Moara cu noroc

Ioan Slavici
Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literatrii române,
afirmându-se ca deschizător de drumuri prin crearea romanului realist obiectiv
Mara şi prin integrarea elementelor de analiză psihologică în scrierile sale. Acestea
sunt dominate de conflicte puternice, cum ar fi patima banului, discrepanţele
sociale, implicaţiile socialului asupra individului, şi prezintă satul sau oraşul
transilvănean în contextul tranziţiei de la orânduiala tradiţională către o nouă formă
de organizare, anume capitalismul.

Încadrarea în specia literară şi tipologie. Textul literar Moara cu noroc este

publicat în 1881, în volumul Novele din popor. Este o nuvelă psihologică, specie a
genului epic în proză, cu un singur fir narativ care prezintă un conflict puternic,
redat în manieră obiectivă, între personaje bine conturate, individualizate prin
detalii semnificative; conflictul se dezvoltă pe două coordonate, una exterioară care
urmăreşte firul proriu-zis al evenimentelor, şi una interioară, prin descrierea
implicaţiilor pe care le au faptele în planul conştiinţei personajului. Nuvela este o
proză de factură realistă, în cadrul căreia se remarcă: obiectivitatea perspectivei
narative prin relatarea la persoana a III-a, omniscienţa şi omniprezenţa naratorului,
veridicitatea prezentării societăţii ardeleneşti de la sfărşitul secolului al XIX-lea,
descrierile detaliate, exprimare exactă, stilul sumbru, fără figuri de stil.

Tema. Firul epic al nuvelei este amplu, prezentând un conflict puternic în

mod gradat, iar secvenţele narative sunt construite prin înlănţuire, evideţiind tema,
care prezintă consecinţele nefaste pe care le are setea de îmbogăţire asupra
destinlui uman.

Titlul nuvelei este un topos literar care desemnează un han aflat la răscruce
de drumuri, în pustientate. Locaţia, o fostă moară, simbol al perisabilului, este, în
esenţă, aducătoare de ghinion, deşi aparent este un spaţiu privilegiat al norocului
înavuţirii.

Elemente de structură. Incipitul nuvelei şi finalul ei enunţă cuvintele

bătrânei, soacra personajului principal, conferind textului caracter simetric. Nuvela
se deschide astfel cu sfatul dat de aceasta ginerului, fost cizmar, care ia în arendă
hanul de la Moara cu noroc pentru a-şi spori câştigurile, în vederea deschiderii unui
atelier propriu de cizmărie: Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu
bogăţia, ci liniştea colibei te face fericit. Vorbele ei reprezină înţelepciunea spirituala
a poporului, pentru care e mult mai importantă fericirea oferită de familie, decât
îmbogăţirea. Finalul nuvelei va reveni simetric la vorbele bătrânei, rostite în urma
tragediei petrecute cu familia sa: Simţeam eu ca nu are să fie bine, însă aşa le-a fost
dat. Deşi din aceste afirmaţii s-ar putea concluziona faptul că un fatum potrivnic,
voinţă a unei forţe superioare, domină în mod tragic evoluţia personajelor
incapabile de a se împotrivi, nu putem fi de acord cu această concluzie întrucât toate
poersonajele sunt perfect conştiente de acţiunile pe care le întreprind şi de
consecinţele acestora. Astfel, relaţia dintre incipit şi final este foarte strânsă,
soarta personajelor dovedindu-se a fi nemiloasă, în concordanţă cu faptele lor.
Simetrică este şi prezentarea drumului care duce la han, la începutul nuvelei, pentru
ca, în final, acesta să se contopească sugestiv cu drumul vieţii, căci bătrâna împreună
cu cei doi copii îşi continuă viaţa părăsind locul tragicelor evenimente. Între cele
două limite fixate de înţelepciunea populară, se desfăşoară firul epic al nuvelei, de-a
lungul celor şaptesprezece capitole, structurate pe două planuri: al conflictului
exterior şi al conştiinţei personajului principal.

Relaţiile spaţiale şi temporare sporesc veridicitatea subiectului. Acţiunea

este plasată în Ardeal, în secolul al XIX-lea. Ea se desfăşoară pe parcursul unui an,
fiind simbolic plasată între două repere cu semnificaţie creştină: Sf. Gheorghe şi
Paştele.

Construcţia subiectului. Expoziţiunea este o descriere detaliată a drumului

către han, care are rolul de a introduce cititorul pe drumul imaginaţiei, şi a locului
ales de Ghiţă pentru a se muta cu întreaga familie, în vederea asigurării unui venit
substanţial. Drumul prezentat în mod obiectiv reliefează intruziunea într-un
teritoriu al părăsirii, în care este indicat doar popasul, nu şi stablirea permanentă.
La început câştigul noului cârciumar este mulţumitor, fiind obţinut pe cale cinstită.
Ghiţă este harnic şi întreprinzător, soţia sa, Ana, fiindu-i de mare ajutor, iar soacra
este convinsă că presimţirea sa nu este întemeiată. Intriga nuvelei este momentul în
care la han îşi face apariţia Lică Sămădăul, şeful porcarilor din împrejurimi, un
personaj straniu care extercită o energie negativă asupra celor din jur.
Personalitatea sa puternică şi înclinaţia acestuia spre rău vor determina
dezechilibrul sufletesc al lui Ghiţă şi destrămarea familiei sale. Destul de repede,
cârciumarul înţelege că menţinerea sa la Moara cu noroc depinde de prietenia cu
Lică, situaţie nefavorabilă conştiinţei sale dar aducătoare de bani. Prin
caracterizarea directă, naratorul realiează o descriere rapidă dar puternică a
portretului Sămădăului, care se remarcă printr-o nobleţe stranie. Desfăşurarea
acţiunii surprinde atitudinea dominatoarea a lui Lică, ce va declanşa în conştiinţa
personajului principal conflictul dintre impulsul de a deveni independent şi
observaţia realistă că, împotrivinu-se stăpânului locului, nu va rezista prea mult ca
hangiu. Deşi îşi dă seama că Lică prezintă o ameninţare pentru familia lui, Ghiţă se
hotărăşte să rămână, dar reacţionează în defensivă, luându-şi câteva măsuri de
precauţie: îşi cumpără de la Arad două pistoale, îşi ia doi câinii şi o slugă pe nume
Marţi. Pe fondul profundei îngrijorări care îi macină cugetul, manifesările
personajului încep să se schimbe; astfel, dintr-un om deschis, vesel, optimist, devine
ursuz, irascibil, trecând repede de la o stare la alta. Cu toate că, înainte de a lua în
arendă hanul, Ghiţă îşi făurise un ţel în viaţă, anume acela de a strânge, în trei ani,
bani pentru a-şi deschide o afacere profitabilă, în curând banul devine pentru el o
obsesie. Deşi Ana intuieşte influenţa nefasta pe care o are Lică asupra lui Ghiţă şi îl
previne pe acesta, Ghiţă se arată din ce în ce mai amabil cu noul său prieten, şi în
semn de prietenie, o aruncă pe Ana în braţele acestuia. Fin observator al psihologiei
umane, naratorul notează reacţiile doi soţi: Ana este captivată de joc, simţind
plăcerea aproprierii de Lică, pe când, în sufletul lui Ghiţă, se înfiripă sentimentul de
gelozie, care se va dezvolta pe parcurs, ducând la dezumanizarea totala din final. În
continuare, personajul principal devine părtaş la nelegiurile înfăptuite de Lică şi de
tovarăşii săi. Prima acţiune majoră de complicitate este mărturia falsă: deşi ştie că
Lică a părăsit hanul, în noaptea în care arendaşul a fost jefuit, jură pe cruce că acesta
a stat toată noaptea la cârciumă. Faptul în sine este un punct de cotitură, pentru că
odată ce el devine complice la fapte reprobabile, este forţat de împrejurimi să se
afunde şi mai adânc în rău, din care doar tăria de caracter l-ar putea elibera. Aceasta
îşi face simţită prezenţa prin frământările din coştiinţa lui Ghiţă, fapt care dovedeşte
că fondul său sufletesc este bun, dar anturajul şi dorinţa lui de înavuţire îl
transformă în mod dramatic. El îşi iubeşte familia şi are circumstanţa atenuantă că
acţiunile sale ar putea duce la îmbunătăţirea stării materiale a acesteia. Totuşi,
realizează că rănile conştiinţei sale sunt de nereparat: Sărmanilor mei copii, voi nu
mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri un tată cinstit. O speranţă de reabilitarea a lui
Ghiţă o constuite alianţa cu Pintea, fost tovarăş de tâlhărie cu Lică, ajuns jandarm şi
cu dorinţa de a se răzbuna pe acesta. Cârciumarul adoptă o atitudine duplicitară,
căci, deşi se aliază cu jandarmul în vederea închiderii lui Lică, rămâne complice cu
acesta din urmă. Noul fapt care contribuie la dezumanizarea personajului este tot
sperjurul, dar de acestă dată, jură strâmb în favoarea lui Lică la acuzaţia de crimă.
Sămădăul omorâse o văduvă şi copilul acesteia, iar Ghiţă, deşi ştia adevărul, se
dezice şi de acestă dată de el. Scăpând de învinuirea de crimă,, Lică i se confesează
lui Ghiţă cu scopul de a-l intimida şi de a-l determina să îl apere în continuarea.
Primul omor îl înfăptuise pentru bani, iar următorul, spune el, a avut rolul de de a-i
vindeva încărcata conştiinţă; de atunci a continuat să omoare din sadism. Lică îi mai
destăinuie lui Ghiţă că punctul slab al cârciumarului este iubirea puternică doar
pentru soţia sa, Ana. Frământat de speranţa ca îl va putea dovedi pe Lică, dândul-l pe
mâna jandarmului, cârciumarul nu pleacă de Paşte împreună cu familia lui; el şi Ana
rămân să petreacă la han, ştiind că li se va alătura şi Sămădăul. Acesta din urmă este
hotârât să îl subjuge total pe Ghiţă şi pentru aceasta trebuie să îl vindece de
dragostea obsesivă pentru Ana. În timp ce Ghiţă nu este decât o femeie îmbrăcată în
straie bărbăteşti, aşa cum Ana îl caracterizează în mod direct, Lică exercită asupra ei
o atracţie puternică. Gestul de a o lăsa pe Ana cu un om sadic şi de a pleca după
Pintea pentru a-l dovedi pe Lică în faţa legii, ţine de sfera dezumanizării totale a
personajului. Deşi cârciumarul îşi iubeşte soţia, nu poate suporta ideea că ea este
atrasă de Lică şi că i-a fost infidelă, aşa că recurge la crimă: o înjunghie în inimă,
omorând astfel cu ea şi sufletul său, iar faptul că el este împuşcat de Răuţ, vine ca o
absolvire de existenţă, care îşi pierduse orice semnificaţie. Pedeapsa capitală este o
corecţie morală irevocabilă pentru faptele sale şi se constituie ca punctul culminant
al nuvelei. Urmărit fiind de Pintea, Lică ştie că nu are scăpare şi se sinucide violent şi
orgolios, izbinu-se cu capul de un copac spre a nu-i oferi jandarmului satisfacţia de
a-l prinde. Deznodământul nuvelei prezintă mistuirea hanului de un foc purificator,
iar singurele personaje care supravieţuiesc sunt cele inocente, batrâna şi copii.
Finalul revine simetric la vorbele bătrânei, venite doar să constate cu neputinţă că
destinul implacabil curmase viaţa celor doi soţi, după care ea porneşte pe drumul
vieţii împreună cu cei doi copii.

Construţia personajului. În ceea ce priveşte modalităţile de

caracterizare, predomină caracterizarea indirectă, bazată pe trăsături ce reies din
vorbele, atitudinile şi faptele personajelor. Ghiţă este personajul principal al nuvelei
realiste psihologice Moara cu noroc, remarcându-se prin complexitatea construcţiei.
De-a lungul firului epic, personalitatea sa cunoşte schimbări profunde,
transformânde-se treptat şi dramatic dintr-un cizmar cinstit, într-un cârciumar
obsedat de bani, sub influenţa malefică a lui Lică Sămădăul. La începutul nuvelei el
întruchipează omul nemulţumit de condiţia sa socială, umilă şi nu ţine cont de sfatul
întelept al soacrei, dorindu-şi mai mult. Ghiţă se dovedeşte întreprinzător când ia în
arendă hanul de la fosta moară şi, fiind harnic şi descurcăreţ, reuşeşte să obţină
câştiguri mulţumitoare. Marea sa eroare este că îşi fundamentează împlinirea
sufletească pe câştigul banilor, ceea ce devine pe percurs o obsesie
dezumanizatoare. Situaţia iniţială este perturbată de aparţia personajului negativ
Lică Sămădăul, care condiţionează starea materială a lui Ghiţă de complicitatea cu el.
Cârciumarul îşi dovedeşte caracterul slab în comparaţie cu porcarul, care îşi afirmă
superioritatea. Deşi Ana este intuitivă şi îşi previne soţul că Lică este un om rău şi
primejdios, cârciumarul nu o ia în seamă şi acceptă să fie informatorul Sămădăului.
Încă de la început, cele două personaje sunt prezentate în raport de opoziţie: Lică
este ferm şi poruncitor, Ghiţă este un caracter slab şi uşor de stăpânit. Conştiinţa
acestuia din urmă manifestă un puternic dezechilibru, un conflict generat de dorinţa
sa de a rămâne un om cinstit ş obsesia de a avea bani, fapt posibil numa prin
tovărăşia cu Lică. Pe parcurs, cârciumarul trece prin mai multe stări care îl conduc
spre pierderea identităţii. Devine fricos, îşi ia măsuri de prevedere împotruva unui
presupus duşman, când, de fapt, forţa care îl distruge se află în sine; dintr-un om
vesel şi sârguincios devine ursuz, irascibil, trecând de la o stare la alta. Personajul
ajunge chiar să regrete că are familie, pentru că o consideră o piedică în calea
împlinirii propriului său ideal de a se îmbogăţii. Dezumanizarea sa este evidentă în
momentul în care o împinge pe Ana în braţele lui Lică, folosindu-se de ea în mod
egoist, meschin. Imaginea de om cinstit a lui Ghiţă se destramă rapid, acesta
făcându-se făptaş la acte din ce în ce mai grave: părtaş la afecerile necinstite ale lui
Lică, complicitate la jaf şi la crimă, sperjur şi, în final, crima propriei sale soţii pentru
a cărei greşeală este însuşi vinovat. Deşi are intenţia de a-l trăda pe Lică, Ghiţă este
duplicitar. Remuşcările sale sunt momente scurte de revenire la umanitate, în care
acesta îşi deplânge singur propria soartă, fiind conştient că este determinată de
obsesia de a se îmbogăţi. La final, în momentul în care atinge ultima treaptă a
dezumanizării prin uciderea Anei, lui Ghiţă îi este aplicată singura soluţie
salvatoare: pedeapsa capitală.

În relaţia cu alte personaje, Ghiţă se dovedeşte a fi un caracter slab. În

confruntare cu tăria de caracter a personajului malefic Lică Sămădăul, el nu are nicio
sanşă de a reuşi să se împotrivească. Soţia sa, Ana, este la fel de slabă ca şi el, dar are
forţa interioară de a-l preveni în legătură cu Lică.

Relaţia cu Lică Sămădăul. Lică este personajul negativ al nuvelei,

întruchipând tipul demonului, de factură romantică. Are foarte multe defecte, iar
calitaăţile sale - inteligenţa, perseverenţa, superioritatea caracterului, sunt
subordonate sadismul, dorinţei de a face rău oricui nu i se supune. Naratorul îl
caracterizează direct încă de la prima apariţie, subliniind prin observaţii detaliate
psihologia personajului. Dând dovada de o nobleţe stranie, personajul exercită o
fascinaţie inexplicabilă pentru cei din jur. De-a lungul nuvelei, personajul rămâne
constant în rău, determinând schimbarea totală a destinului cârciumarului.
Abilitatea lui Lică de a manipula se bazează pe o fină cunoşstere a psihologiei
umane, iar în raport cu Ghiţă, acesta speculează vulnerabilităţile sale: dorinţa
obsesivă de îmbogăţire şi iubirea profundă pentru Ana. Finalul celor doi este pe
măsura faptei fiecăruia: Ghiţă este împuşcat, fiind prea slab ca să se sinucidă, pe
când Lică îşi provoacă moartea cu tărie de caracter şi orgoliu.

În relaţia cu Ana, soţia sa, Ghiţă îşi dovedeşte incapacitatea de a rămâne în

mod constant un soţ devotat. Deşi îl previne în legătură cu Lică, el nu o ia pe deplin
în seamă, dorinţa de a rămâne la han fiind mai puternică decât dragostea pentru
familia sa, pe care regretă că o are. Fascinaţia exercitată de Sămădău asupra ei este
un motiv în plus de gelozie pentru Ghiţă. Înstrăinarea lui faţă de Ana este resimţită
de aceasta în mod dramatic. Acesteia i se atribuie rolul de a asista neputinciosă la
destrămarea propriei familii, pentru ca, la final, sa realizeze că Ghiţă a abandonat-o.
Jucând rolul victimei, ea este ucisă de către cel pe care îl iubeşte.

Arta narativă. Limbajul clasic al nuvelei se caracterizează prin sobrietatea

stlului şi concizia de factură clasică. Obiectivitatea perspectivei narative este
completată de detalii semnificative cu privire la gândurile personajelor, care le
determină manifestările exterioare. Monologul interior se împleteşte cu naraţiunea,
descierea şi dialogul, determinând evoluţia tensionată a conflictului.
 În opinia mea, nuvela psihologică Moara cu noroc este o capodoperă a
litaraturii române, despre care criticul literar G. Călinescu afirma că este o nuvelă
solidă cu subiect de roman.