sudică cele mai importante regate sunt cele cu capitala la Isin şi
Larsa. În nord, profitând de slăbirea influenţei politice a elementului sumerian se afirmă Assur
(capitala viitoarei Asirii) şi Eshnunna. Un alt regat important are capitala la Mari, pe Eufrat,
iar în nordul Siriei Yamkhad şi Qatna sunt principalii pioni politici.
Imperiul vechi din Babylon (1763-1595 BC)
Unul dintre regatele amorite mesopotamiene mai puţin importante era şi Babylonul,
dar statutul său s-a schimbat în al treisprezecelea an al domniei lui Hammurabi, când acesta
reuşeşte să cucerească Larsa, fostul său aliat în războiul contra Elamului. După ocuparea
Larsei, Hammurabi devine stăpânul întregii Mesopotamii de sud şi cu ajutorul lui Zimri-Lim
din Mari îşi îndreaptă armatele către nord, cucerind Eshnunna şi Assur. Mari este următorul
pas către constituirea Imperiului babylonian, dintre toate regatele amorite numai Yamkhad şi
Qatna rămânând independente.

5
 Probabil cea mai cunoscută faptă a lui Hammurabi rămâne inscripţionarea unui cod
de legi pe o stelă de piatră, care oferă posibilitatea reconstituirii cu fidelitate a societăţii
mesopotamiene din timpul dinastiilor amorite.
Imperiul a scăzut în autoritate în timpul urmaşilor lui Hammurabi, până când, în
1595 BC Mursilis I, regele din Hatti, a devastat Babylonul, provocând răsturnarea dinastiei
amorite.
Imperiul kasit al Babylonului (1594-1156 BC)
Kasiţii au o origine etnică neclară, locuiau iniţial în zona Munţilor Zagros şi au atacat
de mai multe ori Imperiul babylonian în cursul istoriei sale. Profitând de devastarea
Babylonului de către armatele hitite, kasiţii au preluat controlul asupra statului slăbit şi s-au
instalat în calitate de elită conducătoare pentru câteva secole. Sub guvernarea kasită, imperiul
a controlat numai Mesopotamia sudică, oferind pentru prima dată Asiriei posibilitatea de a se
afirma în plan politic. În afară de Babylon, redenumit Karanduniash, noii stăpâni au exercitat
puterea din noua capitală Dur-Kurigalzu. Imperiul babylonian a devenit un stat teritorial, un
regat stabil, în care disputele interne s-au estompat. Puţinele documente interne sugerează o
perioadă de prosperitate şi pace, ceea ce explică şi stabilitatea acestei dinastii. În secolul al
XIII-lea Babylonul devine vasal Asiriei şi ultimul rege kasit este îndepărtat de elamiţi în 1156
BC. Regatul este condus în secolele următoare de dinaşti locali, mai întâi din Isin, fiind pentru
perioade limitate de timp sub dominaţie asiriană.
Regatul Hurii/Mitanni/Hadigalbat (sec. XV-XIV BC)
După expediţia hitită de jaf asupra Babylonului, nordul Siriei nu mai este controlat
de puterile timpului. În aceste condiţii, aici se formează un regat nou, având ca fundament
etnic pe hurriţi, o populaţie de origine discutabilă, dar cu certe influenţe, dacă nu elemente,
indo-europene. În primul secol al existenţei sale, acest stat controlează nordul Siriei şi
Mesopotamiei, concurând puterea egipteană şi cea hitită. Asiria este adusă la statutul de
vasalitate faţă de Mitanni. Însă politica de blocare a hitiţilor în Anatolia nu a mai funcţionat în
secolul al XIV-lea când regii hitiţi împart regatul mitannian cu asirienii, provocându-i
dispariţia.
Imperiul nou asirian (934-627/608 BC)
După migraţia popoarelor mării din jurul anului 1200 BC şi decăderea Babylonului,
Imperiului hitit şi egiptean, Asiria rămâne singurul stat mai mare din regiunea siro-
mesopotamiană. Totuşi, expansiunea sa este frânată de aramei, un popor semit, care păstrează
tradiţia micilor oraşe stat şi care se extinde nu prin dominaţie, ci printr-o pătrundere lentă spre
răsărit. Asiria a investit enorm în domeniul militar, marii regi ai acestui stat organizând
campanii anuale în ţările vecine, reducându-le la statutul de vasal şi solicitând tributuri
enorme. Acestea se revoltau însă mereu şi uneori redeveneau independente.
Această stare de fapt s-a schimbat odată cu domnia lui Tiglath-Pileser (745-727), un
mare reformator, care a recucerit multe din teritoriile pierdute în anii de slăbiciune ai statului
şi a organizat aceste teritorii sub forma unor provincii. Armata asiriană devine din ce în ce
mai mult un factor de teroare, acţionând cu brutalitate împotriva duşmanilor. Pentru a
uniformiza populaţia, este instaurată politica deportărilor populaţiilor învinse. La moartea sa
Asiria stăpânea Mesopotamia şi Siria nordică. Urmaşii săi au extins dominaţia asiriană în
Armenia, Palestina şi Liban, culminând cu ocuparea definitivă a Egiptului de către
Esarhaddon în 671 BC Totuşi, dominaţia asiriană era mereu contestată şi menţinerea statului a
cerut eforturi militare foarte mari.
Imperiul Nou din Babylon (627/608-539 BC)
La moartea lui Ashurbanipal în 627, Asiria a devenit teatrul unor războaie interne
pentru succesiune. Pe acest fond, are loc o nouă rebeliune în Babylon, condusă de
Nabopalassar. Nu numai că acesta a rezistat atacurilor asiriene, dar, aliindu-se cu mezii,
perşii, elamiţii şi sciţii a reuşit să ocupe toate oraşele asiriene mai importante, momentul

6
hotărâtor fiind căderea capitalei Ninive în 612 BC. În anii ce au urmat, autoritatea babiloniană
s-a extins şi consolidat asupra teritoriilor deţinute de asirieni, mai puţin asupra Egiptului, cu
care se află în conflict pentru Canaan. Ca şi administraţia asiriană Imperiul babylonian s-a
menţinut prin costisitoare campanii anuale de reprimare a rebeliunilor şi, ca şi predecesorii lor
au fost nevoiţi să apeleze la deportări pentru a menţine liniştea.

Fig. 2. Imperiul nou asirian

Dominaţiile străine
În 539 BC Cyrus, un persan, devine regele Mediei. Aceasta a pus bazele Imperiului
persan, prima achiziţie a noului stat fiind Mesopotamia. În 331 BC Imperiul persan a fost
învins definitiv de Alexandru la Gaugamela, ţinutul dintre Tigris şi Eufrat devenind parte a
Imperiului macedonean. Babylonul l-a primit pe Alexandru ca pe un eliberator, motiv pentru
care acesta l-a ales drept capitală a statului său. La moartea sa, în 323 BC, Mesopotamia a
devenit o parte din regatul Seleucid, dar centrul de greutate al regiunii s-a mutat la Seleucia.
În 129 BC Mesopotamia a fost definit pierdută în favoarea parţilor, aflaţi la cârma unui nou
imperiu iranian.
Siria de nord a fost una din regiunile disputate de Imperiile part şi roman în sec. I-II
AD. Ofensiva romană a culminat cu crearea de către Traian în 116 AD a provinciilor
Armenia, Asiria şi Mesopotamia, care au încorporat în statul roman regiunile amintite. După
numai un an însă aceste ţinuturi au fost părăsite de Hadrian, care a retras armatele romane pe
linia Eufratului. Abia în timpul lui Septimius Severus un teritoriu restrâns din nordul
Mesopotamiei a fost ocupat şi organizat în provinciile Osrhoene şi Mesopotamia. Din secolul
al III-lea AD parţii sunt înlocuiţi la graniţa Imperiului roman de către perşii din Imperiul

7
sasanid, conflictele pe valea Eufratului continuând până la ocuparea regiunii de către arabi în
prima jumătate a sec. al VII-lea.